APOSTOLUL
Fraţilor, mi se
pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca
pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor
şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă, înţelepţi întru
Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar
noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem
goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi
fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns
ca gunoiul lumii, lepădătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu
acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi. Căci de aţi
avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci
eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. Deci vă rog să-mi fiţi mie
următori, precum şi eu lui Hristos.
EVANGHELIA
MATEI17, 14-23
În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea
Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău:
de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar
n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi
îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l
aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a
tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur,
ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns:
din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea
credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici
dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest
neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau
ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor
şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte.
Din predica părintelui Nicolae
Steinhardt la această duminică:
“(…) Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi
din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un
paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de
credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci
răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede
toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai
puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută
în logică drept paradoxul cretanului. Toţi cretanii sunt mincinoşi este premisa
de la care se porneşte; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă
că şi el minte şi că – prin urmare – afirmaţia sa nu este adevărată, altfel
spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă însă cretanul căruia i se pune
întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un răspuns negativ, ce
deducem? Că, fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ
înseamnă că de fapt cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se
cine poate!
Paradoxul acesta logic a dat mult
de furcă filosofilor de-a lungul veacurilor. Chestiunea e pe larg expusă de
logicianul român Anton Dumitriu într-un studiu din anul 1965, reprodus în
volumul Ştiinţă şi Cunoaştere (1984). Nu vom intra în amănunte şi nici nu vom
arăta cum ajung specialiştii contemporani să afle o soluţie a problemei prin
teoria zisă a nivelelor de vorbire logică.
Reţinem doar că fraza rostită de tatăl copilului, în versetul al 24-lea din
capitolul 9 al Evangheliei Sfântului Marcu nu este şi ea decât un teribil
paradox înzestrat cu toate aparenţele insolubilităţii. Căci din două una: ori
“crezi”- şi atunci la ce bun să mai ceri să ţi se dăruiască credinţă, ori nu
crezi – şi atunci cum de îndrăzneşti să zici fără pic de ruşine „cred”! Ce fel
de credinţă este aceasta care este şi nu este, care se afirmă dar se şi
recunoaşte nevoită a cere ajutor? Ce joc mult prea subtil ori din cale afară de
făţarnic se desfăşoară aici? Nu cumva răspunsul tatălui întăreşte argumentarea
filosofului ateist Jean Paul Sartre care-i învinovăţeşte pe credincioşi a fi de
rea credinţă fiindcă textul de la Marcu 9, 24 aceasta chiar vădeşte: incertitudinea,
şubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credinţă? Pentru
Sartre şi existenţialiştii din şcoala sa, credinţa nu poate fi decât un limbaj
confuz, auto-amăgire (autosugestie), vorbă lipsită de acoperire (în sensul în
care aurul din depozitul băncilor de Stat acoperă, garantează moneda de hârtie)
sau, pur şi simplu, neadevăr (inconştient ori, mai adeseori, de rea credinţă).
Textul evanghelic de astăzi ne aminteşte însă nu numai de acuza lui Sartre
ci şi de o altă celebră spusă a filosofului, francez şi el, Blaise Pascal. Acesta,
precursor al existenţialismului, nu ateu, ci profund creştin, pune în gura
Mântuitorului care se adresează necredinciosului dornic să creadă, însă
neizbutind să-şi împlinească dorinţa, şi necutezând a face pasul hotărâtor, un
răspuns cu totul neaşteptat: Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit! Răspuns şi el
teribil, paradoxal, tainic şi ameţitor. Să cauţi ceea ce ai şi găsit! Să
însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilităţii
întregii tale frământări – ba şi a orbirii tale – de vreme ce L-ai găsit pe Cel
căutat! (Dar şi ce bucurie: drahma era în buzunar, oaia zisă pierdută nu fusese
decât o greşeală de numărătoare!).
Răspuns teribil, paradoxal şi tainic, totuşi deopotrivă lămuritor şi
definitiv, punând pentru totdeauna capăt validităţii ispitelor unei logici a
dilemelor stringente. Ni se cere numai curajul de a constata că omul frământat,
chinuit, obsedat de vocaţia credinţei a devenit prin însăşi starea sa căutătoare,
un credincios. Cine porneşte spre Hristos – şi cât de lungă, de întortocheată,
de nesigură i se arată a fi calea – L-a şi întâlnit! Oare încă departe fiind
el, nu l-a văzut şi, alergând, nu i-a căzut pe grumaz, sărutăndu-l? Sartre, de
altfel, recunoaşte că acel care merge să ceară sfatul unui ofiţer dacă să
urmeze ori ba cariera militară, a şi luat în sinea sa hotărârea. Tot aşa omul
care-şi expune îndoielile cu privire la vocaţia sa ecleziastică unui preot, el
a şi ales: nu ar solicita avizul unui slujitor al lui Hristos dacă nu L-ar fi
aflat pe Acesta.
Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen
Ionescu, scriitor de limbă română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în
Franţa, membru al Academiei Franceze. A fost o bună parte a vieţii sale cu
totul străin de preocupări religioase. Cu timpul însă problema existenţei
(folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent; mult mai corect ar fi
să spunem: fiinţării) lui Dumnezeu i s-a impus din ce în ce mai stăruitor, mai
aprig, parcă şi mai impacient. Citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi misterul
fenomenului care i se părea cel mai ciudat din câte sunt în univers – lumina –
l-au apropiat (cu încetul, anevoie, şi nu fără paşi înapoi, rezistenţe, icniri
ale deznădejdii şi intervale în care biruinţa se arăta a fi de partea
deprimării) de râvnita credinţă în Dumnezeu.
Iată că acum, la bătrâneţe (e născut în anul 1912, ca şi mine) a făcut
gestul echivalent cu arderea punţilor lăsate în urmă de oastea care nu mai vrea
să ştie de verbul a da înapoi. „S-a declarat”, cum îi plăcea lui Jean Giraudoux
să spună, în recenta sa carte La quete intermittente (cuvîntul quete l-aş
tălmăci print-un complex de termeni româneşti: investigaţie, cercetare, cale,
căutare, pelerinaj), apărută la sfârşitul anului trecut, după ce expune, cum
mai deschis nici că se poate lunga-i călătorie către Hristos, încheie
afirmându-şi, credinţa, nuanţând-o totuşi cu verbul a nădăjdui. In cine cred? –
zice. Şi-şi formulează, ca mare dramaturg ce este, o replică scurtă axată pe
una din virtuţile teologale: în Iisus Hristos, sper!
Acum că autorul a dat lucrurile pe faţă, îmi este îngăduit, cred, să divulg
şi eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i
dăruiască harul credinţei. In volumul pe care l-am citat se mai întreabă încă,
plin de îngrijorare şi potrivit exigenţei corectitudinii care-l caracterizează:
oare nu cumva cred doar că eu cred? Nu cumva credinţa mea e o părere, o iluzie,
o făurire a minţii mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking,
adică o certitudine ce-şi află temeiul într-o năzuinţă a spiritului, în voinţa
insului, într-un soi de visare a sa, într-o irealitate luată drept realitate?
Mi-am îngăduit să-i scriu lui Eugen Ionescu şi să-i spun că formula „dar
poate că doar cred că eu cred” este varianta frazei pascaliene şi a textului de
la Marcu 9, 24. „Poate că doar cred că eu cred” este totuna cu: „Nu M-ai căuta
dacă nu M-ai fi găsit” şi cu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. De ce se
teme sau ruşina, Eugen Ionescu nu are, se alătură câtorva mari artişti şi
gânditori biruiţi de Hristos: Dostoievski, Claudel, J. K. Huysmans, Bergson,
Peguy, Werfel, Papini, Chesterton.
Dar cripticului fundamental verset 24 trebuie să-i mai dăm un răspuns, se
cuvine să-l decodăm şi din punct de vedere practic.Cum depăşim punctul critic,
incertitudinea, acuza de rea credinţă, cum efectuăm saltul de la necredinţă,
orbecăială şi tumult interior la credinţă, linişte şi fermitate? Drumul ni-l dă
(în sensul vechi al sintagmei, cel preferat de Constantin Noica: ni-l arată)
acelaşi verset 24: „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi.”
Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea. Insăşi inferioritatea condiţiei
noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii, fluctuaţiilor,
acediei, trecerii prin conuri de umbră. Suntem fiinţe osârduitoare dar şi
slabe, oricând predipuse a ne poticni, de nu şi a pica. Fer. Filip Nerri n-a
grăit oare: Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda! Dar dacă
strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi,
altfel spus din străfundurile fiinţei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât
trestii firave şi biete feştile fumegânde, ieşim din capcana trufiei, din
chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor. Strigătul însoţit de
lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi
mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să
ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o
dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de
credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă.
Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har. Fiinţa omenească nu este
îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din paradoxalitate,
dispersiune şi fluctuaţie. Ii este însă larg deschisă poarta smereniei
(rugăciune + lacrimi+ „strigare”); ea duce la credinţă, spre deosebire de
ferecata poartă a marelui, tragicului Kafka (pentru a cărui mântuire nu mă
îndoiesc că se va fi rugat şi Pascal şi Kierkegaard şi Dostoievski).
Acum că Mircea Eliade a murit, pot mărturisi că şi el mi-a adresat aceeaşi
rugăminte ca şi Eugen Ionescu. Işi dorea să fie nu numai – cum l-a numit Emil
Cioran – cel mai activ propagandist al lui Dumnezeu, ci şi un umil credincios
al Său. Acest neîntrecut istoric al religiilor jinduia să fie, după modelul lui
Claudel („un poet la picioarele Crucii”), mai mult decât naratorul unei
evoluţii: să fie încredinţat că istoria sentimentului religios se încheie pe
Golgota. Modestia, bunătatea şi mărinimia îl pregăteau pentru aceasta.
Cât priveşte pe un alt ilustru reprezentant al generaţiei mele (am fost:
Eliade, el şi eu elevi ai aceluiaşi liceu bucureştean – Spiru Haret), mă refer
la Constantin Noica, sunt sigur, după cele auzite din gura IPS Sale
Mitropolitului Antonie Plămădeală la înmormântarea săvârşită într-o zi de iarnă
senină şi blândă în imediata apropiere a schitului de la Păltiniş, că marele
meu prieten şi binefăcător, părinte de călugăr ortodox, a murit împăcat cu
Dumnezeu. Cred că şi lor, câteştrei, întocmai ca în pericopa zilei de astăzi,
Domnul le-a dat răspuns tămăduitor: de nelinişti lui Eugen Ionescu, de
întuneric şi îndepărtare lui Eliade şi Noica. Pentru că au strigat – fiecare în
felul său, în graiul intelectualităţii sale specifice, potrivit matriţei
talentului său şi tonalităţii inimii sale: “Cred, Doamne, ajută bietei mele
necredinţe omeneşti.”
Şi mă mai încumet a crede că întreaga generaţie „trăiriste” a tinereţelor
mele – care a luat viaţa în serios, a dispreţuit făţărnicia, a luptat, a
nădăjduit, a greşit, a suferit - Domnul îi va arăta nu Faţa Sa dreaptă şi
aspră, ci Faţa-I blândă şi milostivnică.
Să ne fie şi nouă
tuturor de folos cele ce – poate în mod prea personal şi dezlânat – am tâlcuit
şi povestit. Să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de
nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin
chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre
celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu în
capitolului 9 al referatului său, adevărată piatră unghiulară a
creştinismului”.
(Părintele Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed.Mănăstirii Rohia,
2005)
Sursă: Război întru cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu