Predică la Duminica dinaintea Botezului Domnului: Despre pocăinţă ca stare continuă / Pr. Constantin Coman

APOSTOLUL

Fiule Timotei, fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin! Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.

EVANGHELIA

MARCU 1, 1-8 

Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum s-a scris în prooroci: iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta înaintea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Sale. Aşa s-a arătat Ioan, botezând în pustie şi propovăduind botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor. Şi mergea la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordanului, mărturisindu-şi păcatele lor. Şi era Ioan îmbrăcat în haine de păr de cămilă, avea brâu de curea împrejurul mijlocului lui şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. El propovăduia, zicând: vine după mine Cel care este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să mă plec şi să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, dar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt.

  

Pr. Constantin Coman: Despre pocăinţă ca stare continuă

R. Rădulescu: La început de an civil, totdeauna vine sărbătoarea mare a Botezului Domnului, a Bobotezei, sărbătoare precedată de o duminică şi urmată de o altă duminică închinate Botezului Domnului. Praznicele mari sunt anticipate şi urmate de duminici care le încadrează. Duminică dinaintea Botezului Domnului vine cu un mesaj, mi se pare, părinte profesor Constantin Coman, puţin nelalocul lui, în atmosfera de petrecere, de veselie, de bucurie a Anului Nou. Duminică dinaintea Botezului, vine cu un mesaj care ne invită la pocăinţă. Pocăinţă sună puţin trist, în contrast cu bucuria începutului de an. De ce a rânduit Biserica mesajul despre pocăinţă, tocmai în atmosfera de bucurie a noului an?

Părintele Coman: Paradoxal, pocăinţa oamenilor, care sună „trist” cum spuneţi pentru oameni, este cel mai mare prilej de bucurie pentru Dumnezeu. Vă reamintesc un cuvânt al Mântuitorului, pe care cred că l-am citat de multe ori pe parcursul dialogurilor noastre:

    „Zic vouă: … în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă!” (Luca 15,7).

Tema pusă în discuţie de Evanghelia de astăzi este legată de marele eveniment al Botezului Domnului. După Botez urmează începutul activităţii publice a Mântuitorului Hristos. Din aceste raţiuni, sunt legate Evanghelia de astăzi şi evenimentul Botezului.

Aşa cum puneţi problema dumneavoastră, însă, ea ne trimite la o problematică de fond, pe care, dacă am fi atenţi, am observa-o cu toţii. Omul este chemat să se relaxeze, să petreacă, aşa cum aţi spus dumneavoastră, dar foarte repede îşi dă seama că petrecerea sau relaxarea sunt şi trebuie să fie, în mod firesc, limitate. Nu mai vorbesc despre faptul că cei mai mulţi dintre noi, după un pic de petrecere, a doua zi simţim oarecare tristeţe, oarecare amărăciune, care este importantă şi îşi are locul ei. O lucidă perspectivă asupra lucrurilor şi un pic de meditaţie, care la unii funcţionează automat, la alţii funcţionează provocat, ne aduc din nou cu picioarele pe pământ şi ne redeschid perspectiva reală asupra stării în care ne aflăm noi şi cei dimprejurul nostru. Sigur, suntem obligaţi, prin natura lucrurilor, să constatăm că lucrurile nu sunt prea frumoase, nu sunt prea bune, nici cu noi înşine, nici cu cei din jurul nostru. Şi atunci, această stare, conjugată cu starea de veselie, aruncă un pic de aer de nelegitimitate asupra faptului că am petrecut. Omul petrece şi se relaxează atunci când este împlinit, când duce lucrurile bine la capăt. Aceasta este raţiunea petrecerii şi a sărbătorii. Când nu este împlinit, când nu şi-a rostuit totul, sărbătoarea este umbrită. Trebuie să recunoaştem că niciodată nu suntem suficient de legitimaţi în petrecerea noastră. Chiar dacă existenţa mea de până acum ar fi foarte bine rânduită, chiar dacă eu sunt cuminte, cumpătat, aşezat, mi-am răscumpărat eventualele datorii înspre oameni şi înspre Dumnezeu, totuşi eu trăiesc într-o înlănţuire existenţială cu semenii mei. Dacă în jurul meu nu stau lucrurile la fel de bine cu părinţii mei, cu copiii mei, cu prietenii sau cu colegii, adică, împlinirea şi împăcarea lor nu sunt aceleaşi cu ale mele, petrecerea mea nu va putea fi legitimata deplin, relaxarea mea nu va putea fi suficientă, pentru că suferinţa copiilor mei, a părinţilor mei, a prietenilor sau a colegilor mei mă afectează şi pe mine, este şi a mea.

Or, pocăinţă, despre care vorbeaţi dumneavoastră, este tocmai acest apel sau recurs la considerarea cu luciditate a stării în care ne aflăm cu toţii. Ne aflăm într-o stare de normalitate, într-o stare de sănătate existenţială optimală? Sigur că omul poate fi sănătos trupeşte, dar ştim foarte bine că nu acolo este problema cea mare, ci este la nivelul sufletului, al minţii, al inimii, al gândului. „Omul cel dinlăuntru“, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 7,12; 2 Cor. 4,16; Efes. 3,16) sau „omul cel tainic al inimii“, după expresia Sfântului Petru (1 Petru 3,4). Acolo trebuie să se simtă omul liniştit, împlinit, mulţumit. Ştim că înlăuntrul nostru nu stau lucrurile aşa.

Este extrem de important de reţinut faptul că predica Sfântului Ioan Botezătorul, şi cea a Mântuitorului Hristos, nu numai că începe, dar este şi rezumată într-o singură frază:

    „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“ (Matei 3,2; 4,17).

Omul este chemat să conştientizeze, dincolo de micile pauze pe care le face prin petrecerile sale, starea de cădere de la sănătatea optimală, starea de cădere de la normalitate. Cine vrea să nu ia seamă la lucrurile acestea, nu face decât să se amăgească pe sine. Bolnav fiind, se amăgeşte că este sănătos. Este foarte grav, pentru că el va acţiona, în continuare, ca şi cum ar fi sănătos. Se amăgeşte pe sine, îi amăgeşte pe ceilalţi, creează iluzii, creează o imagine şi o lume falsă în relaţiile sale.

De altfel, marea problemă este aceea că omul nesincer îşi pune o mască pentru sine, dar şi pentru semenul său. Imaginaţi-vă ce relaţii se realizează între doi oameni care-şi ascund adevărata faţă, ce lume falsă se generează! Este o suferinţă generală, dar cel mai grav este că pierdem contactul cu noi înşine. În loc să existăm noi, cei adevăraţi, murim la propriu şi funcţionează o mască, o imagine, pe care ne luptăm să o întreţinem cu minciuni, cu iluzii, cu falsuri. Pocăinţa exact acest lucru ni-l aminteşte: „Recuperaţi chipul adevărat, real, oricât de dureros ar fi! Nu va mai amăgiţi! Este singura şansă de însănătoşire!“

Apelul acesta este făcut de către Sfântul Ioan Botezătorul, în perspectiva iminentei veniri a Mântuitorului Hristos, iar de către Mântuitorul Hristos, în perspectiva pogorârii Duhului lui Dumnezeu în lume. Momentul echivalează cu şansa „întâlnirii” sau comuniunii omului cu Dumnezeu, situaţie pe care omul, minţindu-se în continuare pe sine, o poate pierde.

R Rădulescu: Acest moment de luciditate este doar un moment? Că aşa, în starea de nesănătate, de boală spirituală suntem mai tot timpul. Semnele Împărăţiei lui Dumnezeu le percep din mesajul Evangheliei doar cei care se pocăiesc? Este o stare continuă? Cum este pocăinţa, ce este ea de fapt? Cum acţionează în viaţa omului?

