Omul
trebuie să simtă nevoia de a face binele, pentru că altfel se
va chinui. Şi nu se poate spune că unii nu pot înţelege binele ca
pe o necesitate. Eu nu îndreptăţesc lucrul acesta. Chiar şi un
copil mic de cinci ani poate simţi binele ca pe o necesitate. Să
spunem că un copilaş are temperatură. Părinţii aduc
medicul şi acela le spune: “Ţineţi bine copilul” şi,
tac-tac, îi face o injecţie. După aceea copilul, când vede
medicul, începe să plângă şi fuge. Dar dacă de la început îi
spun: “Ascultă, eşti bolnav, ai temperatură şi nu vei putea
nici să mergi la şcoală, nici să te joci cum se joacă ceilalţi
copii. Insă dacă îl vei lăsa pe medic să te înţepe puţin, va
scădea temperatura şi vei putea după aceea să mergi să te joci”,
copilaşul îndată îşi va închide ochişorii şi singur îşi va
întinde mânuta. Vreau să spun că dacă un copilaş poate simţi
binele ca pe o necesitate, cu cât mai mult cel mare.
Din
clipa în care omul a înţeles ceea ce este corect, s-a terminat. Să
presupunem că vă spun: “Vă voi arunca jos pe fereastră”.
Cred că înţelegeţi ce înseamnă aceasta. Căci şi unul lipsit
de minte înţelege că, de va cădea de sus de pe fereastră, îşi
va rupe picioarele. Işi dă seama care este prăpastia şi care
locul neted; care este binele şi care este răul. Unul mare care a
citit pe Sfinţii Părinţi, Evanghelia, ştie care este lucrul cel
corect. De aici încolo butonul trebuie întors. Dar de multe ori
spui unor suflete: “De ce faci aceasta? Nu înţelegi că nu e
bine?”, şi încep: “Da, dar din păcate aşa sunt eu pentru că
aşa am fost de la început”. “Lasă ce ai fost la început.
Acum, când îţi spun, ce faci ca să te îndrepţi?”. Altceva e
când nu-i ajută mintea. Numai copilul cel mic va apuca un cărbune
în loc de caramelă, pentru că nu-l ajută mintea.
– Părinte,
cum oare mama Sfinţiei Voastre, care a fost atât de sensibilă şi
v-a iubit, v-a dat o educaţie aspră încă din primii ani ai
copilăriei?
– Omul
poate fi ajutat de mic ca să prindă sensul adânc al vieţii şi să
se bucure cum trebuie. Când eram mic îi întreceam pe copii la
alergat. Dar aceia nu mă lăsau să alerg, ci mă alungau. Imi
spuneau: “Veneticule”. Mă duceam la mama plângând. “Ce ai de
plângi?’, mă întreba ea. “Copiii nu mă lasă să alerg”, îi
spuneam. “Vrei să alergi? Iată curtea, aleargă. De ce vrei să
alergi acolo? Ca să te vadă ceilalţi şi să-ţi spună bravo?
Aceasta este mândrie”. Altă dată am vrut să mă joc cu mingea,
dar copiii nu m-au lăsat. M-am dus iarăşi la mama plângând. “Ce
s-a întâmplat? De ce plângi iarăşi?“, m-a întrebat. “Copiii
nu mă lasă să mă joc cu mingea!”, i-am răspuns. “Curte mare
avem, minge ai, joacă-te aici. Ce, vrei să te vadă ceilalţi, ca
să te laude? Aceasta este mândrie”. Atunci m-am gândit: “Mama
are dreptate”. In felul acesta, încet-încet n-am mai vrut nici să
alerg, nici să mă joc cu mingea înaintea lumii, pentru că am
înţeles că lucrul acesta are în el mândrie şi spuneam:
“Intr-adevăr, ce lucruri deşarte! Are dreptate”. După
aceea nu mă deranja aşa de mult atunci când îi vedeam pe ceilalţi
copii că aleargă, că bat mingea şi se fălesc, ci râdeam şi-mi
spuneam: “Ce fac aceştia?”, şi eram un copilandru, mergeam în
clasa a treia primară. După aceea am trăit o viaţă firească. De
aceea de m-ar întreba şi acum: “Ce preferi, să urci pe Aton
desculţ în luna august prin frunzele[3] de arbuşti sau să mergi
la o ceremonie unde te vor îmbrăca şi cu o mantie etc.?”, voi
răspunde că prefer să merg desculţ pe Aton. Nu din smerenie, ci
pentru că aceasta mă odihneşte.
Oamenii
care au mândrie nu au fost ajutaţi acasă de mici. Cugetul lumesc
îl chinuie pe om. Şi dacă nu se ia aminte la aceasta şi părinţii
nu-i ajută pe copii atunci când sunt mici, după aceea lucrul
acesta devine o stare sufletească permanentă. Altceva este să
lauzi putin un copil ca să nu se descurajeze şi altceva să-i umfli
egoismul. De pildă, a spus o poezie, dar n-a spus-o bine şi de
aceea se descurajează. Atunci mama lui îi va spune: “Ei, ai
spus-o bine!”. Dar dacă copilul va spune bine poezia şi mama va
începe înaintea celorlaţi să spună: “Bravo, tu ai spus-o mai
bine decât toţi copiii! Copilul meu este cel mai bun!”,
aceasta este rău. Astfel părinţii de multe ori cultivă mândria
în copiii lor. Sau, de pildă, copilul face o neorânduială la
şcoală şi dascălul îl ceartă. Copilul se duce acasă şi spune
părinţilor: “Dascălul m-a certat pe nedrept”. Atunci când
tatăl sau mama ţin partea copilului şi spun înaintea lui:
“Ii voi arăta eu! Copilul meu este…”, copilul consideră bun
ceea ce a făcut şi, în cele din urmă, ajunge să se chinuiască
pentru lucruri neînsemnate. Totul este ca copilul să înţeleagă
unele lucruri încă de acasă. Dacă omul de mic prinde sensul cel
adânc al vieţii, după aceea toate merg cum trebuie. Altfel îşi
va afla satisfacţie numai în cele pământeşti, în laudele
oamenilor – care în realitate nu odihnesc – şi astfel omul
va rămâne pământesc.
Sursa:
Cuvântul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu