Să reafirmăm preţuirea şi dragostea faţă de poporul român

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul României, rostit în Catedrala Patriarhală la finalul slujbei de Te Deum săvârşită cu prilejul Zilei Naţionale a României, 1 Decembrie 2015:

Prin rugăciune, prin cuvânt rostit, prin cărți tipărite, prin prezența personală şi fapta concretă a slujitorilor ei, Biserica a fost activă în lucrarea de unire a poporului român într-un stat român unitar, implicându-se în realizarea acestui ideal prin ierarhi cărturari, preoţi şi diaconi patrioţi, profesori de teologie şi studenți în teologie, aceștia având talent oratoric, putere de convingere şi de mobilizare, dar şi prin călugări sau călugărițe care au îngrijit soldații răniți, prin mănăstiri şi parohii care au organizat colecte de bani şi de alimente, toţi împreună încurajând moral şi ajutând material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate națională.

În timpul Războiului din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri şi deportați. Peste 200 de călugări şi călugărițe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane. În Transilvania, 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor în 1919 de către trupele române[1].

În ceea ce privește evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1228 de delegați oficiali din Adunarea Națională Constituantă au fost şi mulţi slujitori ai Bisericii.

Acum, la aniversarea a 97 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, dorim să exprimăm omagiul şi recunoștința cuvenite tuturor făuritorilor actului măreț al istoriei noastre pentru care au luptat moșii şi strămoșii noştri, ştiind că unirea tuturor provinciilor româneşti într-un stat român unitar a fost încoronarea multor eforturi jertfelnice, spirituale şi materiale, de afirmare a conștiinței naţionale şi a dorinţei de unitate naţională.

Pentru toate binefacerile Marii Unirii, aducem astăzi mulțumire lui Dumnezeu Cel preaslăvit în Sfânta Treime şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

De Ziua Naţională a României trebuie reafirmată în mod special preţuirea şi dragostea faţă de poporul român.

În aceste sens, trebuie să contribuim, prin rugăciune, solidaritate şi fapte bune, la alinarea suferinţei celor care au pătimit în urma incendiului de la Clubul Colectiv din Bucureşti. De asemenea, trebuie să contribuim mai mult la promovarea educaţiei spirituale şi intelectuale a copiilor şi a tinerilor, pentru ca ei să realizeze mai eficient legătura dintre cunoştinţele intelectuale şi viaţa concretă de zi cu zi.

Totodată, Biserica trebuie să contribuie la păstrarea şi cultivarea darului sănătăţii spirituale şi fizice a poporului, prin tratarea bolnavilor din aşezămintele ei medicale, prin extinderea programelor: „Donează sânge! Salvează o viaţă” şi „Sănătate pentru sate”, precum şi prin programele de medicină preventivă, care să-i ajute pe oameni să evite diferite boli.

O grijă deosebită trebuie arătată în continuare şi pentru păstrarea identităţii şi spiritualităţii româneşti în viaţa românilor aflaţi printre străini, în diaspora română.

Astăzi, toți cetățenii României, toate instituțiile statului şi toate cultele religioase avem datoria să păstrăm şi să cultivăm darul unității naţionale ca fiind un simbol al demnității poporului român, obținut cu multe jertfe de vieți omenești şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Membru al Academiei Române, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a-III-a revăzută, editura BASILICA, București, 2013, p. 471-473.

Sursa: Basilica

Protos. Hrisostom, Mănăstirea Putna - Despre ziua națională a României

Protos. Hrisostom - Predică la Duminica a XV-a după Rusalii; Despre ziua națională a României (1 decembrie 2013)

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae: Neamul românesc - neam al comuniunii în credință

foto: Mănăstirea Putna

“Să iubim pe oameni și să iubim pe Dumnezeu. Asta să ne fie deviza noastră, de creștini adevărați și asta ne-ar vindeca și pe noi de boala dezbinărilor în care ne aflăm acum. Poporul nostru a fost un popor unit, unit prin credință și iubire, pentru că politicește am fost împărțiți în trei părți, dar limba era aceeași, cărțile sfinte erau aceleași. Unitatea noastră era perfectă, pentru că aveam credința în Dumnezeu și pentru că ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alții ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinței. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, ca să refacem și unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă. Dumnezeu să ne ajute la toată lumea!”

foto: Mănăstirea Putna

Sursa: Neamul românesc - neam al comuniunii în credință, Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

George Enescu - Rapsodia Română / Prin cele ce se aud

Trist este omul ce rătăcește departe de patria lui

foto: Muzeul Virtual

Trist este omul ce rătăcește departe de patria lui.

Viața lui este lipsită de fericire ca a unui copil fără mamă. De multe ori am plâns cu lacrimi momentele în care mi-am adus aminte de frumoasele priveliști din patria mea. Cărăruile satului meu drag, căsuța cu ograda însorită și pomii bătrâni de ani... Le vedeam în visul de noapte care mă făcea fericit. Patria scumpă este leagănul în care atunci când ești micuț adormi, dulce legănat de mama sau sora ta când vrei să plângi. De multe ori am plâns și eu, dar leagănul era departe, mama și sora lipseau de mult, așa că nu mai eram legănat și încântat cu somnul dulce, ci eram zbuciumat de gânduri ca o barcă de furtună.

Aceasta este viața departe de patrie. Nimeni din oameni nu poate măsura suferința unuia înstrăinat departe de ai lui. Și nimenea nu poate cântări fericirea unuia reîntors iarăși în patria lui, în leagănul unde s-a născut. Mulți din străini și-au găsit fericirea în patria noastră, d-apoi cei ce s-au născut în ea nu o pot uita. Patria noastră scumpă are o frumusețe nebună, are o atracție fără sfârșit. Munții, dealurile, văile frumoase ale patriei noastre te încântă și te fac să fii fericit. Mult e frumos a spune despre patria ta. Primăvara când meleagurile înveselesc orice copil, când păsările cerului cântă în văzduh și printre ramuri, când viorelele înalbăstresc coastele pădurii, cucul voios își strigă numele alergând din pom în pom... Atuncea te simțesc cât de departe ești, o, țara mea!

Sursa: Vasile Gh. Baghiu, Prizonier în U.R.S.S, Fundația Academia Civică, 2012

Și-a apărat şi crescut copiii în sfânta credinţă: Evlavioasa Anastasia Şaguna

Să ne aducem aminte de mame vrednice care au urmat exemplul Maicii Domnului şi care au urmărit evoluţia copiilor lor şi buna lor creştere în dreapta credinţă. Un astfel de exemplu a fost şi mama vrednicului de pomenire mitropolit al Ardealului Andrei Şaguna. Insistenţa duhovnicească prin care mame ca aceea a Fericitului Augustin au aşteptat în post şi rugăciune întoarcerea fiului din moarte la viaţă sau ca aceea a Marelui Andrei Şaguna - Anastasia Şaguna -, care a sprijinit demersul fiului său de zidire duhovnicească a Bisericii, sunt pilduitoare şi vrednice de urmat. Emanuel P. Tăvală

Anastasia Şaguna s-a născut în anul 1785, părinţii ei îngrijindu-se să îi ofere o educaţie şi creştere aleasă, în frica lui Dumnezeu, în cinstea şi tăria credinţei strămoşeşti.

Încă de timpuriu se va căsători, iar la vârsta de 18 ani a devenit deja mamă, aducând pe lume pe fratele mitropolitului de mai târziu, care a primit numele de Evreta, după cel al bunicului patern. În anul 1806 a adus pe lume al doilea copil, o fetiţă, ce a primit numele de Ecaterina, iar la finalul lui 1808 a venit pe lume pruncul Anastasiu, fiul lui Naum Şaguna şi al soţiei Anastasia, care s-a născut în 20 decembrie 1808 "şi s-a botezat şi miruit în 28 Decembvrie 1808 prin mine preotul Constantin", după cum a reţinut protocolul botezaţilor de la Mişcolţ.

În priveghere ziua şi noaptea pentru copii

Imediat ce au apărut problemele în activitatea soţului, Anastasia Şaguna priveghea ziua şi noaptea şi se ostenea în toate felurile pentru a-şi putea creşte cât mai bine tinerele odrasle. Atunci când soţul său va accepta să treacă la catolicism din motive de ordin material şi mânat de strâmtorare, Anastasia va începe frumoasa şi înălţătoarea luptă de a-şi apăra copiii, cu toată îndrăzneala şi bărbăţia, veghind ca sufletele lor să nu se despartă nicidecum de credinţa strămoşilor lor. Ea era convinsă de faptul că cea mai sfântă credinţă este aceea în care s-au închinat şi răposat strămoşii şi părinţii săi.

