Predica la Duminica Slabănogului din Capernaum: Legătura dintre păcat şi suferinţa noastră şi a lumii

     APOSTOLUL

 ROMANI 12, 6-14

 

Fraţilor, avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună! Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate. La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi. Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând. Binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.

 

*

EVANGHELIA

 

 MATEI 9, 1-8

 

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi s-a întors în oraşul Său. Şi iată că I-au adus pe un slăbănog, care zăcea în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele tale. Atunci unii dintre cărturari au zis în sinea lor: Acesta săvârşeşte blasfemie. Dar Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Ca să ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta. Şi, sculându-se el, şi-a luat patul şi s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor.

 

*

 

Pr. Constantin Coman: Legătura dintre păcat şi suferinţa noastră şi a lumii

R. Rădulescu: În Capernaum, Mântuitorul Hristos săvârşeşte mai multe minuni. De aici capăta faimă şi numele de vindecător, de persoană care face ceea ce nu mai făcuse nimeni până atunci. Este adus la El un slăbănog, un paralizat. Mântuitorul Hristos îi iartă păcatele pentru a vindeca o neputinţă fizică a acestui om. Părinte profesor, reiese de aici ca păcatul este legat sau chiar provoacă suferinţă. Păcatul este prezent în viaţa fiecăruia dintre noi, a tuturor oamenilor de la Adam încoace. Unele păcate sunt mai grele, mai mari, altele mai mici. Dar mă gândeam, cum provoacă o suferinţă în mine faptul că mint sau că desfrânez? Ce legătură este între păcat şi suferinţa sau cum mă provoacă păcatul pe care îl săvârşesc?

Pr. Coman: Este o legătură imediată şi strânsă între păcat şi suferinţa, iar Evanghelia de astăzi ne arată tocmai acest lucru. Putem înţelege această legătură numai în condiţiile în care înţelegem faptul că începutul şi suportul existenţei omeneşti este unul duhovnicesc, sufletesc; că materia din noi, biologia noastră, fizicul nostru exprimă o realitate, o existenţă spirituală sau duhovnicească. În condiţiile în care înţelegem că noi existăm la nivel sufletesc şi ne exprimăm la nivel trupesc, dacă vreţi. Păcatul este tocmai o modificare negativă la nivelul funcţionarii suportului sufletesc său duhovnicesc al existenţei noastre. Păcatul este un atentat la adresa lumii noastre sufleteşti, o violentare a componenţei duhovniceşti a firii noastre. Este o scurtcircuitare a legilor care guvernează bunul mers al vieţii noastre sufleteşti. Aşa cum te doare când, din întâmplare, calci într-o groapă şi îţi rupi piciorul, tot aşa ar trebui să te doară sufleteşte când minţi pe cineva, sau când înşeli, etc. Sunt mulţi oameni care simt durere sufletească atunci când, cu voie sau din greşeală, fac astfel de lucruri. După cum sunt şi semeni de-ai noştri care nu simt nici o suferinţă în astfel de situaţii. Dar asta nu înseamnă că păcatul nu le afectează fiinţa lor duhovnicească. Le-o afectează până când o perverteşte întru totul şi percep răul drept bine. Păcatul este un eşec existenţial. De altfel, cuvântul folosit în greceşte pentru păcat, amartia, înseamnă etimologic eşec, neatingerea ţintei. Ce înseamnă eşec? Înseamnă că un lucru care, conform firii lui, trebuie să se întâmple într-un anumit fel, se întâmplă altfel, se întâmplă greşit, sau, pur şi simplu, nu-şi mai împlineşte rostul.

