Cum să ne pregătim pentru o spovedanie adevărată - Sfântul Teofan Zăvorâtul

Este necesar să ne pregătim pe îndelete în vederea unei spovedanii mântuitoare. 

 

1) Ferm convins de necesitatea acestei Sfinte Taine, mergi şi te spovedeşte, dar nu ca şi când ar fi ceva inedit în viaţa ta sau o simplă tradiţie, ci susţinut de credinţa sinceră că pentru tine, păcătosul, este singura cale spre mântuire. Şovăiala te ţine încă printre cei osândiţi şi lipsiţi de milostivirea lui Dumnezeu. Dacă nu intri în acest spital, sufletul tău nu-şi va recăpăta sănătatea şi vei rămâne aşa cum eşti: bolnav şi tulburat. Nu vei intra în împărăţia cerurilor decât prin uşa pocăinţei.

2) Încredinţarea aceasta lăuntrică naşte dorinţa de a merge la spovedanie. Fii încredinţat că nu mergi la un abator, ci la un izvor de tămăduiri şi binecuvântări. Acela care-şi zugrăveşte cât mai viu roadele pe care le aduce spovedania, va arde de dorinţa unei cât mai dese mărturisiri. Mergem la ea acoperiţi de rănile păcatului din cap până-n picioare şi ieşim de la ea tămăduiţi, cu toate mădularele sănătoase, plini de viaţă, întăriţi, cu simţământul că de aici înainte nu ne vom mai molipsi iar. Mergem împovăraţi de jugul greu al tuturor păcatelor, care ne chinuie şi ne lipseşte de pacea sufletească. Ne întoarcem bucuroşi, având parcă aripi, cu sufletul împăcat şi încredinţat că am fost pe deplin iertaţi.

3) Vor apărea ruşinea şi teama - nu te pierde cu firea! Pentru aceasta a fost instituită Taina Pocăinţei, să trezească în noi teama şi ruşinea, şi cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai mântuitoare. Să doreşti a te spovedi înseamnă să doreşti ruşine multă şi frică mare, căci cel ce doreşte vindecarea nu ştie oare cât de dureros este tratamentul? De bună seamă că ştie, însă o dată cu hotărârea de a se vindeca a luat-o şi pe cea de a suporta durerile, în nădejdea însănătoşirii. Şi tu, când ai fost ros de sentimentul pocăinţei, n-ai alergat oare la Dumnezeu, spunându-I: „Sunt gata să sufăr oricât, dar miluieşte-mă şi iartă-mă!?”. Ei bine, acum ţi se întâmplă după voia ta. Nu te scârbi din pricina ruşinii şi a fricii, pentru că sunt strâns legate de spovedanie spre binele tău. Arzând în ele, te vei întări duhovniceşte. Te-ai lămurit în cuptorul pocăinţei - mai căleşte-te un pic! Atunci ai ars de unul singur mărturisindu-te înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, acum treci ca prin foc înaintea unui martor rânduit de Dumnezeu, ca o dovadă a sincerităţii mărturisirii celei dintâi şi poate spre a o desăvârşi pe aceea. Va fi o judecată, la care ruşinea şi frica aduse de ea vor fi fără nici o nădejde. Ruşinea şi frica de la spovedanie le îndepărtează pe acelea de la judecată. Dacă nu vrei să le trăieşti pe acestea din urmă, atunci înghite paharul celor dintâi. Pe lângă acest aspect, se întâmplă întotdeauna ca, potrivit cu intensitatea trăirii lăuntrice a celui ce se pocăieşte, să se reverse peste el mângâierea la spovedanie. Acum Mântuitorul îşi îndeplineşte făgăduinţa, arătându-Se ca Cel ce mângâie şi odihneşte pe osteniţi şi împovăraţi! Pocăindu-ne din toată inima şi mărturisindu-ne curat, inima noastră va afla adevărul acestor cuvinte prin propria experienţă, nu numai prin credinţă.

4) Ţinând în minte toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi întărindu-ţi hotărârea lăuntrică de a nu le mai repeta, adu-ţi aminte că stai înaintea Domnului Însuşi, Care-ţi primeşte mărturisirea; şi spune tot ce îţi împovărează conştiinţa, fără a omite nimic. Dacă te-ai apropiat cu dorinţa de a te umple de ruşine, atunci cu siguranţă n-ai să te îndreptăţeşti, ci vei arăta cât mai clar toate josnicele înclinaţii şi pofte păcătoase, hrănindu-ţi astfel inima ta cea umilită. Să fii încredinţat că fiecare păcat mărturisit este dezrădăcinat din inimă, iar orice păcat tăinuit şi nespovedit rămâne ascuns în ea, spre îndoita ta osândă, pentru că ai venit cu o rană la Doctorul Care pe toate le vindecă şi-ai plecat netămăduit. Ascunzând păcatul de duhovnic, ai închis rana cu forţă, fără părerea de rău că îţi păgubeşti şi-ţi chinui sufletul; în viaţa Fericitei Teodora, care a trecut prin vămile văzduhului, este scris că întrebătorii cei groaznici n-au mai aflat scrise în zapisurile lor păcatele pe care Fericita le mărturisise la duhovnic, îngerii i-au spus după aceea că prin spovedanie se şterg nevăzut păcatele din toate cărţile şi zapisurile unde au fost scrise. Nu vom găsi nicăieri păcatele mărturisite curat, nici în hrisoavele propriei conştiinţe, nici în cartea celor vii, nici în zapisurile viclenilor vrăjmaşi ai mântuirii, fiindcă spovedania le-a şters pe toate. Aruncă de la tine povara cea grea, fără să tăinuieşti nimic.

Un alt rost al mărturisirii complete este ca părintele tău duhovnicesc să aibă o înţelegere cât mai limpede a celui pe care-l are la spovedit, să te vadă aşa cum eşti de fapt, şi rostind cuvintele de dezlegare, să te dezlege pe tine şi nu pe altcineva. Atunci când el rosteşte: „Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, şi să-ţi lase ţie toate păcatele” [Molitfelnic, 1992, pp. 67-68, n. tr. rom.], să nu rămână în tine nimic din cele la care se referă aceste cuvinte. Procedează înţelept acela care, dorind să se spovedească după o îndelungă zăcere în noroiul păcatului, găseşte un prilej de a vorbi cu părintele duhovnicesc şi de a-i istorisi întreaga sa viaţă dusă în pofte şi păcate. Toţi trebuie să ne îngrijim de o mărturisire completă a păcatelor, pentru că Domnul Hristos a dat puterea de a se ierta păcatele, dar nu în mod necondiţionat, ci cu condiţia să se facă pocăinţă pentru ele şi să fie mărturisite. Dacă acestea nu te însoţesc în drumul tău la duhovnic, atunci este posibil ca părintele să rostească: „Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale”, iar Dumnezeu să spună: „Eu te osândesc”.

5) Acum spovedania s-a terminat. Părintele duhovnicesc îşi ridică epitrahilul şi ţinându-l în mâini ţi-l aşează pe cap, rostind dezlegarea de toate păcatele şi făcând semnul crucii pe capul penitentului. Ce se petrece în această clipă în sufletul nostru este binecunoscut celor ce s-au spovedit curat. Harul inundă toată fiinţa noastră, şuvoaie revărsându-se dinspre creştet spre inimă şi umplând-o de bucurie. Aceasta nu este rodul strădaniilor omeneşti, nici ale penitentului, nici ale duhovnicului, ci este lucrarea tainică a Mântuitorului Hristos, Tămăduitorul şi Mângâietorul sufletelor. Unii aud rostindu-se în aceste clipe cuvinte dumnezeieşti în inima lor, menite să-i întărească şi să-i lumineze pe mai departe în nevoinţele lor. Aceasta este un fel de armă duhovnicească dăruită de Mântuitorul Hristos proaspătului venit între oştenii ce luptă în numele Său. Cine a auzit un asemenea cuvânt să-l păstreze bine, spre a afla mângâiere şi întărire - mângâiere pentru că de bună-seamă Domnul, cercetând astfel sufletul robului său, i-a primit mărturisirea; întărire pentru că în ceasul ispitei trebuie doar să-şi amintească cuvintele dumnezeieşti şi de undeva vine puterea de a birui ispita! Din ce le sporeşte curajul luptătorilor pe câmpul bătăliei? Dintr-un cuvânt rostit de comandantul lor, care îi îmbărbătează. La fel este şi în cazul spovedaniei.

6) Cu acestea totul ia sfârşit. Nu-ţi rămâne decât să cazi la picioarele lui Dumnezeu cu simţământul mulţumirii pentru negrăita Lui milostivire şi să săruţi Crucea şi Evanghelia ca semn al făgăduinţei tale. Păşeşte cu bărbăţie pe calea arătată în Evanghelie, decis să îi urmezi lui Hristos Mântuitorul; să porţi jugul şi povara Lui pe umerii tăi. Mergi în pace, deşteptându-ţi râvna lăuntrică de a trăi după făgăduinţă şi aducându-ţi aminte că de acum încolo vei fi judecat din cuvintele tale. Ai făcut o făgăduinţă - ţine-o! Ea a fost pecetluită prin această Sfântă Taină şi de aceea străduinţa ta de a o împlini trebuie să crească şi mai mult, ca să nu cazi iar în rândurile celor osândiţi, care au stins şi alungat risipit harul.

7) Dacă duhovnicul tău îţi rânduieşte vreun canon, primeşte să-l împlineşti cu bucurie şi cere-i tu să-ţi rânduiască unul în caz că el nu o face. Canonul îţi aprinde râvna trebuincioasă oricărui călător pe calea mântuirii şi este totodată scut şi zid de apărare împotriva vrăjmaşului ce caută să surpe temelia noii tale vieţi. Iată ce a răspuns Patriarhul de Constantinopol luteranilor: „Însoţim dezlegarea păcatelor cu rânduirea canonului din numeroase motive întemeiate şi vrednice de crezare, în primul rând, printr-o pătimire rea asumată de bunăvoie, penitentul va scăpa aici de pedepsele înfricoşătoare de acolo, din viaţa viitoare, pentru că nimic nu înmoaie mai mult milostivirea lui Dumnezeu decât suferinţa, dar mai ales cea de bunăvoie. De aceea spune Sfântul Grigorie că dragostea lui Dumnezeu se dobândeşte prin lacrimi. În al doilea rând, canonul nimiceşte poftele trupeşti, care odrăslesc atâtea păcate, pentru că ştim că pornirile păcătoase se tămăduiesc prin lucrarea celor opuse lor. În al treilea rând, prin canon se pune frâu sufletului, neîngăduindu-i a se nărăvi iarăşi spre patimile de care tocmai s-a curăţit, în al patrulea rând, prin canon îl obişnuim pe creştin să se nevoiască şi să-şi dobândească răbdarea, căci toată virtutea este rodul nevoinţelor în conlucrare cu Harul, în al cincilea rând, prin canon vedem şi cunoaştem dacă cel ce se pocăieşte a ajuns la ura sinceră faţă de păcat”

(Nota 14, Lecturi creştineşti, 1842, vol. l, p. 244 - în limba rusă).

Cel ce trece prin toată această şcoală de tămăduire sufletească şi - ceea ce este esenţial - îşi mărturiseşte păcatele fără a ascunde nimic se întoarce din casa lui Dumnezeu în acelaşi mod în care criminalii, care au primit în loc de sentinţa pedepsei cu moartea graţierea şi achitarea de toată vina, se întorc de la tribunal. Se întoarce cu un adânc simţământ de mulţumire şi recunoştinţă faţă de Mântuitorul sufletelor noastre, cu hotărârea nestrămutată de a se afierosi pe sine lui Dumnezeu şi împlinirii poruncilor Lui pentru tot restul vieţii, scârbit de toate relele pe care le-a lucrat până atunci şi arzând de dorinţa de a şterge toate urmele adânci lăsate de păcatele sale. Cine a primit dezlegarea de păcate, din încredinţare lăuntrică simte că viaţa lui are un rost, că a fost cercetat de o putere mai presus de fire. Harul lui Dumnezeu, care până acum a lucrat din afară, ajutându-l în strădaniile sale de a se birui pe sine însuşi, pătrunde în fiinţa lui prin cuvintele „Te iert şi te dezleg”, se uneşte cu duhul lui şi deşteaptă în el dorinţa arzătoare, care îl însufleţeşte şi-l îndeamnă să iasă la lucrul său şi la lucrarea sa până în seara vieţii sale.

Sursa: „Calea spre mântuire”, Sf. Teofan Zavoratul

Sfântul Teofan Zăvorâtul - Să facem în suflet un rai duhovnicesc / Sensul vieții

Să ne îngrijim, atâta vreme cât suntem vii, a ne curăţi de toată întinăciunea patimilor, şi în locul lor să sădim toate virtuţile. Fireşte, asta cere osteneală, şi încă nu puţină; însă cum ar putea fi altfel? Fără osteneală nimic nu se făptuieşte. Cel care şi-a lăsat ogorul în părăsire şi a lăsat să crească pe el orice buruiană, iar apoi se va hotărî să-l cureţe, fireşte că îşi va răni şi tăia mâinile smulgând mărăcinii şi buruienile ghimpoase – dar ia el în seamă lucrul acesta? Nu. Aproape că nici nu bagă de seama osteneala, fiindcă aşteaptă ca, în cele din urmă, să aibă un ogor rodnic, sau o grădină cu flori şi pomi roditori, care îi vor aduce fel şi fel de bucurii.

Nici sufletul acoperit cu mărăcinii patimilor nu poate fi curăţit fără osteneli şi lupte dureroase; dar după ce, curăţindu-l de ele, îl vom semăna cu seminţe, el va înflori cu toate virtuţile şi cu frumuseţi duhovniceşti de tot felul, care vor atrage atât privirile cereşti, cât şi pe cele pământeşti. Atunci va fi în suflet un rai duhovnicesc şi Însuşi Domnul, ca oarecând în Raiul pământesc, va umbla în el, umplându-l cu mângâieri de negrăit, precum Însuşi a făgăduit prin proorocul, zicând: „Curăţiţi-vă… şi Eu mă voi sălăşlui în voi şi voi umbla, şi voi fi vouă Dumnezeu” (II Corinteni 6, 16).

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, 2002, p. 167)

Sursa: Doxologia

Sfântul Teofan Zăvorâtul: De ce suntem alungati de la nunta?

Tâlcuirea Sf. Teofan Zăvorâtul pentru pilda nunții fiului de împărat. Sfântul Teofan ne arată că această pildă ne îndeamnă să ne cercetăm cu o întrebare simplă dar necruțătoare de sine: suntem, oare, creștini?

“Împăratul întinde ospăţ de nuntă, trimite o dată după cei chemaţi, trimite de două ori, dar ei nu vin din pricina grijilor lumeşti: unul e prins cu gospodăria, altul cu negoţul.

Au fost chemaţi alţii şi de această dată cămara de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Printre aceştia a fost aflat unul care nu avea haină de nuntă şi, drept aceea a fost aruncat afară.

Tâlcul pildei e limpede. Ospăţul de nuntă este împărăţia Cerurilor; chemarea este propovăduirea Evangheliei; cei ce n-au vrut să vină sunt cei ce nu au crezut de fel; cel fără haină de nuntă este cel care a crezut, dar nu a trăit după îndreptarul credinţei lui. Fiecare să se gândească din care tagmă face parte.

Că suntem chemaţi este limpede – dar suntem, oare, credincioşi? Fiindcă şi printre credincioşi pot fi, în ciuda numelui, unii fără credinţă. Unul nici nu se gândeşte la credinţă, ca şi cum n-ar fi; altul ştia câte ceva despre ea şi din ea şi este mulţumit cu asta; altul o tâlcuieşte strâmb; altul nutreşte de-a dreptul vrăjmăşie faţă de ea; şi toţi aceştia – sunt număraţi printre creştini, chiar dacă nu au nimic creştinesc într-înşii.

Dacă eşti credincios, cercetează dacă simţirile şi faptele tale – haina de nuntă a sufletului sunt pe potriva credinţei tale. Poţi să cunoşti bine credinţa şi să te arăţi plin de râvnă pentru ea, dar în viaţă să lucrezi patimilor, adică să te îmbraci în haina de ruşine a sufletului iubitor de păcat. Astfel de oameni spun una, şi în inimă au alta; în gură au: „Doamne, Doamne!”, iar înlăuntru: „Mă lepăd de Tine”. Aşadar, cercetaţi-vă pe voi înşivă: sunteţi, oare, în credinţă şi în haina de nuntă a virtuţilor, sau în zdrenţele ruşinoase ale păcatelor şi patimilor?”

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Ed. Sophia)

Sursa: Cuvântul Ortodox

Predica Sfântului Teofan Zăvorâtul la ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

foto: Doxologia

Apostolul

I Corinteni 1, 18-24

Fraţilor, cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o». Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Oare n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie; dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Evanghelia

Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-30, 31-35

În vremea aceea s-au sfătuit căpeteniile preoţilor bătrânii împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, şi L-au dus la Pilat, zicând: răstigneşte-L, răstigneşte-L! Pilat le-a zis: luaţi-L voi şi-L răstigniţi, căci eu nu găsesc în El nici o vină. I-au răspuns iudeii: noi lege avem şi după legea noastră trebuie să moară, căci s-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi a întrebat pe Iisus: de unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns. Atunci Pilat i-a zis: cu mine nu vorbeşti? Oare, nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc? Iisus i-a răspuns: nu ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus.

Deci, când a auzit Pilat aceste vorbe, a scos pe Iisus afară şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit: pardosit cu pietre, iar evreieşte: gabbata. Şi era ziua pregătirii Paştilor, vineri, pe la ceasul al şaselea; şi a zis Pilat iudeilor: iată împăratul vostru! Dar ei au strigat: ia-L, ia-L, răstigneşte-L. Pe împăratul vostru să-L răstignesc? - i-a întrebat Pilat. Căpeteniile preoţilor au răspuns: n-avem împărat decât numai pe Cezarul. Atunci L-a dat lor ca să-L răstignească. Şi au luat pe Iisus şi L-au dus ca să-L răstignească. Şi, Însuşi ducându-şi crucea, a ajuns la locul numit al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Acolo L-au răstignit; şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus. Şi Pilat a scris o tăbliţă şi a pus-o deasupra crucii. Şi era scris pe ea: Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor. Deci mulţi dintre iudei au citit această tăbliţă, căci era aproape de oraş locul unde a fost răstignit Iisus. Şi era scris evreieşte, greceşte şi latineşte.

Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe maica Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis maicii Sale: femeie, iată fiul tău. Apoi a zis ucenicului: iată mama ta. Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat în casa sa. După aceea, ştiind Iisus că acum toate s-au săvârşit, plecându-şi capul, şi-a dat duhul.

Iar iudeii, de vreme ce era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbătă pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, asemenea şi pe ale celuilalt răstignit împreună cu El. Venind însă la Iisus, dacă au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor; ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Sa şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel care a văzut a mărturisit, şi adevărată este mărturisirea lui.

*

Predica Sfântului Teofan Zăvorâtul la ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Ce gând bun a pus Domnul în inima celor ce au ctitorit biserica aceasta, să o închine slavei Crucii Lui! Cât de mângâietor este acest lucru pentru cei vii şi cât de mângâietor pentru cei adormiţi! Cât de multă hrană pentru credinţă aduce această îmbinare a slavei înălţării Crucii cu vremelnica odihnă a rămăşiţelor noastre pământeşti după ieşirea din această viaţă! Vă amintesc icoana noastră plină de înţelesuri care înfăţişează învierea! Acolo e zugrăvită Crucea, care cu capătul de jos se pogoară până în iad, iar cu braţele se sprijină pe pământ… Pe partea de jos, ce se pogoară în iad, suie protopărinţii – Adam şi Eva… iar după ei şi ceilalţi drepţi, traşi de dreapta Domnului, Care stă pe capătul de sus. Cred că înţelegeţi sensul acestei reprezentări! Ea înseamnă că Domnul, prin Crucea Sa, a stricat iadul şi i-a slobozit pe cei care se aflau acolo înaintea venirii Lui.

Aşadar Crucea lui Hristos a fost scară de suire din iad în rai pentru cei care au trăit înainte de Domnul Iisus Hristos… Ce este ea, atunci, pentru noi? Pentru noi, ea este scară de suire la cer îndată după desfacerea sufletului de trup. Pentru că acum cei ce cred în Hristos Iisus nu se pogoară la iad.

Şi atunci, cât de mângâietor trebuie să fie pentru noi faptul că apropiaţii noştri, părăsind această lume, nu sunt luaţi pe neaşteptate, în starea aceasta, de drumul necunoscut, ci îndată îl întâmpină pregătiţi – şi cât de dulce este încredinţarea că poate nici noi nu suntem lipsiţi de mângâierea aceasta…

Aşadar să mulţumim Domnului, Care a rânduit toate acestea pentru noi. Pentru toţi cei care ies din această viaţă a fost pregătită scara urcuşului la cer, şi anume Crucea… însă de fapt urcă pe ea doar cei care s-au deprins să umble sub cruce în viaţa de acum… Iar cei care în viaţa de acum nu au reuşit sau nu au vrut să umble sub cruce aşa cum trebuie nu vor trage niciun folos de pe urma faptului că pentru cei care pleacă de aici există o scară către cer. Pentru că ei fie n-o vor găsi, fie, găsind-o, nu se vor putea folosi de ea.

După aceasta puteţi trage învăţătura pe care v-o insuflă această biserică cu hramul înălţării Sfintei Cruci, aflată în cimitir! Prin aceasta parcă s-ar zice: „Mângâiaţi-vă cu faptul că după despărţirea de trup vi se pregăteşte scară către cer, dar totodată îngrijiţi-vă şi de pregătirea pentru a urca pe ea, deprinzându-vă să umblaţi cu bună chibzuinţă sub cruce de-a lungul vieţii de acum.”

Auzind acestea, să nu suspine nimeni cu amărăciune, zicând: „Ce să facem? De unde să luăm cruci şi cum să umblăm sub greutatea lor?” Nu vă neliniştiţi! Domnul ştia că fară cruci nu putem avea parte de mântuire, şi ca atare a rânduit viaţa noastră în aşa fel, încât clipă de clipă şi din toate părţile suntem înconjuraţi de cruci. Ne rămâne de făcut numai un singur lucru… să luăm asupră-ne şi să ne purtăm crucile aşa cum trebuie. Va voi arăta care sunt crucile acestea, cum trebuie luate şi purtate.

Cea dintâi  cruce este această amară petrecere a noastră pe pământ, plină de necazuri, de lipsuri, de nemulţumiri, de boli şi de tot felul de nevoi. Doar am fost zidiţi pentru fericire, însă, călcând porunca, am fost surghiuniţi din rai – şi iată că ducem epitimia petrecerii vremelnice în această vale a plângerii şi a tânguirilor… Nimeni nu este liber de această cruce, însă oricine are libertatea de a şi-o preface într-o doctorie vindecătoare sau de a-şi otrăvi viaţa cu ea. Pentru ca aceasta din urmă să nu se întâmple, iată ce este de făcut… Trebuie să socotim că merităm starea aceasta şi să Îi spunem Domnului sincer: „Nu merit ceva mai bun!“; după aceea trebuie să ne ocărâm pe noi înşine, că suntem singurii vinovaţi de toate acestea şi, în fine, să îndurăm cu seninătate toate necazurile. Numai umblând în felul acesta, sub această cruce, vom primi îndrăznire ca şi după ieşirea din cele de aici să ne suim pe Cruce către cer.

Cea de-a doua cruce este alcătuită din toate slăbiciunile noastre, din toate simţămintele şi dispoziţiile nedrepte ale inimii noastre. Dumnezeu l-a făcut pe om drept, însă acesta, ascultând de sfatul şarpelui, a primit în sine sămânţa răului, care a strâmbat firea lui cea bună… nu a nimicit-o, ci, altoindu-se pe ea, stă înaintea ei ca o sminteală şi o ispită. Nimeni nu este slobod nici de această cruce, şi cine nu ştie cât de tulburătoare şi de supărătoare este ea! Iată ce trebuie să facă cel care vrea să o întoarcă spre folosul său: să nu se lase târât de nicio pornire nedreaptă a inimii; dacă s-a lăsat târât fară voie, să se pocăiască şi să ia din nou poziţie de luptă împotriva patimilor. Orice refuzare a patimilor păcătoase, orice biruinţă asupra lor este un pas sub Cruce şi pregătire pentru suirea treptată de după moarte, pe Cruce, în rai.

Cea de-a treia cruce, altfel spus al treilea fel de cruce, este osteneala, pe care nu o putem ocoli, împreunată nedespărţit cu greutăţile şi răbdarea în îndeplinirea îndatoririlor ce stau asupră-ne. Niciun om nu este liber de îndatoriri – însă îndeplinirea acestora cere neapărat încordarea puterilor şi statornicie sau, totuna, osteneală şi răbdare… Astfel, răbdarea în împlinirea statornică a îndatoririlor cu care suntem însărcinaţi, dimpreună cu biruirea tuturor piedicilor legate de aceasta, alcătuieşte crucea şi, totodată, felul în care ne putem folosi de ea precum se cuvine. Eşti tată sau mamă? Rabdă, îndeplinindu-ţi îndatoririle de tată, de mamă… Eşti judecător? Rabdă, îndeplinindu-ţi îndatoririle de judecător conştiincios (despre cel lipsit de conştiinţă ce să mai vorbim… acela se spânzură singur pe cruce spre pierzare). Eşti învăţător? Fă-ţi neobosit treaba de învăţător… Eşti negustor? Negustoreşte aşa cum trebuie… Astfel, fiecare, îndeplinind îndatoririle legate de locul şi tagma sa, se va întâlni cu răbdarea şi osteneala - altfel spus cu crucea, pe care purtându-o cu seninătate va dobândi putere să urce neîmpiedicat la cer, pe Cruce, în viaţa de dincolo de mormânt.

Mai sunt o mulţime de alte cruci: crucea omorârii cugetării deşarte, crucea răstignirii propriului plac, crucea lepădării de toate plăcerile sau, una peste alta, crucea lepădării de sine cu de-amănuntul; şi, mai presus de toate, crucea dăruirii de sine lui Dumnezeu, când de la încredinţarea în voia lui Dumnezeu amorţeşte în om orice frământare privitoare la rânduirea sorţii sale vremelnice şi a celei veşnice.

Iată câte cruci! şi asta nu este încă totul… De altfel, la ce bun să le înşirăm pe toate cu de-amănuntul?.. În ce priveşte rostul lor, nu e nevoie de vorbe multe – am arătat deja în ce stă el.

Purtând cu seninătate soarta ce ţi-a fost dată şi luptându-te bărbăteşte cu patimile şi poftele, mergi cu răbdare pe calea lucrurilor la care eşti îndatorat, silindu-te să ajungi pe tărâmul lipsit de tulburare al hotărâtei încredinţări în voia lui Dumnezeu.

Astfel vieţuind, vom dobândi fară îndoială putere şi îndrăznire spre a urca fară împiedicare la cer pe Cruce după ieşirea din această viaţă! Domnul să ne înţelepţească pe toţi ca să facem astfel. Cel ce cârteşte împotriva sorţii sale, care slujeşte patimilor, cel care se leneveşte să îşi îndeplinească îndatoririle, cel care este împlinitor al propriului plac şi cugetător de cele deşarte poartă şi ei cruci, dar nu spre mântuire... Să ne izbăvească Domnul de această nechibzuinţă, întru care ne pierdem aşteptând să ne mântuim, fară a bănui cursele vrăjmaşului, care în acest fel ne încurcă şi ne pregăteşte să-i cădem jertfă în cealaltă viaţă. Amin!

Sursă: Cuvântul ortodox

A începe din nou – aceasta este legea vieţii duhovniceşti / Sensul vieții

foto: Gabriel Marian(Orthphoto)

Să aveţi totdeauna în suflet pomenirea lui Dumnezeu şi pomenirea morţii... Păstraţi duhul căinţei, inima înfrântă şi smerită...Fiţi ascultători, iubiţi tăcerea...Nu vă petreceţi timpul în zadar.

