Cuviosul
Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o
familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită - pe lângă părinţi
- din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de
adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi
este primul model în viaţa sa lăuntrică.
Încă
de mic copil, Simeon şi-a pus în gând - avea doar patru ani - ca
atunci "când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot
pământul". Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile
săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul
Simeon şi-a dat seama că "dacă există Sfinţi, înseamnă că
Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L
găsesc."
De
îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa - împlinise 19
ani - Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o
prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl
său este însă categoric: "Fă-ţi mai întâi serviciul
militar, apoi eşti liber să te duci."
Această
stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit.
Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă
asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de
sfinţenia fiorului divin care îl cercetase.
Dotat
cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin
multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din
sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă.
În
vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală
începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un
coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează
sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul
Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l
ridice din căderea sa.
Această
a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului
militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea
să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine
pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte
înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în
această viaţă s-a schimbat radical.
Simeon
îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul
de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire
paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de
camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul
Munte Athos (unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul
serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare
tânăra familie a unui soldat căzut in ispită.
Puţin
înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui
Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors
în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte.
Ajuns
mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă
a vieţii sale: Muntele Athos. "Grădina Maicii Domnului",
citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii
filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de
apogeu.
În
vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului
Mucenic Pantelimon" (Russikon). Introdus în tradiţia seculară
atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în
biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare,
citirea, munca şi ascultarea - fratele Simeon se împărtăşeşte
din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"
Într-o
seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului,
dobândeşte - ca un dar nepreţuit - rugăciunea inimii, ce ţâşnea
de la sine, fără încetare.
Lipsit
de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite
cumplite: chinurile demonice.
După
6 luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în
chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ
de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu -
fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.
Pradă
aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în
paraclisul "Sfântului Ilie" şi abia şopteşte "Doamne,
Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Atunci, în dreapta uşilor
împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus
Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului
Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i
mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de
epuizare aproape de moarte.
Cuviosul
Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă
de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a
harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci
sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul
("nu puteţi înţelege durerea mea" spunea Siluan).
Câteva
zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de
fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de
sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai
puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a
început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei
chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul.
În
efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon
(devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot
părea incredibile.
Păstrându-şi
"ascultarea" de econom (responsabil administrativ) al
mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai
adânc în rugăciune.
Începe
o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între vizite
ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice.
După
15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o
înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor,
Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi
necredinţa. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte.
Şi atunci aude glasul Domnului: "Cei mândri suferă pururea
din pricina demonilor".
"Doamne,
zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să
ajungă smerit".
Şi
din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu:
"Ţine
mintea ta în iad şi nu deznădăjdui."
Începând
din acel moment sufletul său a înţeles că locul de bătălie
împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră;
că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - acest flagel
al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi
cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria - această
adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii
omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi
concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia
lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească,
aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se
la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea
Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, "şi
nu deznădăjduieşte".
Timp
de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată.
De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte - Duhul
Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.
În
această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în
profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte
puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru
cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită
de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile
timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea
pentru "întreg Adamul" - iubirea lui Hristos pentru toată
omenirea.
Aceeaşi
iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ţi aşterne în scris experienţa
interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată
aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a
vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să
publice însemnările sale.
Sfârşitul
pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând,
liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o
scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în
rugăciune, se stinge uşor - fără ca vecinii de infirmerie să
audă ceva - între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului
1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.
Prin
Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul,
Hristos transmite un mesaj umanităţii strivite de absurditatea
experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil - cum
spunea Părintele Sofronie (Saharov) într-una din cărţile sale -
ultimul...
"Fost-a
un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era
Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi
zicând: "Miluieşte-mă!". Dar strigătul său se pierdea
în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această
rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut
în deznădejde şi a strigat: "Eşti neînduplecat!" Şi
când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în
sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea
unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost
năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă
vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i
supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui
Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare,
plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale
vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că
Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă..."
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu