Predica la Duminica a XXIV-a după Rusalii: „Învierea fiicei lui Iair" / † Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanatilor

APOSTOLUL

Fraţilor, Hristos este pacea noastră, El care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia. Şi, venind, a binevestit pace, vouă celor de departe, şi pace celor de aproape; că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh.

EVANGHELIA

LUCA 8, 41-56

În vremea aceea a venit la Iisus un om cu numele Iair, care era mai-marele sinagogii; şi acesta căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, fiindcă avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi aceasta era pe moarte. Iar când se ducea Iisus şi-L împresurau mulţimile, o femeie, care avea de doisprezece ani curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată avuţia ei şi de către nici unul nu putuse fi vindecată, apropiindu-se ea pe la spate, s-a atins de poala hainei lui Iisus şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Atunci Iisus a grăit: cine este cel care s-a atins de Mine? Dar, cum toţi tăgăduiau, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu mai întrebi: cine este cel care s-a atins de Mine? Dar Iisus a grăit iar: s-a atins de Mine cineva, căci Eu am simţit puterea care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzând că n-a rămas ascunsă, a venit tremurând şi, căzând la picioarele Lui, I-a spus, de faţă cu tot poporul, pentru care pricină s-a atins de El şi cum că s-a tămăduit numaidecât. Iar Iisus i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace. Pe când încă vorbea El, a venit cineva din casa mai-marelui sinagogii şi a zis acestuia: a murit copila ta; nu mai osteni pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, a zis către Iair: nu te teme; crede numai şi se va mântui. Şi, intrând în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru, pe Iacob, pe Ioan, pe tatăl copilei şi pe mama ei. Ci plângeau toţi şi se tânguiau pentru copilă; El însă le-a zis: nu plângeţi, căci n-a murit, ci doarme. Dar ei L-au luat în râs, ştiind bine că a murit. Atunci El, scoţând pe toţi afară şi apucând copila de mână, a strigat, zicând: copilă, deşteaptă-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit Iisus să-i se dea ei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei; iar Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

†  Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanatilor: Fiica lui Iair, sau despre un alt înţeles al morţii (predică despre luarea în râs a credincioşilor „medievali” care se închină la moaştele sfinţilor)

Dreptmăritori creştini,

Evanghelia de astăzi evocă două minuni săvârşite de Mântuitorul Hristos: vindecarea femeii care s-a atins pe ascuns de veşmintele Domnului şi învierea fiicei lui Iair — o copilă de numai doisprezece ani, singură la părinţi. Obişnuia Hristos să-Şi legitimeze învăţătura şi cuvintele pe care le adresa poporului cu astfel de semne şi minuni. Aşa se face că, de-a lungul celor trei ani şi jumătate, cât timp a durat activitatea Sa publică, El a vindecat în mai multe rânduri bolnavi: orbi, leproşi, ologi şi, iată, în Evanghelia de astăzi a înviat până şi din morţi pe o copilă, ca să arate tuturor că este Dumnezeu, Stăpân al sufletelor, dar şi al trupurilor; Stăpân al vieţii, dar şi al morţii.

Ceea ce ar trebui să ne atragă atenţia în mod special în această pericopă evanghelică, cred, este un lucru care în general trece neobservat, şi anume acela că Mântuitorul Hristos a fost luat în râs de către cei care plângeau la căpătâiul copilei moarte. De ce a fost luat în râs? Pentru că s-a exprimat altfel decât se aşteptau oamenii din vremea Sa:

„Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme”.

Şi au râs cei care se aflau de faţă, privindu-L pe Hristos cu mirare şi îndoindu-se că Acesta este Învăţătorul despre care auziseră că este atotcunoscător, că propovăduieşte o învăţătură nemaiauzită şi că săvârşeşte semne şi minuni nemaiîntâlnite în popor.

Ei bine, gestul acesta, de a se râde de Hristos, nu este un incident singular în activitatea Sa. Aduceţi-vă aminte că încă de la începutul propovăduirii Sale s-a încercat discreditarea şi compromiterea persoanei Mântuitorului şi a învăţăturii Sale. Când a început să înveţe în sinagogă din patria Sa, conaţionalii şi contemporanii Săi se întrebau:

„De unde ştie Acesta carte fără să fi învăţat? (În. 7, 15)

„Ce este înţelepciunea care I s-a dat Lui? Şi cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui? Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi a lui Iosi şi al lui Iuda, şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi?”(Mc. 6, 2-3).

Când Mântuitorul Hristos aducea vindecare celor aflaţi în suferinţă şi iertare de păcate, arătând astfel că de multe ori bolile noastre trupeşti sunt urmări ale păcatelor, care era poziţia iudeilor?

„Cine este Acesta care grăieşte hule? Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu?” (Lc. 5, 21)

În evanghelia de astăzi, aşadar, oamenii au râs de Hristos când le-a spus: „Nu plângeţi; copilă n-a murit, ci doarme” L-au privit cu neîncredere, cugetând dacă nu cumva au greşit adresându-se acestui Învăţător. Domnul însă refuză să intre în vreun dialog cu cei care L-au luat în râs, dar face un lucru care îi lasă pe toţi înmărmuriţi: „apucandu-o de mână pe copilă, a strigat: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată”, arătând prin aceasta că, pentru El, moartea este, totuşi, somn…

Iubiţi credincioşi,

Plecând de la deosebirea de limbaj şi de concepţie prin care Mântuitorul Hristos numeşte moartea somn, aş vrea să medităm fiecare dintre noi şi să încetăm odată pentru totdeauna să mai privim moartea ca pe marea catastrofa ce ne-ar arunca — spun unii — în neant, în nonexistenţă. Motivul pentru care Hristos a primit să facă minunea învierii fiicei lui Iair a fost acela ca să ne arate tuturor că la Dumnezeu nu moartea are ultimul cuvânt. Pentru necredincioşi toate acestea stârnesc, poate, şi astăzi zâmbete, dar, pentru noi, cei care credem cu toată tăria în viaţa de dincolo, ele ne întăresc credinţa că Dumnezeu este deopotrivă Stăpânul vieţii şi al morţii. Hristos a numit moartea somn, iar Biserica, peste veacuri, a numit locul de odihnă a celor adormiţi „cimitir” care în limba greacă înseamnă „loc de dormit”, adică „dormitor” (de la verbul kimamai = a dormi). Este locul unde, trupeşte, adormiţii robii lui Dumnezeu se odihnesc, în timp ce sufletele lor continuă să trăiască o nouă viaţă, de unde a şi fost chemată fiica lui Iair astăzi.

Iată cum gândea Hristos şi iată cum se justifică „limbajul” şi modul Său diferit de exprimare. Ce au făcut oamenii care nu s-au putut ridica până la înţelepciunea cuvintelor Sale? L-au luat în râs. Iar lucrul acesta, din păcate, s-a perpetuat peste veacuri şi în minţile şi concepţiile multora dintre semenii noştri, care de multe ori au luat în râs şi au batjocorit persoana şi învăţătura Mântuitorului Hristos, socotindu-o nedemnă de luat în serios, perimată, retrogradă sau chiar păguboasă.

În fiecare sfârşit de octombrie, pe Dealul Patriarhiei se întâmplă o mare minune! Patru-cinci zile în continuu, zi şi noapte, credincioşi din Bucureşti, şi nu numai, vin şi aşteaptă ceasuri în şir în picioare, răbdând frigul toamnei, vorbind un alt „limbaj” şi „exprimându-se” în cu totul alt fel decât spun mulţi că ar trebui să se exprime şi să se comporte un om în secolul XXI. Ei bine, am văzut în mass-media fel de fel de interpretări şi opinii privind prezenţa şi participarea acestor credincioşi, veniţi într-un număr atât de mare în pelerinaj la sărbătoarea Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou, şi care mi-au adus aminte de „râsul” celor din evanghelia de astăzi. „Cum ne vom putea noi legitima ca cetăţeni ai Europei cu un astfel de comportament, cu astfel de manifestări?” — se întreabă, cu prefăcută amărăciune unii semeni de-ai noştri, văzând comportamentul „învechit, expirat şi medieval” — după cum îl numesc ei — al credincioşilor noştri. Iată diferenţa de concepţie, „limbaj” şi exprimare. Iată cum am ajuns să vorbim „limbi” diferite, să avem comportament şi concepţii diferite şi cum unii ajung să pară ridicoli în faţa celorlalţi…

Care este, dragii mei, cauza acestui comportament „învechit…” pe care dumneavoastră, credincioşii, vă „încăpăţânaţi” să-l aveţi şi să-l manifestaţi în fiecare an în aceste zile sfinte de sărbătoare şi nu numai? Oare nu credinţa atât de lăudată de Mântuitorul Hristos astăzi, când femeii celei bolnave de doisprezece ani i-a zis: „Îndrăzneşte, fiica, credinţa ta te-a mântuit”, sau credinţa tatălui îndurerat de moartea unicei lui fiice, căruia i-a adresat cuvintele: „Crede numai şi se va izbăvi”? Ce altceva este acest comportament în secolul XXI, dacă nu expresia tradiţiei evlavioase de veacuri a poporului nostru care, din fericire, nu s-a stins, chiar dacă, potrivit caracterizărilor unora şi altora, pare o manifestare învechită, medievală şi care nu are nimic de-a face cu civilizaţia europeană, la ale cărei porţi am bătut şi noi? Să fie oare, credinţa noastră, incompatibilă cu „viziunea” Uniunii Europene, la care am aderat? Dar, pentru numele lui Dumnezeu, este, totuşi, credinţă, evlavia şi comportamentul nostru specific de veacuri!… Pe mine nu acestea mă îngrijorează, căci acestea şi-au dovedit valoarea şi importanţa lor de-a lungul celor două milenii! Altceva este care trebuie să ne îngrijoreze, şi anume că factorii de decizie din Europa au refuzat ca în Constituţia ei să fie stipulată în chip expres originea şi cultura creştină a bătrânului continent! Mă îngrijorează faptul că îi este renegată acestuia astfel propria sa istorie; îi sunt renegaţi „părinţii”: „tata” şi „mama” — mă refer la „Creştinism” şi la „morală creştină”! Mă îngrijorează că este respins tot mai mult Creştinismul, în schimb este promovată fără de ruşine imoralitatea! Aţi văzut şi dumneavoastră: pelerinajul la Sfintele Moaşte este considerat o manifestare şi un comportament medieval şi „de râs”, iar paradele şi acţiunile celor cu păcate împotriva firii sunt socotite „dovezi de civilizaţie europeană“. Ne întrebăm atunci, dragii mei, nu cumva este mai de preferat comportamentul acela „medieval”, cum îl numesc unii, decât imoralitatea şi secularismul care atentează tot mai mult la ceea ce a mai rămas sfânt în noi?

Această situaţie ne cheamă, cred, pe fiecare dintre noi, să ne preţuim şi să luptăm pentru păstrarea acestor valori cu şi mai multă râvnă, pentru că societatea europeană săvârşeşte o mare greşeală atunci când promovează drepturi şi libertăţi pentru om, călcându-i, în schimb, în picioare, principiile şi valorile. Unde vor duce drepturile fără principii sănătoase? Dar libertăţile fără valori? La ce bun drepturi şi libertăţi într-o societate care îşi reneagă „părinţii”—valorile de veacuri consacrate şi „verificate” deja în „cuptorul” culturii şi spiritualităţii creştine europene?

