Speranțele Basarabiei

de Ecaterina Luțișîna

A fi român în Basarabia este un adevărat curaj pe care nu mulţi sunt în stare să şi-l asume. Chiar dacă sunt mulţi dintre cei care împărtăşesc această credinţă, puţini sunt cei care au curajul să o declare în mod deschis.

Cea mai mare speranță pe care am avut-o eu, alături de zeci de mii de basarabeni, a fost furată acum 4 ani. Era primăvară, aprilie, soare pe cer și în inimile oamenilor care așteptau o schimbare. Era vorba de alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009, când jumătate din cetățenii Republicii Moldova visau plecarea partidului comunist de la guvernare. De fiecare dată când îmi amintesc de acea perioadă mă trec fiorii. Nu este român de dincolo de Prut care să nu-și amintească cu înfrigurare de acele zile.

Acele zile, care au urmat alegerilor din 5 aprilie 2009, sunt cunoscute în exterior ca „revoluția twitter”. Noi, cei de acasă, îi spunem simplu: 7 aprilie. În această zi, pe stil vechi, Biserica sărbătorește Buna Vestire. Poate nu e întâmplător că tocmai de Buna Vestire mii de tineri au ieșit în stradă cu speranța că ar putea să schimbe ceva, așa cum cu 95 de ani în urmă românii s-au adunat la Alba-Iulia. De altfel, acel 7 aprilie 2009 este pentru noi un 1 decembrie 1918, contemporan. Aflându-mă printre acei tineri frumoși, care mărșăluiau pe bulevardul Ștefan cel Mare în ritmul cântecelor patriotice, fluturând sute de tricoloruri, fețele lor luminate de zâmbete senine, mi se părea că n-a mai fost și nici nu va mai fi o zi ca aceasta. Era o zi deosebită, fiindcă inimile noastre băteau în unison a speranță.

Eu nu locuiam în Chișinău pe atunci, ci în alt oraș – Bălți – care se află la 120 km depărtare de capitală. ra într-o zi de marți, iar eu, fiind la liceu, aveam ore. Deși am fost avertizată la școală să nu lipsesc – guvernarea comunistă dăduse ordin Ministerului Educației să urmărească absențele elevilor cu strictețe în acele zile –, nu puteam să nu vin și eu la Chișinău, să particip la marșul de protest al tinerilor basarabeni împotriva partidului comunist, care câștigase, pentru a treia oară, alegerile parlamentare. După 8 ani de guvernare comunistă, propagandă la televizor și prin toată mass-media, 8 ani de frică și de rușine de a spune că ești român, 8 ani de înstrăinare continuă și agresivă de poporul din care faci parte, perspectiva altor 4 ani părea insuportabilă.

Venind dintr-un oraș cu populație rusificată, dintr-o familie mixtă din punct de vedere etnic – tatăl rus, mama basarabeancă –, am crescut fără să-mi cunosc clar identitatea. Bunicilor – care au prins războiul, deportările, foametea din ’46-’47 și ocupația sovietică – li s-a spus de atâtea ori că românii au ocupat Basarabia încât și ei au început să creadă în ideea aceasta. De aceea, nu am avut pe nimeni în preajmă care să-mi povestească adevărurile despre istoria Basarabiei, nici să-mi explice de ce în pașaportul meu, în drept cu naționalitatea, stă scris „Republica Moldova”, și nu „moldoveancă”, atâta timp cât guvernarea ne spunea că moldovenii sunt un popor distinct și că există limba moldovenească. Era soarta unui adolescent tipic din Basarabia, care credea în ceea ce-i spuneau adulții. Această soartă o au și astăzi mii de adolescenți, care nu știu unde este adevărul. Aveam 18 ani când s-a întâmplat 7 aprilie și reușisem până atunci să cunosc istoria nefalsificată, datorită faptului că petrecusem un an în străinătate, timp în care mi-am pus multe întrebări.

Marșul nostru din 7 aprilie îl voi ține minte toată viața. La pas lent, mergeam pașnic înspre președinție, murmurând cântecele lui Ion și Doina Aldea Teodorovici, scandând „Jos comuniștii!” și „România Mare!”, nebănuind că printre noi erau infiltrați provocatori, deținuți de la penitenciare, aduși intenționat în Piața Marii Adunări Naționale ca să dea start violențelor. În clipa în care prima piatră a zburat spre clădirea sticloasă a președinției, ne-am dat seama că ceva nu e în regulă. Temerile noastre s-au confirmat în noaptea de 7 spre 8 aprilie, când au început arestările abuzive ale tinerilor suspectați de vandalizarea clădirilor președinției și parlamentului.

Însă noi nu ne-am lăsat bătuți. Lupta pentru visul eliberării de sub jugul comuniștilor și a unirii cu Patria-mamă a continuat. Îmi amintesc limpede și acum cuvintele pe care mi le spusese un prieten care fusese și el arestat pentru participarea la protest. Îmi povestise că nu-l dureau atât de mult loviturile polițiștilor, cât înjurăturile la adresa lui: „Vreți unirea cu România? O să vă arătăm noi unire!”

Când la guvernare a venit opoziția, eram fericiți. Eram cu un pas mai aproape de îndeplinirea visului nostru comun, al celor care tânjim după frații noștri de peste Prut. Nu a trecut mult timp până ne-am dat seama că speranțele noastre au fost folosite în scopuri meschine și că revoluția noastră a fost „furată”.

De ce vă povestesc acestea? Au trecut patru ani și lupta continuă. Este foarte probabil ca partidul comunist să revină la guvernare. Și dacă aceasta se va întâmpla, cum rămâne cu speranța noastră de a vedea ziua în care nu vor mai fi atât de mulți basarabeni care să creadă că sunt „moldoveni” care vorbesc „limba moldovenească” și că românii au ocupat Basarabia?

Încercăm să fim realiști. Să ne încredem în faptul că Dumnezeu știe mai bine de ce a rânduit lucrurile în felul acesta. Să nu ne mai lăsăm amăgiți de politicienii care ne-au susținut pe 7 aprilie. Am crescut. Nu mai credem în povești. Totuși, fiecare poartă speranța în inima lui că poate, într-o bună zi, în pașapoartele noastre, în dreptul naționalității, va fi scris „român”.

Foto: Sergiu Ţurcanu

 Sursă: Revista Cuvinte către tineri