Pentru atingerea scopului său, Anastasia va cere şi va primi ajutorul tatălui său, Mihail. A urmat o luptă acerbă dusă în faţa autorităţilor de către familia Anastasiei Şaguna, pe de o parte, şi arhiepiscopul catolic, pe de altă parte. Tatăl Anastasiei va fi cel care nu va pregeta nici un efort de natură financiară şi nu numai, pentru educaţia nepoţilor săi. Cu toate acestea, şi cu toate că ajunsese să scrie chiar şi împăratului, bunicul şi mama vor fi nevoiţi să predea copiii tatălui pentru a fi crescuţi în legea catolică. Pentru a nu pierde copiii, Anastasia Şaguna îi va duce pe aceştia în casa negustorului Atanasie Grabovski din Pesta, unchiul ei. În aceste condiţii, deşi arhiepiscopul catolic de Mişcolţ şi-a trimis slujbaşi să îi ia pe copii, aceştia nu şi-au putut duce la îndeplinire misiunea. La Pesta, copiii au fost îndrumaţi spre şcoala grecească şi spre biserica "greco-valahă" din oraş, deci într-un mediu curat ortodox.

Mama copiilor se ruga împreună cu toate rudele sale să îi rămână copiii în grija sa, să înveţe religia în care s-au născut, până ce împăratul se va pronunţa asupra cauzei lor. Anastasia va face chiar o întâmpinare spre autorităţile din Pesta, în care explică prezenţa lor acolo şi faptul că în oraşul de pe malul Dunării, copiii se bucură de un mediu propice dezvoltării lor şi specifică faptul că nu au căutat niciodată acolo şcoala şi biserica catolică. Ea cutează a spera că toate vor decurge aşa cum îşi doreşte ea, simţindu-se obligată să încerce toate mijloacele permise pentru a asigura rămânerea copiilor săi în religia strămoşilor lor şi a-i păstra astfel lângă ea.

Ea nu a renunţat nicidecum la luptă, deşi era puţină linişte în viaţa lor, şi era conştientă că doar o rezoluţie a împăratului de la Viena va soluţiona problema. În iunie 1816, ea va călători la Viena, dar nu va reuşi să îl întâlnească pe împărat, deoarece sfetnicii săi erau pe poziţii opuse faţă de cererea mamei, care este sfătuită să îi încredinţeze pe copii în grija arhiepiscopului catolic de Agria. Acest lucru nu se va întâmpla însă fără prezenţa mamei lor, căreia i se îngăduia să fie în preajma copiilor, dar nu la Pesta, ci la Mişcolţ, şi să se îngrijească de trebuinţele lor.

Revenirea copiilor la Biserica Ortodoxă

Deşi a fost pusă în aplicare decizia Sfatului ţării, Anastasia Şaguna a avut chiar şi în aceste condiţii asupra copiilor săi o îngrijire statornică şi cu mult mai hotărâtoare decât ar fi putut avea orice stăruinţă de îndoctrinare catolică. Mitropolitul Andrei Şaguna îşi aducea şi la bătrâneţe aminte cum, în copilărie, în perioada în care era elev al şcolii catolice din Mişcolţ, mama sa îl învăţa acasă învăţăturile Bisericii Ortodoxe şi cum îl trimitea în duminici şi în zilele de sărbătoare la biserica românească din localitate, pentru ridicarea căreia se nevoiseră şi străbunii săi, pentru a duce prescuri şi pomelnice.

Este cu atât mai mare rolul mamei Anastasia care, în împrejurări grele şi neprielnice, a izbutit să-şi apere copiii de a cădea pe urmele tatălui şi care a ştiut să sădească în sufletele lor tinere credinţa şi virtuţile strămoşilor lor.

Deşi educaţi la început în şcoli confesionale catolice, toţi copiii vor declara la maturitate că doresc revenirea în sânul Bisericii Ortodoxe, istoricul Ioan Lupaş spunând chiar că ziua în care Şaguna a exprimat public această dorinţă (29 decembrie 1826) este la fel de importantă ca şi ziua sa de naştere. Rugăciunile neîntrerupte ale Anastasiei n-au rămas fără ascultare, Dumnezeu hărăzindu-i să trăiască şi bucuria izbânzii. În sufletul ei încep să apară nădejdi îndrăzneţe, mai ales în legătură cu viitorul mezinului Anastasiu. Evlavioasa Anastasia îşi simţea inima plină de bucurie mai ales după ce fiul ei a luat decizia de a intra în mănăstire. Era cu atât mai mult împlinită, ştiind pe fiul său închinat cu întreaga lui fiinţă şi viaţă slujirii Bisericii strămoşeşti.

"Mamei îi datorez dragostea de Dumnezeu"

Andrei Şaguna avea o mare recunoştinţă faţă de mama sa, el afirmând în repetate rânduri cu admiraţie deosebită că "mamei mele îi datorez dragostea de Dumnezeu şi credinţa ortodoxă, drumul meu în viaţă (chemarea la preoţie) şi duhul de jertfă care m-a călăuzit în toată opera mea".

Anastasia Şaguna a trecut la cele veşnice în luna ianuarie a anului 1836, la vârsta de 51 de ani. La 17 ianuarie ea a fost înmormântată în cimitirul Kerepesi din Pesta, preot slujitor fiind cunoscutul scriitor Ioan Teodorovici, fiind înhumată în cripta familiei Grabovski, acolo unde îşi vor afla somnul de veci şi fraţii mitropolitului Andrei. Odată ajuns episcop la Sibiu, ca un vrednic şi credincios fiu şi iubitor frate, el va aşeza la mormântul lor o cruce de piatră cu următoarea inscripţie: "Mult iubitei sale mame Anastasia, Preapreţuitului său frate Vreta, Şi dulcei sale surori Ecaterina. Ridică monumentul acesta Andreiu Şaguna, Episcopul Ardealului, 1849".

Din biografia acestei mame jertfelnice, iubitoare şi minunate se remarcă faptul că personalitatea excepţională a marelui mitropolit Andrei Şaguna este legată organic de viaţa şi lupta ei, fiind pentru ierarhul de la Sibiu un exemplu pilduitor, demn de urmat, ale cărei acţiuni şi fapte le va repune în practică odată cu accederea sa în treapta arhierească din Ardeal.

După reînfiinţarea Mitropoliei Ardealului cu sediul la Sibiu, în Senatul României s-au rostit cuvinte foarte frumoase de apreciere şi recunoaştere a meritelor lui Şaguna şi implicit ale maicii sale, care s-a îngrijit de educaţia sa, astfel: "Acel Şaguna, acel episcop astăzi mitropolit, străluceşte ca un luceafăr al Ortodoxiei, care a câştigat naţiunii sale de peste Carpaţi dreptul după care am vărsat lacrimi secole întregi, şi care, în fine, a câştigat pe cel mai mare dintre toate, autonomia Bisericii române de acolo. Toate acestea, prin activitatea sa, prin pietatea sa şi învăţătura clerului şi a poporului, pe care îl păstoreşte cu cuvântul înţelepciunii" (Maria Berenyi, "Originea şi familia lui Andrei Şaguna" 1808-1873 în RT Nr. 1/2009).

Anastasiei Şaguna

de Zoe Apostolescu

Duioasa amintire a

scumpului tău nume

În inimile noastre

mereu, mereu răsună!

Căci ai luptat, o mamă!

În învrăjbita lume

Ca să păstrezi nestinsă credinţa cea străbună.

N-a fost mai de preţ leagăn, prin dulcea lui căldură

Ca sânul tău, la care

copiii ţi-ai crescut.

Duşmanii de-altă lege

să-i smulgă nu putură

Isbindu-se de tine,

ca sabia de scut!

Şi din a lor prigoană,

satanică, haină,

Din zilele umbrite

şi anii vieţii grei,

Azi, în adâncul zării,

se scaldă în lumină

Icoana ta, o maică,

a marelui Andrei!

Tu suflete de veghe! Arhanghelul de pază

Al legii şi-al credinţei!

Din culmile senine

Insuflă-ne virtutea!

Asupră-ne veghează

Neîncetat să mergem

pe-acelaşi drum ca tine.

Sursa: Sf. Andrei Șaguna

Pocăința nu înseamnă renunțarea la bucuria vieții - Arhimandrit Teofil Părăian / Cuvinte pentru tineri

Toată pocăința trebuie făcută cu bucurie. Pocăința se face cu fața spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăință care privește doar în trecut. Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăință „de penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăință senină, cu nădejde, cu bucurie. Și atunci, iată, dacă pocăința e făcută cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între pocăință și bucurie, și nu se exclude pocăința, atunci când e de față bucuria.

Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.

Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire - iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64)

Sursa: Doxologia

✝) Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României

Athanasie cel Mare - Cuvânt de laudă la Sfântul Apostol Andrei (PG, 28, 1101sau BEPES, vol. 36, p. 303-306)

1. Văzând această strălucită turmă a Duhului și aruncându-mi undița apostolească în marea cu adevărat senină și fără valuri, îmi amintesc de glasul stăpânesc care strigă: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni”[1]. O, cuvânt cu putere multă! O, cuvinte adeverite prin fapte! O, făgăduință adevărată, ce crește pe zi ce trece! Căci a cui este pescuirea aceasta minunată? Cine este cel ce a adunat acum vestitul acesta praznic, cine altul decât, evident, vestitul între apostoli Andrei! Cel ce a desfășurat mrejele limbii și ale amintirii, ca să umple această sfântă corăbioară cu cârmele apostoliei, îndreptând această arcă spre cer. Și care sunt primele vânaturi? Care sunt prăzile ostenelilor? Cei ce își strălucesc haina sfințeniei prin virtuți. Cei dintâi și-au întins aceste brațe apostolești și pe cei de afară rătăciți i-au vânat la mântuire. Dar deși sărbătorii de față acest mare Andrei ne-a dat prilejurile, totuși întregul sobor al apostolilor se cinstește împreună cu el. Căci pe aceștia harul i-a unit, iar spațiul nu-i desparte. Și dacă cineva ar vrea să laude o cunună cu flori împodobită din pietre de mult preț, din oricare parte și-ar începe laudele, odată cu părțile va admira și întregul. Sau așa cum cineva ar vedea un lanț de aur și ar atinge o verigă și întregul lanț s-ar mișca, la fel și cuvântul mergând către un singur apostol, prin el îi cuprinde pe toți potrivit cuvântului inspirat de Dumnezeu al Sfântului Pavel: „Dacă un mădular se bucură, toate mădularele se bucură împreună cu el”[2]. Ce armonie a mădularelor a mai arătat firea, așa cum harul Duhului Sfânt a unit în armonie dănțuirea apostolilor? Cu adevărat un singur har, cel care a adunat pe apostoli oaste Stăpânului.

2. Vino, așadar, la toți și prin toți pe fiecare să-l admirăm. Andrei, numele bărbăției apostolești, cel dintâi care L-a arătat învățător pe Stăpânul, începutul dănțuirii apostolești, cel ce iute a văzut venirea stăpânească, cel ce a schimbat ucenicia lui Ioan Botezătorul cu învățătura lui Hristos, pecetea cuvintelor Botezătorului. Căci era cel mai încercat dintre ucenicii lui Ioan. La raza sfeșnicului a căutat adevărul Luminii, precum cineva care, în lumini obscure fiind, încearcă să se obișnuiască cu izbucnirile de lumină ale lui Hristos. Dar Ioan, stând în repejunile Iordanului boteza turme, pregătind în ape pocăința drept antidot pentru poruncile lui Moise și cu repejunile Iordanului tăia ascuțișul sabiei lui Moise. Căci pe cei cărora călcarea poruncii moarte le-a născut, pe aceștia Botezătorul, răpindu-i, i-a trimis înainte prin pocăință. Fiindcă încă nu era prezent Cel ce dezlega moartea, prin punerile botezului, moartea se îmblânzea, fără de voie învățând iubirea de oameni prin pocăință. Dar când a fost de față Stăpânul, ascuns fiind de înțelepciunea iconomiei și ascunzându-Și fulgerarea vredniciei în veșmântul de muritor, cunoscându-L Ioan, îndată s-a schimbat din ucenic în purtător de scut, și trăgându-și mâna, propovăduitor al Celui de față s-a făcut. „Iată, mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Acesta, zice, este Izbăvitorul morții. Acesta este nimicitorul păcatului. Eu sunt trimis vestitor al Mirelui, iar nu mire. Purtător de scut, nu Stăpân, am venit.

3. La aceste cuvinte, cel mai vestit dintre Apostoli, Andrei, străpuns fiind, părăsind pe ucenic, a alergat spre Cel propovăduit. Și primind legământul cuvântului, devine mai ascuțit la limbă decât Ioan și, apropiindu-se de Stăpânul, și-a arătat dorul de chip, părtaș drumului luându-l pe Evanghelistul Ioan. Și amândoi împreună, lăsând sfeșnicul, s-au dus la Soare. Andrei cel dintâi răsad al apostolilor. El a deschis ușile ucenicilor lui Hristos. El a fost cel dintâi care a cules roadele arăturii profetice, care a întrecut nădejdile tuturor. Primul care a îmbrățișat pe Cel așteptat mai presus de toți. Cel dintâi a arătat poruncile legii date la vreme. Cel dintâi care a oprit limba lui Moise nesuferind-o să mai vorbească după Hristos, nu insultându-l pe învățătorul iudeilor, ci preferând în locul celui trimis pe Cel ce trimite. Sau mai degrabă el, cel dintâi, s-a arătat cinstindu-l pe Moise, fiindcă el, cel dintâi, L-a cunoscut pe Cel profețit de Moise. „Profet vă va ridica vouă Domnul Dumnezeul nostru dintre frații voștri ca mine, de El să ascultați”. Se ridică deasupra legii, ascultând legea. L-a auzit pe Moise zicând: „De El să ascultați”. L-a auzit pe Ioan strigând: „Iată, Mielul lui Dumnezeu”. Și pentru dovedirea legii s-a făcut dezertor al legii. Recunoscând pe profetul profețit, îl conduce de mână pe fratele său la marea descoperire. Lui Petru care nu știa îi arată comoara „L-am aflat pe Mesia” după Care tânjim. Pe Cel a Cărui venire am nădăjduit-o, pe Acela să-L răpim acum în contemplare. L-am aflat pe Cel pe care profeticeștile trâmbițe ne-au poruncit să-L așteptăm. A venit vremea pe care harul a propovăduit-o, pe care dorul nădăjduia să o vadă cu ochii. Căci, zice, a găsit Andrei pe fratele lui, pe Simon și împarte cu el comoara vederii. Îl duce de mână pe Petru la Stăpânul. O străină minune! Astfel Andrei se face ucenic și învățător al oamenilor. Și-a început ucenicia învățând pe alții. Răpește vrednicia apostoliei. L-am aflat pe Mesia. O, câte nopți fără somn au petrecut lângă repejunile Iordanului, iar acum pe Cel dorit L-am aflat! N-a șovăit după cuvânt Petru, căci era fratele lui Andrei și cu voință fierbinte s-a grăbit să-și deschidă urechile.

4. Luându-l pe Petru, Andrei l-a adus pe cel părtaș neamului lui la Stăpânul, părtaș făcându-l uceniciei. Aceasta a fost prima ispravă a lui Andrei. A mărit numărul apostolilor, l-a adus pe Petru, ca Hristos să-l afle pe corifeul ucenicilor. Astfel încât Petru, întru mărturisirea prin care s-a aflat mai târziu bineplăcând Domnului, de la Andrei a rodit semințele acestei buneplăceri. Dar schimbul laudelor între ei este în balanță din ambele părți. Căci bunătățile aparțin amândurora și ambii se laudă cu aceleași bunătăți. Câtă bucurie a adus tuturor Petru care a răspuns iute la întrebările Stăpânului și el a rupt tăcerea ucenicilor : „Cine zic oamenii că sunt Eu?”[3] Și ca și când el ar fi fost limba celor întrebați sau ca și cum ar fi grăit prin el toți laolaltă, el singur, mai presus de toți a vorbit: „Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”, printr-un singur cuvânt mărturisind și iconomia, și pe Cel ce iconomisește. O, potrivire a cuvintelor! Căci la cuvintele la care Andrei l-a adus pe Petru, la aceleași cuvinte Părintele cel de sus l-a făcut pe Petru să subscrie, răsunându-le ca un ecou. Căci Andrei zicea: „L-am aflat pe Mesia”. Iar Părintele ceresc i-a sugerat lui Petru să zică: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, dar acestea le-a poruncit să le zică nu numai lui Petru. Spune, o, Petre, întrebat fiind, cuvintele lui Andrei. Arată-te gata să răspunzi Învățătorului. Căci n-a mințit Andrei, zicându-ți: „Pe Mesia L-am aflat”. Dar tu cuvântul evreiesc, mutându-l în Ellada, strigă: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu”. Vezi cu câte daruri se împodobește Andrei, chiar de la începutul uceniciei lui?

