„Luminătorul" de Vasile Voiculescu

                                Am fost ca nerodul din poveste

                                Ce căra Soarele cu oborocul

                                În casa-i fără uşi,fără ferestre...

                                Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul.

                                Ieşeam cu ciubărele minţii,goale,afară,

                                În lumină şi pară,

                                Şi când mi se părea că sunt pline,

                                Intram,răsturnându-le-n mine.

                                Aşa ani de-a rândul

                                M-am canonit să car lumina cu gândul...

                                Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate

                                Izvorul luminii adevărate:

                                El a luat în mâini securea durerii

                                Şi-a izbit naprasnic,fără milă,pereţii.

                                Au curs cărămizi şi moloz puzderii,

                                S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,

                                Au curs lacrimi multe şi suspine,

                                Dar prin spărtura făcută-n mine,

                                Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,

                                Soarele a năvălit în lăuntrul meu.

                                Şi cu el odată,

                                Lumea toată...

                                Îngerul luminător a zburat aiurea,

                                Lăsându-şi înfiptă securea;

                                Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină

                                De soare,de slavă şi de lumină.