Fotograf: Monica Drăgan
Ieromonah Nicodim Petre
Pe mulţi dintre oameni îi încearcă sentimentul ratării. Majoritatea dintre
noi însă nu vorbim despre aceasta. E un subiect aproape tabu. Am auzit totuşi
pe unii, puţini la număr ce-i drept, spunând: „N-am făcut nimic în viaţă. M-am
căsătorit de tânăr (tânără), am muncit, am crescut copiii ăştia, m-am zbătut
pentru familie... Şi? Acum sunt aproape bătrân şi ce mulţumire am? N-a rămas
aproape nimic în urma mea. Alţii au făcut avere, au călătorit...”
Întâlnim de asemenea în viaţă oameni care fac aprecieri la adresa altora, a
rudelor sau cunoscuţilor: „N-a ajuns prea bine, n-a realizat nimic. Şi ce băiat
bun a fost!? Cu părinţi buni şi cu ceva avere... dar s-a căsătorit cu fata
aceasta săracă. Putea şi el să se ridice, să facă ceva în viaţă, că avea cu ce
porni. Aşa!? Păcat de el.”
Copii fiind, am fost întrebaţi toţii – cred – de unchi, de mătuşi, în
clasa întâi de învăţătoare, ce dorim să devenim când vom creşte. Cei mai mulţi
răspundeam: aviatori, marinari, cosmonauţi... Fetele, în general, doreau să se
facă doctoriţe. Au fost şi unii care, din naivitate, învăţaţi de cei mari, au
spus că vor să se facă musafiri.
Tinerii, adolescenţi în clasa a VIII-a şi apoi în liceu, făceau planuri
măreţe. Vorbeau despre viitorul lor. Visau cu voce tare, şi sper că şi astăzi
fac la fel. Unii visau la o carieră strălucită, de ofiţeri în armată, de medic
sau de inginer inventator, alţii îşi doreau foarte mult să aibă o familie
frumoasă, o viaţă trăită în armonie cu soţul sau soţia şi cu mulţi copii. Se
visa cu ochii deschişi, fiecare descriind în culori frumoase şi cu multe
amănunte familia pe care o va întemeia, sau modul în care realizările sale
profesionale şi faptele sale măreţe vor schimba lumea.
Când mergeam la munte cu clasa, în special pe Rarău sau Giumalău, cocoţaţi
pe stâncile cele mai înalte, deasupra lumii, întindeam, mulţi dintre noi,
braţele ca pe nişte aripi, şi aproape că zburam. Făuream vise şi trăiam în ele.
Dar anii trec... „ca norii grei pe şesuri”. Copilăria şi adolescenţa rămân
undeva în urmă. Tânărul se strecoară în viaţă încercând să-şi găsească un loc.
Nu e pregătit să fie dezamăgit. Trebuie totuşi să se călească şi trebuie să se
aşeze corect în existenţă. Dumnezeu a îngăduit astfel multora dintre noi şi
suferinţa, pedagogic, pentru a nu ne îndepărta de El. Căci bogaţi sau săraci,
mai sus sau mai jos pe scara valorică a societăţii, trebuie să rămânem cu
Dumnezeu. Nu vom greşi.
Societatea de astăzi, mai mult decât cea de altădată, promovează ideea că a
fi realizat înseamnă să ai bani, să ai putere, să ai o casă frumoasă şi o
maşină bună, să fii căsătorit cu cineva bine, etc.
Modelele sociale sunt cei care „au reuşit în viaţă”: starurile de cinema,
oamenii cu afaceri prospere, politicienii care călătoresc mult şi apar frecvent
pe ecranele de televiziune, sportivii talentaţi.
Imaginea unor persoane din aceste categorii, dar şi din altele, mediatizate
intens, se cuibăreşte în subconştientul copilului, al tânărului şi al oricărui
om, devenind model pentru viaţa pe care o au înainte. Sistemul de valori al
lumii acesteia înghite sistemul de valori spiritual, al credinciosului, care
propune ca finalitate a vieţii acesteia Împărăţia lui Dumnezeu. Pe scurt, omul
care este asigurat material, care are putere financiară sau politică, despre
care se vorbeşte mult şi elogios este realizat, iar cel sărac, necunoscut,
necăsătorit, care se descurcă greu, este nerealizat.
Noi ştim însă că omul, fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt,
găseşte în sfinţenie sensul ultim şi deplin al existenţei sale. Citând unul
dintre titlurile lucrărilor lui Nichifor Crainic, „Sfinţenia (este) împlinirea
umanului”, înţelegem că nici averea, nici puterea, nici renumele într-un
domeniu sau altul nu împlinesc fiinţa umană. Dorul omului după Dumnezeu nu va
fi alinat cu nimic din lumea aceasta. Oricine nu se uneşte cu Dumnezeu, nu
dobândeşte Duhul Sfânt, este un om care a ratat ţinta, a eşuat. A eşuat în ceea
ce priveşte atingerea scopului vieţii sale.
Consumăm mult timp şi energie pentru a ne crea o imagine şi un paradis, o
împărăţie aici pe pământ – cetate stătătoare. Omul de azi este avid de
experienţe emoţionale şi de un trai mereu mai bun, este preocupat de calitatea
vieţii, de sănătate şi, în general, de imediat.
Ţelul celui ce nu se mulţumeşte cu puţin, cu ceea ce oferă lumea aceasta,
este căutarea sfinţeniei şi cultivarea ei ca plinătate a vieţii omului în
Dumnezeu.
Se spune că un misionar care trăise în India timp mulţi ani şi un cântăreţ
ce stătuse acolo doar câteva zile se întorceau acasă în Statele Unite, la
bordul aceleiaşi nave. După vreo două săptămâni de voiaj pe mare se apropiau de
portul din New York. Pe ţărm era o mulţime de oameni care aşteptau, se vede, pe
cineva. Pentru o clipă misionarul a crezut că-l aşteptau pe el. Muncise mult în
Orient, construise biserici, întemeiase centre misionare şi era oarecum
cunoscut în anumite cercuri. Dar nu. Când au acostat a înţeles că erau cu toţii
admiratorii starului de muzică.
– Doamne, nu pot înţelege, a murmurat misionarul nostru. Eu am dedicat
Indiei patruzeci şi doi de ani din viaţa mea, în vreme ce el a stat acolo abia
câteva zile şi iată că aici sunt mii de persoane venite să-i ureze bun sosit
acasă, în timp ce pentru mine nu a venit nimeni.
Domnul îi răspunse însă:
– Fiul Meu, tu încă nu ai ajuns acasă.
0 comments:
Trimiteți un comentariu