Predică la Duminica dinaintea Botezului Domnului: Despre pocăinţă ca stare continuă / Pr. Constantin Coman

APOSTOLUL

Fiule Timotei, fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin! Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.

EVANGHELIA

MARCU 1, 1-8 

Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum s-a scris în prooroci: iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta înaintea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Sale. Aşa s-a arătat Ioan, botezând în pustie şi propovăduind botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor. Şi mergea la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordanului, mărturisindu-şi păcatele lor. Şi era Ioan îmbrăcat în haine de păr de cămilă, avea brâu de curea împrejurul mijlocului lui şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. El propovăduia, zicând: vine după mine Cel care este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să mă plec şi să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, dar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt.

  

Pr. Constantin Coman: Despre pocăinţă ca stare continuă

R. Rădulescu: La început de an civil, totdeauna vine sărbătoarea mare a Botezului Domnului, a Bobotezei, sărbătoare precedată de o duminică şi urmată de o altă duminică închinate Botezului Domnului. Praznicele mari sunt anticipate şi urmate de duminici care le încadrează. Duminică dinaintea Botezului Domnului vine cu un mesaj, mi se pare, părinte profesor Constantin Coman, puţin nelalocul lui, în atmosfera de petrecere, de veselie, de bucurie a Anului Nou. Duminică dinaintea Botezului, vine cu un mesaj care ne invită la pocăinţă. Pocăinţă sună puţin trist, în contrast cu bucuria începutului de an. De ce a rânduit Biserica mesajul despre pocăinţă, tocmai în atmosfera de bucurie a noului an?

Părintele Coman: Paradoxal, pocăinţa oamenilor, care sună „trist” cum spuneţi pentru oameni, este cel mai mare prilej de bucurie pentru Dumnezeu. Vă reamintesc un cuvânt al Mântuitorului, pe care cred că l-am citat de multe ori pe parcursul dialogurilor noastre:

    „Zic vouă: … în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă!” (Luca 15,7).

Tema pusă în discuţie de Evanghelia de astăzi este legată de marele eveniment al Botezului Domnului. După Botez urmează începutul activităţii publice a Mântuitorului Hristos. Din aceste raţiuni, sunt legate Evanghelia de astăzi şi evenimentul Botezului.

Aşa cum puneţi problema dumneavoastră, însă, ea ne trimite la o problematică de fond, pe care, dacă am fi atenţi, am observa-o cu toţii. Omul este chemat să se relaxeze, să petreacă, aşa cum aţi spus dumneavoastră, dar foarte repede îşi dă seama că petrecerea sau relaxarea sunt şi trebuie să fie, în mod firesc, limitate. Nu mai vorbesc despre faptul că cei mai mulţi dintre noi, după un pic de petrecere, a doua zi simţim oarecare tristeţe, oarecare amărăciune, care este importantă şi îşi are locul ei. O lucidă perspectivă asupra lucrurilor şi un pic de meditaţie, care la unii funcţionează automat, la alţii funcţionează provocat, ne aduc din nou cu picioarele pe pământ şi ne redeschid perspectiva reală asupra stării în care ne aflăm noi şi cei dimprejurul nostru. Sigur, suntem obligaţi, prin natura lucrurilor, să constatăm că lucrurile nu sunt prea frumoase, nu sunt prea bune, nici cu noi înşine, nici cu cei din jurul nostru. Şi atunci, această stare, conjugată cu starea de veselie, aruncă un pic de aer de nelegitimitate asupra faptului că am petrecut. Omul petrece şi se relaxează atunci când este împlinit, când duce lucrurile bine la capăt. Aceasta este raţiunea petrecerii şi a sărbătorii. Când nu este împlinit, când nu şi-a rostuit totul, sărbătoarea este umbrită. Trebuie să recunoaştem că niciodată nu suntem suficient de legitimaţi în petrecerea noastră. Chiar dacă existenţa mea de până acum ar fi foarte bine rânduită, chiar dacă eu sunt cuminte, cumpătat, aşezat, mi-am răscumpărat eventualele datorii înspre oameni şi înspre Dumnezeu, totuşi eu trăiesc într-o înlănţuire existenţială cu semenii mei. Dacă în jurul meu nu stau lucrurile la fel de bine cu părinţii mei, cu copiii mei, cu prietenii sau cu colegii, adică, împlinirea şi împăcarea lor nu sunt aceleaşi cu ale mele, petrecerea mea nu va putea fi legitimata deplin, relaxarea mea nu va putea fi suficientă, pentru că suferinţa copiilor mei, a părinţilor mei, a prietenilor sau a colegilor mei mă afectează şi pe mine, este şi a mea.

Or, pocăinţă, despre care vorbeaţi dumneavoastră, este tocmai acest apel sau recurs la considerarea cu luciditate a stării în care ne aflăm cu toţii. Ne aflăm într-o stare de normalitate, într-o stare de sănătate existenţială optimală? Sigur că omul poate fi sănătos trupeşte, dar ştim foarte bine că nu acolo este problema cea mare, ci este la nivelul sufletului, al minţii, al inimii, al gândului. „Omul cel dinlăuntru“, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 7,12; 2 Cor. 4,16; Efes. 3,16) sau „omul cel tainic al inimii“, după expresia Sfântului Petru (1 Petru 3,4). Acolo trebuie să se simtă omul liniştit, împlinit, mulţumit. Ştim că înlăuntrul nostru nu stau lucrurile aşa.

Este extrem de important de reţinut faptul că predica Sfântului Ioan Botezătorul, şi cea a Mântuitorului Hristos, nu numai că începe, dar este şi rezumată într-o singură frază:

    „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“ (Matei 3,2; 4,17).

Omul este chemat să conştientizeze, dincolo de micile pauze pe care le face prin petrecerile sale, starea de cădere de la sănătatea optimală, starea de cădere de la normalitate. Cine vrea să nu ia seamă la lucrurile acestea, nu face decât să se amăgească pe sine. Bolnav fiind, se amăgeşte că este sănătos. Este foarte grav, pentru că el va acţiona, în continuare, ca şi cum ar fi sănătos. Se amăgeşte pe sine, îi amăgeşte pe ceilalţi, creează iluzii, creează o imagine şi o lume falsă în relaţiile sale.