Pr. Coman: Atâta timp cât omul este sub presiunea unei inerţii negative, cum spuneam, strădania lui de întoarcere, măcar la nivelul minţii, adică de recunoaştere că este pe drumul greşit şi de strădanie de a se întoarce, este un lucru permanent. Din experienţa oamenilor care fac exerciţiul pocăinţei şi din puţina experienţă a celor care se străduiesc, cât de cât, să răspundă provocării sau chemării la pocăinţă, aflăm că pocăinţa este şi trebuie să fie o stare permanentă. Sunt anumite accente mai puternice de pocăinţă în jurul anumitor sărbători, când este o actualizare mai evidentă a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Când se întristează oamenii singuri, cel mai mult? În zile de sărbătoare, pentru că atunci simt cu adevărat singurătatea. După aceea se iau cu treaba şi uită că sunt singuri. Zilele de praznic, cum sunt acestea ale Crăciunului, ale Anului Nou, ale Bobotezei, şi cele care urmează, sunt provocări puternice la starea de pocăinţă. Şi desigur, „decât deloc”, cum spunea un părinte, este bine ca măcar cu aceste prilejuri, omul având oarecare trezire la realitate, să conştientizeze, să analizeze ce se întâmplă cu el, să se întrebe dacă este aşezat pe traiectoria sănătoasă a existenţei sale! Face ceea ce ar trebui să facă? Nu este vorba despre morala mic burgheză, cum îi spun eu, adică să facă anumite lucruri ca să fie împăcat că a făcut. Ci, dacă prin raportare la sensul existenţei sale, la rostul pentru care există, este mulţumit, dacă ceea ce se întâmplă cu sine şi cu cei din jurul său, îl mulţumeşte. Va constata, bineînţeles, că nu este mulţumit, pentru că omul este chemat să trăiască la un nivel foarte ridicat, acela de a-şi iubi semenii ca pe sine însuşi, de exemplu. Câţi dintre noi reuşesc lucrul acesta? Omul este chemat să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, din toată inima sa. Câţi dintre noi reuşesc lucrul acesta? Raportându-se la aceste chemări, este nevoit să recunoască că nu a făcut mare lucru sau nimic, sau chiar că merge în sens invers! Starea aceasta este o stare de pocăinţă, care reclamă o întoarcere, măcar la nivelul minţii, adică o conştientizare a traiectoriei greşite. Lucrul acesta este esenţial. Căderea fără întoarcere este atunci când omul confundă, şi la nivelul crezului şi la nivelul minţii, traiectoria greşită cu cea sănătoasă, starea de boală cu starea de sănătate. Atunci, sigur, omul nu mai are întoarcere!

Mai sunt cei „drepţi”, care nu au nevoie de pocăinţă, despre care Mântuitorul spune că „nouăzeci şi nouă” de astfel de oameni nu fac bucurie în cer cât face un păcătos care se pocăieşte. Pe scurt, aceştia sunt cei care îşi liniştesc conştiinţa cu standarde amăgitoare şi care nu sunt drepţi, ci „se cred drepţi”. Sunt cei puternici, sau înţelepţi, sau de neam bun, care, în virtutea influenţei lor în comunitatea umană au generat convenţii morale prin raportare, la care se îndreptăţesc ei înşişi. Despre aceştia am mai vorbit în dialogurile noastre.

R. Rădulescu: Părinte profesor, vreau să mai vorbim puţin despre personajul care stă în centrul fragmentului evanghelic de astăzi, Sfântul Ioan Botezătorul. El este numit îngerul care găteşte calea Domnului. El vine cu botezul pocăinţei. Ştim că Sfântul Ioan Botezătorul şi-a făcut mulţi ucenici, era foarte admirat de oamenii dornici de mai multă spiritualitate, într-o lume seculară şi aceea ca şi a noastră. El avea o poziţie de învăţător, de lider spiritual. Fragmentul Evangheliei se încheie cu mărturisirea Sfântului loan, că cedează locul Mântuitorului Hristos. Ce-i trebuie unui om, ca să nu se îmbete de poziţia lui înaltă de lider? Pentru că Ioan Botezătorul era un învăţător. Cedează acest loc Mântuitorului Hristos. Cum trebuie să fie un om ca să poată să facă lucrul acesta?