5. Dar când Mântuitorul, lăsând cetățile, umbla prin pustie, mulțimile oamenilor veneau după El, neputând suferi despărțirea nici măcar pentru puțin. Dar era în pustie lipsă de hrană, și pântecele nu suferea. Iar Mântuitorul, covârșind pustiul, reînnoiește minunea veche, și face iarăși pustiul martor al minunilor săvârșite oarecând în pustiu, și, făcându-i pe ucenici ospătari, le-a poruncit ca din gustarea lor să hrănească mulțimile. Dar soborul ucenicilor îndată s-a tulburat de lipsă și privind unii către alții și neînțelegând ceea ce avea să se petreacă, cu cugete omenești s-au vătămat. Așadar, ucenicii vorbeau altceva unii către alții, vestindu-I lipsa. Dar Andrei, fiind între cei prezenți, mustrându-le necredința, i-a trecut cu vederea, dând Mântuitorului prilejurile minunii. Căci ce zice? „Nu sunt decât cinci pâini și puțini pești”. Ce face, așadar, Mântuitorul? Aduceți-le pe acestea aici. Și mărturisirea lipsei s-a făcut belșug de bunătăți.

6. Căci Mântuitorul, săvârșind deja alte minuni în petrecerea Lui pe pământ, și cu ucenicii petrecând destulă vreme, S-a dus la ceruri. Dar apostolii, străbătând lumea, împrăștiindu-se fiecare în altă parte, au împărtășit lumii șuvoaiele harului. Aici, așadar, acest fericit Andrei, umplând de har Ellada și totodată ținutul barbar, și prin minuni înduplecând neamurile spre credință a fost trimis la cel mai mare luptător al necredinței, mă refer la Ahaia. De unde, pe mulți scriindu-i în ceruri, a fost predat crucii pentru credință. Și a imitat prin felul morții pe Stăpânul, pentru ca, prin comuniunea patimii să arate mărimea dorului. Crucea a fost înfiptă în mijlocul Elladei și Andrei a fost spânzurat pe ea, prin răstignirea lui propovăduind pe Cel răstignit, și prin cuie, crezând cuielor, și prin patimă, mărturisind patima. Aflându-se dincolo de viața această muritoare, prin patima lui, a arătat și mai lucrătoare puterea învățăturii lui. Iar pe cei pe care nu i-a convins vorbind în public, pe aceștia i-a înduplecat ucis fiind. Și pe care nu i-a tras la credință vorbind, pe aceștia i-a pescuit pătimind. Împărțit fiind între cer și pământ, având adică pământul pentru trup, iar de cer fiind moștenit cu sufletul, veghează de sus turmele oamenilor prin tămăduiri și minuni, făcându-i de-a dreapta pe cei de pe pământ. Căci cei de față au odrăslit spicele acelei arături și din acea învățătură au înflorit strugurii credinței. Și voi dascăli ai dreptei credințe v-ați făcut, neguțători ai Împărăției cerurilor ați venit împreună la Cel de Care se minunează cerul. Căci al lui Hristos este cuvântul, prin fericitul Pavel, „dacă rămânem întru El, vom și împărăți împreună cu El”[4]. Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.

[1] Mt. 4, 19.

[2] 1 Cor. 12, 26.

[3] Mt. 16,13.

[4] 2 Tim. 2, 12.