De altfel, marea problemă este aceea că omul nesincer îşi pune o mască pentru sine, dar şi pentru semenul său. Imaginaţi-vă ce relaţii se realizează între doi oameni care-şi ascund adevărata faţă, ce lume falsă se generează! Este o suferinţă generală, dar cel mai grav este că pierdem contactul cu noi înşine. În loc să existăm noi, cei adevăraţi, murim la propriu şi funcţionează o mască, o imagine, pe care ne luptăm să o întreţinem cu minciuni, cu iluzii, cu falsuri. Pocăinţa exact acest lucru ni-l aminteşte: „Recuperaţi chipul adevărat, real, oricât de dureros ar fi! Nu va mai amăgiţi! Este singura şansă de însănătoşire!“

Apelul acesta este făcut de către Sfântul Ioan Botezătorul, în perspectiva iminentei veniri a Mântuitorului Hristos, iar de către Mântuitorul Hristos, în perspectiva pogorârii Duhului lui Dumnezeu în lume. Momentul echivalează cu şansa „întâlnirii” sau comuniunii omului cu Dumnezeu, situaţie pe care omul, minţindu-se în continuare pe sine, o poate pierde.

R Rădulescu: Acest moment de luciditate este doar un moment? Că aşa, în starea de nesănătate, de boală spirituală suntem mai tot timpul. Semnele Împărăţiei lui Dumnezeu le percep din mesajul Evangheliei doar cei care se pocăiesc? Este o stare continuă? Cum este pocăinţa, ce este ea de fapt? Cum acţionează în viaţa omului?

Pr. Coman: Atâta timp cât omul este sub presiunea unei inerţii negative, cum spuneam, strădania lui de întoarcere, măcar la nivelul minţii, adică de recunoaştere că este pe drumul greşit şi de strădanie de a se întoarce, este un lucru permanent. Din experienţa oamenilor care fac exerciţiul pocăinţei şi din puţina experienţă a celor care se străduiesc, cât de cât, să răspundă provocării sau chemării la pocăinţă, aflăm că pocăinţa este şi trebuie să fie o stare permanentă. Sunt anumite accente mai puternice de pocăinţă în jurul anumitor sărbători, când este o actualizare mai evidentă a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Când se întristează oamenii singuri, cel mai mult? În zile de sărbătoare, pentru că atunci simt cu adevărat singurătatea. După aceea se iau cu treaba şi uită că sunt singuri. Zilele de praznic, cum sunt acestea ale Crăciunului, ale Anului Nou, ale Bobotezei, şi cele care urmează, sunt provocări puternice la starea de pocăinţă. Şi desigur, „decât deloc”, cum spunea un părinte, este bine ca măcar cu aceste prilejuri, omul având oarecare trezire la realitate, să conştientizeze, să analizeze ce se întâmplă cu el, să se întrebe dacă este aşezat pe traiectoria sănătoasă a existenţei sale! Face ceea ce ar trebui să facă? Nu este vorba despre morala mic burgheză, cum îi spun eu, adică să facă anumite lucruri ca să fie împăcat că a făcut. Ci, dacă prin raportare la sensul existenţei sale, la rostul pentru care există, este mulţumit, dacă ceea ce se întâmplă cu sine şi cu cei din jurul său, îl mulţumeşte. Va constata, bineînţeles, că nu este mulţumit, pentru că omul este chemat să trăiască la un nivel foarte ridicat, acela de a-şi iubi semenii ca pe sine însuşi, de exemplu. Câţi dintre noi reuşesc lucrul acesta? Omul este chemat să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, din toată inima sa. Câţi dintre noi reuşesc lucrul acesta? Raportându-se la aceste chemări, este nevoit să recunoască că nu a făcut mare lucru sau nimic, sau chiar că merge în sens invers! Starea aceasta este o stare de pocăinţă, care reclamă o întoarcere, măcar la nivelul minţii, adică o conştientizare a traiectoriei greşite. Lucrul acesta este esenţial. Căderea fără întoarcere este atunci când omul confundă, şi la nivelul crezului şi la nivelul minţii, traiectoria greşită cu cea sănătoasă, starea de boală cu starea de sănătate. Atunci, sigur, omul nu mai are întoarcere!

Mai sunt cei „drepţi”, care nu au nevoie de pocăinţă, despre care Mântuitorul spune că „nouăzeci şi nouă” de astfel de oameni nu fac bucurie în cer cât face un păcătos care se pocăieşte. Pe scurt, aceştia sunt cei care îşi liniştesc conştiinţa cu standarde amăgitoare şi care nu sunt drepţi, ci „se cred drepţi”. Sunt cei puternici, sau înţelepţi, sau de neam bun, care, în virtutea influenţei lor în comunitatea umană au generat convenţii morale prin raportare, la care se îndreptăţesc ei înşişi. Despre aceştia am mai vorbit în dialogurile noastre.

R. Rădulescu: Părinte profesor, vreau să mai vorbim puţin despre personajul care stă în centrul fragmentului evanghelic de astăzi, Sfântul Ioan Botezătorul. El este numit îngerul care găteşte calea Domnului. El vine cu botezul pocăinţei. Ştim că Sfântul Ioan Botezătorul şi-a făcut mulţi ucenici, era foarte admirat de oamenii dornici de mai multă spiritualitate, într-o lume seculară şi aceea ca şi a noastră. El avea o poziţie de învăţător, de lider spiritual. Fragmentul Evangheliei se încheie cu mărturisirea Sfântului loan, că cedează locul Mântuitorului Hristos. Ce-i trebuie unui om, ca să nu se îmbete de poziţia lui înaltă de lider? Pentru că Ioan Botezătorul era un învăţător. Cedează acest loc Mântuitorului Hristos. Cum trebuie să fie un om ca să poată să facă lucrul acesta?

Pr. Coman: Pentru a caracteriza personalitatea Sfântului Ioan Botezătorul am să citez cuvintele Mântuitorului:

    „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el“ (Matei 11,11).

Atitudinea Sfântului Ioan de a se retrage şi a face loc Mântuitorului este o lecţie absolut extraordinară, care nu se întâlneşte frecvent între oameni. S-a întâmplat cu Sfântul Ioan Botezătorul, pentru că nu ispita sau tentaţia de a fi lider îl trimisese pe el în pustie să mănânce rădăcini, miere sălbatică, să se îmbrace cu blănuri de animale…

R. Rădulescu: O viaţă foarte austeră.

Pr. Coman: Altfel, lumea ipocrită în care trăia nu ar fi fost atrasă de exemplul său. Semnul cel mai convingător al conştiinţei misiunii sale este cel pe care l-aţi amintit şi dumneavoastră, retragerea pentru a lăsa loc adevăratului lider. Şi în lumea de astăzi orbită, amăgită, prinsă în capcane nenumărate, dacă ar apărea un exemplu atât de autentic, ca cel al Sfântului Ioan Botezătorul, toată lumea şi-ar întoarce privirile spre el. Dar nu la nivelul discursului numai, ci mai ales la nivelul vieţuirii şi al făptuirii. Acest lucru a avut foarte mare impact în cazul Sfântul Ioan Botezătorul: consecvenţa dintre discurs şi viaţa proprie.

Neconcordanţa dintre vorbă şi faptă face ca lucrarea noastră preoţească să rămână deseori fără niciun rezultat. Un om care renunţă la tot confortul vieţii, care se leapădă de toate, care nu mai are niciun fel de aspiraţie lumească, poate să spună: „Lepădaţi-vă de cele lumeşti!“, cu şansă de a fi credibil. Un om care se bucură de toate ofrandele acestei lumi nu poate să spună: „Lepădaţi-vă de ofrandele acestei lumi!“. Când este pusă în fata comparaţiei, nu are încotro şi recunoaşte. Sigur că există termeni de comparaţie în trecut: Sfântul Ioan Botezătorul, Mântuitorul Hristos însuşi, Sfinţii Bisericii şi Părinţii, călugării de astăzi! Dar lumea poate că ar vrea să fie cineva mai în mijlocul lor. Aceasta este o provocare directă adresată mai curând slujitorilor Bisericii din lume, preoţilor şi credincioşilor. Dacă noi propovăduim Evanghelia lepădării de lume şi asumării crucii, dar trăim foarte lumeşte, sigur că nu vom fi credibili. Unul din motivele pentru care merge lumea la mănăstire este tocmai o mai evidentă consecvenţă dintre cuvânt şi faptî, pe care o întâlnesc la călugări.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt

Judecător federal susţine iniţiativa statului New Jersey de a interzice terapia reparativă pentru minori

de Kirsten Andersen, Trenton, Statele Unite, 13 noiembrie 2013

Un judecător federal a decis că legea statului New Jersey, ce restricţionează terapeuţii în încercarea lor de a elimina pornirile homosexuale la copii, nu încalcă libertatea religioasă sau de exprimare a acestora.

Doi terapeuţi din New Jersey, împreună cu Asociaţia Naţională pentru Cercetare şi Terapia Homosexualităţii şi Asociaţia Americană a Consilierilor Creştini au dat în judecată tribunalul pentru a bloca punerea în aplicare a legii, argumentând că aceasta încalcă drepturile libertăţii de exprimare a terapeuţilor prin interdicţia de a oferi terapie reparativă pacienţilor minori prin care să îi ajute să-şi depăşească atracţia nedorită faţă de persoanele de acelaşi sex.

Însă judecătoarea Freda L. Wolfson a respins cazul terapeuţilor, susţinând că interdicţia „nu vizează exprimarea orală, iar 'consilierea' nu are dreptul la o protecţie constituţională specială doar pentru că se realizează în primul rând prin intermediul terapiei orale.”

Judecătoarea Wolfson a menţionat că interdicţia reglementează comportamentul, şi nu exprimarea, întrucât terapeuţilor le este permis să-şi expună în mod public sau privat opiniile despre terapia reparativă, atâta timp cât nu o practică pe minori.

Dar Arthur Goldberg, purtător de cuvant pentru  JONAH (Evreii oferă noi alternative pentru vindecare), un grup evreu de terapie reparativă, nu este de acord cu decizia judecătoarei Wolfson. Într-un interviu acordat LifeSiteNews, Goldberg a afirmat că el crede că interdicţia nu încalcă doar drepturile constituţionale ale terapeuţilor, ci şi pe cele ale pacienţilor lor.

„Dacă un minor are o atracţie nedorită faţă de persoane de acelaşi sex şi doreşte ajutor, singurul ajutor pe care îl poate primi (conform legii) este acela de a merge la un promotor al homosexualităţii”, a declarat Goldberg pentru LifeSiteNews. „Aceasta situaţie nu are niciun sens. Minorul ar trebui să aibă posibilitatea de a alege.”

Mat Staver, avocat al Liberty Counsel, care a reprezentat reclamanţii în acest caz, a declarat că grupul său intenţionează să facă apel la decizia judecătoarei.

Staver a intentat, de asemenea, un proces în numele unui adolescent cu atracţie nedorită faţă de persoane de acelaşi sex, care doreşte anularea interzicerii terapiei, astfel încât să-şi poată continua tratamentul.

„Înainte ca statele să înceapă adoptarea legislaţiei privind interzicerea terapiei de schimbare, tratamentul se baza pe rezultatul dorit de minor”, a spus Staver. „Clientul nostru şi familia acestuia au fost pe cale să obţină rezultatul dorit până în momentul în care guvernatorul Christie a aprobat legea care interzice continuarea tratamentului.”

„Guvernatorul Christie nu are niciun drept să intervină în terapia acestui tânăr şi să-l sfătuiască cu privire la tipul de consiliere pe care să-l primească”, a adăugat Staver. „Aceasta este o implicare guvernamentală inadmisibilă în ceea ce priveşte alegerea asistenţei medicale personale şi a consilierii. Motivată de ideologie şi nu de ştiinţă, această lege de modificare a terapiei va afecta grav copii şi părinţii acestora.”

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Bianca Silvestru

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

3 ianuarie - Descoperirea moaştelor Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou

 

Sfântul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - este un Mare Sfânt (descoperit recent) al Bisericii Ortodoxe, care este cunoscut în toată lumea atât pentru marea sa putere făcătoare de minuni, cât şi pentru rapiditatea ajutorului sau, fiind supranumit "Grabnic Ajutător în toate nevoile". Sfântul Efrem cel Nou mai este recunoscut şi ca salvator al celor deznădăjduiţi şi ca ocrotitor al celor dependenţi de droguri.

Sfântul Efrem cel Nou a trăit în secolul al XV-lea în Grecia. A vieţuit ca monah la Mănăstirea Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihăniţilor de la Nea Makri din Attica, Grecia. După ce a trăit 27 de ani în nevoinţa călugăreasca aspră, mănăstirea de pe Colina Neprihăniţilor a fost cotropită de otomani. Turcii au ucis monahii prin decapitare, iar pe Sfântul Efrem cel Nou l-au făcut rob şi l-au torturat în felurite chipuri, de nenumărate ori, timp de 8 luni. La sfârşit, turcii l-au atârnat cu capul în jos într-un copac bătrân, i-au străpuns trupul cu multe cuie - din acelea cu care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos pe Cruce, apoi i-au înfipt în pântece un tăciune aprins. Astfel şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la data de 5 mai 1426.

Vreme de 500 de ani nu a ştiut nimeni de acest Mare Mucenic din Nea Makri, până pe 3 ianuarie 1950, când Sfintele sale Moaşte – care sunt înmiresmate şi pline de har – au fost descoperite prin revelaţie de monahia Macaria, stareţa Mănăstirii Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe Colină Neprihăniţilor (până la cotropirea ei de către turci, această mănăstire era de călugări, iar din secolul al XX-lea – când a fost restaurată – este de maici).

După descoperirea Sfintelor sale Moaşte, Sfântul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - s-a arătat de nenumărate ori stareţei Macaria, altor maici şi multor creştini (mulţi dintre ei nu ştiau nimic despre Sfântul Efrem cel Nou), fie sub chipul unui nevoitor cu faţă brăzdată de multe osteneli, fie purtând veşminte preoţeşti, fie ca un călugăr, mărturisind: “Mă numesc Efrem!” şi relatându-le viaţa sa şi chinurile şi torturile la care a fost supus pentru mărturisirea dreptei Credinţe Ortodoxe. Celor mai mulţi, imediat după arătare, Sfântul Efrem cel Nou le-a rezolvat problemele: pe unii i-a vindecat de boli incurabile, altora le-a întărit credinţă, pe alţii i-a izbăvit de primejdii sau de foc, pe mulţi deznădăjduiţi i-a mângâiat. 


O tânără a relatat maicilor de la Mănăstirea Sfântului Efrem cel Nou din Nea Makri, cum a fost salvată de MARELE MUCENIC dintr-un accident de maşină.

Tânăra se afla, împreună cu 2 colegi, în maşină care îi ducea la şcoală, într-un sat din afară Kalamatei. La un moment dat, maşina a căzut într-o prăpastie adâncă de 35 de metri, după care maşina s-a izbit de trunchiul unui copac. În timp ce se rostogoleau, tânăra a cerut ajutorul Sfântului Efrem cel Nou şi minunea s-a petrecut: elevii au fost salvaţi de la o moarte sigură; mai mult decât atât, nu s-a spart niciun geam şi nimeni nu a fost rănit !!! Sfântul Efrem cel Nou i-a salvat într-un mod cu totul miraculos, deoarece el este mereu gata să vină în ajutorul celor care i-l cer cu mare credinţă.

Minunea de mai sus este prezentată în cartea "Viaţa, arătările, minunile, acatistul şi paraclisul Sfântului Efrem cel Nou, Grabnicul Ajutător şi Marele Făcător de minuni", care a apărut în anul 2008 (Ediţia a II-a) la Editura Sofia din Bucureşti.

Sursă: Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou

Ce mult ne stăpâneşte Astăzi - de Traian Dorz

Foto: Zoran Nikolic (Orthphoto)

Ce mult ne stăpâneşte Astăzi

de parcă nici n-a fost vreun ieri

şi parcă nici n-ar fi vreun mâine

ci-i numai Astăzi-de-dureri

sau numai Astăzi-de-plăcere

de încântare şi belşug

uităm de Ieri cel ca un leagăn

şi Mâine, cel ca un coşciug…

Uităm de Ieri, uităm de Mâine

cum n-ar fi fost sau n-ar mai fi

şi stăm robiţi de Astăzi numai

de parcă-i Timpul tot, o zi.

Uităm, uităm… Dar şi-Astăzi trece

ca alte zile mii şi mii

ce pierdem azi, sau credem veşnic

sunt mâini păreri de rău târzii.

…O, nu fi prea robit de Astăzi

nici prea zdrobit, nici prea-ncântat

Prezentu-i scurt, iar Viitorul

necunoscut şi neaşteptat.

Ci pleacă-ţi inima, mai bine,

smerindu-ţi-o spre Dumnezeu

că-n El e liniştea deplină

dincolo de uşor sau greu.

Sursă: Poezie creştină

O societate fără copii: catastrofa demografică care ne așteaptă

 de Pierre-Alain Depauw, 10 decembrie 2013

O lungă perioadă de timp a fost prezisă o suprapopulare la nivel mondial care justifica toate teoriile absurde ale lui Thomas Malthus. Însă în Europa, în America de Nord, în Japonia şi chiar în majoritatea țărilor din Orient, rata fertilității nu încetează să scadă într-un mod din ce în ce mai alarmant.

În 1979, rata medie a fertilității mondiale era de 6 copii pe familie. Potrivit ONU, aflat în fruntea campaniilor de „reglementare a populaţiei globale, această rată mondială s-a redus în prezent la 2,36 copii la fiecare femeie. Europa şi America de Nord au o rată de fertilitate sub 2,1 copii pe familie, acesta fiind indicele care constituie rata necesară de menținere a populației la acelaşi nivel.

Constatarea este impresionantă: „Astăzi, doar 3% din populația pământului trăiește într-o țară unde fertilitatea nu scade”, explică Jonathan V. Last, jurnalist la Wall Street Journal şi autorul cărții: La ce să ne aşteptăm când nimeni nu mai aşteaptă un copil: catastrofa demografică americană care ne paşte.

Pentru ONU şi alte organizații mondiale, soluţia este simplă: mai multă contracepţie și avorturi și creşterea imigraţiei pentru a compensa lipsa - un sistem halucinant și suicidar.   

Mai mult decât atât, se observă că în urma imigrării, soluţie salutată de demografii americani, mai mult îngrijoraţi de cifre decât de identitate, femeile venite începeau să-şi reducă la rândul lor fertilitatea, mimând obişnuinţele localnicilor.   

Colapsul demografic se manifestă foarte mult în Japonia. Astfel, în 2006, ultimii 8 locuitori ai Ogamei şi-au vândut satul la o întreprindere pentru ca aceasta să-l transforme într-un loc pentru colectarea gunoiului. În Ţara Soarelui Răsare se vorbeşte tot mai mult de «parasaito shinguru» - celibatarii paraziţi, adică femeile active care deja au absolvit universităţi şi care trăiesc încă cu părinţii, pentru a putea cheltui mai mulţi bani pe haine și accesorii de modă. Pentru a compensa într-un fel lipsa copiilor, ultima modă în rândul japonezilor este de a îmbrăca câinii ca pe bebeluşi şi de a-i plimba în cărucior. Trebuie evidenţiată şi piaţa de copii-roboţi a căror trăsături şi atitudini sunt îngrijorătoare.

Oriunde în lume, femeile aleg să facă mai puţini copii. Această politică a copilului unic, pe care statul Chinez a impus-o cetăţenilor săi, este aplicată voluntar de către popoarele Europei şi Americii de Nord…

Margaret Sanger, pionieră a planificării familiale, care blestema fertilitatea fără sens a claselor populare, ar putea celebra absurda victorie: pe aproape toate continentele și în toate mediile sociale, femeia modernă refuză să mai dea viaţă, conducând societatea la declin. 

 Sursă: Ştiri pentru viaţă 

Traducere: Ecaterina Gore

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Italia: o fetiţă este dată în plasament într-un cuplu de homosexuali

18 noiembrie 2013

 

Un tribunal pentru copii din Bologna tocmai a aprobat plasamentul unei fetiţe de trei ani în cadrul unui cuplu de homosexuali de vârstă medie, pe motiv că ei satisfac toate criteriile legii adopţiei, în timp ce adopţia de către homosexuali nici măcar nu e permisă de lege în Italia.

Tribunalul, prezidat de Giuseppe Spadaro, a ţinut cont de faptul că cei doi bărbaţi au un serviciu bine plătit şi că ei formează, în termenii unui raport al serviciilor sociale bologneze, un «cuplu stabil şi fiabil» şi că, în consecinţă, ei pot asigura «liniştea şi bunăstarea copilului».

În condiţiile în care procedura de adopţie nu e deschisă decât pentru cuplurile căsătorite, iar «căsătoria» gay nu este legalizată în Italia, plasarea copiilor într-o familie de probă (temporar în acest caz, pentru o perioadă de doi ani) este mai puţin reglementată iar de-a lungul anilor condiţiile s-au relaxat. În mod tradiţional sunt preferate familiile care au deja copii; fiind favorizate cele formate din doi adulţi, cele monoparentale fiind foarte rar avute în vedere. Totuşi, din ianuarie anul curent, Curtea Supremă a decis că homosexualii celibatari pot să primească copii în calitate de «familii de probă».

Aşadar, nouă jurisprudenţa lărgeşte încă puţin acceptarea de către societate a cuplurilor gay.

Procurorul general al Bologniei, Ugo Pastore, a făcut apel la această hotărâre pe motiv că tribunalul nu a cunoscut bine obligaţia ca familia de probă să aibă şi alţi copii, acest tip de comunitate familială fiind prioritară, cum am spus. « Puţin contează», a declarat el, «că adulţii ce fac cerere de adopţie sunt homosexuali». Această declaraţie contribuie încă şi mai mult la propăşirea ideii că «familiile» homosexuale sunt familii ca şi cele heterosexuale.

Franco Grillini, aparţinând grupării Gaynet, vede în asta principalul motiv de satisfacţie al acestei decizii judecătoreşti, subliniind că, de altfel, în lume ar fi considerat ceva «perfect normal».

Însă, câteva precizări făcute de judecători sunt demne de remarcat:

«Dintr-un alt punct de vedere decât cel strict juridic trebuie ţinut cont de aceea că, aşa cum arată recenta cazuistică asupra legitimităţii, în absenţa certitudinii ştiinţifice sau a datelor experimentale, convingerea potrivit căreia a trăi într-o familie construită în jurul unui cuplu homosexual poate fi ceva dăunător pentru echilibrul psihologic al copilului, constituie o simplă prejudecată, având în vedere că vorbim de-o instituţie cu caracter strict temporar la această familie de probă».

Cei trei judecători citează şi raportul serviciilor sociale, care atârnă greu în acest proces al birocraţiei judiciare.

Dacă serviciile sociale au ales pentru fetiţă un cămin fără copii, «este pentru a evita ca minora să fie într-o confuzie a rolurilor părinteşti (…), deoarece ea provine dintr-un nucleu monoparental unde avea deja o soră şi unde cunoştea clar reperele părinteşti care, având în vedere lungile perioade de absenţă paternă, ar fi putut fi compromise dacă ea ar fi fost inserată într-o familie de tip tradiţional constituită de-un nou cuplu parental şi ceilalţi copii ai lor».

Nu v-aţi fi gândit niciodată la asta, pariez! Şi dacă totuşi nu vi se pare limpede că apa de izvor, să continuăm citatul :

Pe baza observaţiilor, responsabilii serviciilor sociale, precizează judecătorii, au remarcat că fetiţa «s-a raportat totdeauna la figuri feminine, fie că se afla într-o comunitate socială oarecare, fie în propria sa familie de origine, astfel că s-a considerat oportună plasarea ei într-un context exclusiv masculin, în întregime devotat ei, fie asta şi doar pentru o perioadă determinată».

Dincolo de aceste explicaţii, reţinem totuşi două lucruri. Primul e recurgerea la un soi de precauţie pe dos, unde presupunem un risc chiar înainte ca el să fi apărut vreodată în alte situaţii asemănătoare. Al doilea îl constituie ideea că fetiţa ar avea neapărat nevoie de-un «referent masculin» după ce-a petrecut toată viaţa ei de până atunci într-un univers exclusiv feminin.

Familiile unisex ar avea aşadar probleme?

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Alina Daringa

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

 

Eradicarea prostituţiei? Nu, abolirea acesteia!