Pr. Coman: Pentru a caracteriza personalitatea Sfântului Ioan Botezătorul am să citez cuvintele Mântuitorului:

    „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el“ (Matei 11,11).

Atitudinea Sfântului Ioan de a se retrage şi a face loc Mântuitorului este o lecţie absolut extraordinară, care nu se întâlneşte frecvent între oameni. S-a întâmplat cu Sfântul Ioan Botezătorul, pentru că nu ispita sau tentaţia de a fi lider îl trimisese pe el în pustie să mănânce rădăcini, miere sălbatică, să se îmbrace cu blănuri de animale…

R. Rădulescu: O viaţă foarte austeră.

Pr. Coman: Altfel, lumea ipocrită în care trăia nu ar fi fost atrasă de exemplul său. Semnul cel mai convingător al conştiinţei misiunii sale este cel pe care l-aţi amintit şi dumneavoastră, retragerea pentru a lăsa loc adevăratului lider. Şi în lumea de astăzi orbită, amăgită, prinsă în capcane nenumărate, dacă ar apărea un exemplu atât de autentic, ca cel al Sfântului Ioan Botezătorul, toată lumea şi-ar întoarce privirile spre el. Dar nu la nivelul discursului numai, ci mai ales la nivelul vieţuirii şi al făptuirii. Acest lucru a avut foarte mare impact în cazul Sfântul Ioan Botezătorul: consecvenţa dintre discurs şi viaţa proprie.

Neconcordanţa dintre vorbă şi faptă face ca lucrarea noastră preoţească să rămână deseori fără niciun rezultat. Un om care renunţă la tot confortul vieţii, care se leapădă de toate, care nu mai are niciun fel de aspiraţie lumească, poate să spună: „Lepădaţi-vă de cele lumeşti!“, cu şansă de a fi credibil. Un om care se bucură de toate ofrandele acestei lumi nu poate să spună: „Lepădaţi-vă de ofrandele acestei lumi!“. Când este pusă în fata comparaţiei, nu are încotro şi recunoaşte. Sigur că există termeni de comparaţie în trecut: Sfântul Ioan Botezătorul, Mântuitorul Hristos însuşi, Sfinţii Bisericii şi Părinţii, călugării de astăzi! Dar lumea poate că ar vrea să fie cineva mai în mijlocul lor. Aceasta este o provocare directă adresată mai curând slujitorilor Bisericii din lume, preoţilor şi credincioşilor. Dacă noi propovăduim Evanghelia lepădării de lume şi asumării crucii, dar trăim foarte lumeşte, sigur că nu vom fi credibili. Unul din motivele pentru care merge lumea la mănăstire este tocmai o mai evidentă consecvenţă dintre cuvânt şi faptî, pe care o întâlnesc la călugări.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt

Biserica Ortodoxă Română sub asediu. O campanie bazată pe minciuni şi dezinformări

George Damian
Hotnews anunţă cu mândrie bezbojnică: „Încrederea în Biserica Ortodoxă Română este la cel mai scăzut nivel din ultimii 4 ani”. Şi continuă să expună părerile lui Mirel Palada aka turambarr.blogspot.com despre evoluţia acestui fenomen. Nu pot să nu observ o mândrie ascunsă şi o mică bucurie răutăcioasă în modul în care Mirel Palada îşi articulează raţionamentul, se vede că ştirea îi provoacă plăcere. Până la urmă este vorba de încununarea unor eforturi, a unei campanii mincinoase în plină desfăşurare.

