Maxime Egger-Cum am devenit ortodox

Maxime Egger este un sociolog elveţian convertit la Ortodoxie. Începând a lucra mai întâi că sociolog, el va continua mai apoi ca jurnalist, vreme de zece ani, după care se va implica în dezvoltarea durabilă a acţiunilor de întrajutorare a unei companii elveţiene.

Convertirea la Ortodoxie va face din Maxime un adevărat teolog, trăitor şi scriitor ortodox deopotrivă. Astfel, el va edita o colecţie de texte ortodoxe numită "Sarea Pământului", va scrie cartea "Sa ne rugăm cincisprezece zile cu Sfântul Siluan Athonitul" şi va înfiinţa asociaţia "Trilogii", având drept scop organizarea dialogurilor intercrestine.

  

"Cum am devenit ortodox? Iată întrebarea care, fără îndoială, mi-a fost pusă cel mai des în ultimii ani. În general, am evitat răspunsurile tranşante. Astăzi, când, după lungi ezitări, consimt să răspund, luând condeiul nu pot să nu-mi spun că sunt totuşi cât se poate de imprudent, ba chiar inconştient, să accept un demers atât de dificil şi delicat. Dificil, pentru că, la urma urmei, este imposibil să dezvălui în câteva pagini rezultatul unei înaintări spirituale care a durat ani întregi. Delicat, pentru că în acest parcurs există (ca în orice înaintare spirituală) o taină propriu-zis inexprimabilă, o dimensiune atât de profundă şi intimă încât ezit la nesfârşit să vorbesc despre ea. Dar, dacă mâna îmi tremură, este mai cu seamă din teamă că nu cumva, slăvindu-L pe Dumnezeu, să mă slăvesc în ascuns şi pe mine însumi.

Itinerariul meu spiritual şi diferitele sale etape... Ce-ar fi de spus? Mai întâi... copilăria... într-o familie catolică, mai degrabă pioasă decât rigoristă, cu catehismul şi slujba religioasă mai mult sau mai puţin "obligatorii". Apoi, îndată după confirmare (ritualul de îmbisericire în sens plenar, adică accederea la Tainele Bisericii Romano-Catolice), a venit timpul revoltei adolescentine împotriva unei Biserici judecate (cu sau fără dreptate) drept fariseică, ipocrită, moralizatoare, culpabilizantă; revoltă care m-a făcut să arunc pruncul (adică pe Hristos) cu scăldătoare cu tot (adică instituţiile şi dogmele Sale). 

Pot spune că de pe la 15 ani devenisem agnostic, însă adânc muncit de marile întrebări metafizice: Cine sunt? Care-mi este scopul vieţii? De ce suferinţa şi moartea? etc. Sosise timpul căutărilor. Lectura marilor autori existenţialişti, studiile de sociologie, angajamentul cultural şi jurnalistic... toate acestea mă entuziasmau, însă nimic nu mă mulţumea pe de-a-ntregul. Parcă dăinuia în mine un gol secret. Intuiam că omul nu poate să-şi fie propriul sens, să-şi fie izvorul propriei sale vieţi, în cele din urmă, obsedat de neîmplinire, obosit de "micile eternităţi ale plăcerii" în care mă regăseam zilnic, m-am hotărât, în 1983 (data consacrării mele ca ziarist), să-mi iau un an de odihnă, un an al bilanţului şi al contemplării, un an sabatic, care să-mi îngăduie realizarea unui vis mai vechi. Aşa se face că am petrecut cu totul vreo nouă luni prin ţinuturile subcontinentului indian. Orientul - în această călătorie atât de bogată şi de tulburătoare încât nu am încetat nici până astăzi să mă bucur de roadele ei - mi-a fost ca o vreme a deşteptării, iar una dintre experienţele capitale mi-a fost dat să o trăiesc în deşertul Thar din Rajasthan.