Lupta duhovnicească...Lupta care duce la a trăi întotdeauna în pace adâncă şi cu Dumnezeu, şi cu oamenii, şi cu noi înşine.

În fiecare neputinţă sufletească trebuie să vă îndreptaţi imediat cu rugăciune către Domnul, cerându-I să vă vindece. Apoi întrebuinţând şi mijloacele care depind de voi şi propriile eforturi, aşteptaţi ajutorul de sus şi Domnul vă va trimite ajutor la timp şi vă va vindeca.

Rodul final al rugăciunii este formarea sentimentului faţă de Dumnezeu, care este nedespărţit de rugăciunea neîncetată sau este totuna cu ea. Aici se află legătura vie cu Dumnezeu – ţelul vieţii duhovniceşti.

În afară de neîndurarea faţă se sine, cei mai puternici stimulenţi duhovniceşti sunt şederea cu atenţie în prezenţa lui Dumnezeu şi aşteptarea neîncetată a morţii.

A începe din nou – aceasta este legea vieţii duhovniceşti. Fiecare zi trebuie să o socotim prima zi din viaţă trăită în frica de Dumnezeu, uitănd toate cele din urmă, în afara păcatelor, pentru care întotdeauna trebuie să ne căim.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte – viaţa duhovnicească, Editura Egumeniţa, p.249)

Sursă: Doxologia

Predica la Duminica a XII-a după Rusalii: Tânărul cel bogat. SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL: "Este, oare, desăvârşită întoarcerea noastră?"

foto: Doxologia

APOSTOLUL

I Corinteni 15, 1-11

Fraţilor, vă aduc aminte Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi, prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o - dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar - căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim, şi voi aşa aţi crezut.

EVANGHELIA

Matei 19, 16-26

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un tânăr oarecare şi l-a zis: Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: de ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu; iar dacă voieşti să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile. Care, a zis el? Iisus i-a răspuns: să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Tânărul I-a zis: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele; ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi-Mi  urmează Mie. Tânărul însă, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Atunci Iisus a zis către ucenicii Săi: adevărat vă spun vouă că un bogat cu anevoie va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi vă spun că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Ucenicii Lui, auzind acestea, s-au tulburat foarte tare şi I-au zis: cine poate atunci să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: la oameni aceasta este cu neputinţă, însă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

*

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL: Este, oare, desăvârşită întoarcerea noastră?

“În Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bogat, care căuta mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi spunea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii. Auzind de Mântuitorul, tânărul căuta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pentru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru strâmbătăţile din inima mea”. După cum ştiţi, el se înşela în aşteptarea sa. Mântuitorul i-a spus asemenea cuvinte, că tânărul a plecat de la El mâhnit (Mt. 19, 22). Domnul a pretins de la el ca jertfă tocmai ceea ce el dorea să păstreze pentru sine. Avea multe avuţii (Mt. 19, 22), se desfăta de ele şi de tot ce ţinea de asta: îndestulare, poziţie de vază între oameni, onoruri, o anumită treaptă de autoritate şi putinţa de a face prin alţii şi în mijlocul altora tot ce voia. El făcea şi fapte bune, însă acestea nu-l costau nimic; împlinirea lor nu cerea de la el niciun fel de jertfe. Domnul a văzut de la prima privire aruncată asupra tânărului boala de care era molipsit sufletul lui. Apoi, după ce a atins uşor ceea ce făcea el, a apăsat cu toată greutatea hotărârii Sale dumnezeieşti pe ceea ce el ascundea în sine – pe împătimirea lui de agoniseli...

„Ai împlinit, zice, toate poruncile... acum, dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; lasă totul, vino şi urmează Mie!” (Mt. 19,21)

A avea comoară în ceruri: ce poate fi mai de preţ decât acest lucru? Şi totuşi, tânărul a plecat mâhnit... negreşit, pentru că ceea ce avea pe pământ era pentru el mai de preţ decât ceea ce îi fusese făgăduit în ceruri. Şi totuşi, nu putem spune că nu se îngrijea de mântuire. Toată problema lui constă în aceea că nu avea întoarcere desăvârşită spre Dumnezeu. El voia să-şi mântuiască sufletul, dar nici de iubirea lucrurilor lumeşti nu voia să se lase, iar lucrurile acestea două sunt incompatibile între ele... Unde e Domnul, acolo nu e nimic lumesc. Şi unde e ceva lumesc, acolo nu-i nimic de-al Domnului.

Având un asemenea exemplu de dezaprobare dumnezeiască pentru întoarcerea nedesăvârşită către El, să ne întoarcem, fraţilor, spre noi înşine şi să ne cercetăm: oare este desăvârşită întoarcerea noastră? Dacă nu, să ne străduim s-o facem desăvârşită. Oare suntem aşa de rupţi de împătimiri, încât putem spune că suntem gata în orice clipă să facem tot ce va cere Domnul? Dacă nu, să ne îngrijim a ridica ruperea noastră de împătimiri la această treaptă. Pentru că principalul este să aducem totul jertfă voii lui Dumnezeu. Când se săvârşeşte în noi o asemenea cotitură, întoarcerea noastră este deplină şi nu vor fi piedici din nicio parte atât ca noi să ne arătăm desăvârşiţi cât şi ca Domnul să ne recunoască astfel. Pasărea care nu este nici legată, nici închisă în colivie, zboară fără împiedicare pe întinderea văzduhului: şi cel care s-a dezlegat din toate părţile de împătimirile lumii lucrează slobod, fără împiedicare, pe tărâmul voii lui Dumnezeu. Iar cine lasă în sine vreo împătimire este slobod doar până când se aduce atingere împătimirii respective. Îndată ce Domnul va cere să fie jertfită şi aceasta, omul se tulbură, se simte strâmtorat şi asemenea tânărului din Evanghelie, se depărtează de Dumnezeu, deşi o face cu mâhnire.

