Avram
Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Ţebea) a
fost un avocat român transilvănean care a jucat un rol important în
Revoluţia de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt
al Ţării Moţilor în anul 1849, calitate în care a comandat
armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva
trupelor revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth.
Îi
dăm cuvântul profesorului Gelu Neamțu, autorul următorului eseu
despre Avram Iancu:
Sa
începem cu interesanta marturie a unei doamne (doamna Pipos din
Zlatna) care-i împartaseste lui Aron Densusianu ca l-a cunoscut pe
Avram Iancu pe când avea 10 ani. „Era – spune ea – un baiat
blond, blând si foarte modest. Am ramas înmarmurita când în
revolutiune aud deodata de numele lui atât de razboinic”.
Rezumându-se
doar la blândete si modestie, presupune, ca nimeni nu i-ar fi
prevazut lui Iancu un viitor de revolutionar. Si totusi ... la Târgu
Mures, în calitate de cancelist, la cele doua calificative se mai
adauga si altele, care îmbogatesc nuantele paletei. Iata cum îl
cunoaste Iosif Sterca Sulutiu: „student eminent, cu exterior
placut, blondin, modest, cu inima deschisa, sincer si cu caracter,
avea mult temperament dar era foarte tolerant – fata de alte
natiuni si confesiuni, apoi tinea mult la parola cuvântului dat”.
Acestui portret o cunoscuta gazeta maghiara îi adauga si alte
trasaturi semnificative: Iancu – se spune acolo – „nu stia sa
se încovoiasca nici sa se linguseasca. Pe figura lui impozanta, si
pe fata lui superba barbateasca, se oglindea timbrul acelei
constiinte, pe care singur convingerea meritelor proprii o poate da”.
Cu alte cuvinte era mândru, dar nu era vanitos, iar sira spinarii
era întotdeauna dreapta, ferma.
Dar
nu numai descrierea portretului sau este graitoare; mult putem afla
despre „temperamentul sau revolutionar” si urmarind una din cele
mai cunoscute izbucniri ale sale, moment despre care acelasi Sulutiu,
crede a sti ca i-ar fi hotarât definitiv viitorul drum în slujba
poporului român.
Scena
s-a petrecut în balconul dietei din Cluj, în ianuarie 1847.
Impresionat de cinismul si rapacitatea nobilimii maghiare ce vota
proiectul de lege al nefastului urbariu care îl despoia cumplit pe
iobag, Iancu „gemea ca un taur înferecat si tremura ca varga, o
convulsiune l-a cuprins. Îl scuturau frigurile”. A trebuit sa-l
duca de-acolo. Este semnificativ în acest sens, ca tot la sedinta
respectiva, se revolta chiar si un deputat maghiar, Kémény Dénes,
care ia apararea iobagilor aratând ca dupa ce acestia au fost
despuiati de toate drepturile omului, de toata demnitatea omeneasca
punându-i-se sarcini cari îi întreceau puterile, stapânul îi ia
tot ce a muncit bietul de el, apoi vine al doilea stapân, statul;
iar în final acest om în zdrente onest si muncitor ajunge în
situatia ca nici acel pamânt de trei coti, care dupa moarte îi va
acoperi trupul sa nu fie al sau.
Pe
drum, Iancu i-a marturisit lui Sulutiu, cu patos, ca auzind
ticalosiile propuse de nobili „eram sa ma arunc din galerie între
ei si sa-i izbesc de perete”. Si apoi citeaza cuvintele Iancului ce
constituie chintesenta revolutionara a spiritului sau, moment de
referinta al biografiei sale; „Nu cu argumente filosofice si
humanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca
Horia”. Va avea ocazia în curând sa foloseasca lancea pomenita,
deoarece tirania nu a cedat terenul fara lupta în Transilvania.
El
stie sa devina autoritar daca e cazul, cu toate ca este descris de
contemporani ca un om cu fire blânda. Numai într-un singur caz se
spune ca îsi potolea cu anevoie mânia, când auzea batjocuri la
adresa românilor, fie din gura vreunui dascal, fie de la camarazii
sai. Si S. Dragomir comenta pe drept cuvânt ca „Daca pe lânga
asemenea însusiri el va izbuti sa se impuna si în conducerea
maselor, îl putem de pe acum socoti pe deplin format pentru rolul
care îl asteapta”.
Iancu
polarizeaza miraculos poporul în jurul sau, este unul din
principalii organizatori ai adunarii de la Blaj din Duminica Tomii.
La
începutul lunii mai, tânarul Avram Iancu, rosteste si în fata
autoritatii, a spanului cameral Lázár György, hotarârea sa si a
poporului sau de a se ridica la lupta. Cuvintele lui Iancu citate de
numitul span sunt acestea: „românii nu cersesc libertatea de la
unguri; natiunea româna este destul de puternica pentru a-si câstiga
libertatea nationala luptând”.
Si
la târgul de tara din Câmpeni, Iancu face pasul hotarât spre
lupta. Urcându-se pe o masa în mijlocul târgului vorbeste
poporului. Rezumatul cuvântarii e scurt la Ciurileanu, cum scurta va
fi fost si cuvântarea: „Toata Europa se înarmeaza pentru a
izbândi libertatea. Românii se pregatesc de asemenea, fiindca a
sosit timpul sa fie si ei liberi”. Este interesant ca toti autorii,
toate documentele, citeaza sau rezuma foarte pe scurt cuvântarile
sale. Nicaieri nu întâlnim discursuri lungi sau alambicate si nu ni
se pastreaza pentru simplul fapt ca nu au fost rostite. Si totusi,
masele înteleg perfect mesajul. Reactia la scurta cuvântare de mai
sus vine spontan, multimea striga: „Vivat Iancu! Vivat natiunea
româna” sa ne înarmam!”
Sentimentul
propriei sale forte, si-l ia de la poporul ce sta în spatele sau, cu
aspiratiile sale drepte si în slujba carora Avram Iancu stie sa se
puna total si neconditionat. Alecu Russo l-a auzit vorbind pe Câmpul
Libertatii în fata celor 10.000 de moti de sub comanda sa, la Marea
Adunare din 3/15 Mai 1848 si ne da fragmentul or poate esenta acestei
cuvântari, la fel de semnificativa ca si cele de pâna atunci. El
cauta sa impuna maselor constiinta fortei lor izvorâta din forta
numarului: „Uitati-va pe câmp românilor, suntem multi, ca
cucuruzul brazilor, suntem multi si tari, ca Dumnezeu e cu noi”.
Cuvintele
sale sunt din nou scurte dar rostite cu avânt. Gestul sau
stapâneste, linisteste sau dezlantuie poporul; este o
întrepatrundere cu totul neobisnuita între forta sa de o
sugestibilitate extraordinara, aproape magnetica, si multime.
Directorul
domeniului montanistic Zlatna, Nemégyei János, confirma
devotamentul motilor pentru Iancu, acest tânar de 22 de ani, plin de
curaj. El este, se spune, „urmat fara sovaire”. Si Iancu e
constient de vocatia sa de conducator, asigurându-l pe acelasi
Nemégyei ca „nici opt regimente nu ar fi în stare sa tina
rânduiala între iobagii din domeniul de sus ca el singur”.
Contactul
lui Iancu cu motii trebuie sa fi fost foarte intim. Întreaga sa
fiinta este împletita din însusiri care-l fac popular. Vorba scurta
si hotarâta; graiul presarat uneori cu glume si înflorit cu
metafore. Oamenii batrâni îl lauda pentru sfatul sau cuminte, iar
tineretul îl admira pentru curajul sau si pentru avântul nadejdilor
sale. Momentul în care un astfel de barbat de actiune recunoscut de
popor putea sa se manifeste din plin sosise odata cu primavara anului
1848.
Fata
de celelalte personalitati ale revolutiei românilor la 1848-1849,
Avram Iancu are fara îndoiala „ceva” aparte, ceva foarte greu de
definit si care, credem noi, face parte indiscutabil din
temperamentul sau revolutionar. Este acea putere de a „fermeca”
multimile, dupa cum atesta si G. Baritiu care l-a ascultat personal,
dar care totusi noteaza ca NU a fost un orator în adevaratul sens al
cuvântului. Dar în ciuda acestei constatari paradoxale, recunoaste
totusi faptul ca „era peste putinta sa nu rapeasca cu sine pe
ascultatori”. L-am numi azi, un conducator charismatic.
La
cea de a treia adunare de la Blaj, în 21 septembrie 1848, în
fruntea a 6.000 de moti înarmati, Iancu intra în Blaj si se
îndreapta direct spre Câmpul Libertatii. Aici se urca pe o tribuna
si rasucind pistolul în mâna, rosteste tunator: „pretentiile
noastre sunt sfinte, pe cât de sfânta e dreptatea. Noi suntem gata
a le apara cu orice pret”. Apoi, pentru a-si sublinia hotarârea
descarca pistolul, semn ca porneste la organizarea luptei. De aici
începe rolul sau de „general”, rol confirmat si sustinut cu
stralucire de victoriile sale. Nu e de prisos a spune ca generalul
rus Lüders, care dispretuia profund pe generalii austrieci a
declarat textual, ca atunci când a intrat în Transilvania, n-a
gasit aici decât un singur general, pe Avram Iancu.
Si
tot lui Avram Iancu îi este atribuita de catre Lucian Blaga si
chemarea atât de sugestiva, de în spiritul sau, al omului de
actiune: „Sa punem pumnul în pieptul furtunii ca de nu pierim”.
Cuvinte sapate si pe o veche cruce de lemn înnegrita de vreme care
strajuieste si astazi defileul de la Fântânele în amintirea
vitejiei motilor ce au pastrat ei singuri Transilvania ca pe o Tara
Româneasca, dovedind inamicului ca Muntii Apuseni sunt
inexpugnabili.
Nevoia
de mit a poporului îl ridica pe Iancu asezându-l pe un piedestal de
semizeu, plasmuind legenda invulnerabilitatii sale la gloantele
obisnuite; astfel – afirma Alexandru Roman în niste însemnari ale
sale – poporul credea ca Iancu nu putea fi rapus decât numai cu un
glont de argint pe care stapânirea nu-l avea (or nu-l stia), exact
ca si în legenda lui Pintea Viteazul (ceea ce în fapt ar putea fi
expresia unui transfer al mitului).
Nu
în ultimul rând, se cuvine a fi mentionata si o oarecare
însemnatate pe care trebuiau sa o fi avut la extinderea
popularitatii sale, chiar frumusetea si simplitatea numelui sau: -
Avram Iancu – limpede si sonor, obisnuit între români; îmbinare
fericita a doua prenume, de o rezonanta aproape cristalina.
Nemaivorbind de versurile populare, cu audienta de marseilleza care
venea sa actioneze ca stimul de situatie la sugestie:
„Astazi
cu bucurie, românilor cântati
Pe
Iancu în câmpie cu toti sa-l urmati”.
Preluat
de pe Active News
0 comments:
Trimiteți un comentariu