APOSTOLUL
ROMANI 12, 6-14
Fraţilor, avem
felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim
după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul
învaţă, să se sârguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare;
dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să
fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună! Dragostea
să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. În iubire frăţească, unii
pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate. La sârguinţă, nu
pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi. Bucuraţi-vă în nădejde;
în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi. Faceţi-vă părtaşi la
trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând. Binecuvântaţi-i şi nu-i
blestemaţi.
*
EVANGHELIA
MATEI 9, 1-8
În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi s-a
întors în oraşul Său. Şi iată că I-au adus pe un slăbănog, care zăcea în pat.
Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule; ţi se
iartă păcatele tale. Atunci unii dintre cărturari au
zis în sinea lor: Acesta săvârşeşte blasfemie. Dar Iisus, ştiind gândurile lor,
le-a zis: pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai
lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Ca să
ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis
slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta. Şi, sculându-se
el, şi-a luat patul şi s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se
minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor.
*
Pr. Constantin Coman: Legătura dintre păcat şi
suferinţa noastră şi a lumii
R. Rădulescu: În Capernaum, Mântuitorul Hristos săvârşeşte mai multe minuni. De aici capăta faimă şi numele de vindecător, de persoană care face ceea ce nu mai făcuse nimeni până atunci. Este adus la El un slăbănog, un paralizat. Mântuitorul Hristos îi iartă păcatele pentru a vindeca o neputinţă fizică a acestui om. Părinte profesor, reiese de aici ca păcatul este legat sau chiar provoacă suferinţă. Păcatul este prezent în viaţa fiecăruia dintre noi, a tuturor oamenilor de la Adam încoace. Unele păcate sunt mai grele, mai mari, altele mai mici. Dar mă gândeam, cum provoacă o suferinţă în mine faptul că mint sau că desfrânez? Ce legătură este între păcat şi suferinţa sau cum mă provoacă păcatul pe care îl săvârşesc?
Pr. Coman: Este o legătură imediată şi strânsă între păcat şi suferinţa,
iar Evanghelia de astăzi ne arată tocmai acest lucru. Putem înţelege această
legătură numai în condiţiile în care înţelegem faptul că începutul şi suportul
existenţei omeneşti este unul duhovnicesc, sufletesc; că materia din noi,
biologia noastră, fizicul nostru exprimă o realitate, o existenţă spirituală
sau duhovnicească. În condiţiile în care înţelegem că noi existăm la nivel
sufletesc şi ne exprimăm la nivel trupesc, dacă vreţi. Păcatul este tocmai o
modificare negativă la nivelul funcţionarii suportului sufletesc său duhovnicesc
al existenţei noastre. Păcatul este un atentat la adresa lumii noastre
sufleteşti, o violentare a componenţei duhovniceşti a firii noastre. Este o
scurtcircuitare a legilor care guvernează bunul mers al vieţii noastre
sufleteşti. Aşa cum te doare când, din întâmplare, calci într-o groapă şi îţi
rupi piciorul, tot aşa ar trebui să te doară sufleteşte când minţi pe cineva,
sau când înşeli, etc. Sunt mulţi oameni care simt durere sufletească atunci
când, cu voie sau din greşeală, fac astfel de lucruri. După cum sunt şi semeni
de-ai noştri care nu simt nici o suferinţă în astfel de situaţii. Dar asta nu
înseamnă că păcatul nu le afectează fiinţa lor duhovnicească. Le-o afectează
până când o perverteşte întru totul şi percep răul drept bine. Păcatul este un
eşec existenţial. De altfel, cuvântul folosit în greceşte pentru păcat,
amartia, înseamnă etimologic eşec, neatingerea ţintei. Ce înseamnă eşec?
Înseamnă că un lucru care, conform firii lui, trebuie să se întâmple într-un
anumit fel, se întâmplă altfel, se întâmplă greşit, sau, pur şi simplu, nu-şi
mai împlineşte rostul.