Dacă privim din afară la acel tânăr şi la cei asemenea lui, putem zice cu părere de rău: „Uite cât s-au ostenit, şi degeaba!” Dar dacă cercetăm esenţa lucrurilor, se va arăta că ei nu s-au ostenit aproape deloc. Cea dintâi osteneală este tocmai cea în care dai înapoi. Păcatul, care trăieşte în noi – sau, mai bine zis, vrăjmaşul, care lucrerază prin el – este viclean foarte şi se pricepe să se ascundă sub măştile cele mai luminoase. Toţi ştiu că fiecare dintre noi poate avea o mulţime de dispoziţii şi înclinări reprobabile, însă întotdeauna sunt între ele una sau două dominante în jurul cărora se grupează toate celelalte. Când se aprinde dorinţa mântuirii, conştiinţa cere să dezrădăcinăm tot ce este nedrept, fără să ne cruţăm pe noi înşine şi fără să luăm în seamă nicio durere a inimii noastre. Începe munca lăuntrică. Cel de bună credinţă e gata să aducă totul jertfă Domnului, pe când sufletele care şchioapătă de amândouă picioarele şi suferă de autocompătimire, deşi se leapădă de multele lucruri pe care nu pun preţ, păstrează totdeauna în ele ceea ce nutreşte cu precădere egoismul lor şi prin aceasta strică totul. Ele cred că au făcut mult, însă în fond n-au făcut nimic; cred că la asemenea fapte ale lor nu contează prea mult că ai o trăsătură a iubirii de păcat sau faţă de lume, în timp ce pentru ei personal în acest puţin stă totul – tot păcatul şi toată lumea.

Când copacului i se taie multele rădăcini, insă rămâne una singură, tot mai trăieşte şi înfloreşte şi aduce roadă: şi păcatul şi lumea înfloresc în noi pe de-a-ntregul, deşi pare că le slujim doar cu o părticică... Iar de aici iată ce reiese: după cum o rădăcinuţă de iederă, crescând, acoperă un copac întreg şi câteodată îl înăbuşă, aşa şi păcatul, rămânând în noi prin vreo latură a sa, umple cu duhul său toată viaţa noastră şi spurcă toate faptele noastre, făcându-le netrebnice în ochii lui Dumnezeu. Atunci înseşi faptele săvârşite, chipurile, pentru a face placul Domnului devin armă a patimii pe care o răsfăţăm în noi, adică evlavia devine armă a păcatului şi a lumii, iar formele slujirii lui Dumnezeu – acoperire a faptelor nedumnezeieşti. Şi reiese că noi suntem un fruct frumos la înfăţişare, cu putreziciune sau viermi înăuntrul său. Multe persoane care iubesc lumea au conştiinţa împăcată. Frica pierzării veşnice le împinge să facă unele fapte potrivit poruncilor evanghelice, însă autocompătimirea le ţine în slujba lumii şi a păcatului. Ele cred că s-au îndreptat, însă de fapt sunt ceea ce spune Domnul: nu eşti nici cald, nici rece: te voi vărsa din gura Mea (Apoc. 3,16). Izbăveşte-ne, Doamne, de acestă soartă!

Cain a adus jertfă lui Dumnezeu... iar Dumnezeu n-a băgat-o în seamă. De ce? Pentru că a adus ceea ce nu îi era drag. Avraam este slăvit în întreaga lume ca părinte al credincioşilor, pentru că la cererea Domnului a fost gata să îl jertfească, sau îl şi jertfise deja în inima sa, pe fiul său cel iubit, unul-născut, a jertfit ceea ce îi era mai scump decât orice... Asemenea jertfă cere Dumnezeu şi de la fiecare dintre noi... Şi pe bună dreptate! El însuşi a făcut şi face totul pentru noi. Nu doar că ne-a făcut, ne păzeşte şi are grijă de noi, ci când a venit vremea să întocmească mântuirea noastră, n-a folosit pentru aceasta vreo făptură nimicnică, ci pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis în lume, şi nu ca să lucreze aici ca un stăpân, ci ca să fie înjosit, chinuit şi dat la moarte. După o asemenea Jertfă din partea Domnului pentru noi, de la care jertfă pentru Domnul ne putem da în lături noi în chip legiuit?

Cei care într-un colţişor de taină al inimii ascund vreun idoluţ al iubirii de lume şi al iubirii de păcat cred, poate, că viclenia lor nu se va face cunoscută nimănui. Ce-i drept, Rahela a izbutit să ascundă de căutările tatălui său idolul pe care i-l furase. Dar cum să ne ascundem de atotcercetătorul şi atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu? Trăim şi lucrăm înaintea feţei lui Dumnezeu. Sau poate că socoate cineva că ceea ce păstrează el din împătimirile lumeşti şi din deprinderile păcătoase nu are însemnătate? Dar să se pună fiecare, în conştiinţa sa, înaintea lui Dumnezeu şi să judece fără răstălmăciri şi fără ascunderi după deget: dacă nu vrem să renunţăm la ceva de dragul Domnului, e ca şi cum I-am spune: „Asta e pentru Tine, cealaltă – pentru mine”. Dar cum se poate una ca asta, de vreme ce ştim limpede că El cere de la noi totul, cere şi ceea ce păstrăm pentru noi înşine? Oricât de puţin însemnat ar fi ceea ce păstrăm din lume în inimă, îndată ce din pricina acelui lucru intrăm în dispută cu Dumnezeu, ne punem contra lui Dumnezeu, ne împotrivim Lui, suntem luptători împotriva lui Dumnezeu în toată regula. Şi nu numai atât: dacă de dragul împătimirii de ceva Îi refuzăm lui Dumnezeu supunerea noastră înseamnă că obiectul împătimirii noastre ne e mai drag decât Dumnezeu. Dacă ne e mai drag decât Dumnezeu, înseamnă că el este dumnezeul nostru, pentru că dumnezeul inimii este ceea ce-i mai drag decât orice. Aşadar, dumnezeul nostru este ceea ce nu-i Dumnezeu, şi noi suntem nişte închinători la idoli... Oare acesta este un lucru de nimic?

Nu e mai bine, fraţilor, ca după aceea să încetăm să mai socotim neînsemnate împătimirile noastre iubitoare de lume şi să ne îngrijim a deştepta conştiinţa adormită şi a o sili să râvnească ruperea definitivă de toate împătimirile? Tihna noastră, dacă chiar avem tihnă, este o tihnă mincinoasă. Domnul, Care e drept, ne va pune în împrejurări în care se va tulbura tot lăuntrul nostru şi abaterile inimii noastre vor fi date în vileag în faţa tuturor. Şi atunci, nu este mai bine să preîntâmpinăm asta şi prin schimbarea paşnică a dispoziţiilor noastre să abatem de la noi chinurile, care nu ne vor mai aduce niciun folos?

Propun toate acestea iubirii voastre de înţelepciune, pentru ca, intrând în voi înşivă, să vă judecaţi singuri şi să vă pregătiţi să-I aduceţi în dar Domnului, Mântuitorului nostru, şi să-I şi aduceţi cu fapta, toate iubirile care nu sunt pe placul Lui, să vă revizuiţi şi să vă îndreptaţi toate neregularităţile şi strâmbătăţile inimii, care sub buna regulă exterioară ascunde câteodată scopuri şi patimi lumeşti, ca să vă înfăţişaţi lui Dumnezeu fecioară curată (II Cor. 11, 2), neavând pată sau zbârcitură ori altceva de acest fel (Efes. 5, 27). Amin!”

(Din: Sfântul Teofan Zăvorâtul, “Ştiinţa rugăciunii”, Editura Sophia, 2008)

Sursă: Cuvântul ortodox

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

APOSTOLUL

FAPTE 13, 25-33

În zilele acelea, când şi-a împlinit Ioan calea sa, zicea: Nu sunt eu ce socotiţi voi că sunt. Dar, iată, vine după mine Cel căruia nu sunt vrednic să-I dezleg încălţămintea picioarelor. Bărbaţi fraţi, fii din neamul lui Avraam şi cei dintre voi temători de Dumnezeu, vouă vi s-a trimis cuvântul acestei mântuiri. Căci cei ce locuiesc în Ierusalim şi căpeteniile lor, necunoscându-L şi osândindu-L, au împlinit glasurile proorocilor, care se citesc în fiecare sâmbătă. Şi, neaflând în El nici o vină de moarte, au cerut de la Pilat ca să-L omoare. Iar când au săvârşit toate cele scrise despre El, coborându-L de pe cruce, L-au pus în mormânt. Dar Dumnezeu L-a înviat din morţi. El S-a arătat mai multe zile celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim şi care sunt acum martorii Lui către popor. Şi noi vă binevestim făgăduinţa făcută părinţilor, că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o cu noi, copiii lor, înviindu-L pe Iisus.

EVANGHELIA

MARCU 6, 14-30

În vremea aceea a auzit Irod împăratul vestea despre Iisus, căci numele lui Iisus ajunsese cunoscut, şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea puterile lucrează în El. Alţii însă ziceau că este Ilie, iar alţii ziceau că este prooroc, ca unul din prooroci. Dar auzind Irod, a zis: acesta este Ioan căruia eu am pus să i se taie capul; el s-a sculat din morţi. Căci Irod trimiţând, prinsese pe Ioan şi-l legase în temniţă, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soţie. Însă Ioan îi zicea lui Irod: nu-ţi este îngăduit să ai de nevastă pe femeia fratelui tău. De aceea Irodiada îl pizmuia şi voia să-l omoare, dar nu putea pentru că Irod se temea de Ioan, ştiindu-l om drept şi sfânt, şi îl ocrotea; şi când îl asculta, sta mult pe gânduri şi era bucuros să îl asculte. Dar s-a ivit o zi cu bun prilej: când Irod, de ziua sa de naştere, făcea ospăţ dregătorilor şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor din Galileea. Atunci fiica Irodiadei intrând şi jucând, a plăcut lui Irod şi celor care şedeau cu el la ospăţ. Iar împăratul a zis fetei: cere de la mine orice voieşti, şi-ţi voi da. Şi s-a jurat fetei, zicând: orice vei cere de la mine voi da ţie, până la jumătate din împărăţia mea. Iar ea ieşind, a întrebat pe mama sa: ce să cer? Iar Irodiada a zis: capul lui Ioan Botezătorul. Atunci, îndată a intrat grăbită la împărat şi i-a cerut, zicând: vreau să-mi dai numaidecât pe tipsie capul lui Ioan Botezătorul. Şi împăratul s-a întristat adânc, dar din pricina jurământului şi din pricina celor care şedeau împreună cu el la ospăţ, n-a voit să-i nesocotească cererea. Şi trimiţând îndată pe paznicul temniţei, împăratul a poruncit să aducă capul lui Ioan. Iar acela mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. Când au aflat ucenicii lui, au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt. Şi apostolii s-au adunat la Iisus şi I-au spus toate câte au făcut şi câte au învăţat pe oameni.

*

Arhim. Melchisedec Velnic - Predică la Sărbătoarea "Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul" - audio 

PF Daniel - Predică la Sărbătoarea "Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul" - text 

Cuvânt al Sfântului Teofan Zăvorâtul la Sărbătoarea "Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul" - text

Sursă Apostol şi Evanghelie: Doxologia.