Ce ne va aduce, oare, o Europă care-şi reneagă în mod sistematic originea creştină? Consideră credinţa creştină „jenantă”... Au spus: cum să introducem în Constituţia Uniunii Europene termenul de Creştinism, pentru că acesta îi jenează pe „ceilalţi”? Vă întreb: care „ceilalţi”? De bine ce deocamdată toate ţările Uniunii Europene sunt majoritar creştine, în faţa cui ne jenăm să fim creştini?… Chiar şi moralitatea a devenit „de râs”… Dacă ducem o viaţă morală, dacă tinerii până la căsătorie îşi păstrează curăţia, iar soţul sau soţia respecta fidelitatea conjugală, riscă să devină ridicoli şi „de râs” pentru cei care au adoptat de acum un alt „limbaj” şi un alt „comportament”, apreciate ca fiind mai „la modă”, în timp ce morală tradiţională creştină este taxată  drept „învechită”, „perimată” şi „medievală”.

Dragii mei,

Cred că se împlineşte cu noi cuvântul Domnului care zice:

„nu este robul mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; Dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (În. 15, 20).

Să ne „încăpăţânam”, deci, să preţuim aceste valori inestimabile, pentru că ele ne mai ţin!… Să preferăm acest „comportament” — fie el şi dispreţuit ca „medieval”, dar care izvorăşte din adâncă şi profundă evlavie a neamului acestuia faţă de Dumnezeu şi sfinţii Lui — în locul vacarmului de pe stadioane sau alte locuri de distracţie „modernă” şi „la modă”. Să preţuim învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne-a dovedit şi astăzi că nu este un „amăgitor”, cum susţineau cei care vroiau să-L denigreze şi să-L discrediteze (Mc. 6, 2-3; Lc. 5, 21), căci prin semnele şi minunile Sale Şi-a legitimat puterea şi învăţătura Sa dumnezeiască. Să rămânem credincioşi moralei şi tradiţiilor pe care le păstrăm de două milenii şi să rămânem creştini adevăraţi, chiar dacă „se va râde” de noi ori vom fi dispreţuiţi, căci ştim că de acolo, din adâncurile trăirii noastre, ca şi din racla Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, izvorăsc binecuvântarea şi viaţa cea veşnică, având credinţa că prin aceasta Hristos ne va învia şi pe noi aşa cum a înviat-o astăzi pe fiica lui Iair.

Să ţinem aproape de Dumnezeu şi să ne rugăm şi pentru cei care râd de noi şi ne dispreţuiesc. Să ne vedem de credinţa noastră, de valorile noastre perene, pentru că numai aşa vom rămâne vii şi după moarte, când vom fi înviaţi şi vom petrece împreună cu Hristos în vecii vecilor, Amin”.

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Sursă: Cuvânt ortodox

 

Procesiune cu moaştele Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu la hramul istoric al Catedralei patriarhale - 21 mai 2014

Miercuri, 21 mai 2014, la sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, hramul istoric al Catedralei patriarhale, vor avea loc mai multe manifestări înscrise în calendarul evenimentelor din 2014, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii)  şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română, la împlinirea a 300 de ani de la moartea lor martirică (1714-2014).

Manifestările organizate de Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor se vor desfăşura după următorul program:

La orele 7.00, moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ale Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu şi ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, vor fi aşezate în baldachinul de pe Dealul Patriarhiei, pentru a fi venerate de către cler şi credincioşi.

De la orele 9.00, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, va oficia Sfânta Liturghie înconjurat de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în Altarul de vară al Catedralei patriarhale.

La orele 12.30, după Sfânta Liturghie, va avea loc premierea câştigătorilor celor două concursuri naţionale „Sfânta Euharistie-lumina vieţii creştine” şi „Icoana ortodoxă – Lumina credinţei”, organizate de Patriarhia Română în anul 2014 pentru copiii şi tinerii ortodocşi din întreaga ţară.

De la orele 15.00, va avea loc procesiunea cu moaştele Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu de la Catedrala patriarhală până la Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti, una dintre cele mai reprezentative ctitorii brâncoveneşti (sfinţită în anul 1707), unde a fost înmormântat acest sfânt martir al poporului român, în anul 1720.