R. Rădulescu: Cine stabileşte cum trebuie să se întâmple?

Pr. Coman: Firea lucrurilor. Felul în care noi suntem făcuţi. Orice creatură are înscris în sine adevărul sau raţiunea ei de a fi, sensul existenţei sale, finalitatea pentru care există. Firea adevărată a mărului este să crească şi să rodească mere care să arate aşa cum arată merele din soiul respectiv. Tot aşa şi omul este făcut pentru a exista într-un anume fel, cu un anume rost. Dacă mărul nu face mere sau dacă le face rele vom spune despre el că nu este bun. Dacă omul este făcut să iubească pe semenii săi, atunci când îi urăşte, îi minte, îi înşeală este un om rău. Este un om rău nu pentru că face rău altora, ci pentru că rodeşte roade rele, împotriva firii sale, care este făcută să rodească roade bune. Iar rodirea rea îi alterează firea până la pervertire. Alterarea firii la nivel sufletesc ar trebui să doară mai mult decât alterarea firii fizice, adică rănile sau suferinţele fizice de orice fel. Dacă nu doare nu înseamnă că nu se produce răul, că nu este afectată firea, ci înseamnă că este deja atât de afectată încât nu mai simte nimic. Se spune şi în popor că obiceiul este o a doua natură. Dacă obiceiul este rău, cea de-a doua natură este rea. Morala nu este întâi de toate o convenţie, ci este reflexul adevărului existenţei noastre în act, în manifestările noastre, în viaţa noastră. Sigur că pentru a deveni accesibilă percepţia păcatului, a trebuit să stabilim foarte multe convenţii: legi, liste de păcate de exemplu, cataloage cu păcate mai grave şi mai puţin grave. Trebuie să înţelegem că aceste cataloage sau liste de păcate reflectă adevărul lucrurilor. Mulţi dintre semenii noştri se consolează cu gândul că păcătuind n-au făcut decât să încalce o convenţie, o poruncă sau un sfat. Se înşeală amarnic, încălcarea poruncii nu este importantă. Important este că se întâmplă răul în el, înăuntrul firii lui.

Până la urmă, toate păcatele sunt un atentat la capacitatea noastră de a iubi, întrucât iubirea este raţiunea ultimă de a fi a omului. De aceea, tot ceea ce conduce la iubire sau exprimă iubirea este lucru bun, iar tot ceea ce împiedică sau afectează capacitatea noastră de  a iubi  este  păcat. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că păcatul este alunecarea firii de la raţiunea pentru care există. Ochiul nostru are funcţia de a recepta realitatea din jur şi de a transmite informaţia creierului. Dar nu se epuizează aici lucrarea lui. Va trebui să ne întrebăm de ce trebuie omul să vadă realitatea care-l înconjoară?! Pentru a se bucura de ea, pentru a o iubi. Dacă privirea lui serveşte aceasta finalitate, atunci se înscrie în adevărul firii sale şi întăreşte capacitatea ei de a iubi. Dacă privirea lui nu serveşte acestui scop, ci are scopuri viclene: priveşte pentru a pofti pentru sine lucrurile, priveşte pentru a pofti spre desfrânare, priveşte pentru a-şi însuşi lucrul altuia, priveşte pentru a bârfi etc., atunci privirea este căzută de la rostul pentru care există şi este păcătoasă, contribuind la distrugerea capacităţii omului de a iubi, la distrugerea raţiunii pentru care există. Nu mai slujeşte relaţia frumoasă dintre oameni, sau raportarea noastră corectă şi sănătoasă la realitatea înconjurătoare, ci slujeşte o raportare pătimaşă, cultivă patima noastră, pofta noastră trupească. Nu este rău să privim frumuseţea lumii acesteia, oamenii frumoşi, bărbaţii frumoşi, femeile frumoase. Important este cu ce ochi privim, cum spune poporul! Dacă privim cu poftă şi cultivăm în noi imbolduri trupeşti primitive şi animalice, este una, dar dacă privim admirând frumuseţea acestei lumi şi mergem, eventual, la Creatorul, care le-a făcut pe toate, atunci este cu totul altceva. Orice organ al nostru şi orice funcţie se pot înscrie în adevărul sau, în rostul iniţial corect şi sănătos, sau pot deraia de la acesta, pot eşua şi pot sluji stări decadente.

Acesta este păcatul. Minciuna este un păcat pentru că omul nu este făcut să mintă, ci este făcut să spună adevărul. Când recurge omul la minciună? Atunci când vrea să amăgească sau să înşele pe celălalt; când vrea să-şi acopere lipsurile şi neputinţele. Minciuna, deşi pare că ne rezolvă, în realitate ea nu ne rezolvă. Rezolvă aparent o situaţie imediată, dar în adâncul nostru, în adâncul fiinţei noastre, se înregistrează un eşec, bifăm apelarea unui instrument neconform construcţiei noastre psihosomatice.

Noi nu suntem făcuţi din minciună, noi suntem făcuţi din adevăr. Apelând la minciună, apelăm la ceva care este împotriva propriei noastre firi.

Eşecul se înregistrează undeva în noi. Şi minciuna, şi înşelăciunea, şi trufia, şi desfrânarea, şi beţia, şi hoţia, toate acestea se înregistrează în adâncul fiinţei celui care le săvârşeşte, ca lucruri neconforme cu adevărul propriei existente, lucruri care sapă la temelia sănătăţii noastre sufleteşti. Raţionalitatea creaţiei ne spune acest lucru. Orice componenţă a creaţiei are un sens, are o raţiune de a fi. Când lucrurile pe care le facem se înscriu în realizarea acestui sens şi al raţiunii pentru care există, atunci suntem în adevărul existenţei noastre, nu suntem în păcat.

R. Rădulescu: Iar acumularea, înregistrarea acestor nereuşite în noi, a acestor eşecuri, cum le spuneţi, provoacă de la sine o suferinţă ulterioară? Pentru că imediat nu suferim. Ne este chiar bine prin păcatele pe care le facem. Avem un interes şi ne urmărim interesul minţind, să spunem. Aţi vorbit despre privirea pătimaşă. Instinctual aproape, vine şi gândul atunci când priveşti şi te duce la ceva care nu trebuie să se întâmple. Cum se declanşează mecanismul suferinţei? Şi vă întreb acum, suferinţa este doar rodul păcatelor sau omul suferă şi pentru altceva?

Pr. Coman: Dacă am fi un pic atenţi sau am beneficia de o anumită trezvie a conştiinţei, ar trebui să recunoaştem că cei mai mulţi dintre noi ne ducem existenţa într-o semi-inconstienţă sau într-o inconştientă totală. Cei care mai au un pic de conştiinţă, imediat după săvârşirea păcatului vor avea gustul amărăciunii. Acea întristare este semnalul pe care i-l da propria conştiinţă. 

 

R. Rădulescu: Un sentiment al vinovăţiei?!

Pr. Coman: Nu! Nu vinovăţie, ci amărăciune! Amărăciunea pe care o trăieşte cineva în urma unui eşec. Dacă vrei să întâlneşti pe cineva şi nu ai reuşit să-l întâlneşti, ai o amărăciune că nu l-ai întâlnit. Ţi-e drag de persoana iubită, vrei să-i faci o bucurie şi n-ai reuşit, ai amărăciunea că n-ai făcut-o. Nu discutăm în termenii vinovăţiei şi ai nevinovăţiei, pentru că o astfel de perspectivă ne duce în altă direcţie.

Cum ajungem de aici la suferinţa fizică? Foarte simplu. Medicina de astăzi ne confirmă acest lucru. Ce ne confirmă? Că stresul, de exemplu, o prelungită stare de îngrijorare sufletească, o prelungită stare de întristare, o prelungită stare de amărăciune, toate ne conduc la disfuncţii fizice. Generează uneori cancerul, boli cumplite, absolut nemiloase. Această perspectivă medicală confirma adevărul pe care Mântuitorul Hristos îl spune, anume că la temelia suferinţei fizice este păcatul. Este motivul pentru care, înainte de a vindeca trupeşte, Mântuitorul vindeca sufletul paraliticului, iertându-i păcatele. Este foarte limpede totul, după părerea mea. Când mecanismul sufletesc nu funcţionează corect, când noi înregistrăm eşec după eşec, amăgire după amăgire, înşelăciune după înşelăciune, lucrurile acestea se concentrează şi exercită o presiune fantastică asupra sistemului informaţional, energetic, care generează după aceea disfuncţii la nivelul întregului mecanism psihosomatic, mecanism care funcţionează în temeiul acestor informaţii sufleteşti. De aici, foarte repede, se ajunge la tulburarea sănătăţii fizice. Ne îngrăşăm prea mult, uneori. De ce ne îngrăşăm?! Este lăcomia o cauză?! Lăcomia este o chestiune sufletească, nu este o chestiune trupească.

R. Rădulescu: Dar nu numai,  există nişte dereglări fizice…!

Pr. Coman: Dereglări fizice care pot avea şi alte cauze. Ce mi se pare important în întrebarea dumneavoastră este dacă prin suferinţă plătim numai păcatele noastre sau şi altceva? Aici, adevărul Evangheliei Mântuitorului Hristos şi al Bisericii  este  foarte  clar: există o solidaritate umană, o complicitate dacă vreţi, prin care nu plătim doar păcatele noastre, ci plătim şi păcatele celorlalţi. Se vede limpede. Nu se poate că un părinte care are o viaţă dezordonată, dezechilibrată, care merge din păcat în păcat, să lase o moştenire sănătoasă pruncilor săi. Nu, acela va da o moştenire din start viciată, moştenire care este urmare a păcatelor părinţilor, de care „beneficiază”, iertaţi-mi expresia, copiii. Sigur, sunt unele mai grosolane, mai primitive care se văd, cele mai multe nu se văd, dar există. Eu, o dată cu vârsta, am conştientizat această responsabilitate şi mi se pare a fi un pic cam târziu. Este o foarte mare responsabilitate a părinţilor, ce moştenire sau zestre sufletească lasă copiilor. Există după aceea o solidaritate a comunităţii. Între noi, cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, marele nostru teolog, există o  comunicare reală la nivel sufletesc. Natura umană, spunea Părintele Stăniloae, recapitulând învăţătura Bisericii, nu este întreruptă între individ şi individ. Pentru că natura umană nu se epuizează în fizic. Ea conţine şi componenta sufletească, duhovnicească. Natura umană dintre noi este subţiată. Cu cât relaţia dintre două persoane prinde contur, cu cât are o consistenţă mai mare, cu atât mai mult se îngroaşă această legătură. Atunci, prin aceste legături, există ca în vasele comunicante, o comunicare.

Nu se poate că eu să trăiesc într-o comunitate unde domină marasmul moral, decadentă, şi să fiu curat, să nu fiu afectat. Nu se poate. Voi fi influenţat în starea sănătăţii mele sufleteşti şi în starea sănătăţii mele trupeşti. De aceea, aţi văzut, când intrăm într-o mănăstire, unde strădaniile sunt mult mai mari spre o viaţă curată, ne simţim toţi bine, beneficiem de aceea atmosferă pe care au creat-o participanţii la comunitatea respectivă. Aşa şi în comunitate: într-un oraş ca al nostru, foarte mare, în care se întâmplă foarte multe rele, în care colcăie, iertaţi-mi expresia, păcatul, nu putem să ne sustragem. Toţi vom suferi. Noi ca preoţi, când se întâmplă să fim la căpătâiul unor bolnavi tineri, sau să slujim înmormântare unor tineri, care este o mare dramă, conştientizam acest fapt. Conştientizam şi ne întrebam ca în Evanghelie, ale cui păcate au generat suferinţa sau moartea cuiva? Ei bine, este posibil să fi fost ale părinţilor sau ale concitadinilor. Să nu creadă cineva ca păcatul sau eşecul sau existenţial îl afectează numai pe el. Nu! Afectează casa lui, afectează comunitatea în care trăieşte, afectează lumea întreagă.

R. Rădulescu: Cum se poate, părinte profesor, până la urmă opri acest flux al răului? Pentru că vorbiţi de o contaminare. Cum reuşesc să o opresc, să o blochez?

Pr. Coman: Biserica este o astfel de tentativa dacă vreţi, vorbind despre comunitatea liturgică, eclesială, întâi de toate. Atunci când ne adunăm la biserică, la slujbă, la Dumnezeiasca Liturghie, ne străduim, cât putem fiecare, să ne curăţim un pic de răul din noi. Ne lăsăm păcatele, poftele, minciunile, amăgirile noastre afară. Şi realizăm, iată, o societate un pic mai sănătoasă. Există un instrument extraordinar, pe care cred că trebuie să-l punem în discuţie cu acest prilej, şi anume Spovedania, curăţia sufletului, baia sufletului, care este mărturisirea păcatelor sub epitrahilul preotului şi în faţa lui Dumnezeu. Spovedania este o foarte mare taină, este o şansă absolut extraordinară, de care oamenii nu beneficiază pentru că nu vor. Nu râvnesc la ea decât un număr mic de oameni. Mă bucur să lansez prin microfonul dumneavoastră acest apel: toţi simţim povara păcatelor, lanţul cel greu al păcatelor, cum spune canonul sfântului Andrei Criteanul. Este cumplit, mai ales la o anumită vârstă. Agonisim păcatele din tinereţile noastre. Unele eşecuri repetate se transformă în reflexe, în complexe grele, în tragedii sufleteşti, din care nu mai putem ieşi. Suntem ca nişte asfixiaţi sub povara propriilor noastre eşecuri existenţiale, a propriilor păcate. Ei bine, există şansa ieşirii de sub presiune, din zgura care se aşează pe sufletul nostru şi care pare a nu ne mai dă nici o şansă. Deseori cădem în deznădejde. Există şansă fantastică a spovedaniei.

Preotul nu este psiholog. El nu dezleagă în numele lui, ci în numele lui Dumnezeu. Acolo este cheia şi dezlegarea. Aşa cum ne spălăm trupeşte de praful şi mizeria care se aşează pe noi într-o oră în Bucureşti, tot aşa ne putem spăla şi duhovniceşte, la duhovnic. Cine nu a făcut experienţa aceasta să o facă! Cine poartă povara păcatului, a oricărui păcat, să meargă la preot şi să mărturisească păcatul cu părere de rău. Este cea mai fantastică terapie. Altfel, raul stă acolo, înăuntru, şi creează o stare sufletească inconfortabilă, ca să folosesc un eufemism.

Este prilejul să spun un cuvânt despre iertare. De ce este atât de importanta iertarea?! Păcatul nostru afectează pe semenii noştri şi, în ultima analiză, dacă mergem cu gândul până la capăt, aduce ofensă lui Dumnezeu Însuşi. Păcatul, perceput ca realitate duhovnicească, separă pe om de Dumnezeu. De aceea relatarea Sfântului Matei este concentrată pe iertarea păcatelor paraliticului.

Esenţială şi primordială pentru recuperarea sănătăţii, a stării de normalitate, este recuperarea relaţiei cu Dumnezeu. Iertarea păcatelor vine de la Fiul lui Dumnezeu şi aceasta presupune o putere: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele…!” (9,6). De aceea, depăşirea consecinţelor păcatului este posibilă prin iertare. Iertarea este o mişcare sufletească, o mişcare lăuntrică, duhovnicească, singură în măsură să refacă relaţia dintre cel care greşeşte şi cel căruia i se greşeşte.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

 

Sursă: Război întru cuvânt