„În ambalaje subversive, sistemul prostituţiei este un sistem extrem de conservator, o concesie la vechiul sistem, unde un bărbat dispune de o femeie, mai rar de un bărbat, privând-o de libertatea de a i se opune şi de a spune nu”, spun semnatarii prezentului apel pentru abolirea exploatării sexuale printre care Sylviane Agacinski, Thalia Breton, Danielle Bousquet, Nicole Castioni, Claire Quidet şi Coline Serreau.

Protestul împotriva aboliţioniştilor prostituţiei este pe măsura mizei: „dreptul” secular pe care şi-l aroga anumiţi bărbaţi de a plăti o femeie sau un bărbat, când au chef de distracţie.

Că acest pretins drept, aşa-zis cel mai vechi din lume, determină un trafic de femei fără precedent şi explozia unei „pieţe” care abundă în proxeneţi cu o putere tot mai mare, şi care acum sunt promovaţi la rang de şefi de companii într-o parte a Europei, este fără importanţă. La fel ca şi atribuirea femeilor a statutului de veşnică „curvă” (cunoscută şi sub denumirea de „material” sau „unealtă”) cu violenţe, insulte, agresiuni, violuri, care sunt inseparabile, de asemenea nu impresionează pe nimeni.

A vrea să reduci această veche practică restructurând-o în locuri de muncă conectate la capitalismul liberal, ar fi o utopie; noi am dori să eradicăm prostituţia. A lupta împotriva rasismului sau torturii este, de asemenea, o utopie. S-o eradicăm? Nu, s-o abolim! Sclavia nu a fost eradicată, ci a fost abolită. Niciun stat nu ar mai îndrazni să o justifice, să o organizeze sau să o lase să prospere. Aceeaşi alegere pentru prostituţie ar fi un pas înainte pentru civilizaţie.

Ni se aduce ca argument libertatea! Libertatea, da, dar libertatea cui? „Eu plătesc şi tu execuţi.” În ambalaje subversive, sistemul prostituţiei este un sistem extrem de conservator, o concesie la vechiul sistem, unde un bărbat dispune de o femeie, mai rar de un bărbat, privând-o de libertatea de a i se opune şi de a spune nu

Acest cuvânt magic, libertate, fluturat de către apărătorii industriei sexului (şi ale super-profiturilor sale) ar trebui să ne facă să tăcem. Dar este o neînţelegere: ceea ce combatem nu este libertinajul, ci exploatarea sexuală; nu viaţa privată, ci comerţul cu sex.

În ceea ce priveşte argumentul clandestinităţii, repetat la nesfârşit, nu mai este pertinent. În ţările care au pretins că au „legalizat” prostituţia – în realitate proxenetismul – aceasta a devenit considerabilă. În Germania şi în Olanda, prostituatele care refuză să poarte eticheta de „producătoare de sex” şi să plătească impozite sunt de fapt condamnate clandestinităţii şi, drept urmare, supuse urmăririi de către poliţie. Ceea ce nu este cazul în Suedia, ţară unde clienţii sunt penalizaţi, prostituatele nefiind urmărite.

Aceasta inversare a răspunderii penale implementată în Suedia în 1999 are sens doar printr-o serie de măsuri concrete şi nu este posibil fără ele: încetarea represiunii faţă de prostituate, punerea în aplicare a unui suport social real pentru ieşirea din sfera prostituţiei (nouă din zece cazuri sunt fără ieşire), lupta reală împotriva tuturor formelor de proxenetism, măsuri de prevenire şi educaţie pentru o sexualitate proactivă şi respectoasă faţă de celălalt, precum şi politica egalităţii între femei şi bărbaţi.

Interdicţia de a cumpăra un act sexual nu face obiectul unui capriciu represiv, ci este o alegere politică dictată de legile internaţionale care evidenţiază „cererea” ca fiind un factor important în traficul de fiinţe umane: Protocolul de la Palermo privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special femei şi copii, Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, numit şi „de la Varşovia” (2005), toate acestea făcând apel la măsuri legislative, administrative, educative, sociale, culturale sau de alt tip, „în scopul de a descuraja cererea”.

Nu este vorba de a băga bărbaţii în închisoare – din ce în ce mai mult bărbaţi fiind de partea noastră în lupta pentru abolirea prostitutiei – ci de a impune un nou mod de a trăi în societate. La fel cum nu e bine să furi, nu e bine să cumperi nici corpul altuia. În Suedia, băieţii cresc cu ideea că fetele nu sunt obiecte pentru defulare; că sexualitatea este o chestiune ce implică dorinţa comună, dincolo de orice constrângere economică.

Noi susţinem un proiect pentru societate, o Europă a drepturilor omului, şi nu o Europă a profitului şi a comerţului. Dar, de asemenea, este timpul ca ideea de libertate sexuală să fie declinată şi la feminin. Să fim clari: o societate fără prostituţie nu ar reduce cu nimic libertatea individuală în materie de sexualitate, fie ea heterosexuală sau homosexuală. Dimpotrivă, încetând de a fi impus prin bani, precum şi prin violenţă, actul sexual ar fi o expresie a sexualităţii libere. Este ceea ce într-un mod magnific a înţeles curajosul nostru ministru, Najat Vallaud-Belkacem, angajându-se clar în favoarea abolirii.

Semnatarii:

Sylviane Agacinsky, filozof ; Claudine Blasco, Attac; Danielle Bousquet, fostă deputată, preşedinta Adunării femeilor; Thalia Breton; Castioni Nicole politician franco-elveţian, fostă prostituată; Sandrine Goldschmidt , Patric Jean, realizator; Claudine Legardinier, jurnalistă; Malka Marcovich, Coaliţia împotriva traficului de Femei; Anny Poursinoff, o fostă deputata EELV; Claire Quidet, purtătorul de cuvânt al Mişcării din Nid, Frédéric Robert, membru fondator al reţelei Zero Macho, Maurice Ronai, cercetător; Laurence Rossignol, senator, vice-preşedinte al regiunii Picardie; Romain Sabathier, militant feminist; Coline Serreau cineast.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Andreea Ceauş 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Educaţia în familie începe cu obişnuirea copilului cu ascultarea / Sfaturi pentru părinţi

Copilul la o vârstă fragedă percepe totul prin simţămintele sale. Pe măsură ce creşte, e nevoie să se dezvolte întru el voinţa. Cum la o fragedă vârstă omul trăieşte în primul rând atras de simţurile şi dorinţele sale, mintea lui nefiind coaptă incă, nu trebuie să-l împovărăm pe copil atât de mult cu mulţime învăţături şi demonstraţii logice. 