Procesiunea, la care vor participa ierarhi, preoţi, monahi, monahii şi credincioşi, se va desfăşura pe traseul Catedrala patriarhală, aleea Dealul Mitropoliei, cu oprire la Crucea brâncovenească, strada Bibescu Vodă, bulevardul Unirii, strada Sfinţii Apostoli, cu oprire la Biserica „Aşezămintele Brâncoveneşti Domniţa Bălaşa”, strada Palatul Justiţiei, strada Danielopol Gheorghe, strada Poenaru Bordea, strada Operetei, bulevardul Naţiunile Unite, Calea Victoriei, bulevardul Regina Elisabeta, cu oprire la Universitatea Bucureşti (în vecinătatea căreia au existat Mănăstirea „Sfântul Sava” şi „Academia Domnească”, rezidite în anul 1709 de Sfântul Constantin Brâncoveanu şi susţinute material de către familia domnitorului martir), bulevardul Ion C. Brătianu, iar apoi procesiunea se va încheia la Biserica „Sfântul Gheorghe – Nou” (în jurul orelor 17.00). Acolo, racla cu moaştele Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu va fi aşezată spre venerare în baldachinul special amenajat în această ctitorie brâncovenească.

Traseul este similar celui pe care, în urmă cu 80 de ani, în ziua de 21 mai 1934, a avut loc procesiunea solemnă de reînhumare a osemintelor Domnitorului Martir Constantin Brâncoveanu de la Catedrala patriarhală până la Biserica “Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

 

3 ianuarie - Descoperirea moaştelor Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou

 

Sfântul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - este un Mare Sfânt (descoperit recent) al Bisericii Ortodoxe, care este cunoscut în toată lumea atât pentru marea sa putere făcătoare de minuni, cât şi pentru rapiditatea ajutorului sau, fiind supranumit "Grabnic Ajutător în toate nevoile". Sfântul Efrem cel Nou mai este recunoscut şi ca salvator al celor deznădăjduiţi şi ca ocrotitor al celor dependenţi de droguri.

Sfântul Efrem cel Nou a trăit în secolul al XV-lea în Grecia. A vieţuit ca monah la Mănăstirea Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihăniţilor de la Nea Makri din Attica, Grecia. După ce a trăit 27 de ani în nevoinţa călugăreasca aspră, mănăstirea de pe Colina Neprihăniţilor a fost cotropită de otomani. Turcii au ucis monahii prin decapitare, iar pe Sfântul Efrem cel Nou l-au făcut rob şi l-au torturat în felurite chipuri, de nenumărate ori, timp de 8 luni. La sfârşit, turcii l-au atârnat cu capul în jos într-un copac bătrân, i-au străpuns trupul cu multe cuie - din acelea cu care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos pe Cruce, apoi i-au înfipt în pântece un tăciune aprins. Astfel şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la data de 5 mai 1426.

Vreme de 500 de ani nu a ştiut nimeni de acest Mare Mucenic din Nea Makri, până pe 3 ianuarie 1950, când Sfintele sale Moaşte – care sunt înmiresmate şi pline de har – au fost descoperite prin revelaţie de monahia Macaria, stareţa Mănăstirii Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe Colină Neprihăniţilor (până la cotropirea ei de către turci, această mănăstire era de călugări, iar din secolul al XX-lea – când a fost restaurată – este de maici).

După descoperirea Sfintelor sale Moaşte, Sfântul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - s-a arătat de nenumărate ori stareţei Macaria, altor maici şi multor creştini (mulţi dintre ei nu ştiau nimic despre Sfântul Efrem cel Nou), fie sub chipul unui nevoitor cu faţă brăzdată de multe osteneli, fie purtând veşminte preoţeşti, fie ca un călugăr, mărturisind: “Mă numesc Efrem!” şi relatându-le viaţa sa şi chinurile şi torturile la care a fost supus pentru mărturisirea dreptei Credinţe Ortodoxe. Celor mai mulţi, imediat după arătare, Sfântul Efrem cel Nou le-a rezolvat problemele: pe unii i-a vindecat de boli incurabile, altora le-a întărit credinţă, pe alţii i-a izbăvit de primejdii sau de foc, pe mulţi deznădăjduiţi i-a mângâiat. 


O tânără a relatat maicilor de la Mănăstirea Sfântului Efrem cel Nou din Nea Makri, cum a fost salvată de MARELE MUCENIC dintr-un accident de maşină.

