foto: Larisa Belova (OrthPhoto) |
Sfintele
Paşti, 1934
Toate
câte sunt pe lume sunt opera lui Dumnezeu. Creștinul cu dreapta
înțelegere nu disprețuiește nici una din componentele cosmosului,
ci din toate vede strălucind slava și înțelepciunea dumnezeiască.
Izolarea de lume și disprețul ei, retragerea în eu și închiderea
ferestrelor dinspre lume, nu țin de experiența autentic religioasă.
Retragerea asceților ortodocși are numai o însemnătate metodică:
ea urmărește doar refacerea personalității, regăsirea punctului
central spiritual din care apoi să privească lumea și să-și
îndrepte acțiunile pline de dragoste asupra ei. Ascetica ortodoxă
derivă din ideea că omul e centrul și stăpânul lumii create, dar
că prin păcat a căzut în robia lumii, lunecând din punctul
arhimedic din care e capabil să supraprivească lumea și s-o
stăpânească, în angrenajul fără orizont și fără libertate al
marii mașini care e necesitatea naturală. Readucerea comandantului
în postul de comandă, dar nu izolarea lui de lume, este scopul
asceticii creștine. Toți sfinții, adică aceia care au depășit
stadiul retragerii metodice, au activat în lume cu dragoste
nemărginită și s-au bucurat de toate câte vedeau, cu nevinovăție
de copil. Sf. Serafim al Sarovului, marele ascet și sfânt rus din
veacul XIX de pildă, numea pe oricine venea la sine „comoara mea”
și „bucuria mea”. „Aceste apelațiuni nu erau o simplă
expresie a bucuriei unui suflet transfigurat de asceză: pentru Sf.
Serafim chipul lui Dumnezeu se descoperea în fiecare om și acest
chip constituia pentru el o reală și adevărată ”bucurie de
Domnul”. (N.V.Iljin: Sf. Serafim al Sarovului, Ymca Press, Paris,
1930, pag. 49, în rusește).
Cu
adevărat minunată și sublimă este lumea cu toate câte o
constituie. E drept, Dumnezeu n-a creat-o pentru a Se împlini pe
Sine, pentru a-Și desăvârși viața Sa internă care n-ar fi fost
deplină fără lume; creația n-a fost o necesitate naturală pentru
ființa dumnezeiască. Dar libertatea aceasta a lui Dumnezeu de
necesitate naturală, nu înseamnă că lumea a fost creată
întâmplător sau arbitrar, ca o jucărie inventată ad-hoc de
Dumnezeu care Se plictisea, dintr-un capriciu de un moment, ci are o
temelie adâncă în Dumnezeu și realizează o idee eternă a Lui.
Lumea
aceasta întreagă e după conținutul ei eternă. Toate lucrurile
din ea sunt cugetate etern de Dumnezeu, ideile lucrurilor din lume
constituie materialul cugetării ființiale a lui Dumnezeu, sunt
nedespărțite de ființa Lui. Teologul rus S. Bulgakov numește
organismul ideilor dumnezeiești, viața aceasta intern dumnezeiască,
autodescoperirea ființei dumnezeiești în Sine însăși, Sofia
necreată. Iar de lume spune că este exact aceeași Sofie, dar în
forma creată.
Cosmosul
este tot lumea dumnezeiască, dar pusă în stare de devenire în
afară de Dumnezeu. „Crearea lumii constă metafizic în aceea că
Dumnezeu a pus lumea Sa dumnezeiască proprie în forma de devenire”
(Mielul lui Dumnezeu, Paris, Ymca Press 1933, ed. rusă, pag.149).