Educaţia în familie începe cu obişnuirea copilului cu ascultarea. Cu cât mai devreme copilul este atras să împlinească cele indicate de părinţi, cu atât mai uşor va fi cu educaţia lui de mai târziu. La început, educaţia se rezumă la interdicţii: nu fă aceasta, iată ai făcut aceasta şi nu e bine… însă copilul creşte şi e nevoie să-i prezentăm ceva pozitiv, să-l învăţăm, să-l educăm. Aici începe greul. Ca să-i insufli copilului un comportament adecvat nu sunt de ajuns întotdeauna doar cuvintele. De obicei, aici ne ciocnim de încăpăţânarea copilului de a se supune, de o oarecare „opoziţie” din partea sa. Pentru a depăşi această stare, părinţii trebuie să recurgă uneori şi la metode ceva mai dure. 

Există două moduri de a acţiona eficient: unii părinţi foIosesc pedeapsa, în timp ce alţii recurg la mijloace religioase de acţiune, pedeapsa fizică desigur devenind uneori necesară; dar dacă aceasta este folosită adeseori ca un mijloc predominant în educaţie, ea va conduce la efecte contrare. În primul rând, copilul este pus să împlinească ceva de nevoie, constrâns, şi nu învaţă să facă cele de trebuinţă sub un imbold lăuntric. În al doilea rând, dacă pedeapsa devine prea deasă, aceasta îl face pe copil răutăcios, retras, suspicios şi poate să lase trăsături adânci în caracterul lui. Cea mai reuşită metodă de acţiune este educaţia religioasă. 

Părinţii aproape că nu au nevoie să recurgă la pedepse corporale atunci când ei îi insuflă copilului nu propria lor dreptate, ci ceea ce cere Domnul Dumnezeu. Mama credincioasă îl învaţă pe copil astfel: „Nu face aceasta — lui Dumnezeu nu-I place… Aceasta nu se poate. Dumnezeu nu vrea să faci una ca asta” ori: „Dacă vei face aceasta, îl superi pe Dumnezeu.” Şi dacă copilul a avut de suferit pentru neascultarea lui (a căzut ori s-a ars), atunci mama îi spune. „Uite, vezi, e vina ta, că nu ai ascultat de Dumnezeu.” 

Treptat, pas cu pas, părinţii pot să-i insufle copilului simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Dacă copilul începe să facă în taină ceva care nu se cuvine, atunci trebuie să i se spună: „Tu nu ştii că Dumnezeu vede ceea ce faci aici când eu nu sunt?” — şi i se arată copilului icoana din colţ. Când un copil, dorind să fure bomboane din bufet, întoarce mai întâi icoana cu faţa la perete „pentru ca Dumnezeu să nu-l vadă”, mama trebuie să-i explice acestuia că Dumnezeu se află pretutindeni şi vede tot. Nu doar cele oprite trebuie insuflate în numele lui Dumnezeu. Mai important e ca, în lucrurile pozitive, micuţul va trebui să se întemeieze pe autoritatea dumnezeiască. E nevoie să i se explice copilului că îi ajută Dumnezeu în toate cele bune, că principala cale pentru primirea ajutorului lui Dumnezeu este rugăciunea. Copilul trebuie să înţeleagă că fără ajutorul lui Dumnezeu nu poate realiza nimic. Astfel, copilul trebuie să fie învăţat să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate câte are: pentru sănătate, pentru hrană, pentru împliniri, pentru lucrurile pe care el le primeşte. Tot astfel este nevoie să fie învăţat să se roage pentru părinţii săi. O mare importanţă în educaţia copiilor este conştientizarea conceptului de Dumnezeu ca Tată Ceresc Care ne iubeşte şi Se îngrijeşte de noi. Când, de pildă, copilul rămâne acasă singur ori printre străini, atunci mama să îl linişteşte: „Nu eşti singur. Dumnezeu este cu tine. El te apără mereu.” Trebuie să se povestească copilului despre îngerul păzitor care îl însoţeşte, care ocroteşte şi astfel, treptat, copilul este învăţat să nu se mai teamă de întuneric şi de singurătate. 

Nu mai puţin important pentru copil este să-i insuflăm dragostea de Dumnezeu — Izvorul tuturor bunătăţilor.Pentru ca aceste învăţătura să nu fie doar lucruri abstracte, e nevoie ca, împreună cu părinţii, copilul să, trăiască o viaţă îmbisericită. E nevoie ca el să participe la Sfânta Liturghie, la biserică, să sărute icoanele, să aprindă lumânări înaintea icoanelor, să vadă reprezentări din Sfânta Scriptură şi ilustraţii sfinte, să participe la rugăciunea de acasă împreună cu ceilalţi, să bea agheasmă pe stomacul gol şi să se împărtăşească regulat. Acestea îl disciplinează pe copil, obişnuindu-l să urmeze anumite dreptare. Astfel, voia lui începe să se supună voii lui Dumnezeu. Copilul trebuie să vadă că viaţa Bisericii nu este doar o obligaţie exterioară pentru părinţi, ci un lucru profund, care le aduce bucurie — şi atunci el chiar va fi atras de aceasta; va fi bucuros să se trezească dimineaţa în ziua împărtăşirii, va fi atras să se închine la icoane, va avea aplecare să înveţe rugăciuni. Se înţelege de la sine că, pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să înlocuiască cele din afară cu întărirea supunerii lăuntrice către Dumnezeu. Aceasta trebuie să se manifeste prin dreptate, smerenie, blândeţe, nerăutate, iubire de nevoinţă, perseverenţă, iertarea jignirilor aduse etc. Dacă la acestea adăugăm în familia creştină şi obişnuinţa respectării principalelor zile de post şi a praznicelor – atunci pentru copil vor fi create condiţii favorabile, care pot să îndepărteze orice pedeapsă corporală. 