R. Rădulescu: Cine stabileşte cum trebuie să se întâmple?
Pr. Coman: Firea lucrurilor. Felul în care noi suntem făcuţi. Orice
creatură are înscris în sine adevărul sau raţiunea ei de a fi, sensul
existenţei sale, finalitatea pentru care există. Firea adevărată a mărului este
să crească şi să rodească mere care să arate aşa cum arată merele din soiul
respectiv. Tot aşa şi omul este făcut pentru a exista într-un anume fel, cu un
anume rost. Dacă mărul nu face mere sau dacă le face rele vom spune despre el
că nu este bun. Dacă omul este făcut să iubească pe semenii săi, atunci când îi
urăşte, îi minte, îi înşeală este un om rău. Este un om rău nu pentru că face
rău altora, ci pentru că rodeşte roade rele, împotriva firii sale, care este
făcută să rodească roade bune. Iar rodirea rea îi alterează firea până la
pervertire. Alterarea firii la nivel sufletesc ar trebui să doară mai mult
decât alterarea firii fizice, adică rănile sau suferinţele fizice de orice fel.
Dacă nu doare nu înseamnă că nu se produce răul, că nu este afectată firea, ci
înseamnă că este deja atât de afectată încât nu mai simte nimic. Se spune şi în
popor că obiceiul este o a doua natură. Dacă obiceiul este rău, cea de-a doua natură
este rea. Morala nu este întâi de toate o convenţie, ci este reflexul
adevărului existenţei noastre în act, în manifestările noastre, în viaţa
noastră. Sigur că pentru a deveni accesibilă percepţia păcatului, a trebuit să
stabilim foarte multe convenţii: legi, liste de păcate de exemplu, cataloage cu
păcate mai grave şi mai puţin grave. Trebuie să înţelegem că aceste cataloage
sau liste de păcate reflectă adevărul lucrurilor. Mulţi dintre semenii noştri
se consolează cu gândul că păcătuind n-au făcut decât să încalce o convenţie, o
poruncă sau un sfat. Se înşeală amarnic, încălcarea poruncii nu este
importantă. Important este că se întâmplă răul în el, înăuntrul firii lui.
Până la urmă, toate păcatele sunt un atentat la capacitatea noastră de a
iubi, întrucât iubirea este raţiunea ultimă de a fi a omului. De aceea, tot
ceea ce conduce la iubire sau exprimă iubirea este lucru bun, iar tot ceea ce
împiedică sau afectează capacitatea noastră de
a iubi este păcat. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că
păcatul este alunecarea firii de la raţiunea pentru care există. Ochiul nostru
are funcţia de a recepta realitatea din jur şi de a transmite informaţia
creierului. Dar nu se epuizează aici lucrarea lui. Va trebui să ne întrebăm de
ce trebuie omul să vadă realitatea care-l înconjoară?! Pentru a se bucura de
ea, pentru a o iubi. Dacă privirea lui serveşte aceasta finalitate, atunci se
înscrie în adevărul firii sale şi întăreşte capacitatea ei de a iubi. Dacă
privirea lui nu serveşte acestui scop, ci are scopuri viclene: priveşte pentru
a pofti pentru sine lucrurile, priveşte pentru a pofti spre desfrânare,
priveşte pentru a-şi însuşi lucrul altuia, priveşte pentru a bârfi etc., atunci
privirea este căzută de la rostul pentru care există şi este păcătoasă, contribuind
la distrugerea capacităţii omului de a iubi, la distrugerea raţiunii pentru
care există. Nu mai slujeşte relaţia frumoasă dintre oameni, sau raportarea
noastră corectă şi sănătoasă la realitatea înconjurătoare, ci slujeşte o
raportare pătimaşă, cultivă patima noastră, pofta noastră trupească. Nu este
rău să privim frumuseţea lumii acesteia, oamenii frumoşi, bărbaţii frumoşi,
femeile frumoase. Important este cu ce ochi privim, cum spune poporul! Dacă
privim cu poftă şi cultivăm în noi imbolduri trupeşti primitive şi animalice,
este una, dar dacă privim admirând frumuseţea acestei lumi şi mergem, eventual,
la Creatorul, care le-a făcut pe toate, atunci este cu totul altceva. Orice
organ al nostru şi orice funcţie se pot înscrie în adevărul sau, în rostul
iniţial corect şi sănătos, sau pot deraia de la acesta, pot eşua şi pot sluji
stări decadente.
