EVANGHELIA
MATEI 17, 1-9
Şi după şase zile,
Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus
într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a
strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi
iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici;
dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie
una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din
nor zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe
Acesta ascultaţi-L". Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi
s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis:
Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni,
decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a
poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul
Omului Se va scula din morţi.
SCHIMBAREA LA FAŢĂ: Fragmente din tâlcuirea Praznicului, de
Mitropolitul Hierotheos Vlachos
Schimbarea la Faţă a lui Hristos de pe Muntele Tabor a avut loc cu puţin
timp înainte de Patimi, mai precis, cu patruzeci de zile înainte ca Hristos să
pătimească şi să fie răstignit. De altfel, scopul Schimbării la Faţă a lui
Hristos a fost acela de a-i întări pe ucenici în credinţa că El este Fiul lui
Dumnezeu, pentru a nu se face şovăielnici la vederea celor care aveau să se
petreacă în zilele următoare.
Ar fi fost firesc ca Schimbarea la Faţă a lui Hristos să fie prăznuita în
lună martie, în funcţie de data la care se sărbătoresc Pastile. Dar pentru că
această dată coincide cu perioada de lăsat de sec, praznicul Schimbării la Faţă
nu s-ar fi putut sărbători cum se cuvine şi, de aceea, el a fost mutat pe 6
august.
Această dată nu este întâmplătoare, pentru că precede cu patruzeci de zile
sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), care este socotită la fel
ca şi Vinerea Mare.
Faptele Schimbării la Faţă sunt consemnate de trei dintre Sfinţii
Evanghelişti, deoarece este vorba despre eveniment central din viaţa lui
Hristos care ascunde multe mesaje teologice (Matei 17, 1-8, Marcu 9, 2-8, Luca
9, 28-36).
Schimbarea la Faţă a lui Hristos a constituit un moment de vârf din viaţa
ucenicilor, care a avut legătura şi cu Cincizecimea, pentru că a fost vorba
despre punctul culminant al manifestării lui Dumnezeu.
Desigur, există diferenţe între Schimbarea la Faţă şi Cincizecime,
deoarece, la vremea Schimbării la Faţă, ucenicii nu erau încă mădulare ale
Trupului îndumnezeit al lui Hristos, aşa cum aveau să devină în ziua
Cincizecimii.
Schimbare la fata înseamnă schimbarea înfăţişării. La un moment dat,
Hristos a dezvăluit ceea ce era ascuns, adică a arătat slava Dumnezeirii cu
Care firea omenească a fost unită din clipa zămislirii în pântecele Născătoarei
de Dumnezeu. Din iubire de oameni, Hristos a ascuns ceea ce El era
dintotdeauna, pentru că ucenicii „să nu ardă” din pricina nevredniciei lor, ei
nefiind încă pregătiţi pentru a vedea.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos nu a dezvăluit întreaga
Dumnezeire, ci numai o mică parte din energia Să. El a făcut acest lucru ca să
arate slava dumnezeiască doar ca o pregustare a Împărăţiei Cerurilor, dar şi
din iubire de oameni, pentru că ucenicii să nu-şi piardă încă viaţă prin
vederea întregii slave a Dumnezeirii. De aceea, taina Schimbării la Fata
ascunde revelarea Împărăţiei Cerurilor, dar este şi expresie a iubirii de
oameni a lui Dumnezeu.
În textele liturgice se vorbeşte despre faptul că, în timpul Schimbării la
Faţă, Hristos a îndumnezeit firea omenească pe care o luase asupra Sa.
Asemenea exprimări nu arata că firea omenească s-a îndumnezeit în acel
ceas. După cum afirma Sfântul Ioan Damaschin, firea omenească a primit
Dumnezeirea, adică s-a îndumnezeit, prin unirea în ipostas şi prin comuniunea
cu Fiul lui Dumnezeu, care a avut loc în momentul zămislirii lui Hristos în
pântecele Născătoarei de Dumnezeu, în ziua Buneivestiri.
Pe Tabor, nu a avut loc numai revelarea şi Schimbarea la Faţă a lui
Hristos, prin care El a arătat câteva raze ale Dumnezeirii Sale, ci şi
schimbarea la faţă a ucenicilor. Ucenicii s-au învrednicit să vadă
îndumnezeirea firii omeneşti a lui Hristos tocmai pentru faptul că ei înşişi
s-au schimbat. Sfinţii Părinţi vorbesc despre transformarea ucenicilor:
„Ucenicii s-au transformat, iar aceasta i-a făcut să vadă transformarea”
(Sfântul Grigorie Palama).