Tânăra se afla, împreună cu 2 colegi, în maşină care îi ducea la şcoală, într-un sat din afară Kalamatei. La un moment dat, maşina a căzut într-o prăpastie adâncă de 35 de metri, după care maşina s-a izbit de trunchiul unui copac. În timp ce se rostogoleau, tânăra a cerut ajutorul Sfântului Efrem cel Nou şi minunea s-a petrecut: elevii au fost salvaţi de la o moarte sigură; mai mult decât atât, nu s-a spart niciun geam şi nimeni nu a fost rănit !!! Sfântul Efrem cel Nou i-a salvat într-un mod cu totul miraculos, deoarece el este mereu gata să vină în ajutorul celor care i-l cer cu mare credinţă.

Minunea de mai sus este prezentată în cartea "Viaţa, arătările, minunile, acatistul şi paraclisul Sfântului Efrem cel Nou, Grabnicul Ajutător şi Marele Făcător de minuni", care a apărut în anul 2008 (Ediţia a II-a) la Editura Sofia din Bucureşti.

Sursă: Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou

Arhim. Melchisedec Velnic: „Prin cinstea pe care o acordăm sfinților ne pregătim pentru viața de dincolo” – Cuvânt la Duminica a XXIV-a după Rusalii

Ne-a ajutat Preabunul Dumnezeu să ajungem în această zi, Duminica a XXIV-a după Rusalii, în care se face și pomenirea Sfântului Preacuviosului părintelui nostru Dimitrie Basarabov, sau Dimitrie din Basarabi, ale cărui sfinte moaște se află în Catedrala Patriarhală din București, unde astăzi este un pelerinaj deosebit de mare.

Am ascultat Evanghelia și cuvântul de astăzi, care ne-a vorbit despre credința în Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, despre învierea fiicei lui Iair, despre tămăduirea acelei femei neputincioase, care avea curgere de sânge, despre cum absolut toți, și fiica lui Iair, și părinții fiicei lui Iair, și apostolii care erau de față, și femeia cea care era bolnavă, absolut cu toții s-au bucurat, am putea spune, de învierea cea lăuntrică, de învierea cea duhovnicească. Înviere este ridicarea noastră din moarte, din robia păcatului, căci fiecare om cunoaște mai mult sau mai puțin păcatul în această lume. Omul se ridică din păcat spre Dumnezeu, atunci când el dorește ca inima lui să se miște și când vrea să-și miște inima spre Dumnezeu. Cu ce plecăm noi din această zi? Cu ce sfat, cu ce gând plecăm spre casele noastre? Ascultând Evanghelia și cuvântul părintelui și ținând cont și de viața Sfântului Dimitrie Basarabov, gândul nostru este acesta: să ne ridicăm fiecare și să-l cunoaștem mai mult și mai intens pe Dumnezeu.

Sfântul Dimitrie Basarabov a fost necunoscut. Prea puțin se cunoaște despre viața lui și s-a învrednicit de mari daruri de la Dumnezeu pentru smerenia lui cea adâncă.

Unul din părinții Bisericii noastre, Părintele Daniil – Sandu Tudor, care și-a sfârșit viața aceasta în temnița Aiudului, mărturisindu-l pe Hristos prin faptă și cuvânt, a scris un Imn-Acatist închinat Sfântului Dimitrie Basarabov. El are mai multe imne, dar între cele cunoscute este și Imnul-Acatist închinat Sfântului Dimitrie Basarabov, aprobat de Sinodul Bisericii noastre Ortodoxe în anul 1924. Acest părinte al Bisericii, Daniil Sandu Tudor, a spus că s-a învrednicit și el să-l mărturisească pe Hristos în temnițele comuniste și a suferit pentru că a făcut parte din Mișcarea Rugul Aprins.