Acesta este păcatul. Minciuna este un păcat pentru că omul nu este făcut să
mintă, ci este făcut să spună adevărul. Când recurge omul la minciună? Atunci
când vrea să amăgească sau să înşele pe celălalt; când vrea să-şi acopere
lipsurile şi neputinţele. Minciuna, deşi pare că ne rezolvă, în realitate ea nu
ne rezolvă. Rezolvă aparent o situaţie imediată, dar în adâncul nostru, în
adâncul fiinţei noastre, se înregistrează un eşec, bifăm apelarea unui
instrument neconform construcţiei noastre psihosomatice.
Noi nu suntem făcuţi din minciună, noi suntem făcuţi din adevăr. Apelând la
minciună, apelăm la ceva care este împotriva propriei noastre firi.
Eşecul se înregistrează undeva în noi. Şi minciuna, şi înşelăciunea, şi
trufia, şi desfrânarea, şi beţia, şi hoţia, toate acestea se înregistrează în
adâncul fiinţei celui care le săvârşeşte, ca lucruri neconforme cu adevărul
propriei existente, lucruri care sapă la temelia sănătăţii noastre sufleteşti.
Raţionalitatea creaţiei ne spune acest lucru. Orice componenţă a creaţiei are
un sens, are o raţiune de a fi. Când lucrurile pe care le facem se înscriu în
realizarea acestui sens şi al raţiunii pentru care există, atunci suntem în
adevărul existenţei noastre, nu suntem în păcat.
R. Rădulescu: Iar acumularea, înregistrarea acestor nereuşite în noi, a
acestor eşecuri, cum le spuneţi, provoacă de la sine o suferinţă ulterioară?
Pentru că imediat nu suferim. Ne este chiar bine prin păcatele pe care le
facem. Avem un interes şi ne urmărim interesul minţind, să spunem. Aţi vorbit
despre privirea pătimaşă. Instinctual aproape, vine şi gândul atunci când
priveşti şi te duce la ceva care nu trebuie să se întâmple. Cum se declanşează
mecanismul suferinţei? Şi vă întreb acum, suferinţa este doar rodul păcatelor
sau omul suferă şi pentru altceva?
Pr. Coman: Dacă am fi un pic atenţi sau am beneficia de o anumită trezvie a
conştiinţei, ar trebui să recunoaştem că cei mai mulţi dintre noi ne ducem
existenţa într-o semi-inconstienţă sau într-o inconştientă totală. Cei care mai
au un pic de conştiinţă, imediat după săvârşirea păcatului vor avea gustul
amărăciunii. Acea întristare este semnalul pe care i-l da propria conştiinţă.
R. Rădulescu: Un sentiment al vinovăţiei?!
Pr. Coman: Nu! Nu vinovăţie, ci amărăciune! Amărăciunea pe care o trăieşte
cineva în urma unui eşec. Dacă vrei să întâlneşti pe cineva şi nu ai reuşit
să-l întâlneşti, ai o amărăciune că nu l-ai întâlnit. Ţi-e drag de persoana
iubită, vrei să-i faci o bucurie şi n-ai reuşit, ai amărăciunea că n-ai
făcut-o. Nu discutăm în termenii vinovăţiei şi ai nevinovăţiei, pentru că o
astfel de perspectivă ne duce în altă direcţie.
