Cer
și pământ
„Dar
noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, un cer nou Şi un
pământ nou, în care locuieşte dreptatea...” (II Petru 3, 13).
Mă
adresez din nou ţie, tinere, pentru că pe tine te-am ales dintre
toţi cei cărora m-aş fi putut adresa; căci tu eşti cel mai apt
să asculţi cuvântul lui Hristos, tu eşti nobil şi pur, deoarece
educaţia ateistă nu a reuşit încă să întunece cerul din tine.
Tu încă mai priveşti în sus, tu încă mai poţi auzi chemările
înalte; zborul tău spre sferele cereşti nu a putut fi zăvorât de
gratiile unor concepţii arbitrare. Pentru tine aspiraţia spre cer
există, materia nu te-a făcut prizonierul ei. De aceea, tinere, te
chem de şapte ori, căci şapte sunt laudele zilei către Dumnezeu,
aşa cum spune Psalmistul: „De şapte ori pe zi Te-am lăudat
pentru judecăţile dreptăţii Tale”.
Vom
vorbi astăzi despre cer şi despre pământ. Nu te voi înfricoşa,
prietenul meu, cu tablourile zguduitoare ale sfârşitului lumii.
Zilnic ne stă moartea în faţă: prezenţa ei e mai sufocantă
decât viaţa, mai reală decât ea, căci moartea e coşmarul nostru
de fiecare clipă. Trăieşti cu moartea lângă tine, prietene, şi
încă nu te-ai obişnuit cu ea, fiindcă eşti viu şi autentic, mai
viu şi mai autentic decât îţi închipui tu însuţi. Un cer şi
un pământ...
Îmi
aduc aminte de o poezie. O recita cineva de pe ecranul televiziunii,
poetul însuşi. Ţinea mâna dreaptă ridicată, avea o față
forţat inspirată şi scanda monoton, încercând să provoace
auditoriului un fel de transă. Fiecare vers era secondat de un cor
de copii – falsă litanie, impusă de circumstanţă: „Poţi să
numeri, cerule, câte unul, câte doi, câte trei...” – şi aşa
mai departe, până la zece. Era o imprecaţie, o sfidare pe care o
arunca cerului. În esenţă, poezia pe care am ascultat-o voia să
spună cum cerul putea să-i numere pe poet şi pe cei împreună cu
el, câte unul, sau câte doi, sau câte trei, mult şi bine, dar
nu-i va putea birui. Cam aceasta era ideea. Era un poet ateu şi
adept declarat al materialismului. Dar cărui „cer” s-o fi
adresat el? Să fi fost „tăria” constituită din straturile
succesive ale atmosferei? Ar fi fost un monolog fără noimă.
Poetul, după convingerea cu care vorbea, se adresa cuiva care-l
putea auzi şi chiar „număra”. Ciudat, căci nu era vorba de o
personificare (devenită atât de banală pentru poezie), ci el
credea cu tot dinadinsul că este auzit şi că sfidarea lui era un
act de eroism. Se adresa cerului metafizic, pe care se căznea să-l
diminueze şi să-l nege afirmându-l!
Tocmai
despre acest cer vreau să-ţi vorbesc aici, prietenul meu. „La
început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Un cer şi un
pământ, un imanent şi un transcendent, un dat material şi o
aspiraţie spre desăvârşire; un spaţiu supus timpului, pe de o
parte, şi o existenţă aspaţială, atemporală, pe de altă parte.
De atunci şi până acum păstrăm în noi nostalgia integrării
noastre în cerul lui Dumnezeu; de atunci şi până acum nu am uitat
nici o clipă că acolo este centrul spre care aspiră cerul din noi.
Spune-mi, tinere, cât de mult ai crezut în afirmaţia pe care ai
auzit-o repetată până la obsesie în şcoală, la radio, la
televizor, prin ziare, la adunările de tineret, anume că te tragi
din maimuţă? Şi cât te-a onorat oare o asemenea descendență?
Noam Chomsky (lingvist american, părintele gramaticii generative)
spune că „oamenii cei mai stupizi învaţă să vorbească, dar
cea mai inteligentă dintre maimuţe nu va ajunge niciodată să o
facă”...
Şi
acum, iată, un glas din cer ţi se adresează: „Tu eşti fiul
Meu!” Şi, ca şi lui Iisus pe când vieţuia în lume, glasul îţi
confirmă: „Te-am proslăvit şi iarăşi te voi proslăvi”. Eşti
pământ şi cer, întuneric şi lumină, păcat şi har. Ştiu,
prietene, că te chinuiesc interogaţiile despre sensul existenţei
tale în lume şi despre rostul acestei lumi, în general. La
întrebarea ta limitată, te-a putut oare satisface răspunsul gata
fabricat şi impus prin autoritarism: „Cerul este o ficţiune,
materia este totul; ea îţi vorbeşte prin simţurile tale interne
şi externe”? Ea, materia, şi-a organizat aşadar structura şi
evoluţia după nişte legi atât de complicate, înainte de a fi
existat şi cel mai mic rudiment de creier, încât atunci când a
apărut creierul superior al omului, singura cale prin care materia
se recunoaşte pe sine, ea nu s-a mai putut recunoaşte! De atunci şi
până acum se zbate într-o sterilă şi jalnică sforţare de a
descoperi legile pe care materia acefală şi le-a fixat într-o
vreme când nu era decât întuneric şi inconştienţa!
Tu
ce crezi despre acest joc al neinteligenței care anulează orice
inteligenţă umană, fie ea şi colectivă? Vezi că până şi cea
mai elementară logică te obligă să admiţi o inteligenţă din
afara lumii? Dar eu te chem la un zbor mult mai înalt, la
abandonarea ta totală, la curajul care sfidează raţiunea; te chem
la Dumnezeu. La ceea ce transcede lumea, ca să cunoşti cerul
infinit, cu bucuriile lui duhovniceşti, cerul pe care îl bâjbâi
acum în iadul tău, în căutarea ta şi chiar în starea ta de
revoltă nedeliberată. Acest cer, cu ierarhia lui divină, cu lumina
divină care coboară din treaptă în treaptă, pentru a se întoarce
apoi la propria-i sursă, care este Dumnezeu, nu ne numără din doi
în doi sau din zece în zece. Pentru că, în fața cerului,
prietene, tu nu eşti o biată piesă prinsă într-un mecanism care
te zdrobeşte, ci eşti un suflet, un tot, atât de liber în actele
tale, atât de demn de preţuit, încât Însuşi Dumnezeu, sub
chipul celei de a două Persoane treimice, a venit în lume să Se
răstignească pentru tine.
Cât
de ridicolă îţi poate apărea acum sfidarea poetului care credea
cu atâta tărie în cer încât simţea nevoia să asocieze
imprecaţiei sale corul copiilor, ca pe un scut!
Să
nu crezi, tinere, în atotputernicica materiei! Pământul este
finit, materia o putem epuiza în câteva minute, prin scindări
succesive, până la dispariţia ei, ajungând, dacă nu-L admitem pe
Dumnezeu, la neant. Vezi bine că afirmaţiile absolute ale
materialismului se sprijină pe un suport limitat. Vezi bine că
atributele acordate materiei – infinită, eternă, autocreatoare –
sunt noţiuni pur spirituale. A nega cerul înseamnă a nega orice
existenţă care nu cade sub incidenţa simţurilor mele.
A
nega spiritul înseamnă a admite că, în clipa în care mi-am
închis ochii şi mi-am astupat urechile, lumea intră în
inexistență. Şi acum, prietene, vreau să-ţi recit cel mai frumos
poem care s-a scris vreodată despre cer şi despre pământ. Este
începutul Evangheliei lui Ioan: „La început era Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era
întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El
nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa
era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi
întunericul nu a cuprins-o”. Cum ar putea oare întunericul să
încarcereze lumina, materia să înăbuşe spiritul, ateismul să
anuleze credinţa în Dumnezeu, sau constrângerea să ne facă să
pierdem dorul de libertate? Cerul te numără pe tine singur şi
numai pe tine, pe fiecare în parte, tu, unică şi nerepetabilă
fiinţă, prietene al meu, omule!
Cuvânt
rostit în Biserica Radu-Vodă, în a doua miercuri a Postului Mare,
la 22 martie 1978.
(Preot
Gheorghe Calciu - 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de
Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 31-36)
Fiecare
cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare
predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul
se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit
seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de
la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la
acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar
părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care
îl înjurau că este "popă" care "înșeală lumea",
și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat
și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi
păzitori.
Preluat
de pe Ortodoxia Tinerilor
0 comments:
Trimiteți un comentariu