Puţină deontologie ştiinţifică

Când apare o bucurie de genul celei afişate de Mirel Palada nu pot să nu pun sub semnul întrebării probitatea profesională şi ştiinţifică. Sociologul nostru se grăbeşte să pareze un eventual reproş şi ne spune că întrebarea din sondajul lui nu se referă explicit la Biserica Ortodoxă Română, întrebarea e formulată referitor la biserică în general, însă intepretarea lui este ceva de genul: 89% sunt ortodocşi, deci răspunsurile cu scăderea încrederii se referă la Biserica Ortodoxă Română! Fruuumos! Mă întreb ce părere au alţi sociologi de metodologia asta inovatoare. De unde ştie Mirel Palada la ce s-au gândit numeroşii respondenţi când au răspuns la întrebare?!?!? Cu o astfel de putere de pătrundere în minţile oamenilor eu cred că nici nu ar mai avea nevoie să cheltuiască bani pe sondaje, ne spune el direct cum stă treaba. (Şmecheria asta „noi am cercetat în general, dar dacă 89% sunt ortodocşi atunci sigur este vorba de Biserica Ortodoxă Română” o găsim şi la Remus Cernea, dar ajungem şi acolo). Pe scurt: nu se face aşa ceva, să pui în sondaj o întrebare şi să scoţi ştirea bombă dintr-o interpretare din burtă, e pură bătaie de joc.

Alta: nu pot să nu fac legătura între ce spune Mirel Palada referitor la erodarea încrederii în Biserică pe măsura schimbării generaţionale şi un studiu al Fundaţiei Soros din 2011 care ajungea la aceleaşi concluzii, respectiv vedea erodarea încrederii în Biserică drept un fenomen cu desfăşurare în timp. Şi ne mai spune ceva Mirel Palada: scăderea încrederii în Biserică s-a produs în urma campaniei de presă care s-a referit la banii Bisericii Ortodoxe Române. O campanie ridicată pe minciuni şi dezinformări.

Minciuni în serie şi gornişti de presă

Mecanismul dezinformării puse pe picioare împotriva Bisericii Ortodoxe Române este cel clasic: minciuni şi jumătăţi de adevăr îmbrăcate în forme credibile (multe cifre „exacte” băieţi, multe cifre!) plasate unor gornişti de presă cu acoperire naţională. Apoi toată lumea citează acele cifre mincinoase, toţi ştiu că preoţii primesc salarii de 540 milioane euro, că Biserica a primit 600 milioane euro pentru Catedrala Mântuirii Neamului etc. Momentul şi metoda au fost alese bine: este criză, toată lumea este atentă la bani – efect maxim.

Apoi vin gorniştii de presă, printre care s-au strecurat destui bezbojnici gata să ia parte la această mizerie. Nu pot să uit mesajul Ramonei Ursu pe când era redactor şef adjunct la Adevărul de seară, mesaj făcut public de Victor Ciutacu:

"Vă propun să facem toţi, acolo unde avem cazuri similare, materiale cu scandaluri în care au fost implicaţi preoţi. Ideal este să fie scandaluri sexuale, dar putem băga şi altfel de lucruri: bătăi între popi, înjurături, tâlhării, etc.

Punem materialele pe site, cu fotogalerii, video, înregistrări audio…ce aveţi voi… şi vă linkuiţi toţi la materialele făcute de ADS Bucureşti despre scandalul homosexual cu minori de la Patriarhie - popa Irineu."

Laser, frate! Hai să-i băgăm în hazna pe burtoşii şi bărboşii de popi! Dar să facem un scurt inventar al dezinformărilor propagate împotriva Bisericii Ortodoxe Române în ultimii ani.

În 20 de ani s-au construit mai multe biserici decât şcoli şi spitale

Aici îmi permit un mic comentariu. Într-adevăr, s-au construit foarte multe biserici după anul 1990. Dar să ne uităm puţin la istorie: în 1948, la instalarea regimului comunist în România trăiau 15 milioane de români, în 1990 erau 23 milioane de români. În perioada regimului comunist nu au fost construite biserici, dimpotrivă, au fost demolate foarte multe. Eu am crescut întro localitate fără biserică şi am mai cunoscut multe alte localităţi în care nu au existat biserici înainte de 1990. Cei aproape 8 milioane de români apăruţi în perioada comunistă aveau şi ei nevoie de biserici, de aici a apărut şi frenezia edilitară. Ca să nu mai vorbesc de giganticele cartiere muncitoreşti din toate oraşele care au fost ridicate fără biserici şi care au fost creştinate în ultimii 20 de ani.

Aceasta ar fi explicaţia, dar să vedem dezinformările bezbojnice. Oricare dintre Martorii lui Remus Cernea poate să bolborosească indignat, printre dinţi şi cu ochii daţi peste cap: în România sunt 18.300 de biserici, 4.700 şcoli generale şi 425 spitale! (cu corolarul subînţeles „dacă ortodocşii sunt majoritari, atunci bisericile sunt ortodoxe”)

Stai aşa, că nu-i aşa! Conform unei numărători din 2009 ortodocşii au 14.574 locaşuri de cult, restul până la 18.300 aparţin altor culte. Dă mai bine „18.300 de biserici”, nu ne încurcăm cu detalii de genul sunt doar 10.580 biserici parohiale ortodoxe (restul până la 14.574 sunt capele, mănăstiri, biserici filiale etc.)

Dar să ne uităm puţin şi la numărul de localităţi din România: 13.285 de sate, 320 oraşe, 103 municipii plus Bucureşti (2,19 milioane locuitori, peste 10% din populaţia României). Şi acum să numărăm din nou: 13.709 localităţi şi 10.580 biserici parohiale ortodoxe. Deci nu există o biserică în fiecare localitate, mai avem de construit.

În 2011 Remus Cernea striga tare şi cu forţă că în 20 de ani în România s-au construit 4.000 de biserici, una la două zile. Am demontat aici această dezinformare: afirmaţiile lui Cernea se bazau pe un studiu făcut după ureche, în anul 2005, remestecat în 2010 şi pus pe tapet drept marfă de calitate de toţi rătăciţii de pe internetul românesc. Nu vă mai spun că cercetarea lui Cernea vorbeşte de toată suprafaţa României, dar de fapt a fost făcută în 5 municipii, şi în acelea incomplet. Deci avem un studiu mincinos, vechi – dar scos permanent de la naftalină.

Adevăratele probleme ale şcolilor şi spitalelor, fără legătură cu Biserica

Şcolile şi spitalele sunt instituţii foarte legate de soarta oamenilor, care sunt extrem de sensibili la aceste chestiuni. Mie unuia mi se pare o mârşăvie să legi aceste probleme de Biserică, însă în acest război total împotriva creştinilor ortodocşi mijloacele nu mai contează.

Bugetele pentru Ministerul Sănătăţii au fost în jurul a un miliard de euro în ultimii ani (pentru 2013 au primit 2 miliarde euro aici), bugetele Casei Naţionale de Asigurări de sănătate au crescut continuu din 1999 încoace, ajungând la 4 miliarde de euro anual în ultima perioadă (aici). Părerea mea este că borcanul de miere este prea mare şi paznicii sunt mânjiţi din cap până-n picioare – dar Biserica Ortodoxă Română chiar nu are nici o vină pentru jaful din domeniul sănătăţii!

La fel şi cu educaţia: Ministerul Educaţiei a primit în ultimii ani între 3 şi 4 miliarde de euro anual, cum i-au administrat nu ţine de Biserica Ortodoxă Română. Iar despre închiderea şcolilor nu pot să spun decât atât: înainte de 1989 se năşteau în România în medie 360.000 de copii pe an, după 1989 media a scăzut la 200.000 de copii pe an. Este un fenomen absolut normal închiderea şcolilor, fenomen de care sunt responsabili toţi miniştrii Educaţiei (aici), mai ales după ce masiva „generaţie a decreţeilor” a început să părăsească şcolile şi au fost înlocuiţi de copii scăpaţi de valul avorturilor de după 1990.

Catedrala Mântuirii Neamului va costa 600 milioane euro de la buget

Sursa minciunii este tot Remus Cernea. A zăpăcit cifrele astea de mi-a venit şi mie ameţeală. La un moment dat zicea de un miliard de euro, apoi 400 de milioane de euro, până la urmă s-a fixat la 600 milioane euro. Calculele şi cifrele nu au nici o legătură cu realitatea (am demonstrat asta aici şi aici). În plus s-a pus în mişcare şi o morişcă internaţională a dezinformării, cifrele au fost fluturate prin presa internaţională în 2011 de nu a mai înţeles nimeni de unde a pornit informaţia. De la buget au plecat pentru Catedrala Mântuirii Neamului câteva milioane de euro, nici vorbă de sutele de milioane şi miliardele vehiculate prin presă (detalii aici, chiar dacă articolul este tendenţios).

Biserica Ortodoxă Română pune monopol pe cimitire

Asta este cea mai frumoasă. Chestiunea stă aşa: mai mulţi investitori au început să îşi facă cimitire private, Biserica Ortodoxă Română i-a oprit pe preoţii săi să slujească la înmormântările din aceste cimitire. Şi aşa au apărut zbieretele: Biserica Ortodoxă Română vrea monopol pe cimitire! Biserica n-are nici o treabă cu cimitirele private, dacă legea le permite investitorii n-au decât să le facă şi să se bucure de ele. Problema este alta: dacă preoţii ortodocşi nu vor sluji la înmormântările din cimitirele private, atunci acestea cam rămân fără clienţi. Aici e buba şi zbieretele vin de la investitori. Băieţii se şi vedeau cu conturile umflate, doar că s-au văzut daţi peste cap şi au început să strige. Până la urmă este dreptul Bisericii să le spună preoţilor unde şi cum să slujească, însă gorniştii de presă din campania bezbojnicilor au prins urma şi au umflat gogoaşa. Nu mai contează că Biserica nu are nici o treabă cu monopolul pe cimitire, important este să fie scandal.

Apoi a mai picat şi pleaşca incinerării lui Sergiu Nicolaescu. La fel, Biserica are dreptul să le spună preoţilor unde şi cum să slujească – doar că şi acest caz a fost instrumentat împotriva Bisericii Ortodoxe Române, la mijloc fiind şi o confuzie pe care am explicat-o aici.

Cea mai recentă (nu ultima!) dezinformare: 540 milioane euro pentru BOR, de la buget carevasăzică

Cea mai recentă lovitură a încasat-o Biserica Ortodoxă Română de la Moise Guran, care a plasat pe circuit naţional o altă minciună cu sursa Remus Cernea. Bezbojnicii au emis un comunicat prin care spuneau că Biserica va primi 540 milioane euro de la buget în 2013, o cifră fără nici o legătură cu realitatea. Am demontat aici acest caz, care trebuie băgat în manualul dezinformatorului de presă.

Bani de la buget pentru Biserică?

Până la urmă este vorba de o dezbatere care ar trebui purtată, doar că nu pe baza unor minciuni. Criticii mei de la comentarii, după ce le demonstrez că dezbaterea se poartă cu cifre mincinoase, îmi spun cu furie „nu contează dacă e vorba de 500 de milioane sau 10 milioane, eu nu vreau să se dea nici un ban de la buget pentru Biserică”. Acesta este unul din efectele campaniei de dezinformare, care întunecă orice urmă de raţiune. Bani de la buget se dau pentru toate bisericile din Europa (vezi aici unul din puţinele articole oneste asupra acestui subiect ).

Campania de presă aflată în plină desfăşurare nu este în realitate îndreptată spre declanşarea unei dezbateri – modul în care este purtată discuţia seamănă mai mult cu o execuţie a Bisericii Ortodoxe Române. Nu poţi avea pretenţia să construieşti o dezbatere raţională peste un morman de minciuni.

Discriminare?

Şi aici mai apare o problemă: corolarul utilizat de Mirel Palada şi Remus Cernea „ortodocşii sunt majoritari, deci noi ne luăm de ortodocşi”. Remus Cernea scria în 2005: „În clipa de faţă, doar Biserica Ortodoxă Română pune în pericol libertatea de conştiinţă şi graniţa firească dintre religios şi secular. Din motivele enumerate anterior, Raportul de faţă se va referi cu precumpănire la BOR.” I-auzi Franţ! Ceva nu este în regulă în amestecul acesta nediferenţiat: când ne convine amestecăm toate cultele la grămadă (vezi mai sus cazul cu numărul bisericilor), dar de fapt noi avem ce-avem cu ortodocşii. Asta nu e bine deloc! Ori eşti bezbojnic adevărat şi te iei de toate cultele (au! aici cam frige…) ori încetezi să mai vorbeşti de principii generale şi generoase, gen libertatea de conştiinţă şi libertatea de exprimare. Plus că mie îmi miroase a discriminare gravă să duci o campanie de presă atât de dură şi pe termen lung împotriva unei singure confesiuni. Poate ar fi cazul de o petiţie către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (sau mai bine nu, dacă îmi amintesc cine sunt şi ce au făcut oamenii de acolo în ultima perioadă, există riscul să se folosească şi ei de corolarul Cernea&Palada “ortodocşii sunt mulţi, deci sunt vinovaţi”).

Şi totuşi, cine plăteşte?

Am împlinit 11 ani de presă în România. Nu am nici un fel de dovezi, însă din experienţă vă spun că o campanie de anvergura celei desfăşurate împotriva Bisericii Ortodoxe Române nu reprezintă un fenomen spontan. Modul de compunere a mesajelor, direcţionarea lor, alegerea releelor de transmitere, coordonările temporale, sursele mesajelor – toate acestea mă fac să cred că este vorba de o campanie coordonată, cel puţin parţial. Insistenţa apariţiilor în presă, cercetările sociologice pseudo-ştiinţifice paralele sunt chestiuni care mă fac să mă gândesc că există o sursă de finanţare, cineva plăteşte pentru tot circul ăsta. Sigur, există şi mulţi „idioţi utili” cum le spunea Lenin, însă nodul de origine al campaniei pare să fie unul coordonat.

De ce?

Haideţi să ne uităm pe două hărţi făcute în baza Eurobarometrului din anul 2005. Prima hartă indică procentul celor care cred în Dumnezeu din fiecare ţară. În Uniunea Europeană, România este pe primul loc ca număr de credincioşi. Doar că băieţii care fac aceste hărţi nu sunt tâmpiţi, transmit şi un mesaj dincolo de mesaj. De ce au ales culoarea neagră (sau apropiată de negru) pentru ţările cu mulţi credincioşi?

Şi acum harta cu procentul ateilor, în baza aceluiaşi Eurobarometru. Din nou, meta-mesajul: galbenul este o culoare iritantă, nu veţi vedea nicăieri în lume vreun poliţist îmbrăcat în galben, pentru uniformele poliţiştilor sunt alese culori neutre, albastru sau verde. Ateismul stă bine în Franţa, semnalul de alarmă este pentru România, Grecia, Polonia şi Irlanda.

Mie îmi este clar de ce. Biserica Ortodoxă Română trebuie să găsească metode pentru a face faţă acestei ofensive. Am întâlnit credincioşi care au început să-mi reproducă raţionamentele propagate cu atâta insistenţă în campania bezbojnicilor, lumea virtuală a început să aibă efecte în lumea reală.

Sursă: george-damian.ro