Am să citesc un fragment, nu din Imnul-Acatist, ci din ceea ce a însemnat el, atunci când a scris Imnul-Acatist. Și iată ce spune despre slava care i se dă Sfântului Dimitrie de către Biserica noastră: „Norodul nostru, cunoscu repede prin el pe vasul cel ales, descoperit prin semn, nouă, spre alinare”. Deci poporul a cunoscut repede, după ce moaștele au fost aduse și așezate, că este un vas ales și dat nouă spre alinare. Și spune mai departe: „Aleargă poporul spre el. Întru toate nevoile și lipsa el ne umbrește cu nevăzuta lui oblăduire, stând astăzi de pază peste sufletul dreptcredincios al Țării Românești în Biserica cea mare a Sfintei Patriarhii.” Iată că acest cuvânt al lui, scris cu aproape 93 de ani în urmă, se adeverește pe deplin în ziua de astăzi. Căci astăzi, cine merge către București și nu trece pe la Sfântul Dimitrie ca să se închine la moaștele lui, să-i aducă un prinos de cinstire?!

Cinstirea aceasta pe care noi o acordăm sfinților, o acordăm lui Dumnezeu, pentru că sfinții sunt prietenii lui Dumnezeu. Căci dacă tu cinstești pe cineva, dacă cinstești casa cuiva, oare îl cinstești doar pe stăpânul casei ? Oare nu îi cinstești și pe copii ? Dacă a venit cineva la tine în vizită și a venit cu copiii lui, cu familia lui, oare nu-i acorzi toată cinstea ? Sau dacă a venit cu prietenii lui, oare nu-i acorzi toată cinstea ? Așa este și în viața duhovnicească. Sfinții sunt prietenii lui Dumnezeu și vedeți cât de frumos spune Părintele Daniil: „aleargă norodul spre el, întru toate nevoile și lipsa. Și el umbrește cu nevăzuta lui oblăduire, cu nevăzuta lui purtare de grijă.” Oblăduiește, păzește, acoperă.

Ați văzut că în zilele noastre mulți încearcă să scoată din sufletul românului tocmai această alergare – alergarea spre sfințenie, spre înnoire, spre viața aceasta frumoasă, viața în Dumnezeul nostru, caută să ni-l scoată pe Dumnezeu din suflet. Asistăm astăzi la un îndemn la apostazie cum nu a fost de mult timp. Ați văzut că despre sfinții lui Dumnezeu se vorbește fără respect. Deschideți televizoarele și vedeți că marea majoritate a posturilor de televiziune vorbesc necuviincios. Nu sunt „sfintele moaște”, ci „moaște”, români „fanatici” sau alte vorbe de felul acesta pe care le aruncă mass-media din ziua de astăzi și mai cu seamă în toamna aceasta, despre pelerinajul de la Iași și de la București.

E un îndemn, dragii mei, pe care vi-l oferă o parte din mass-media, care ea mai întâi este apostată. Ei sunt, mai întâi, căzuți din dreapta credință, din cunoașterea lui Dumnezeu, căci inimile lor nu se mai sârguiesc pentru a-L cunoaște și a-L slăvi pe Dumnezeu. Ei cred că totul este aici, că nu mai este o viață veșnică, dar iată că sfinții ne arată, tocmai din contră, că este o viață veșnică, o viață fără de sfârșit. Iar noi, prin cinstea pe care o acordăm sfinților, arătăm că ne pregătim pentru viața cea de dincolo.

Apoi, cum frumos spunea cineva: „Dacă vrei să feliciți pe cineva, să-i spui La Mulți Ani, oare nu te duci să-i spui de ziua lui? Nu te duci să-i spui atunci?” Căci mulți spun: „Dar mergeți altă dată. De ce să vă adunați acum?” Ei bine, acum e osteneala, acum e plata mai multă. De ce mergem la hramurile bisericilor și ale mănăstirilor noastre? Pentru că atunci cinstim pe sfântul sau pe sfânta căruia este închinată biserica sau mănăstirea respectivă. De ce spunem La Mulți Ani? Pentru că atunci e ziua lui, atunci este mai primită dragostea. În felul acesta ne manifestăm dragostea și atașamentul. De aceea, să nu încetați în pelerinajele dumneavoastră, în dragostea voastră față de sfinții lui Dumnezeu, căci ei sunt cei care au cunoscut mai întâi înnoirea, au cunoscut Învierea, precum fiica lui Iair. Ei mai întâi au cunoscut pe Hristos Dumnezeul nostru și Hristos de aceea a venit, ca să ridice pe fiecare.

De aceea, dragii mei, să ne înarmăm cu arma credinței celei statornice, să ne sârguim spre tot ceea ce este bun și să nu facem niciun pas înapoi, așa cum am amintit de multe ori și am spus un cuvânt: „să ne dea Dumnezeu ochi duhovnicești, discernământ”. Avem nevoie, în ziua de astăzi, de mult discernământ, de lămurire în credința noastră, în evlavia noastră, în cumințenia noastră, de o lămurire statornică, adică să fim conștienți, să știm să deosebim binele de rău, căci răul ia de multe ori haina binelui. Lupul se îmbracă în haină de oaie și caută să răpească din turmă, ca să facă prădăciune.

Am spus și ieri un cuvânt din Pateric care a rămas de la un părinte, un sigur cuvânt a rămas de la el. A fost întrebat: „Cum vor fi monahii și creștinii cei mai de pe urmă?” Și el spune: „Cei de după noi vor face pe jumătate, iar cei de la sfârșit, mai nimic.” Și se pune întrebarea: „Dar cum se vor mântui?” Și răspunsul a fost acesta: „Li se va afla lor ispită și dacă se vor arăta lămuriți, vor străluci mai tare ca cei dintâi.” Care-i ispita? Care-i lămurirea? Iată ispita, iată oferta care ni se pune în fața ochilor în ziua de astăzi, când numai că nu ți se spune: „Leapădă-te de credință, leapădă-te de credința în Dumnezeu și în sfinții Săi, nu mai crede în Biserică și în Tainele sale”. Iată oferta care ni se face și, dacă ne vom afla lămuriți, atunci vom ști să deosebim binele de rău, vom ști să deosebim ceea ce este fals de ceea ce este adevăr. Să dăm deoparte falsul, să dăm deoparte minciuna, căci nu este altceva la mijloc decât minciună multă și alergare goală după vânt.

Îmi spunea cineva că un tânăr bine așezat, echilibrat, a mers și el și a vrut să se angajeze la un cotidian din presa scrisă și i s-a spus un singur lucru: „Trebuie să scrii și să lovești în Biserică”. Iar el a spus: „Așa ceva nu voi face”. Și a preferat să nu aibă acel serviciu. Mulți o fac pentru o bucată de pâine, dar pâinea aceea nu este o pâine cu gust bun, ci o pâine care este pâinea și banul lui Iuda, pentru că vinde sufletul fraților și al creștinilor bine așezați, echilibrați. De aceea, să ne dea Dumnezeu lămurire sfântă și curată. Să fim atenți. Noi ne bucurăm de săgețile acestea trimise împotriva sfintei noastre ortodoxii, noi ne bucurăm pentru că acestea ne întăresc în dreapta credință, ne întăresc în răbdare și în dragoste, pricinuiesc minuni. De aceea, să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte. Viața noastră să ne-o petrecem frumos, duhovnicește, să fim atenți la tot ceea ce ni se oferă și să avem discernământ, dreaptă socoteală, să știm să cumpănim, ca să trăim frumos, căci o viață trăită frumos este o viață plăcută lui Dumnezeu.

Facă bunul Dumnezeu ca, în ziua aceasta de pomenire a Sfântului Dimitrie din Basarabi și a Sfântului Mucenic Nestor, ucenicul Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, care l-a ucis pe Lie și care, în cele din urmă, și-a vărsat și el sângele pentru Hristos, acești sfinți ai lui Dumnezeu să ne ajute ca aceste cuvinte care s-au rostit în biserica noastră să rodească pe deplin. Bunul Dumnezeu să ne dea sănătate, tărie, bună virtute și discernământ în toate.

(Putna, 29 octombrie 2013)