Dar
între lumea creată și cea necreată nu e numai apropierea dintre
copie și model, ci una și mai strânsă. Lumea dumnezeiască nu e
un model static, ci e un complex de forțe dinamice. Ele activează
de la granița metafizică a lucrurilor, mânând dezvoltarea
acestora din urmă spre forma care se află realizată în ele din
eternitate. Dacă o persoană, sau o plantă se dezvoltă într-un
anume fel și până la un anume grad, aceasta nu se datorește numai
întâmplării oarbe și influențelor externe, ci modelului forță
care, de dincolo de granița metafizică a acelei persoane sau
plante, a străbătut în ea și-i orientează organizarea și
asimilarea influențelor externe într-un sens mai dinainte
determinat. Mai mult chiar: orice persoană sau lucru cuprinde forma
sa întreagă în fiecare moment al dezvoltării, numai că în
diverse stadii ale desfășurării. Copilul implică în sine forma
sa deplină de la adânci bătrânețe, iar în pântecele maicii
sale de asemenea. Se poate merge așa până la punctul inițial, de
limită: în embrionul minuscul se include forma desăvârșită a
exemplarului. Iar dincolo de embrionul din stadiul inițial, dincolo
nu în sens spațial, ci metafizic, e alt model, modelul spiritual,
modelul-forță din care își ia puterea embrionul creat.
Așadar,
modelul spiritual, modelul-forță, oricât de treptat conduce
dezvoltarea unui exemplar de vietate, totuși în momentul inițial,
în momentul creației a făcut un pas uriaș, a făcut în fond
totul: a scos la evidența creată și ipostatică un lucru, care e
chipul său.
Misterul
acesta apare în toată adâncimea lui când medităm la creația
propriu-zisă a lumii. Prin acțiunea modelelor-forță apar deodată
germenii creați ai copiilor lor; apar deodată chipurile lor,
nedezvoltate. Chipurile acestea nu sunt o iradiere a modelelor, dar
nici iradierea nu lipsește din chipuri, căci o comunicare de forță
de la modele la chipuri trebuie să aibă loc. S-a făcut aici un
transcensus misterios, o trecere de la un plan la alt plan cu totul
eterogen.
Dar
în embrionul unui exemplar nu se cuprinde numai forma deplină a
acelui exemplar, ci, ca potențe, și ale exemplarelor ce vor
descinde din el.
Astfel
creația propriu-zisă n-a constat într-o arătare a lumii în forma
ei deplin dezvoltată, cu toate speciile și varietățile lucrurilor
din ea. Dumnezeu a creat numai semințele lucrurilor, dar în aceste
semințe se cuprind potențial toate formele ulterioare ale lor.
Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu ca
proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început în Dumnezeu deplin
descoperit și dezvoltat, în lume se arată pe rând, în timp.
Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a formelor care există
etern.
În
ce privește pe om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam
și Eva. Dar în ei se cuprindeau potențial toate națiunile.
Acestea sunt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern
în Dumnezeu. La baza fiecărui tip național acționează un model
dumnezeiesc etern pe care acea națiune are să-l realizeze și în
sine cât mai deplin. Nu știu cât de departe au ajuns cercetările
de laborator referitoare la deosebirea sângelui la diferite rase sau
chiar popoare. Dar chiar dacă deosebirile ar fi materialmente prea
infime pentru a putea fi sesizate cu instrumentele de până acum, e
de la sine înțeles că precum există alte deosebiri anatomice
destul de remarcabile între diferitele rase, vor fi existând și
deosebiri în sângele (fără ca să se întindă până la
spargerea unității neamului omenesc) care stă la baza organizării
sistemului osos, precum e de la sine înțeles că deosebirile fizice
corespund unor deosebiri în puterile psihice și spirituale, care
sunt ultimele forțe imanente ce conduc organizarea corpului.
Într-un
singur caz n-ar fi națiunile de la Dumnezeu și ar trebui să luptăm
împotriva lor: când diversificarea omenirii în națiuni ar fi o
urmare a căderii în păcat, ar fi o deviere de la calea pe care
vrea Dumnezeu să dezvolte omenirea. În cazul acesta datoria tuturor
creștinilor ar fi să scoată omenirea din această stare păcătoasă,
să contopească națiunile într-una singură.
