“Am
parasit Romania cu gandul “… ultimul stinge lumina… “. Putin
imi pasa daca plecam spre New York ,Tokyo sau chiar Alaska. Plecam si
asta era cel mai important. Era un amestec de fuga si reusita, in
acelasi timp.
Noua
slujba ma reloca in Dubai. Nu mi-am imaginat si nici nu am sperat
vreodata sa lucrez ca insotitor de zbor. Dar viata avea alte planuri
pentru urmatorii trei ani. O noua viata ma astepta intr-o cu totul
alta lume.
Trecusem
cu brio de cele 3 zile de interviu. Mi-am impachetat jumatate de
viata intr-un bagaj si am plecat la aeroport. Nu pot sa descriu in
cuvinte cat de greu mi-a fost sa ma despart de familie la aeroport.
Stiu doar ca desi imi simteam inima sfasiata, nu puteam sa dau
inapoi.
Traiul
in Dubai s-a dovedit a fi o provocare din cauza temperaturilor
ridicate din desert. Iarna, sau acel sezon racoros dintre noiembrie
si februarie cand temperatura nu scade sub 20 de grade C era singura
perioada cand ai fi putut petrece toata ziua in aer liber. Restul
anului, toata lumea era dependenta de aer conditionat. Un alt test a
fost Ramadanul, luna de post negru. Pentru toti cei care traiau in
Dubai regulile erau foarte clare : nu puteai manca, bea, canta sau
dansa in public. Fustele sau scpantaloni urti, decolteurile adanci
precum si orice afisare publica a afectiunii putea atrage dupa sine
consecinte juridice grave pe tot parcursul anului , dar mai ales in
timpul Ramadanului . Indiferent de religia pe care o urmai trebuia sa
respecti faptul ca esti rezident al unui emirat musulman. Si era
absolut normal.
Asadar,
iata-ma in uniforma mea impecabila, traversand globul in lung si-n
lat, descoperind locuri de neimaginat , atragand priviri in
aeroporturile din intreaga lume, fiind fotografiata, admirata si mai
presus de toate, invidiata. Salariul meu era acum de 7 ori mai mare
decat cel pe care il aveam acasa, eram cazata in hoteluri de 5 stele,
pe scurt — eram platita sa calatoresc, pur si simplu. Si eram
platita bine.
Aici
am invatat sa lucrez cu o echipa diferita pe fiecare zbor, sa traiesc
alaturi de mai mult de 100 de nationalitati. Am invatat sa gestionez
cazuri medicale grave, sa salvez vieti in situatii catastrofice, sa
zambesc indiferent de situatie, sa dorm fara sa-mi fie somn, sa
mananc fara sa-mi fie foame, sa impachetez o valiza cu viteza
luminii. Chiar si astazi, imi pot aplica perfect rujul rosu intr-un
taxi care face slalom printre gropile capitalei.
Mii
de poze de pe toate continentele stau ca marturie a unei slujbe
minunate si a unui stil de viata unic. Iti savurezi cafeaua in
Trafalgar Square, masa de pranz intr-o calatorie cu barca spre
insulele din Seychelles si cocktailurile nocturne pe strazile din
Melbourne. Calci pe urmele actorilor in America, calaresti elefanti
in Thailanda si mergi in safari in Africa de Sud.
Lapte
si miere ar spune multi. Si asa a si fost, pana intr-o dimineata cand
m-a trezit un gand:” Incotro ? “. Trei ani de impachetat si
despachetat. Este ironic cum a calatori atat de mult poate sa devina
monotonie.
Oricat
de convenabil as fi reusit sa-mi organizez concediile, am fost marea
absenta de la Craciun, Revelion, aniversari, nunti, botezuri si
anunturi de sarcina. Imi lipseau cele patru anotimpuri cu care
crescusem. Imi lipsea mancarea mamei si conversatiile nesfarsite
despre nimicuri femeiesti. Imi era dor de casa. Da, imi era dor de
aerul asta dubios din Bucuresti. Credeti-ma, este mult mai respirabil
decat cel din Dubai. Cand reuseam sa vin acasa, fugeam sa-mi iau
covrigi cu iaurt si ma duceam in Herastrau. Stiti cata fericire se
gaseste intr-un covrig? Imi umpleam bagajul de eugenii si cirese de
vara si ma intorceam inapoi la munca in desert.
Viata
isi urma cursul ei firesc in timp ce eu serveam pasageri deasupra
norilor. Un apel m-a trezit intr-un miez de noapte. Era mama care ma
anunta ca tata suferise un atac vascular. Si eu nu eram acolo langa
el. M-am invinuit mult timp pentru absenta mea. Uneori inca ma
invinuiesc. Am reusit sa obtin un concediu de urgenta , nu inainte ca
managerul meu sa-mi aduca aminte ca “ In momentul in care te-ai
decis sa te muti in Dubai , trebuie sa fi fost constienta de faptul
ca nu vei putea merge acasa oricand doresti, nu? “. Pretutindeni in
aceasta lume, accidentul vascular este o urgenta medicala, asa ca
m-am urcat in primul avion spre casa, intrebandu-ma daca imi voi gasi
tatal in viata. Au mai fost si alte comentarii din partea managerului
dar sunt atat de dureroase incat mana mea refuza sa le scrie.
Mi-am
luat portia de umilire, rasism si discriminare sexuala la bord de la
toate tipurile de pasageri. Am fost insultata, privita de sus si
subapreciata. Singurul lucru pe care il puteam face, era sa ma retrag
daca nu cu un zambet, macar cu o privire care sa ascunda orice gram
de furie, revolta sau dezgust. Nu aveai voie sa ripostezi, indiferent
de situatie. Aveai voie sa taci.
Mi
s-a pus eticheta de “tiganca” de catre cativa colegi. Unul dintre
ei era din India. Altul era sef de echipaj, primul om cu putere de
decizie dupa capitan si secund. Pe primul l-am iertat considerand ca
la ora de istorie, uda buretele. Pe celalalt insa….
Dar,
ce nu te omoara, te face mai puternic.
Am
suferit doua accidente industriale, ambele in zona coloanei
vertebrale, doua barotraume severe si un dezechilibru hormonal destul
de serios. Radiatiile, diferenta de fus orar, lipsa de somn si
oxigen, afectiuni medicale partial vindecate — toate acestea au
lasat urme adanci asupra imunitatii mele. Lista de medicamente
permise personalului de zbor este limitata din motive obiective. La
fel si zilele de convalescenta permise la sol. Uneori, simteam o
presiune din partea medicilor de a ma intoarce la munca, desi, in mod
evident, simptomele erau inca prezente. A te intoarce la zbor complet
vindecat era pura utopie.
Am
invatat ca profitul companiei este pe primul loc. Si am invatat-o pe
pielea mea.
Am
fost printre primii stewarzi care n-au asteptat decizia seniorilor si
care au inceput resuscitarea unei pasagere imediat. Mi-am spart un
canin apasand pieptul acelei femei gasite fara suflare. Am simtit
cand moartea mi-a smuls-o de sub palme dar am continuat sa imping. Un
alt zbor a adus experienta de a gestiona un avort spontan al unei
tinere care nici macar nu stia ca este insarcinata. Sangerarile
nazale si lesinurile erau la ordinea zilei, chiar si pe zboruri
scurte . Aceste incidente erau probabil, singurele momente la locul
de munca cand ma simteam utila si implinita spiritual. Evident,
atunci cand finalul era unul fericit.
Le
spuneam mereu colegilor mei ca nu demisionez pana nu asist la o
nastere la bord.
Ati
fi fascinati de cel mai mare restaurant subacvatic din lume cu o
bucatarie internationala de multe stele. Mie imi lipsea supa de pui
cu taitei de casa a mamei.
Ati
fi fascinati de viata cosmopolitana a Dubaiului, unde mai mult de 150
de nationalitati traiesc si muncesc impreuna. Mie imi era dor mine,
cea care eram candva.
V-ar
placea sa auziti ca Dubaiul este cel mai sigur loc din lume. Un loc
unde nu exista prostitutie sau droguri. Eu n-as fi atat de sigura!
Curand,
corpul meu a inceput sa-mi trimita mesaje disperate. Stiam ca era
timpul sa inchid acest capitol al vietii mele. Si am facut-o violent
fara niciun regret. Exact cum indepartezi un plasture. Starea mea de
sanatate dictase numaratoare inversa, scrie unica.md.
Azi,
cantarind binele si raul, primul taler atarna mai greu.Timpul are
grija de toate. Sunt mandra ca am fost stewardesa, la fel de mult cum
sunt mandra ca am plecat.
Iar
tu, cel care citesti acum, daca ai vreodata aceasta sansa, profita.
Ia tot ce e mai bun din ea si fugi. Cand incepe sa te consume din
interior, e timpul sa mergi acasa sau mai departe.
Astazi,
sunt fericita. Stiu ce zi a saptamanii este astazi. Stiu ce inseamna
duminica. Mi-am cumparat o geanta mica, foarte mica. Azi ador rujul
rosu, pentru ca-l port cand si daca vreau.
M-am
intors la supa de pui a mamei cu certitudinea ca lucrurile nu se
schimba stingand lumina. “
Sursa:
Turism
0 comments:
Trimiteți un comentariu