Dacă comparăm această metodă de educaţie cu metoda pedepsei corporale ţinând cont de valorile acestei lumi, atunci vom vedea cât de des acolo se folosesc ţipetele, bătăile, plictisitoarele şi lungile cicăleli, care nu disciplinează nici simţurile, nici voinţa copilului şi care, pe de altă parte, îngăduie neînfrânata voie proprie şi trivialitatea. Toate acestea doar rănesc copilul. În aceasta constă diferenţa de abordare în educaţie; observăm copii din diferite familii care atât de rar se aseamănă unul cu celălalt, căci unii sunt drăguţi, încrezători, sensibili la toate cele bune şi compătimitori, iar alţii sunt ursuzi, neîncrezători, cruzi şi neînfrânaţi în dorinţele lor. Cel mai adesea, educaţia lumească exterioară lipseşte pe copil chiar de cele mai scumpe şi înalte calităţi omeneşti. Ori chiar mai rău – atunci când educaţia religioasă este pur exterioară, bazată pe lungi şi plicticoase învăţături morale, „evlavioşii părinţi” pot să-l înstrăineze pe copil de biserică. În orice metodă de educaţie, dar mai cu seamă în cea religioasă, cea mai mare influenţă o au nu doar cuvintele ori pedepsele, ci exemplul personal. Comportamentul celor apropiaţi este cel care acţionează în fiecare zi şi în fiecare ceas asupra sufletului copilului. Copiii se confruntă cu două grupuri de oameni: cu cei ai casei şi cu ceilalţi – colegi de şcoală, vecini ori mai simplu cu „strada”. Se întâmpla foarte adesea ca familia să dea copilului un bun exemplu, în vreme ce colegii săi, vecinii şi copiii de pe stradă să-l influenţeze cu lucruri rele. Iar părinţii doresc atunci să-i interzică copilului orice legătură cu cei din jur. Insă aceasta ar crea o ruptură artificială a copilului cu cei din jur şi l-ar lipsi pe el de pregătirea necesară pentru viaţă. Mai mult, „părinţii râvnitori” uită că cel mai important lucru pentru creştin este să înveţe să iubească pe toţi oamenii, căci aceştia sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Pe de altă parte, este „negativ” din punctul de vedere al părinţilor faptul că doar în clasă copilul poate învăţa „dreptarul” prieteniei care să nu fie dăunătoare şi care să-l apere mai mult. Pentru că familia să aibă o influenţă hotărâtoare asupra copilului sunt necesare atât supravegherea lui neîntreruptă din partea părinţilor, cât şi bunul exemplu personal. Iată calităţile pe care trebuie să le aibă părinţii pentru a-i putea da o educaţie aleasă: — dragoste către copil; — o relaţie corectă cu el; — urmărirea acţiunilor lui — „cum învaţă şi cum procedează el”. Înţelegând aceste uriaşe responsabilităţi, părinţii conştientizează tot mai mult datoria faţă de copiii lor. 

Este plăcut să observi cum o familie tânără încearcă să dea copilului un bun exemplu şi cum începe ea însăşi să aibă legături mai strânse şi să se ocupe de autoeducaţie. Se pare că nu doar părinţii îşi cresc copiii, ci şi copiii au o influenţă binecuvântată asupra părinţilor lor. Este de dorit ca ambii părinţi să fie credincioşi şi să aparţină Bisericii Ortodoxe. În cazul în care e vorba de o căsătorie mixtă (un ortodox cu o neortodoxă ori invers) este foarte important să se ajungă la o înţelegere (de preferinţă înainte de căsătorie), ca [pruncii] să fie botezaţi în Biserica Ortodoxă şi să fie crescuţi în duh ortodox. Diferenţele de păreri la părinţi în chestiunea credinţei şi mai cu seamă disputele asupra chestiunilor principiale în prezenţa copiilor creează o ruptură în sufletele acestora şi pot chiar să-i vatăme. Din păcate, în viaţa de zi cu zi, copilul creşte foarte adesea într-o familie în care numai unul dintre părinţi este credincios. În aceste situaţii doar toleranţa reciprocă şi dragostea îl vor învăţa pe copil ca pe viitor să aibă răbdare şi dragoste către oamenii care nu împărtăşesc aceleaşi convingeri. În prezenţa copiilor, în nici un caz părinţii nu trebuie să se critice unul pe celălalt ori să se înjosească; în cele din urmă se va ajunge ca autoritatea ambilor părinţi să nu mai existe. În general, părinţii ar trebui să fie foarte atenţi în convorbirile cu copiii. Unii cred că cei mici nu înţeleg chiar totul. Copilul însă, chiar dacă nu înţelege cu mintea, dintr-un instinct lăuntric cuprinde acea convorbire, ceea ce îi oferă un impuls gândurilor sale rele. În acest chip se poate vătăma sufletul copilului ori se naşte din partea lui o serie de întrebări la care cu greu se poate răspunde. Este mai bine să nu se discute anumite teme cu copiii, să evităm să râdem de cineva de faţă cu ei, să nu ne arătăm nerespectuoşi către acel lucru care pentru copil este sfânt. De pildă, să nu-i criticăm pe profesori, pe preoţi etc. 

“Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine — a spus Hristos – mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Mt. 18, 6). 

Extras din Când şi cum începem să-i vorbim copilului despre Dumnezeu, Editura De Suflet, Bucureşti, 2011

Sursă: ortodox.md

Argentina recunoaşte că viața începe în momentul concepţiei!

de Pierre-Alain Depauw, 22 noiembrie 2013

Noul cod civil și comercial al Argentinei a recunoscut că viața omului începe odată cu concepţia.

Proiectul de reformă și unificare a Codului Civil și Comercial a luat pe 21 noiembrie o întorsătură neaşteptată. Susținătorii acestuia au acceptat una din cererile bisericii catolice și a unei asociații pro-viață: recunoașterea faptului că viața începe încă de la concepţie. La aceasta se adaugă și interzicerea „închirierii uterului”.

Aceste concesii, introduse de către președintele Camerei Deputaţilor, Julian Dominguez, au provocat o oarecare supărare în rândurile progresiştilor din Guvern. Legislatorii Uniunii Civice Radicale (UCR – partid politic argentinian) nu au ascuns dezacordul lor față de propunerea făcută.

Dezbaterile parlamentare au dat naştere la o serie de răsturnări de situaţie, însă, într-un final, articolul 19 a fost redus la fraza: „existența ființei umane începe cu concepţia”.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ecaterina Gore

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Troparul Sfântului Vasile cel Mare