Este
diversificarea omenirii în națiuni un păcat, sau o urmare a
păcatului? Ar fi de ajuns să respingem această presupunere cu
simpla provocare la legea universală a treptatei diversificări a
faunei și a florei. Legea aceasta nu e plauzibil să fie contrară
voii lui Dumnezeu, mai ales că diversificările acestea manifestă
cel mai adesea o înnobilare a trunchiului de bază, nu o decădere a
lui. Dar răspunsul se poate da și altfel: păcatul sau răul e de
alt ordin decât unitatea sau diversitatea. El înseamnă stâlcire,
desfigurare a lucrului dat, a existenței produse de alte puteri.
Este specificul național o stâlcire a umanului, o decădere din
ființa omenească? Ar fi, când acest specific național s-ar
prezenta ca ceva vicios, meschin, fără înălțimi și purități
de simțire și de gând. Cine nu știe însă că nimic josnic nu se
află în felul specific cum percepe și reacționează în lume
membrul unei anumite națiuni? În simțirea doinei românești și
în hora noastră nu cred că e ceva păcătos, sau dacă e și așa
ceva, aceasta nu e caracter național, ci omenesc. Națiunea în faza
păcatului are manifestări păcătoase, pentru că natura omenească
în general, cu toate diversificările în care se înfățișează,
este păcătoasă. Scoaterea oamenilor din starea păcătoasă nu se
face prin anularea calităților naționale, ci prin îndreptarea
naturii omenești în general. Dacă ar fi ceva păcătos în însuși
specificul național, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între
buni și răi în cadrul unei națiuni, căci toți ar fi răi.
Chestiunea
îmi pare atât de evidentă, încât socotesc de prisos să mai
insist.
Se
pune problema greu de descurcat a raportului între național și
uman. Naționalul nu întunecă umanul, nu-l extermină? Iar dacă
umanul rămâne, nu cumva e naționalul o simplă iluzie, ceva de
suprafață, pe care să-l poți lepăda în oricare moment voiești?
E
de remarcat întâi că nu există om anațional. Nici Adam, măcar,
n-a fost anațional, ci a vorbit o limbă, a avut o anumită
mentalitate, o anumită construcție psihică și trupească. Un om
pur, necolorat din punct de vedere național, fără determinante
naționale, este o abstracție. Așa cum nu poate exista un măr fără
determinanțele unui anumit soi, așa nu poate exista un om fără
determinanțele individuale.
Umanul
există numai în forma națională, colorat național, așa cum
există numai determinat individual. Nu se pot extrage la un individ
sau la o națiune determinanțele individuale sau naționale pentru a
lăsa umanul pur. Ar însemna să distrugi însuși umanul.
Naționalul sau individualul e însuși umanul, care are, în mod
necesar, o anumită calitate. Un uman fără calitate nu există.
Individul sau membrul unei națiuni e uman, e înțelegător al
celorlalți oameni, ai altor națiuni, nu printr-o depășire a
calității sale individuale sau naționale, printr-o coborâre
undeva în substratul pur uman al personalității sale, ci în
starea în care este. Un român, când simte milă față de un
ungur, în mila lui e tot român; sentimentul de frăție umană care
simte că-l leagă de un ungur, e un sentiment colorat românește,
nu e anațional.
Ceea
ce înțelegerii noastre pare antinomic, în lupta una cu alta,
umanul și naționalul, sau, cu alte cuvinte, identitatea dintre
oameni și deosebirea dintre națiuni, în realitate sunt unite
inseparabil, în chipul cel mai intim și mai misterios, cu
menținerea deplină a amândurora; numai o minte simplistă
nesocotește unul sau altul din termenii antinomiei.
De
aici urmează că armonia între națiuni nu e exclusă, ci foarte
posibilă, căci ele sunt aceeași umanitate stând în diferite
forme, determinată, în mod necesar, aici într-un fel, dincolo în
altul.
Națiunile
sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le
vrea. În fiecare arată o nuanță din spiritualitatea Sa
nesfârșită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera și
cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ține
la existența fiecărei națiuni, propovăduind armonia lor, căci
armonie deplină este și în lumea ideilor dumnezeiești.
Sursa:
Bucovina Profundă
0 comments:
Trimiteți un comentariu