Sursa: Doxologia

Prin cele ce se văd

Sfântul Ignatie Briancianinov - Trei cuvinte care alungă tot răul

În vremea încercărilor şi a necazurilor, atunci când inima este înconjurată, împresurată de gândurile îndoielii, puţinătăţii de suflet, nemulţumirii, cârtirii, trebuie să ne silim a repeta adesea, fără grabă, cu luare aminte, cuvintele „Slavă lui Dumnezeu!”.

Cel ce va crede întru simplitatea inimii sfatul înfăţişat aici, şi îl va pune la încercare atunci când se va ivi nevoia, acela va vedea minunata putere a slavoslovirii lui Dumnezeu, acela se va bucura de aflarea unei noi cunoştinţe atât de folositoare, se va bucura de aflarea unei arme atât de puternice şi lesnicioase împotriva vrăjmaşilor gândiţi.

Singur răsunetul acestor cuvinte rostite atunci când năvălesc mulţime de gânduri ale întristării şi trândăviei, singur răsunetul acestor cuvinte rostite cu silire de sine, parcă numai cu gura şi parcă în văzduh, este de-ajuns ca toate căpeteniile văzduhului să se cutremure şi să se întoarcă, fugind.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 52)

Sursa: Doxologia

O ştire extraordinară: Tratamentele pentru cancer nu dăunează copiilor nenăscuți

NationalRight to Life News, 1 octombrie 2015

Un studiu prezentat pe data de 28 septembrie în cadrul European Cancer Congress din Viena și publicat simultan în The New England Journal of Medicine arată că femeile însărcinate diagnosticate cu cancer nu trebuie să amâne tratamentul sau să avorteze.

„Rezultatele noastre arată că frica faţă de tratamentul pentru cancer nu este un motiv de a avorta. Tratamentul pe timpul sarcini nu trebuie amânat şi se poate face chiar şi chimioterapie”, a declarat profesorul Frederic Amant, doctor ginecolog oncolog de la Spitalul Universitar Leuven din Belgia. „De asemenea, studiul arată că bebeluşii suferă mai mult dacă se nasc prematur decât din cauza chimioterapiei, aşa că este de preferat evitarea naşterii premature decât a chimioterapiei”.

Profesorul Amant a mai menţionat: „În multe cazuri, la decizia medicilor, femeilor li s-a provocat naşterea prematură pentru a continua tratamentul după naştere”. Concluzia lui? „Naşterea prematură este o problemă pentru aceşti copii, însă chimioterapia nu este”.

Studiul a fost realizat pe 129 de copii ale căror mame, fiind diagnosticate cu cancer în timpul sarcinii, au fost expuşi chimioterapiei, terapiei cu radiaţii sau ambele şi un grup de 129 de copii născuţi din mame care nu aveau cancer.

Potrivit reporterul Robert Preid de la revista HealthDay, bebeluşi au fost observaţi la 18 luni şi la 3 ani.

„Comparativ cu grupul de control, nu am găsit diferenţe semnificative în dezvoltarea mentală la copiii expuşi chimioterapiei, radioterapiei sau doar a operaţilor”, a declarat profesorul Amant și profesorul Antoni de la spitalul Leewenhoek din Olanda.

De asemenea, nici numărul de cicluri de chimioterapie din timpul sarcinii, care au variat între 1 și 10, nu a influenţat starea copiilor.

Constatările cognitive s-au bazat pe un examen neurologic şi un test numit Scara Bayley pentru Dezvoltarea Copiilor, raportează NewYorkTimes. Peste jumătate dintre mamele copiilor aveau cancer la sân şi 16% cancer la sânge.

Profesorul Peter Naredi, copreşedinte al European Cancer Congress, a declarat: „Aceste ultime rezultate ar trebui să fie liniştitoare pentru femeile însărcinate diagnosticate cu cancer şi care, în mod firesc, sunt îngrijorate în legătură cu calea ce trebuie urmată, nu doar pentru ele cât şi pentru bebeluşii lor”.

Naredi, care nu a fost implicat în studiu, a adăugat: „Deşi este necesară urmărirea pe termen lung a acestor copii, mesajul important în acest moment este acela că doctorii nu doar că trebuie să pornească cât mai repede tratamentul pentru cancer, dar trebuie, de asemenea, să încerce să menţină sarcina cât mai aproape de termen”.

Traducere: Mihaela Bejan

Sursa: Știri pentru Viață