Schimbarea ucenicilor a avut loc în toată existenţa lor psihosomatică. Ei
nu au văzut lumina sfântă doar prin mintea lor, care este ochiul sufletului, ci
şi prin simţurile trupeşti, care au fost mai înainte întărite de harul nezidit
al lui Dumnezeu şi au fost transformate pentru a putea vedea. Ochii trupeşti
sunt orbi pentru lumina lui Dumnezeu, pentru că sunt zidiţi şi nu pot vedea
Lumina nezidită. Tocmai de aceea, prin harul Creatorului, ochii au fost
transformaţi spre a vedea slava lui Dumnezeu (Sfântul Grigorie Palama).
Pentru ca să arate slava Dumnezeirii Sale, Hristos a urcat pe Muntele
Tabor. Lucrul acesta s-ar fi putut petrece şi pe o câmpie, într-un loc
îndepărtat. Atunci de ce a fost preferat muntele?
În vremurile vechi se obişnuia ca toate marile evenimente să se desfăşoare
pe locuri înalte, pe munţi înalţi sau scunzi, lucru valabil şi în cazul
idolatrilor, care aduceau jertfta în munţi. Hristos a arătat măreţia slavei
Sale pe Muntele Tabor, pentru că revelarea îndumnezeirii firii omeneşti este
cel mai mare eveniment din istoria omenirii.
În plus, după cum a spus Însuşi Hristos, El a venit să caute oaia rătăcită
care s-a pierdut în munţi. Prin urmare, Hristos a urcat pe munte pentru a arăta
ca El a găsit oaia pierdută, că a slobozit-o de păcat şi de Diavol şi că El
este adevăratul păstor al oamenilor (Sfântul Grigorie Teologul).
Urcarea pe munte arata şi faptul că cei care vor să vadă slava Dumnezeirii
în firea omenească a Cuvântului trebuie să iasă din micime şi să ajungă la cele
înalte, să urce spre cer, adică să se curateasca de toate cele lumeşti care îi
ţin legaţi de pământ.
Schimbarea la Faţă a lui Hristos a avut loc în timpul zilei, fapt pentru
care ucenicii vedeau atât soarele fizic, cât şi pe cel duhovnicesc.
Desigur, în acel moment, slava soarelui duhovnicesc nu a fost văzută de
toţi oamenii de pe pământ, ci numai de trei ucenici şi de profeţii care s-au
arătat atunci. Prin urmare, doar cei care sunt învredniciţi de Dumnezeu pot
vedea lumina duhovnicească şi nezidită, fiindcă Dumnezeu Se descoperă pe Sine
Însuşi după cum voieşte El, iar această descoperire se face în funcţie de
starea duhovnicească a oamenilor care se învrednicesc de o asemenea experienţă
revelatoare.
O învăţătura fundamentală a Bisericii spune că fiecare fiinţă îşi are
energia sa. Dacă fiinţa este necreată, atunci energia este necreată, iar dacă
fiinţa este creată, şi energia este creată. De asemenea, după cum afirma
Sfântul Ioan Damaschin, altceva este fiinţa sau firea, altceva este energia,
altceva este cel de la care provine energia şi altceva este roada lucrării. Energia
este slava fiinţei, însă cel de la care provine energia este persoana. Persoanele
Sfintei Treimi au fire şi energie comune. După cum învaţă Sfinţii Părinţi, noi,
oamenii, nu vedem şi nici nu ne împărtăşim din fiinţa lui Dumnezeu, ci numai
din energiile Sale. Prin urmare, ceea ce au văzut ucenicii pe Muntele Tabor nu
era fiinţa lui Dumnezeu, ci energia Să în firea omenească a Cuvântului.
Schimbarea la Faţă de pe Muntele Tabor a avut loc la câteva zile după ce
Hristos le-a vorbit ucenicilor:
“Adevărat grăiesc vouă că sunt
unii din cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea
Împărăţia lui Dumnezeu venind intru putere“ (Marcu 9, 1).
Imediat după prezentarea acestor cuvinte ale lui Hristos, Sfântul
Evanghelist descrie episodul Schimbării la Faţă, care s-a petrecut şase zile
mai târziu. Aşadar, după cum reiese din Sfânta Evanghelie, între timp nu a mai
avut loc nici un eveniment, nici o învăţătură şi nici o minune. Aceasta
înseamnă că zilele care s-au scurs de la spusele Hristos şi până Schimbarea Să
la Faţă au fost petrecute în linişte.