Cum ajungem de aici la suferinţa fizică? Foarte simplu. Medicina de astăzi
ne confirmă acest lucru. Ce ne confirmă? Că stresul, de exemplu, o prelungită
stare de îngrijorare sufletească, o prelungită stare de întristare, o
prelungită stare de amărăciune, toate ne conduc la disfuncţii fizice. Generează
uneori cancerul, boli cumplite, absolut nemiloase. Această perspectivă medicală
confirma adevărul pe care Mântuitorul Hristos îl spune, anume că la temelia
suferinţei fizice este păcatul. Este motivul pentru care, înainte de a vindeca
trupeşte, Mântuitorul vindeca sufletul paraliticului, iertându-i păcatele. Este
foarte limpede totul, după părerea mea. Când mecanismul sufletesc nu
funcţionează corect, când noi înregistrăm eşec după eşec, amăgire după amăgire,
înşelăciune după înşelăciune, lucrurile acestea se concentrează şi exercită o
presiune fantastică asupra sistemului informaţional, energetic, care generează
după aceea disfuncţii la nivelul întregului mecanism psihosomatic, mecanism
care funcţionează în temeiul acestor informaţii sufleteşti. De aici, foarte
repede, se ajunge la tulburarea sănătăţii fizice. Ne îngrăşăm prea mult,
uneori. De ce ne îngrăşăm?! Este lăcomia o cauză?! Lăcomia este o chestiune
sufletească, nu este o chestiune trupească.
R. Rădulescu: Dar nu numai, există
nişte dereglări fizice…!
Pr. Coman: Dereglări fizice care pot avea şi alte cauze. Ce mi se pare
important în întrebarea dumneavoastră este dacă prin suferinţă plătim numai
păcatele noastre sau şi altceva? Aici, adevărul Evangheliei Mântuitorului
Hristos şi al Bisericii este foarte
clar: există o solidaritate umană, o complicitate dacă vreţi, prin care
nu plătim doar păcatele noastre, ci plătim şi păcatele celorlalţi. Se vede
limpede. Nu se poate că un părinte care are o viaţă dezordonată,
dezechilibrată, care merge din păcat în păcat, să lase o moştenire sănătoasă
pruncilor săi. Nu, acela va da o moştenire din start viciată, moştenire care
este urmare a păcatelor părinţilor, de care „beneficiază”, iertaţi-mi expresia,
copiii. Sigur, sunt unele mai grosolane, mai primitive care se văd, cele mai
multe nu se văd, dar există. Eu, o dată cu vârsta, am conştientizat această
responsabilitate şi mi se pare a fi un pic cam târziu. Este o foarte mare
responsabilitate a părinţilor, ce moştenire sau zestre sufletească lasă
copiilor. Există după aceea o solidaritate a comunităţii. Între noi, cum spunea
Părintele Dumitru Stăniloae, marele nostru teolog, există o comunicare reală la nivel sufletesc. Natura
umană, spunea Părintele Stăniloae, recapitulând învăţătura Bisericii, nu este
întreruptă între individ şi individ. Pentru că natura umană nu se epuizează în
fizic. Ea conţine şi componenta sufletească, duhovnicească. Natura umană dintre
noi este subţiată. Cu cât relaţia dintre două persoane prinde contur, cu cât
are o consistenţă mai mare, cu atât mai mult se îngroaşă această legătură.
Atunci, prin aceste legături, există ca în vasele comunicante, o comunicare.
Nu se poate că eu să trăiesc într-o comunitate unde domină marasmul moral,
decadentă, şi să fiu curat, să nu fiu afectat. Nu se poate. Voi fi influenţat
în starea sănătăţii mele sufleteşti şi în starea sănătăţii mele trupeşti. De
aceea, aţi văzut, când intrăm într-o mănăstire, unde strădaniile sunt mult mai
mari spre o viaţă curată, ne simţim toţi bine, beneficiem de aceea atmosferă pe
care au creat-o participanţii la comunitatea respectivă. Aşa şi în comunitate:
într-un oraş ca al nostru, foarte mare, în care se întâmplă foarte multe rele,
în care colcăie, iertaţi-mi expresia, păcatul, nu putem să ne sustragem. Toţi
vom suferi. Noi ca preoţi, când se întâmplă să fim la căpătâiul unor bolnavi
tineri, sau să slujim înmormântare unor tineri, care este o mare dramă,
conştientizam acest fapt. Conştientizam şi ne întrebam ca în Evanghelie, ale
cui păcate au generat suferinţa sau moartea cuiva? Ei bine, este posibil să fi
fost ale părinţilor sau ale concitadinilor. Să nu creadă cineva ca păcatul sau
eşecul sau existenţial îl afectează numai pe el. Nu! Afectează casa lui,
afectează comunitatea în care trăieşte, afectează lumea întreagă.