Învins - şi sufleteşte, şi trupeşte - de rigorile drumului, am descins în zori de zi pe malul unui iaz în care se oglindea un templu. Acolo, în liniştea şi în singurătatea răsăritului, în transparenţă cristalină a apei şi a aerului, am fost deodată ca acoperit de o forţă a păcii, a plenitudinii, a luminii. Lacrimile îmi curgeau abundente, fără motiv, între lume şi mine, brusc, era comuniune, era armonie, era iubire. După aceea, nimic nu a mai fost ca înainte. Atins în adâncul sufletului, o altă dimensiune a conştiinţei se deschisese în mine. Într-adevăr, există, în adâncul fiinţei şi al lumii, o Forţă, o Fiinţă, o Prezenţă infinită, dincolo de spaţiu şi timp, dincolo de realitatea pe care o susţine, într-adevăr, omul este un amestec de finitudine şi infinitate, de temporalitate şi eternitate, în acel moment, această Fiinţă, această Alteritate absolută, era încă ceva impersonal. Nu avea nici nume, nici chip. Şi nu îndrăzneam încă să o numesc Dumnezeu, însă era! 

La înapoierea mea acasă, în Elveţia, timpul întrebărilor retrospective şi introspective a sosit în mod firesc. Existenţa acestui Cu-Totul-Altceva, a cărui intuiţie o avusesem, mă repunea în criză, întrebările mă asaltau haotic: cum urmă să-mi fie afectată viaţa de cele petrecute? Puteam oare să continui ca mai înainte, căutând iarăşi aceeaşi fericire facilă şi superficială, când în mine ardea dorul de infinit şi de eternitate? Autori precum K. G. Dòrckheim şi Rene Guenon m-au ajutat să înţeleg, să pun în cuvinte ceea ce mi se întâmplase. Totul se limpezea: ca să rămân în contact cu această Fiinţă supremă, Principiu al oricărei fiinţări, trebuia să mă purific, să mă eliberez de ego-ul, ca şi de iluziile mele. În acest scop, cărţile nu mă mai puteau ajuta. Trebuia să pornesc neîntârziat la fapte. Se impunea un exerciţiu de transformare spirituală. Alte câteva întâlniri şi anumite înclinaţii estetice îmi dădură impulsul final: epoca Zen-ului putea începe! 

Laic, fără dogme ori credinţe, "neutru" şi deci universal, axat pe experienţa nemijlocită a spiritului omenesc, iar nu pe studiul vreunor texte, Zen-ul îmi convenea de minune. Prin rigoarea şi exigentele sale, dublate însă de o uimitoare şi perpetuă noutate, practica Zen a avut un rol fundamental pentru întregul meu parcurs ulterior. Lucrarea aceasta, de golire şi de curăţare, de sedimentare şi de aprofundare, de deschidere interioară, va redeşteptă în mod paradoxal şi tainic harul botezului meu. Într-o zi, în plină şedinţa Zen, chipul lui Hristos se înălţa iarăşi din mine, reizbucnind din tainicele străfunduri ale fiinţei mele. Teribil umorul lui Dumnezeu, care scrie drept cu linii curbe: acea fiinţă "impersonală şi abstractă", de care devenisem conştient în India, căpăta, prin practicarea unei forme impersonale de meditaţie, un chip şi un nume de persoană: Iisus Hristos! Asemenea Fericitului Augustin, îmi venea şi mie să strig: "Dar Tu, Doamne, Tu erai mai adânc decât tot ce este în mine adânc, şi mai înalt decât tot ce este în mine înalt!". Am pornit atunci să-mi regăsesc rădăcinile creştine, cu următoarea întrebare zvâcnindu-mi în minte: Există oare în creştinism o cale care să ofere elementele descoperite mie de spiritualitatea orientală ca fiind esenţiale oricărei încercări de împlinire? Existau oare practici de transfigurare interioară, exista o adevărată Tradiţie, o relaţie vie între maestru şi ucenic? O asemenea cale există cu adevărat, şi anume în creştinismul răsăritean. 

Cu doi ani în urmă avusesem parte de o conversaţie neobişnuită prin intensitatea ei, în compania unei prietene. Prietena mea îmi vorbise atunci despre o mănăstire "extraordinară", ale cărei baze fuseseră puse în Anglia de către Arhimandritul Sofronie (1896-1993), monah ortodox, discipol al Stareţului Siluan (1866-1938), cel canonizat în 1987 de către Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului şi care trăise mai bine de 20 de ani în Sfântul Munte Athos, mai ales ca sihastru. Această amintire m-a preocupat într-atât, încât am sfârşit prin a lua drumul Angliei.

Săptămâna petrecută la Mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul" a fost o experienţă cu totul tulburătoare. Dincolo de primirea rezervată fiecărui vizitator (cu adevărat primit precum Hristos) şi de apropierea dintre călugări, fraţi şi pelerini, trei lucruri m-au frapat încă de la început, întâi, atenţia cu totul deosebită acordată persoanei, respectul absolut pentru unicitatea acesteia. Acest respect este sursa unei uimitoare libertăţi, al cărei sens şi consistenţă veneau din dăruirea şi uitarea de sine întru slujirea aproapelui. Descopeream ce însemna "a fiinţa întru Biserică", adică un mod de viaţă care transformă Biserica (sau care ar trebui să o transforme) în ceva superior unei simple societăţi sau instituţii. Apoi, oficierea Rugăciunii lui Iisus... 

Îmi voi aminti mereu zorii răcoroşi ai zilei în care am pătruns în Biserica "Sfântul Siluan". Totul era scăldat într-o luminoasă penumbră radiind din candele şi din icoane, iar tăcerea era însufleţita doar de cântecul păsărilor răzbătând prin ferestre. Şi, timp de două ore, în nenumărate graiuri (slavonă, greacă, franceză, engleză), această rugăciune psalmodiată: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pre noi". Dacă la început am recitat-o aproape ca pe o mantră (formulă sacră hindusă ori budistă, "condensând" divinitatea pe care o invocă), "rugăciunea inimii" avea să-mi devină cu timpul o întâlnire personală cu Hristos, vie, aducătoare de pace şi purificatoare, un mijloc de comunicare cu Dumnezeu în străfundurile inimii şi totodată o armă în lupta anevoioasă, adesea istovitoare, împotriva patimilor şi a gândurilor străine. Mă fascina faptul că această rugăciune se născuse în deşertul Egiptului într-al IV-lea secol creştin - prima întâlnire cu Ortodoxia mă întorcea la rădăcinile creştinismului, la Biserica una şi nedespărţită a primelor secole. Am fost desigur impresionat şi de frumuseţea serviciului liturgic, oficiat cu o profunzime care (aveam s-o înţeleg mai târziu) era expresia simultană a bucuriei pascale şi a durerii crucii. Fie în rugăciunea inimii, fie în cadrul liturghiei, m-a fascinat imediat rolul trupului, determinat să participe plenar: cu vederea - de către icoane şi lumânări, cu auzul - de către cântări, cu mirosul - de către tămâie, precum şi printr-o serie de gesturi: semnul crucii, metăniile... India îmi descoperise, prin şocul realităţii sale neascunse, nu numai că aveam un trup, dar şi că eram unul. Ortodoxia urma să mă înveţe, prin slujbele sale liturgice, prin tradiţia sa mistică şi ascetică, prin tinereţea deloc rară a credincioşilor, că întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu se petrec inclusiv în trup, care este templu al Duhului Sfânt. 

În timpul acestei prime săptămâni n-am reuşit să-l întâlnesc pe părintele Sofronie, pe atunci bolnav, înainte să plec, unul dintre călugări mi-a dăruit un şirag de metanii din lână neagră, lucrat în Muntele Athos; l-am primit ca pe o încurajare în rugăciune, dar mai ales ca pe un angajament spiritual. Voi trece sub tăcere ce mi-a fost dat să trăiesc la întoarcere. Voi spune numai că inima mea rănită de iubire se întredeschisese asemenea unei porţi înaintea lui Dumnezeu, ca să-mi văd eu neantul şi tenebrele sufleteşti. "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!" (Matei 4, 17) - vesteşte Hristos la începutul Evangheliei Sale. Evident, nu m-am căit îndată, dar am învăţat că această metanoia (în gr. - "primenire lăuntrică", "întoarcere a sufletului către Dumnezeu") este cheia vieţii duhovniceşti. Dimpreună cu smerenia şi cu frângerea inimii, metanoia antrenează transformarea vechiului om într-unul nou, deschiderea către Duhul Sfânt. Cu adevărat, numai mărturisindu-ţi slăbiciunile, nedesăvârşirile, recunoscându-ţi starea de mizerie a sufletului, mai poţi să te deschizi milostivirii lui Dumnezeu, iubirii Sale iertătoare şi răbdătoare. Numai iubirea, compasiunea pe care mi-a fost dat să o descopăr dintr-o dată în Biserica Ortodoxă, poate schimba însăşi substanţa lucrurilor. 

Cum părăsisem cu totul firesc practica Zen pentru Rugăciunea lui Iisus, m-am avântat cu pasiune în lectura cărţilor recomandate la mănăstire: pe lângă Evanghelie şi Psalmi, în primul rând cartea părintelui Sofronie despre stareţul Siluan, apoi o lucrare despre rugăciunea inimii de Briancianinov şi Eseul asupra teologiei mistice în Biserică de Răsărit al lui Vladimir Lossky. Rafinamentul teologic mă depăşea, însă două chestiuni rezonară în mine numaidecât, cu putere, întâi, unitatea profundă, de nezdruncinat, între teologie şi mistică, exprimată prin celebra formulă a lui Evagrie Ponticul: "Dacă eşti teolog, atunci te vei ruga cu adevărat, iar dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog". Cu alte cuvinte, nu există teologie adevărată fără cunoaşterea dumnezeieştilor taine. Dar a cunoaşte aceste taine înseamnă a le trăi prin experierea Duhului Sfânt, care se ridică deasupra raţiunii, o crucifică şi o transfigurează! Al doilea lucru care mi-a spus foarte multe este concepţia ortodoxă despre mântuire, considerată "transfigurare" şi "îndumnezeire", iar nu simplă "răscumpărare" sau "izbăvire". Astfel, "Dumnezeu s-a făcut om pentru că şi omul să se poată face Dumnezeu!", declară Sfântul Atanasie din Alexandria (sec. IV). Părinţii Ortodoxiei privesc fiinţa umană raportând-o la imaginea divinităţii din om, iar nu la păcatul din el. Iar păcatul nu este definit ca transgresare juridică a unor norme etice, ci ca refuz al iubirii Tatălui, ca îndepărtare de Dumnezeu pricinuită de mândrie şi de celelalte boli spirituale, sufleteşti şi trupeşti, de unde decurge o abordare terapeutică, iar nu una culpabilizantă a păcatului, ca şi o viziune ontologică asupra sfinţeniei. "Sfânt nu este acela care s-a ridicat până la o treaptă înaltă a moralei omeneşti, sau care a ajuns să aibă o viaţă de asceză, chiar de rugăciune (şi fariseii posteau şi ziceau rugăciuni lungi!), ci acela care are întru el Duhul Sfânt", ne spune părintele Sofronie. Înţelegem astfel creştinismul nu în primul rând ca etică, ci ca mod spiritual de a fi, cale de unire cu Dumnezeu, de jertfire pe cruce întru înviere, care ne transformă într-o fiinţă nouă. Cererile lui Hristos, adresate nouă, nu sunt lungi, în genul "ai voie asta, n-ai voie asta", ci energii dumnezeieşti cu ajutorul cărora putem deveni (în viaţă şi conştiinţa noastră) asemenea lui Hristos. În ce priveşte Biserica, ea nu e doar o instanţă morală, nici numai o organizaţie de caritate sau umanitară, ci marele spital al sufletelor, locul unde suntem siguri că-L primim pe Dumnezeul viu şi că participăm la împărăţia Sa. Descopeream treptat faţa ascunsă a creştinismului, care mă cucerea şi mă fermeca. Mai presus de toate, departe de a fi ceva abstract, creştinismul se vădea a fi viu! 

La reîntoarcerea în Mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul", câteva luni după prima mea vizită, am avut nespusă bucurie să-l întâlnesc pe arhimandritul Sofronie; întâlnirea a însemnat, evident, o cotitură în viaţa mea. Ar fi nenumărate lucruri de spus despre acest om al lui Dumnezeu, recunoscut de întreaga comunitate drept un stareţ adevărat, însă, respectându-i dorinţa, voi tăcea despre acestea. Nu voi dezvălui decât un singur fapt, capital pentru împlinirea mea ulterioară: aveam în faţa ochilor dovada vie a vieţii întru Hristos şi a cunoaşterii Sfintei Treimi; vedeam în acest bătrân ce înseamnă cu adevărat să fii "persoană", adică în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Atâta iubire, atâta libertate, atâta lumină şi forţa creatoare m-au făcut să mă încredinţez Căii şi Tradiţiei al cărei moştenitor era şi părintele. Treceam cu încetul de la credinţa moştenită în copilărie la dreapta credinţă, adică la o relaţie vie, personală, cu Hristos. 

Mi-am făcut destul de repede cunoscută dorinţa de a deveni ortodox, însă părintele Sofronie mi-a temperat elanul, socotind că trebuia "pur şi simplu" (!) să mă străduiesc să "îmi petrec zilele fără de păcat" şi că aceasta puteam s-o fac oriunde (din perspectiva acestor întâmplări, nu cred să existe Biserică mai puţin preocupată de prozelitism decât cea ortodoxă). Mi-au trebuit, prin urmare, mai bine de doi ani până ce-am făcut pasul. Privind înapoi, cred că atitudinea rezervată a părintelui, de chemare la răbdare şi perseverentă, a fost plină de înţelepciune. Acest timp al aşteptării, adevărată kenoză ("golire", "tăiere a voii") s-a dovedit într-adevăr foarte folositor şi fecund, permiţându-mi să-mi adâncesc credinţa, să-mi răspund la anumite îndoieli, să-mi împlinesc cateheza, să-mi abandonez de la sine anumite prejudecăţi asupra Bisericii Ortodoxe, să-mi pun la încercare profunzimea dorinţei mele. De asemenea, mi-am clarificat problema originilor mele confesionale. 

Am încercat totuşi, la un moment dat, părintele Sofronie refuzându-mă, să mă întorc la Biserica Catolică, în ciuda eforturilor mele, în ciuda persoanelor remarcabile cu care am stat de vorbă, maioneza, cum se spune, nu s-a mai prins... Mă aflam deja cu sufletul în altă parte, irezistibil atras de spiritualitatea creştină a Răsăritului, acolo unde respiram din toţi plămânii. Şi apoi, într-atât de organic apropiat mă simţeam fată de teologia şi eclesiologia ortodoxă, şi într-atât mă poticneam de unele aspecte ale catolicismului roman, cum ar fi mai ales instituţia papală, sau concepţia despre Duhul Sfânt, sau un anume formalism juridic, încât... 

Am petrecut Săptămâna Luminată a anului 1990 în Mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul". Şi a fost o adevărată moarte întru înviere împreună cu Hristos, ceea ce a făcut ca trecerea mea (în sens pascal) la Ortodoxie să fie pe cât de evidentă, pe atât de inevitabilă. Această "trecere" (de care eram sigur) era o necesitate interioară, nu o simplă chestiune de convenienţă, nici o alegere pur şi simplu subiectivă, superficială. Părintele Sofronie a înţeles şi câteva săptămâni mai târziu eram primit în comunitatea sacramentală a Bisericii Ortodoxe. Pentru a marca acest "Paşte" personal şi a-mi încuviinţa într-un mod aparte dorinţa de a începe o viaţă nouă, părintele Sofronie îmi dădu prenumele de Maxime, aşezându-mă sub patronajul Sfântului Maxim Mărturisitorul (sec. VII), mare discipol al Sfântului Sofronie al Ierusalimului. 

Să fie limpede: "trecerea" mea la Ortodoxie nu este rezultatul unei reflecţii intelectuale, nici al unei fascinaţii mai mult sau mai puţin exotice, ci rodul unei îndelungi formări spirituale, în "trecerea" mea nu este nici renegare, nici trădare a unei alte confesiuni. Dată fiind îndelunga mea îndepărtare de Biserica Catolică, nu era vorba de o schimbare, şi cu atât mai puţin de o ruptură, ci de o reintegrare în altă parte, dar în trupul lui Hristos, care este unică Biserică. Nu am ales o confesiune opunând-o celeilalte, după savante comparaţii între măsurile de adevăr ale fiecăreia. Nu, ci pur şi simplu mi-am urmat calea ce se deschidea paşilor mei, supunându-mă irezistibil unei lumi de o strălucire şi de o puritate nepământeşti, în acest sens, convertirea mea este, în mod esenţial, o împlinire. De fapt, nu m-am convertit la Ortodoxie, ci la Hristos, Care este Adevărul şi Calea. 

Trebuie să se distingă limpede între a fi ortodox şi a trăi în ortodoxie. Cu alte cuvinte, eşti ortodox prin "încadrarea" ta sacramentală şi prin credinţa pe care o mărturiseşti, dar devii creştin prin viaţa pe care o duci, prin căpătarea Duhului Sfânt o dată cu împărtăşirea cu Sfintele Taine. Este cert că această viziune contrazice o mărturisire de credinţa mulţumită de sine, exclusivistă, naţionalistă, etnică sau triumfalistă. Personal, mă simt întâi creştin şi abia apoi ortodox. Sau, mai degrabă, nu concep Ortodoxia decât ca sinonimă vieţii creştine, plinătăţii evanghelice, în acest sens, a deveni ortodox nu înseamnă doar să te acoperi cu haină nouă, ţesută-n rituri şi formule teologice, ci înseamnă să te învesmântezi cu însuşi Hristos. Dar a te înveşmânta cu "Noul Adam" ce altceva este dacă nu a accepta să mori vechiului Adam, să-ţi schimbi şi firea, şi viaţa? 

Am spus că intrarea mea în comunitatea sacramentală a Bisericii Ortodoxe a fost o împlinire. Concluzionând, aş vrea să adaug că a fost de fapt un început. Căci adevărata convertire, şi singura ce contează dincolo de orice aparenţă spirituală, este abia metanoia, adică întoarcerea întregii noastre fiinţe, a simţămintelor noastre celor mai ascunse, către mila lui Dumnezeu. Or, în măsura în care rămân un păcătos, această revoluţie este una fără de sfârşit, care nu se opreşte şi nu-şi atinge capătul niciodată. Este o mişcare infinită, o devenire care nu încetează din devenire, înseamnă cale în urma Celui ce este Calea, a Celui ce călătoreşte cu mine şi în mine: Hristos, Cel ce pe toate le înnoieşte! A fi ortodox, pentru mine, înseamnă a-mi repeta în fiece dimineaţa, precum Sfântul Antonie: "Astăzi încep!"."

Sursă: Occidentali convertiţi la Ortodoxie, editura Christiana, 2002