Toate praznicele împărăteşti au caracter hristologic, dar şi antropologic
şi soteriologic, lucru valabil şi în cazul Schimbării la Faţă a lui Hristos. Prin
schimbarea Să la faţă, Hristos a vădit îndumnezeirea firii omeneşti, precum şi
slava celor care se vor uni cu El. Evenimentul Schimbării la Fata este un punct
de referinţă al învăţăturii soteriologice a Bisericii tocmai pentru că arată
care este scopul existenţei omului.
Pentru că omul să ajungă la trăirea slavei îndumnezeirii sale, adică la
împărtăşirea din energiile îndumnezeitoare ale Creatorului, trebuie ca el să
treacă etapa curăţirii lăuntrice. Hristos iluminează omul în funcţie de curăţia
inimii sale. În acest sens, Sfântul Grigorie Teologul spune:
„mai întâi omul se curată, iar
apoi, celui curat i se vorbeşte”.
Lumina duhovnicească lucrează la fel ca lumina fizică, pentru că luminează
gândul curat şi inima strălucitoare tot aşa cum lumina fizică luminează ochii
sănătoşi ai trupului (Sfântul Nicodim Aghioritul).
Referindu-se la Schimbarea la Faţă a lui Hristos şi la împărtăşirea din
slava sfântă, Sfinţii Părinţi vorbesc despre urcarea fiecărui om pe muntele
vederii de Dumnezeu. Biserica spune mereu: „luminează-ne pe noi păcătoşii cu
lumina Ta veşnică”. Într-o rugăciune a ceasului întâi, simţim nevoia să Îl
rugăm pe Hristos:
„Hristoase, Lumina cea adevărată,
Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul care vine în lume, să se însemneze peste
noi lumina Feţei Tale, ca să vedem într-însa lumina cea neapropiată”.
Este însă nevoie de urcuş şi de creştere continuă. Şi în Biserica vorbim
despre evoluţia omului, însă nu de la maimuţă la om, ci de la om la dumnezeu
(prin har). Această teorie „evoluţionistă” a Bisericii oferă sens vieţii şi
rezolvă toate problemele interioare şi neliniştile existenţiale ale omului.
Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţa că Hristos nu Se arată tuturor în
acelaşi fel. Celor începători, Se arată în chip de rob, iar celor care urcă pe
muntele vederii de Dumnezeu Se arată „în chip de Dumnezeu”.
Cele trei trepte ale vieţii duhovniceşti care alcătuiesc urcuşul sufletesc
al omului pe Muntele Tabor sunt: curăţirea, iluminarea şi îndumnezeirea. Aşadar,
nu este vorba despre un urcuş spaţial, ci despre o creştere interioară. Dacă
analizăm cu atenţie toată viaţa bisericească şi învăţătura soteriologică a
Sfinţilor Părinţi, vom constata că se vorbeşte în permanenţă despre aceste trei
trepte ale vieţii duhovniceşti, care sunt în legătură cu diferitele grade de
împărtăşire a omului din harul lui Dumnezeu. Dacă viaţa duhovnicească nu este
caracterizată de această creştere, ea devine idolatra şi sclavă a moralei.
Schimbarea la Faţă a lui Hristos ne arată ce anume este teologia ortodoxă. Din
învăţătura Bisericii cunoaştem ca teologia nu este reprezentată de gândire şi
de cunoştinţe raţionale, ci de împărtăşirea din harul indumnezeitor, care
înseamnă vederea Luminii necreate şi, desigur, îndumnezeirea omului. Atunci
când vorbim despre teologie, prin ea înţelegem experienţă (practică) şi vederea
de Dumnezeu (teoria).
În concluzie, trebuie spus că Schimbarea la Faţă a Domnului constituie un
eveniment central din viaţa lui Hristos, dar şi un moment fundamental din viaţa
omului. De aceea, acest eveniment nu poate fi analizat prin gânduri frumoase şi
morale sau prin exaltare sentimentală, ci numai în limitele teologiei ortodoxe.
De altfel, trăind în Biserică, nu căutăm pur şi simplu să devenim oameni mai
buni, ci să ne facem dumnezei după har. La această înălţime ne cheamă viaţa
bisericească şi teologia ortodoxă.
(Din: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Ed. Egumeniţa,
2008)
Sursă: Război întru Cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu