România, prăznuirea Adormirii Maicii Domnului

vineri, 16 august 2013

| | |







Pentru foarte mulţi dintre români Adormirea Maicii Domnului este o sărbătoare foarte importantă. În unele părţi ale ţării, astăzi există tradiţia sărbătoririi zilei onomastice. Vă urăm că Maica Domnului să vă fie alături pe calea mânturii.

Ştiu că zbuciumul societăţii româneşti se regăseşte şi în sufletul multor români. Fiecare însă alege modul în care îi face faţă.
Vreau să vă împărtăşesc modul în care o anumită categorie de romani au ales să trăiască în credinţa fundamental românească.
Anul trecut, pe 13 august fără un motiv precis am plecat la Mănăstirea Sihăstria.

Pot să recunosc cu umilinţă că nu cunoşteam semnificaţia zilei ce urma. Încă sunt mulţi romani care nu cinstesc în mod cuvenit sărbătorile de peste an. Eu mă număram printre aceia care consideram zilele de sărbătoare drept zile libere. Erau cele mai potrivite pentru un mic şi-o bere, care cel mai adesea se transformau în câţiva mici şi prea multe beri. Post, rugăciune? Pentru ce? Doar nu mă ştiam bolnav de nimic!

Nu voi detalia asupra modului în care m-am trezit, cred că fiecare dintre noi are propriile experienţe şi oricum nu-mi pot explica propriile resorturi.

Cert este că în dimineaţa zilei de 13 august am pornit spre Sihăstria. Drumul până la Sihăstria a avut pentru mine o însemnătate aparte. Zona este superbă. Munţii grandioşi te izolează de civilizaţie. În alte zone de munte există semnal pentru telefonia mobilă. Într-un perimetru de 3 km în jurul Sihăstriei singurele comunicaţii civile posibile sunt pe telefonie fixă.

Odată ajuns, am observat că este destul de aglomerat dar m-am gândit că aşa este la mănăstire. Eu vorbisem din Iaşi cu un parinte-preot care mă asigurase că dacă doresc să merg se poate dormi peste noapte la mănăstire.

După ce m-am grăbit să vorbesc cu părintele stareţ şi ulterior mi s-a dat o cameră nu ştiam ce să mai fac. Am scos din nou telefonul dar pentru că devenise inutil l-am băgat din nou în buzunar. Ce puteam să fac? Mi-a venit în minte perioada armatei, măcar acolo aveam televizor.

Mai aveam puţin până la masă aşa încât m-am hotărât să vizitez împrejurimile. Am început cu biserica. Frumoasă, uite că mai există încă una mai mică în care probabil se slujea înainte.

Mi-am continuat plimbarea în jurul bisericii ajungând în mica livada a mănăstirii. Câtă organizare mi-am spus, eu am 500 mp acasă şi nu reuşesc să-i organizez aşa. Probabil organizarea porneşte din cap.

Eh, ce gând şugubăţ! Ia să mai vedem ce au p-aci. Un indicator mă ghidează către cimitirul mănăstirii unde se odihnesc printre alţii părinţii Paisie Olaru şi Ilie Cleopa. Parcă despre Cleopa am mai auzit undeva. Da, mai era un indicator spre chilia părintelui Cleopa.

Ia să vizitez şi chilia. Acolo am discutat cu un călugăr care mi-a explicat câte ceva din viaţă şi munca părintelui Cleopa.

Termin şi aici. Ce să mai fac? Văd un rând la care aşteptau mai mulţi oameni în faţa unei camere dintr-un şir de camere. Ce se dă aici? Mă apropii şi aflu că acei oameni aşteaptă să se spovedească la părintele Ciprian. Aflu despre acest părinte că are har, de aceea îl urmează mulţi oameni prin ţară. Mai exact, părintele Ciprian datorită abilitaţilor sale a fost “luat la Bucureşti” de Patriarh. De aceea oamenii încearcă să discute cu dânsul atât la Bucureşti cât şi la Sihăstria.

M-am aşezat şi eu la rând. Când plecasem din Iaşi era cald aşa cum este şi anul acesta. O căldură caniculară, aproximativ 30 de grade. Adevărat că în dimineaţa în care am plecat se răcise şi în Iaşi. La mănăstirea Sihăstria însă persoanele care aşteptau să se spovedească se înveleau cu păturile luate din cameră. Se răcise peste zi neobişnuit de mult.

Aşteptând la rând am ascultat ce discutau ceilalţi. Vorbeau despre greutăţile şi încercările lor. Despre cum au postit în această perioadă, despre familiile lor, locurile din care au venit. Unii veniseră din zona Banatului, alţii din Muntenia sau Dobrogea şi cei mai mulţi erau din Moldova. Am început să mă gândesc şi eu la ce aş putea să spun la spovedanie, la faptul că nu am postit, că oricum mai dura mult până să îmi vină şi mie rândul, că îmi era destul de frig şi am zis că mai bine să plec. Mă spovedesc altădată.

Am epuizat tot ceea ce aveam de văzut în jurul meu. Mă grăbisem, aşa cum făceam în viaţa de zi cu zi şi că de obicei eram pregătit să mă apuc de altceva. Dar altceva nu mai era de făcut. Am realizat că zilnic alerg, dar cu ce rost? Într-o zi tot în acelaşi punct ajung.

M-am aşezat pe o bancă. Mă gândeam să o pornesc înapoi spre casă. Eram puţin supărat şi nu înţelegeam de ce.

Primul gând a fost acela al inutilităţii drumului făcut. Lăsasem totul baltă în ziua respectivă ca să plec singur spre o mănăstire. Iată că aici toată lumea a venit cu familia. Eu de ce venisem singur? Răspunsul era evident pentru mine. Cum de ajunsesem totuşi într-un asemenea impas în interiorul familiei? O seriei de decizii eronate. “Organizarea porneşte din cap”. De ce îmi tot revine gândul acesta?

În sfârşit, ar trebui să plec. Oricâte probleme aş avea, nu le pot rezolva de aici. M-am ridicat, am vorbit cu călugărul Sofronie care se ocupă de cazări, i-am spus că trebuie să plec şi i-am predat cheia. Mă îndreptam spre poartă. Acolo se afla un cort cu literatură religioasă. Cum cărţile au constituit întotdeauna un interes pentru mine m-am oprit să le frunzăresc puţin. Am şi cumpărat câteva. M-am reaşezat pe o bancă şi am început să citesc mai amănunţit. Sofronie sau un alt călugăr a trecut pe lângă mine şi m-a chemat la trapeza (la masă). Am mâncat şi mi-am reluat lectura pe bancă. Apoi, pe la 18.00 a început slujba şi am intrat în biserică.

Atunci, în biserica am văzut şi am simţit ceva cu care nu eram familiarizat. În primul rând, tumultul meu sufletesc poate să scadă şi chiar să fie înlocuit de linişte în afara unor explicaţii raţionale. Am început să mă simt chiar bine.

În al doilea rând, am descoperit în jurul meu o altă categorie de romani, familişti cu unul sau mai mulţi copii care au stat ore în şir în biserică. Copii care aveau răbdarea necesară pentru a sta atâtea ore liniştiţi.

Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Eu cunoşteam românul de Duminică, care în cel mai bun caz merge la Biserică, aprinde o lumânare stă un pic sau până la sfârşitul slujbei şi pleacă acasă. Dar cunoşteam şi familiile la fel de normale de români care la fel ca şi ai mei mergeau la biserică la Paşti sau pentru câte o pomenire. Pentru care Duminica, în funcţie de anotimp, au prilejul de a sta la televizor sau merge la “iarbă verde” pentru un “grătar”.

Eu ştiam că studenţii la teologie, bătrânii mai ales femeile şi oamenii aflaţi în necazuri au o atitudine mai religioasă.

Pe măsură ce se întuneca, sentimentul de unitate în credinţă, creştea! În interiorul Bisericii eram toţi unul, de la copiii la vârstnici.

Trecuse de miezul nopţii şi slujba nu se terminase. Am ieşit din Biserică şi m-a lovit răcoarea nopţii întărită de răceala munţilor. Atunci am privit în jur şi am înţeles că acestea sunt rădăcinile poporului nostru şi ale României: credinţa nestrămutată a acestui neam în Dumnezeu, rugăciunile curate din lăcaşurile manăstireşti, munţii, familia creştină cu tot ce implică aceasta.

Dis-de-dimineaţă am mers din nou la slujbă. Nu am mai regăsit sentimentul din ajun. În schimb am descoperit un alt segment de credincioşi. Cei care practică turismul religios. Îmbrăcaţi sport, cu aparat de fotografiat sau telefoane, s-au închinat la icoane s-au plimbat prin curtea mănăstirii s-au urcat în maşini şi au plecat.

M-am gândit să nu îi judec pentru că nici măcar aşa ca ei nu eram eu. Oricum, m-am gândit că e bine măcar că vin, chiar şi în aceste condiţii, dând posibilitatea lui Dumnezeu să lucreze în inimile lor.

M-am mai uitat încă o dată cu mai multă atenţie la cei din ajun. Maşini bune, zâmbete pe feţele lor, numere de înmatriculare din toată ţara. Veniseră la mănăstire pentru mai multe zile pentru că acesta este tiparul vieţii lor. L-au primit pe Dumnezeu în casă şi în vieţile lor şi ce să facă, acum sunt probabil dependenţi de Dumnezeu. Nu i-a adus acolo un necaz deosebit şi nici nu erau veniţi în căutarea unor soluţii economice. Aveau tot ce le trebuie şi erau fericiţi. Au venit din nevoie de Dumnezeu!

La fel ca cei care vin la Sihăstria an de an, sunt sute de mii pe întinsul ţării. Ei reprezintă “nucleul dur” al trăirii morale şi întru Dumnezeu între romani. Lor li se adăugă câteva milioane care merg în bisericile parohiale.

Acesta este secretul dăinuirii ţării românilor. România a fost trecută prin foc şi prin sabie. În decursul sutelor de ani care vor veni, foarte probabil că va mai fi supusă vicisitudinilor.

Credinţa creştină strămoşească ne-a salvat şi ne va salva, atâta timp cât o vom păstra!

Fie că Maica Domnului a cărei zile o prăznuim astăzi, să aibă în pază acest popor şi pe binecredincioşii săi!  



Sursă: Ion Stefanovici