R. Rădulescu: Cum se poate, părinte profesor, până la urmă opri acest flux
al răului? Pentru că vorbiţi de o contaminare. Cum reuşesc să o opresc, să o
blochez?
Pr. Coman: Biserica este o astfel de tentativa dacă vreţi, vorbind despre
comunitatea liturgică, eclesială, întâi de toate. Atunci când ne adunăm la
biserică, la slujbă, la Dumnezeiasca Liturghie, ne străduim, cât putem fiecare,
să ne curăţim un pic de răul din noi. Ne lăsăm păcatele, poftele, minciunile,
amăgirile noastre afară. Şi realizăm, iată, o societate un pic mai sănătoasă.
Există un instrument extraordinar, pe care cred că trebuie să-l punem în
discuţie cu acest prilej, şi anume Spovedania, curăţia sufletului, baia
sufletului, care este mărturisirea păcatelor sub epitrahilul preotului şi în
faţa lui Dumnezeu. Spovedania este o foarte mare taină, este o şansă absolut
extraordinară, de care oamenii nu beneficiază pentru că nu vor. Nu râvnesc la
ea decât un număr mic de oameni. Mă bucur să lansez prin microfonul
dumneavoastră acest apel: toţi simţim povara păcatelor, lanţul cel greu al păcatelor,
cum spune canonul sfântului Andrei Criteanul. Este cumplit, mai ales la o
anumită vârstă. Agonisim păcatele din tinereţile noastre. Unele eşecuri
repetate se transformă în reflexe, în complexe grele, în tragedii sufleteşti,
din care nu mai putem ieşi. Suntem ca nişte asfixiaţi sub povara propriilor
noastre eşecuri existenţiale, a propriilor păcate. Ei bine, există şansa
ieşirii de sub presiune, din zgura care se aşează pe sufletul nostru şi care
pare a nu ne mai dă nici o şansă. Deseori cădem în deznădejde. Există şansă
fantastică a spovedaniei.
Preotul nu este psiholog. El nu dezleagă în numele lui, ci în numele lui
Dumnezeu. Acolo este cheia şi dezlegarea. Aşa cum ne spălăm trupeşte de praful
şi mizeria care se aşează pe noi într-o oră în Bucureşti, tot aşa ne putem
spăla şi duhovniceşte, la duhovnic. Cine nu a făcut experienţa aceasta să o
facă! Cine poartă povara păcatului, a oricărui păcat, să meargă la preot şi să
mărturisească păcatul cu părere de rău. Este cea mai fantastică terapie. Altfel,
raul stă acolo, înăuntru, şi creează o stare sufletească inconfortabilă, ca să
folosesc un eufemism.
Este prilejul să spun un cuvânt despre iertare. De ce este atât de
importanta iertarea?! Păcatul nostru afectează pe semenii noştri şi, în ultima
analiză, dacă mergem cu gândul până la capăt, aduce ofensă lui Dumnezeu Însuşi.
Păcatul, perceput ca realitate duhovnicească, separă pe om de Dumnezeu. De
aceea relatarea Sfântului Matei este concentrată pe iertarea păcatelor
paraliticului.
Esenţială şi primordială pentru recuperarea sănătăţii, a stării de
normalitate, este recuperarea relaţiei cu Dumnezeu. Iertarea păcatelor vine de
la Fiul lui Dumnezeu şi aceasta presupune o putere: „Dar ca să ştiţi că putere
are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele…!” (9,6). De aceea, depăşirea
consecinţelor păcatului este posibilă prin iertare. Iertarea este o mişcare
sufletească, o mişcare lăuntrică, duhovnicească, singură în măsură să refacă
relaţia dintre cel care greşeşte şi cel căruia i se greşeşte.
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea
oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)
Sursă: Război întru cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu