Cum putem ţine paza
minţii, mai ales în oraş, unde suntem agresaţi de tot felul de lucruri rele?
Părintele Dionisie: Trebuie luptă, trebuie osteneală. Ştii prea bine, ca şi creştin,
lucrurile care te vatămă, nu-i aşa? Ei, să te osârduieşti să nu le faci. Ştii
foarte bine şi faptele care te pot ajuta, faptele bune. Fă-le şi te mântuieşti
cu ele. De aceea, să te consideri ca şi cum ai fi într-un război, ca şi cum ai
fi un soldat care te lupţi şi în dreapta şi în stânga să-l omori pe duşmanul
tău, să nu-l laşi să dea înainte. Aşa şi noi, creştinii, să ne luptăm cu
patimile care ne vatămă, cu vrăjmaşul sufletelor, şi să ne osârduim să facem faptele
cele bune. Şi chiar dacă ne osârduim, omul e totdeauna neputincios, nu şi-ar
putea împlini dorinţa, dar este Dumnezeu care ne ajută. Dumnezeu, dacă vede că
aplecarea inimii tale nu-i falsă, atuncea ţi-ajută neapărat, e cu neputinţă să
nu-ţi ajute. De multe ori întârzie să ne ajute ca să vadă hotărârea ta, osârdia
ta. Dar dacă ne osârduim cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînţeles, Dumnezeu ajută.
Spuneţi de „linişte”,
dar cum putem noi în linişte să ne apropiem de Dumnezeu când la noi sunt atâtea
probleme? Telefoane, griji de fiecare zi, e foarte greu să vorbim de linişte
într-un oraş.
Părintele Dionisie: Dacă n-o putem dobândi, să facem ceea ce putem. Să ne osârduim, să nu fim
nepăsători, că nepăsarea e cea mai mare primejdie pentru sufletul fiecăruia din
noi. Zici: „Eh, nu-i nimica aceea, da’ aceea nu-i nimic. Eh, îi post, dar hai
să mâncăm, nu-i nimic”, „uite, nu trebuie să fac fapta aceea ruşinoasă, dar
ştie Dumnezeu”… Asta se cheamă nepăsare. Asta-i un fel de disperare, cum să
spun, ş-atuncea ce-ai făcut? N-ai milă singur de sufletul tău ş-atuncea sigur
că-i primejdie. Dar cât se poate, să ne osârduim. Sunt şi în mijlocul
Bucureştilor, sunt oameni apropiaţi de Dumnezeu, care-şi caută de mântuire. Mai
greu, dar sunt. Dar dacă se împuţinează, şi pentru acei puţini ţine Dumnezeu
toată omenirea… N-aţi văzut acolo, când cu Sodoma şi Gomora, zicea Avraam:
„Doamne, da’ dacă or fi treizeci, pedepseşti?” „- Nu.” „Da’ dacă or fi 20,
cutare?”, până s-o pogorât la cinci. Vine vorba că şi în mijlocul lumii sunt
oameni apropiaţi de Dumnezeu. Da.
Părinte, nu prea avem
poftă de rugăciune. O tot amânăm: mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine,
de săptămâna viitoare mă apuc…
Părintele Dionisie: Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că
„voi face mâine”, fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă,
alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă-l ajungem, că omu-i ca iarba,
zice sfântul prooroc, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”. Nu putem
zice, „las’ că voi face mai pe urmă”. Să punem înaintea noastră cuvântul
acesta: „Dacă vrea Dumnezeu, să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă
spovedesc şi să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului
Duh şi ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot
căpăta împărăţia Cerurilor”.
Fără spovedania păcatelor nu putem intra întru împărăţia Cerurilor. Vedeţi
cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea
arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea
face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană
ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate. Că dacă
nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor; trebuie să fii
sincer. Mila Domnului să fie cu noi!
Sursă: Familia Ortodoxă
0 comments:
Trimiteți un comentariu