A iubit nespus neamul românesc şi credinţa lui / Școala de duminică

Rohia este locul în care a vieţuit ca monah, cu multă smerenie şi credinţă, Nicolae Steinhardt. Mulţumind lui Dumnezeu pentru faptul că a devenit creştin, pentru că Hristos l-a primit în Biserica Sa. Despre el, Cioran spunea că a fost o raritate. E adevărat. Sunt puţini oameni de cultură care să fi înţeles modul de a se raporta la credinţă şi la Hristos în felul în care a făcut-o Steinhardt. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca îl numeau „sfântul nostru” sau „omul lui Dumnezeu”. Un portret în cuvinte al lui ni-l face Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului.

Preasfinţia Voastră, cu ani în urmă aţi avut bucuria să îl cunoaşteţi pe părintele Nicolae Steinhardt. De ce a ales Rohia ca loc de închinoviere?

În primul rând, cred că Rohia a fost mănăstirea care a dovedit mult curaj în acea perioadă primindu-l ca vieţuitor. Rohia, prin stareţul de atunci, arhimandritul Serafim Man, l-a primit cu mult curaj, multă deschidere şi preţuire. Mai cu seamă că mănăstirea încă de pe atunci avea o bibliotecă ce număra circa 25.000 de volume, ceea ce iubea părintele Nicolae, dar care nu erau bine organizate. Dumnezeu a rânduit să ajungă aici prin mentorul său Constantin Noica, pe care îl şi numeşte îngerul său şi care i-a recomandat Rohia. El cunoscuse lumea culturală, mănăstirile cele mai importante din ţară, dar Rohia l-a cucerit din primul moment, deoarece corespundea ideii sale de sihăstrie, de retragere.

Ce amintiri păstraţi de­spre el?

Se comporta foarte firesc, vieţuirea lui în mănăstire era de o simplitate cuceritoare. Hrana lui era foarte simplă. Mânca doar orez fiert, cu brânză de vaci (când nu era post), pâine prăjită şi ceai. Îi plăcea să servească o cafea şi să asculte muzică clasică, ceea ce era deja o sărbătoare. În fiecare an ascultam împreună, cuprinşi de emoţie, Concertul de Anul Nou de la Viena. În această simplitate în care vieţuia a dorit ca din Nicolae Steinhardt, cel cunoscut şi recunoscut, să devină clopotarul mănăstirii. În Ardeal se trag clopotele în fiecare zi la ora 12:00. La mănăstire nu avea nimeni voie să se atingă de clopote, era prezent la clopot la ora 12:00 ziua şi seara la ora 10:00, când începea Miezonoptica.

De altfel există şi câteva însemnări interesante despre cântecul clopotelor şi ce a însemnat acesta pentru el în copilărie.

Aşa este. Sunetul clopotelor pentru el a fost, oarecum, chemarea lui la creştinism şi la Ortodoxie, „glasul ursitei“ lui, cum spune undeva. A trăit într-un neam pe care a învăţat să îl simtă ca pe al lui, deşi nu era al său. 

 

El s-a născut într-o familie de oameni cu o pregătire aleasă, tatăl său a fost un inginer de valoare, fost coleg de studii cu Einstein. Familia lui din comuna Pantelimon, din marginea Bucureştiului, purta o frumoasă prietenie cu familia preotului Geor­gescu din acel cartier. Se vizitau reciproc, iar copilul Nicu Aureliu Steinhardt, cum era numit în copilărie, îndrăgea foarte mult clopotele bisericii, tradiţiile de Crăciun, fiind îndrăgit de preotul ortodox cu care a făcut religie la şcoală, căci părinţii lui nu s-au opus să facă religie în şcoală. De aici cred că s-a născut dragostea sa faţă de poporul român. Spunea adesea: „Eu sunt ovrei, dar iubesc nespus de mult neamul românesc şi credinţa lui şi mă consider, fără să am acest drept, unul dintre români, pentru faptul că îl iubesc”.

E vorba de dubla îndrăgostire despre care a scris adesea: de neamul românesc şi de creştinism, de Biserica lui Hristos.

Cum trăia slujbele Bisericii?

Îmi amintesc cum stăteam împreună la strană. În biserică rostea întotdeauna, la momentele liturgice corespunzătoare, Crezul. El nu avea voce, dar citea Psalmii Utreniei şi pe cei de la Miezonoptică cu multă bucurie şi cu un accent pe care numai el îl avea. Crezul îl rostea, gândesc, oarecum ca pe vremea Sfinţilor Părinţi, care l-au alcătuit, apăsat şi convingător. Şi toată lumea rostea împreună cu el.

Aceasta pentru că părintele Nicolae şi-a asumat conştient Crezul, la 46-48 de ani... 

 

Ne şi spunea de altfel: „Voi, care v-aţi născut creştini şi sunteţi botezaţi de mici, nu vă daţi seama ce dramă este viaţa fără Hristos. Eu, care m-am încreştinat mult mai mai târziu şi care am fost într-o continuă căutare şi aşteptare şi am stat la poarta împărăţiei lui Dumnezeu, ştiu ce dramă este viaţa fără Hristos. Nu există nădejdea Învierii şi a vieţii veşnice. Fără Hristos nu există nimic.”

Care era relaţia sa cu monahii şi tinerii care cercetau mănăstirea?

În primul rând, biblioteca i-a dat prilejul să cunoască mulţi tineri, studenţi, teologi, poeţi sau scriitori. La intrarea în mănăstire, el a făcut o înţelegere cu părintele Serafim Man, stareţul de atunci. I-a spus: „Părinte stareţ, eu mă angajez să vă organizez biblioteca şi promit să trăiesc până o termin, iar dumneavoastră să îmi promiteţi că mă tundeţi în monahism”. Şi unul, şi celălalt s-au ţinut de cuvânt. În martie 1989, când a plecat la cele veşnice, biblioteca era deja bine organizată. Iar părintele Serafim, care se îmbolnăvise în 1980 de cancer, internat la Oncologie la Cluj într-o stare disperată, a venit de la spital, în data de 16 august 1980, şi cu o discreţie totală, fără să aibă aprobări oficiale, pentru că nici nu le-ar fi primit, doar cu puţinii părinţi ai mănăstirii şi câţiva prieteni l-a tuns în monahism în Paraclisul „Izvorul tămăduirii” din Mănăstirea Rohia. În relaţiile cu părinţii era foarte direct, sincer şi apropiat, pentru că şi călugării l-au preţuit şi nu l-au trădat, iar el a simţit dragostea lor. Nu era uşor să trăieşti în mănăstire cu Steinhardt, fost deţinut politic. Chiar dacă se făceau multe presiuni asupra vieţuitorilor mănăstirii, călugării l-au ocrotit şi nu au cedat presiunii. Îi medita pe studenţi, îi pregătea pentru facultate şi doctorat. 

 

A avut o cultură deosebită şi a venit într-un mediu în care putea să îşi manifeste cu superioritate pregătirea pe care o avea. 

 

Nu s-a manifestat niciodată ca fiind superior, a reuşit să se coboare la nivelul celor din jur şi pentru aceasta a fost preţuit. El nu a rupt legătura cu lumea culturală, a ţinut legătura cu revistele de cultură din societatea românească de atunci, la care trimitea mereu articole. Cinci dintre cărţile care au apărut în timpul vieţii sunt alcătuite din articolele pe care le-a scris la Rohia. E adevărat că ele nu apăreau cum ar fi vrut el, pe jumătate erau ciopârţite, iar el se supăra şi îşi exprima nemulţumirea. Rostea predici aici în faţa credincioşilor din care a rezultat cartea „Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă”. Acestea sunt predici rostite în plin comunism de la amvonul mănăstirii, cu multă îndrăzneală şi cu multe trimiteri la situaţii din timpul respectiv.

Se spune despre părintele Nicolae că a fost discret, dar şi un om foarte curajos în a-şi exprima mărturisirea credinţei, pe care şi-a asumat-o în mod conştient.

