Situat în
Republica Moldova, satul Ciuculeni este una dintre cele mai vechi aşezări din
centrul ţării. În luna iulie a avut loc dezvelirea şi sfinţirea monumentului „Memorialului
Durerii”. Acesta le va aduce aminte sătenilor, şi nu numai lor, de crimele săvârşite
în perioada regimului sovietic. Pe placa comemorativă au fost încrustate numele sutelor de persoane ce au fost deportate în zilele de 5-6
iulie 1949.
Tot in aceeaşi zi a fost lansat şi impunătorul volum despre istoria satului
Ciuciuleni. Profesoara de limba română, Mariana Pagu, a adunat mai multe
mărturii despre destinele deportaţilor. "Spre deosebire de alte sate mari,
la Ciuciuleni au fost deportaţi peste 400 de persoane dintre care jumătate erau
copii. Această dramă a fost trecută sub tăcere de cei care au
suferit."
fragmente din articolul semnat de Octavian Ţâcu
Între reflecţiile
academice privind politici imperiale şi construcţii identitare am avut o
descindere într-un sat moldovenesc, care m-a făcut să înţeleg odată în plus de
ce dispar imperiile, iar politicile acestora de modelare a unor identităţi
distincte se alterează şi devin în timp inconsistente. La o primă impresie
Ciuciulenii de prin părţile Hânceştilor nu are nimic deosebit în el, dar despre
acesta, la fel ca şi despre multe alte sate basarabene, nu trebuie să judeci
după aparenţe.
Dar, dincolo de aceste
aparenţe, satul Ciuciuleni este unic în peisajul nostru mioritic, iar această
unicitate din forţa sa interioară, determinată de oamenii care trăiesc aici şi
tradiţiile seculare pe care acest sat le-a purtat în timp. În esenţa lor,
satele basarabene au rămas nealterate de trecerea timpului şi de imperiile care
s-au aşezat peste ele, au continuat să rămână un cosmos în sine, o ţară.
Satul Ciuciuleni
este o astfel de ţară, care-şi are propriile legi, iar memoria sa nu a putut fi
cumpărată sau vândută, aşa cum poate şi-ar fi dorit cei care au trecut prin
părţile locului, poftiţi sau nepoftiţi. Sat de răzeşi care îşi trage originile
încă din timpul lui Alexandru cel Bun, adică de la începuturile Ţării Moldovei,
Ciuciulenii rămâne însă încăpăţânat în a crede că de fapt porneşte din timpul
lui Ştefan cel Mare, care a trecut prin aceste locuri bătându-i pe turci la
Lipnic, şi a lăsat aceste pământuri din Valea Cogâlnicului bravului său
comandant Ciuciulea. Primul document în care este atestat satul a fost găsit în
colecţia Mănăstirii Frumoasa şi este datat din 28 iunie 1596, adică din timpul
lui Eremia Movilă, iar de atunci se regăseşte constant în documentele timpului,
fiind pomenit în domniile lui Gaşpar Voievod, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan,
Grigore Ghica etc. Tradiţia medievală se reflectă şi în felul cum este
actualmente împărţit satul, acesta fiind unicul caz în R. Moldova, în care s-a
păstrat structura de sute, Ciuciulenii fiind împărţiţi în „Suta 1”, „Suta 2”,
„Suta 3” şi „Suta 4”, acest fapt reprezentând şi o structurare militară, în
corespundere cu circumstanţele timpului.
În anul 1817, când
Basarabia abia intrase în componenţa Imperiului Rus, Ciuciuleni era parte a
ţinutului Orhei, fiind catalogat de autorităţile ţariste drept un sat înstărit
de răzeşi, alcătuit din peste 150 de gospodării. Peste un secol de dominaţie ţaristă, la începutul secolului 20, localitatea
a devenit centru de voloste, situându-se printre cele mai mari centre de
vinificaţie din Basarabia, unde avea în proprietate o livadă şi marele magnat
latifundiar Krupenski.
Perioada interbelică este considerată „epoca de aur” de ciuciuleneni şi
punctul de referinţă în căutarea timpului pierdut, ceea ce-i face să fie
deopotrivă nostalgici şi romantici, dar, în acelaşi timp, suferinzi în regrete
pentru nişte timpuri demult apuse.
Ocupaţia sovietică din 1940, iar apoi din 1944, a fost resimţită la
Ciuciuleni la fel ca în restul Basarabiei, dar parcă atunci când vorbesc de
acele timpuri, ciuciulenenii o consideră de un dramatism particularizat faţă de
soarta satului lor. Poate din acest considerent, apariţia unui Memorial al
victimelor represiunilor regimului comunist sovietic, motiv pentru care am
venit în acest sat, s-a produs în premieră pentru R. Moldova anume la
Ciuciuleni, şi nu la Chişinău sau alte locaţii centrale unde astfel de
monumente ar fi trebuit demult să fie instalate. Zeci de oameni s-au refugiat
prin România, alţii au dispărut fără urmă sau executaţi, sute au fost deportaţi
în regiunile îndepărtate ale URSS sau la munci silnice, alţii au fost înrolaţi
în Armata Roşie, mulţi au murit seceraţi de foamete, iar trăirile acelor
timpuri mai răscolesc şi acum amintirile oamenilor din sat.
De un tragism deosebit pentru ciuciuleneni au fost deportările din 5-6
iulie 1949, care au avut şi o componentă de colectivizare accentuată. Formarea
colhozurilor în satele mai mici, unde pământurile au aparţinut
proprietarilor-latifundiari, a fost mai uşor de realizat, prin exproprierea
lor, decât în satele răzăşeşti, cum era Ciuciuleni. Prin urmare, din cele
aproximativ 35.786 de persoane care urmau a fi strămutate forţat de pe
teritoriul RSSM, circa 90 de familii sau peste 300 de persoane au fost din
Ciuciuleni, un număr neobişnuit de mare pentru o localitate rurală. Există zeci
de mărturii înregistrate după independenţa R. Moldova, de diferiţi istorici ai
satului sau oameni interesaţi în recuperarea acestei amintiri, care au făcut ca
atrocităţile acelor timpuri să nu dispară în neant.
La Ciuciuleni am înţeles că nu numai un sat poate fi o ţară. O ţară poate
fi şi o familie, iar această familie este neamul lui Nicolae Gh. Pagu. Când
mi-a strâns mâna cu tărie, m-am uitat în ochii unui bărbat scund, care emanau
siguranţă şi bunăvoinţă şi am simţit, cum mi se întâmplă de multe ori în
asemenea situaţii, că acest om este stăpân pe destinul său. Şi tocmai lui, fost
primar şi descendent din deportaţi, destinul i-a încredinţat misiunea de a
ridica acest „Memorial al Durerii” în mijlocul satului, împreună cu alte peste
40 de persoane, dintre care foşti deportaţi sau fii, nepoţi şi strănepoţi ai
celor deportaţi, pentru a înveşnici memoria unor timpuri crude şi nedrepte,
neuitate de oamenii satului.
După o zi la Ciuciuleni am înţeles de ce dispar imperiile, iar moştenirile
lor tragice sunt condamnate. Pentru că în satele basarabene se ridică memoriale
ale durerii, se scriu cărţi ale memoriei şi se nasc oameni ca Nicolae Pagu.
Sursă: Timpul.md
0 comments:
Trimiteți un comentariu