Nu ne-a vorbit despre pătimirile lui din închisoare. Nu îi plăcea să îşi povestească chinurile; spunea că martirii nu îşi arată rănile. Pe de altă parte, nici nu dorea să ne expună. Nu intra cu oricine în discuţie, nu cădea în capcane. O singură dată a căzut, când a prezentat biblioteca unui grup de intelectuali din lumea scriitorilor şi, văzându-i că au cântat „Tatăl nostru” la masă, le-a arătat cărţile autorilor din exil, semnate de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran şi Mircea Eliade, pe care le primise pe diferite căi. Cineva a notat tot ce avea el acolo şi a doua zi au venit şi le-au ridicat. Dar după acest eveniment nu a mai căzut în asemenea capcane.

Legat de faptul că nu vorbea despre ce a trăit în închisoare, aş vrea să citesc câteva rânduri din „Jurnalul fericirii”. „Dacă vă voi spune, nu veţi crede, spune Mântuitorul”, citează părintele, apoi comentează: „Aceasta este condiţia umană, nu Îl credem, nu ne credem unii pe alţii, nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să îi credem pe ceilalţi. Experienţele nu sunt transmisibile.” 

 

Ceea ce spune părintele Nicolae aici reiese foarte bine din următoarea întâmplare pe care am trăit-o. Într-o duminică am coborât la biserică şi el era în biroul mănăstirii, unde primea credincioşi, îi asculta şi le dădea sfaturi. Şi, intrând în birou, mi-a spus, foarte fericit: „Părinte Iustin, aş dori foarte mult să am credinţa acestor oameni simpli, odihnitoare, vie şi adevărată. Cre­dinţa noastră, a teologilor, este cu multe întrebări, frământări şi îndoieli. Ştim multe lucruri şi de aceea apar şi multe întrebări. Ei cred într-un Dumnezeu, pe care îl văd ca pe un bătrân cu barbă, care stă undeva sus în cer, pe un tron, vede tot, ştie tot, binecuvântează pe toată lumea şi care mai pedepseşte din când în când. Şi dacă îşi fac datoria, păzesc credinţa şi poruncile, îi aşteaptă la dreapta judecată să îi răsplătească şi să îi încununeze. Ce mult mi-aş dori să am această credinţă, dar nu mai pot”.

A crezut, a nădăjduit şi a mărturisit cu atâta bucurie, încât a fost numit şi „Don Quijote din Est”.

Aşa este. Spunea adesea că se simte contemporan cu Hristos: „Eu nu mă raportez la Hristos istoric. Îl simt pe Hristos lângă mine. L-am simţit în celulă şi Îl simt în toată viaţa mea. Îi simt prezenţa şi Îi mulţumesc pentru harul şi ajutorul pe care mi le-a dat şi pentru faptul că m-a primit să Îi fiu aproape, să mă număr şi eu împreună cu cei care Îl iubesc şi Îl mărturisesc.”

Părintele Nicolae scrie undeva: „Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar. Şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este”. Redă aici în câteva fraze esenţa şi lupta noastră de fiecare zi.

Şi în „Dăruind vei dobândi” este vorba despre acelaşi lucru. Or, aceasta se întâmplă şi cu noi, poate uneori ni se pare că nu suntem ceea ce ar trebui să fim, dar, încercând şi străduindu-ne să dăruim altora ceea ce nouă ni se pare că nu avem, vom avea în cele din urmă şi noi înşine. Aceasta este esenţa sintagmei „dăruind vei dobândi”.

Cum au fost ultimele clipe de viaţă ale părintelui Nicolae?

În perioada aceea lucra la ultima sa carte şi trebuia să meargă la Bucureşti pentru ultimele pregătiri. Dar s-a întâmplat ca drumul să se oprească la Baia Mare, deoarece a făcut infarct şi a fost internat de urgenţă în spital. L-am vizitat imediat în spital, a fost spovedit şi împărtăşit cu Sfintele Taine şi după o zi a plecat la Domnul. Înmormântarea a fost un moment dificil pentru mănăstire, dar i s-a dat cinstea cuvenită. În sensul că IPS Părinte Justinian a venit la înmormântare, chiar dacă autorităţile au încercat să oprească participarea unui ierarh la înmormântarea unui fost deţinut politic. Autorităţile erau cuprinse de spaimă, a fost multă lume, mulţi prieteni, dar şi mulţi observatori. A rânduit Dumnezeu că a cernit tot timpul şi toată lumea a fost cu umbrele, încât fotografiile şi filmările care s-au făcut nu erau prea relevante.

Trăim vremuri în care valorile sunt, în mare parte, amestecate. Poate fi părintele Nicolae de la Rohia un model pentru intelectualii de astăzi?

Cu siguranţă, părintele poate şi trebuie să fie un model, însă este greu să atingă cineva treapta pe care a reuşit să urce el. Adică să pună toată cultura şi deschiderea pe care le-a avut la picioarele lui Hristos şi să spună: „Tu eşti totul pentru mine şi eu Îţi ofer Ţie, în dar, tot ce am acumulat în viaţa mea, pentru că m-ai primit”. Pentru tinerii în căutare, care duc lipsă de modele, Steinhardt este cu adevărat un model de bărbăţie, de curaj, de mărturisire, de sinceritate şi de dreptate. A luptat mult pentru drepturile omului, a făcut şi studii de drept constituţional, iar teza lui de doctorat a fost tot în domeniul dreptului. Era un om de atitudine, iar intelectualii şi tineretul de astăzi pot să înveţe de la el să fie oameni de atitudine.

Se spune că pentru el puşcăria a fost „academie şi altar de jertfă”.

Da, în temniţă a învăţat să se jertfească şi să renunţe, a învăţat ce înseamnă libertatea duhului, libertatea interioară, înţelegere care l-a condus la intrarea în mănăstire. Putea să plece în Occident, unde era dorit şi aşteptat. Dar a preferat întâlnirea cu schitul său de la Rohia şi cu vieţuirea de aici. Simţea că poate face mult mai mult de aici decât de afară.

Astfel că exemplul vieţii sale, al personalităţii şi al operei sale sunt pentru noi o resursă şi o invitaţie la nădejde şi mărturisire.

Cele două cărţi importante, „Jurnalul fericirii” şi „Dăruind vei dobândi”, sunt normative, fiind de mult folos şi necesare pentru cultura oricărui intelectual creştin. În total vor fi publicate 20 de volume, pe care unele le-a scris înainte de a se încreştina, dar toate arată complexitatea unei personalităţi care în cele din urmă a încheiat atât de frumos în simplitate, în retragere şi în discreţie la Mănăstirea Rohia.

Ce a reprezentat pentru Preasfinţia Voastră întâlnirea cu părintele Nicolae?

În primul rând, părintele Nicolae ne sfătuia să dăm dovadă de curaj, de bărbăţie, să nu fim îndoielnici şi şovăielnici în faţa încercărilor, să ne iubim credinţa, Biserica şi neamul. Conştientizez că părintele Nicolae a făcut pentru Rohia ceea ce noi nu ne dădeam seama atunci. Rohia a devenit cunoscută în ţară şi peste graniţele ţării. „Jurnalul fericirii” este publicat, deja, în şapte limbi şi continuă să fie tradus în lume. Aşa că noi, cei care l-am cunoscut, părinţii de aici şi membrii Fundaţiei Steinhardt, ne dăm toată silinţa să aşezăm lumina în sfeşnic pentru a lumina tuturor. Şi facem aceasta prin publicarea operei sale complete, prin faptul că în noul Centru Cultural Steinhardt, care acum se ridică aici la Rohia, va exista un Muzeu Steinhardt, prin organizarea unui atelier de pictură la mănăstirile Rohia şi Rohiţa. Toate acestea sunt lucruri pe care suntem datori să le facem şi realizându-le, ne zidim pe noi înşine şi îi zidim şi pe ceilalţi.

Preluat de pe Ziarul Lumina