„Povestea unui episcop care a căzut în desfrâu (din „Proloage”)"/ Nesfinţii Sfinţi (7)

foto: Pit Zsak , (Orthphoto)

Cu permisiunea Editurii Egumenița postăm o serie de povestiri din cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri. 

Menționăm că materialele nu pot fi preluate sau repostate decât în baza unui acord scris al Editurii Egumenița.

Într-o cetate bizantină trăia un episcop care era foarte iubit de popor. Dar odată s-a întâmplat un lucru îngrozitor: din pricina slăbiciunii sau a uşurătăţii sale şi, desigur, a uneltirii diavoleşti, episcopul acela a căzut în desfrâu.

Într-o zi de duminică, când tot oraşul era adunat în biserică pentru Dumnezeiasca Liturghie, episcopul a ieşit în faţa poporului, şi-a scos omoforul, însemnul cinului episcopal şi a spus:

-Nu mai pot fi episcopul vostru, căci am căzut în desfrâu.

La început a domnit tăcerea. Apoi în toată biserica au început să răsune bocete. Oamenii stăteau în picioare şi plângeau. Plângea şi  episcopul, cu capul plecat în faţa enoriaşilor săi. În cele din urmă, oamenii s-au mai liniştit şi au spus:

-Ce este de făcut acum? Noi tot te iubim! Aşadar, îmbracă-te şi slujeşte Sfânta Liturghie şi vei rămâne episcopul şi păstorul nostru.

La acestea episcopul a răspuns:

-Vă sunt recunoscător pentru cuvintele voastre nobile, dar eu, într-adevăr, nu mai sunt episcop. După regulile Sfinţilor Părinţi, episcopul care a căzut într-un asemenea păcat, nu este vrednic să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie.

Poporul i-a răspuns:

-Noi nu ştim toate regulile voastre. Probabil ele sunt corecte şi importante. Dar noi te-am îndrăgit în anii aceştia în care ai slujit oraşul nostru. Orice se poate întâmpla în viaţă. Îmbracă veşmântul şi slujeşte. Căci noi te iertăm.

Episcopul a zâmbit cu amar:

-Voi, iată, m-aţi iertat ... Dar eu însumi niciodată nu mă voi ierta şi nici Biserica nu mă iartă. Nu am nici o scuză în faţa lui Dumnezeu. Aşadar, daţi-vă la o parte, căci voi pleca în pustie, ca să plâng şi să mă căiesc pentru păcatele mele.

Dar poporul nu a făcut decât să se strângă mai tare şi nu i-a îngăduit episcopului nici măcar să coboare în amvon.

-Nu! au stăruit oamenii. Tu eşti episcopul nostru, îmbracă-te şi slujeşte!

Şi aşa au ţinut-o până seara târziu. Poporul era neînduplecat şi nefericitul episcop nu ştia ce să facă. Înţelegând în cele din urmă că oamenii nu îl vor lăsa să plece, a spus:

-Păi, ce să mai zic, fie după voia voastră! Dar voi rămâne numai cu o condiţie. ieşiţi acum toţi din biserică şi eu mă voi întinde în pridvor. Şi fiecare dintre voi să intre iarăşi în biserică, nu altfel decât călcându-mă în picioare. pentru ca toţi să ştiţi cât sunt de păcătos şi ce anume merit eu.

Şi de această dată episcopul nu a mai cedat în faţa stăruinţelor lor. Iar poporul a fost nevoit să se învoiască. Au părăsit toţi biserica, iar episcopul s-a aşezat pe prag şi fiecare dintre enoriaşii lui, de la cel mai mare până la cel mai mic, a intrat cu groază în biserică, iar mulţi dintre ei şi cu ochii în lacrimi, călcându-l în picioare pe arhiereu.

Şi, iată, când ultimul dintre locuitorii oraşului a păşit înlăuntrul bisericii, au auzit toţi un glas din cer zicând: „Pentru smerenia lui cea multă i se iartă lui păcatul”.

Ipodiaconii l-au îmbrăcat cu sfintele veşminte şi episcopul a slujit Dumnezeiasca Liturghie.

Sursă: Arhimandritul Tihon Șevkunov-Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013

Cartea se poate comanda on-line ​de pe saitul e​diturii Egumenița

​Saitul oficial internațional al al cărții ​http://everyday-saints.com/

​

Mulțumim editurii Egumenița pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea acestor fragmente.

„Fiica mitropolitului" / Nesfinţii Sfinţi (6)

foto: pravoslavie.ru

Cu permisiunea Editurii Egumenița postăm o serie de povestiri din cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri. 

Menționăm că materialele nu pot fi preluate sau repostate decât în baza unui acord scris al Editurii Egumenița.

Există păcate omeneşti care se vindecă prin pocăinţă. Însă există şi alt fel de păcate – împotriva Bisericii. Ele îl pot despărţi atât de mult pe om de Dumnezeu încât nu-l lasă nici măcar să facă pocăinţă.

Odată, când slujeam la Mănăstirea Donsk, lângă biserică m-a oprit o femeie înaltă, de vârsta a doua.

-Părinte, se poate să mă rog pentru răposatul meu tată? m-a întrebat ea.

-Sigur că se poate! i-am spus eu în fugă.

Dar apoi m-am oprit şi, pentru orice eventualitate, am întrebat-o, cerându-i o lămurire:

-Iertaţi-mă, vă rog, dar cine este tatăl dumneavoastră?

-Tatăl meu a fost mitropolit, a răspuns femeia.

Asta a fost tare!

-Cum mitropolit? am întrebat eu iarăşi, uimit. Şi cum îl chema?

-Mitropolitul Alexandru Vvedenski, a răspuns femeia.

Asta a fost şi mai tare! Numele preotului Alexandru Vvedenski este binecunoscut în Biserică. El a fost unul dintre animatorii aşa-numitei mişcări de reînnoire în Biserica Rusă, în anii ´20 - ´30. Vvedenski şi adepţii lui erau gata să schimbe în chip revoluţionar regulile fundamentale şi regulemantele Bisericii Ruse. Mulţi dintre ei aveau pe conştiinţă denunţuri la NKVD, contribuţia la represaliile împotriva mirenilor, preoţilor şi episcopilor ortodocşi. Adepţii mişcării de reînnoire au produs o schismă în Biserică, iar păcatul schismei, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu se spală nici chiar cu sânge mucenicesc.Pe femeia care mi s-a adresat o chema Tamara Alexandrovna. Vvedenski se căsătorise a doua oară, fiind deja „mitropolitul” adepţilor reînnoirii, şi în cadrul acelei căsătorii i s-au născut un băiat şi o fată.

-Ce pot să vă sfătuiesc? i-am spus eu în cele din urmă femeii. Este tatăl dumneavoastră şi, desigur, nu puteţi să nu vă rugaţi pentru el. Chiar mai mult decât atât, este datoria dumneavoastră. Însă, ca să-l pomeniţi pe tatăl dumneavoastră la Sfânta Liturghie, este imposibil. El s-a rupt în mod conştient de Biserică şi, după cât se ştie, nu a existat deloc din partea lui niciun fel de pocăinţă, nici vreo reunire cu ea. Însă dumneavoastră puteţi şi trebuie să-l pomeniţi acasă, în rugăciunea personală.

Şi aşa a rămas hotărât. Femeia venea de multe ori la mănăstire. Era o creştină nemaipomenit de bună şi de miloasă, îi ajuta mult şi cu jertfelnicie pe bolnavi, pe cei fără casă, pe bătrâni. Şi cred că aceasta era cea mai eficientă rugăciune pentru tatăl ei.

Odată, s-a apropiat de mine şi m-a rugat să o împărtăşesc pe bătrâna ei mamă, pe însăţi cea de-a doua soţie a lui Alexandru Vvedenski. Şi ne-am înţeles ca în dimineaţa următoare să merg la biserică cu o oră mai devreme de începerea slujbei, ca să putem acorda spovedaniei mai mult timp. După cum spusese Tamara, mama ei nu se împărtăşise niciodată într-o biserică ortodoxă şi doar în anii aceia în care soţul ei a condus mişcarea de reînnoire a participat la slujbele lui, care nici nu pot fi numite Taine.

Dar de dimineaţă, le-am aşteptat în zadar. Tamara m-a sunat amărâtă şi mi-a povestit că, atunci când a ajuns cu fratele ei la mama lor, ea şi-a tras plapuma peste cap şi a refuzat categoric să meargă. Deşi în ajun, se pare, era hotărât să se spovedească şi să se împărtăşească. Ştiind că bătrânii pot avea tot felul de toane, i-am spus că voi lua Sfintele Daruri şi o voi împărtăşi acasă.

Iar Tamara a refuzat cu părere de rău.

-Este imposibil, părinte, a spus ea. Nu veţi putea intra în casă la ea.

-Cum să nu pot?

-Pur şi simplu. Nu veţi putea.

-Păi, de ce?

Şi Tamara mi-a explicat că în apartamentul mamei ei trăiau multe pisici. Câte erau acolo, nimeni nu ştia. Pisicile se năşteau şi mureau. Şi erau deja mulţi ani de când bătrâna femeie nu îngăduia să i se facă nici măcar curat în casă. Numai băiatul şi fata ei aveau voie să treacă pragul casei.

Iar eu m-am cutremurat în sinea mea, închipuindu-mi această privelişte. În afară de asta, mai aveam un motiv pentru care nu-mi doream deloc să intru în casa aceea: din copilărie făceam alergie cumplită la părul de pisică.

Dar Tamara a găsit soluţia. Mi-a spus că în ziua următoare o va muta pe mama ei în apartamentul fratelui ei şi acolo o voi putea împărtăşi liniştit ... Şi am hotărât că voi aştepta telefonul ei. Dar seara târziu Tamara m-a suna şi mi-a comunicat că în urmă cu câteva ceasuri mama ei murise ....

Sursă: Arhimandritul Tihon Șevkunov-Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013

Cartea se poate comanda on-line ​de pe saitul e​diturii Egumenița

​Saitul oficial internațional al al cărții ​http://everyday-saints.com/

​

Mulțumim editurii Egumenița pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea acestor fragmente.

Pudelul negru și tainele lumii spirituale / Nesfinții sfinți (5)

Sursă foto

Cu permisiunea Editurii Egumenița postăm o serie de povestiri din cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri. 

Menționăm că materialele nu pot fi preluate sau repostate decât în baza unui acord scris al Editurii Egumenița.

Ce lucru important şi interesant s-ar putea întâmpla la sfinţirea unui apartament sau a unei case? Totuşi, şi în timpul unei astfel de slujbe scurte oamenii stau, chiar dacă nu prea mult, înaintea Domnului Dumnezeu. Iar acest lucru e de ajuns ca pentru cei ce sunt încă departe de Biserică să se deschidă uneori, dintr-odată, nişte orizonturi pe deplin necunoscute, uimitoare.

În viaţa fiecărui om, o dată sau poate de mai multe ori, dar negreşit se întâmplă lucruri, pe care, oricât te-ai strădui, este cu neputinţă să le explici raţional. Totuşi, dacă-ţi doreşti foarte mult să te amăgeşti, poţi socoti asemenea cazuri nişte coincidenţe incredibile sau chiar o fantezie bolnăvicioasă. E adevărat, dacă o asemenea întâmplare extraordinară are şi alţi martori, lucrurile se complică. Însă şi atunci există şansa de a prezenta tot ceea ce se întâmplă, să zicem, ca pe o ficţiune colectivă.

Dar, oricât ne-am strădui să explicăm, să uităm şi să luăm în râs acea experienţă personală, misterioasă şi duhovnicească, niciodată nu vom putea să ne eliberăm defintiv memoria de realitatea diferită, străină nouă, care a năvălit în existenţa noastră de fiecare zi.

Iar apoi, dacă vom medita la cele întâmplate, sau ne vom preface că nu s-a întâmplat nimic, stă tot în puterea noastră. Numai că sufletul omenesc, după moartea noastră, despărţindu-se de trup şi înfăţişându-se înaintea Judecăţii, nu-i va putea reproşa nimănui pentru ignoranţa sa. Nu se va putea bosumfla ca un şcolar, zicând: „Asta noi nu am făcut! Nu ni s-a predat!”. Căci am făcut, ni s-a predat. Şi ni s-a explicat, fiecăruia pe înţelesul său, tot ceea ce trebuie să ştim şi să facem.

Totuşi, pe lângă toată însemnătatea lor, întâmplările de acest fel sunt uneori pline de ironie şi chiar foarte amuzante.

În anii ´90, oricine voia îi ironiza pe oamenii nebisericeşti, care stăteau serioşi la slujbe în bisericile ortodoxe. Ei se închinau cu râvnă, ce-i drept, cam stângaci, făceau închinăciuni la întâmplare şi prea puţin înţelegeau din ceea ce se petrecea.

Şi mai mult le plăcea oamenilor să îi ia în râs pe cei ce invitau preoţii să le sfinţească apartamentele şi casele. „E la modă!”, spuneau batjocoritor la adresa lor umoriştii.

Dar eu, recunosc, întotdeauna mă bucuram când îi vedeam pe acei credincioşi, pe acele „sfeşnice”, cum îi numeau sarcastic oamenii glumeţi. Mă bucuram pentru ei, fiindcă, deşi erau stângaci, totuşi stăteau înaintea lui Dumnezeu cu multă osârdie şi smerenie. Iar aşa ceva nu rămâne niciodată fără răsplată. Chiar şi cei mai neştiutori rugători primesc negreşit de la Dumnezeu anumite daruri duhovniceşti, descoperite doar lor, pe care zeflemiştii nici în vis nu le pot vedea.

Aveam un cunoscut, un om bun, Oleg Alexandrovici Nikitin, un savant distins, specialist în energetică încă de pe vremea Uniunii Sovietice. În anii ´90 conducea o mare întreprindere, care se ocupa cu exploatarea şi reparaţia liniilor de transport de energie electrică, care se întindeau din îndepărtatul Orient până la Kaliningrad. Oleg Alexandrovici şi colegii lui erau nişte oameni extrem de interesanţi, dar viaţa bisericească, ca să nu spun mai mult, o înţelegeau puţin. Aşa erau aceşti savanţi clasici, sovietici, şi directorii industriali de modă veche. Totuşi, din când în când au început să treacă pe la biserică.

Şi la slujbe tovarăşii aceştia stăteau neclintiţi ca nişte stâlpi. Exact ca vestitele „sfeşnice”. Gâfâiau, le curgeau şiroaie de sudoare, însă nu capitulau, deşi să reziste un ceas şi jumătate la dumnezeiasca slujbă era pentru ei o adevărată nevoinţă.

Odată, Oleg Alexandrovici i-a anunţat pe prietenii şi cunoscuţii săi că îi invită pe toţi la noua sa locuinţă, o vilă micuţă din provincia Kalujka, pe care o construise în mai mulţi ani şi care era gata să-i primească pe oaspeţi. Iar pe mine m-a rugat să-i şi sfinţesc noua locuinţă. După sfinţire, au pus o masă de sărbătoare. Şi eu le-am adus în dar soţilor Nikitin un samovar şi dulceaţă de casă pentru ceai.

Trebuie să spun că pe atunci în mintea multor compatrioţi de-ai noştri domnea o adevărată confuzie religioasă: de la cel mai crunt ateism, până la credinţa în horoscopul din ziare şi în extratereştri. Fiica lui Oleg Alexandrovici, Elena, o fată foarte frumoasă, cultă, era foarte atrasă de magie. Nici nu era de mirare, după atâtea zeci de ani de ateism oficial. (Cu toate că şi înainte de revoluţie asemenea lucruri, trebuie să recunosc, se practicau la noi în Rusia din belşug).

Când am ajuns la vila lui Oleg Alexandrovici, primul care m-a întâmpinat a fost un pudel mic şi negru. Eu iubesc foarte mult câinii, dar acolo, spre mirarea mea, am dat de o făptură rea. Lătrând furios, pudelul s-a repezit la mine, a încercat să mă muşte de picior şi mi-a apucat încet dulama, astfel încât a trebuit chiar să-l împung binişor cu gheata. Gazdele erau foarte mirate de purtarea căţeluşului lor şi fiica lui Oleg Alexandrovici s-a grăbit să-l ia în braţe.

Eu mă uitam precaut, cu teamă, la căţeluşul care încerca mereu să sară din braţele Elenei, cu dinţii clănţănind spre mine. Şi am anunţat îndată că, atunci când vom face slujba de sfinţire, câinele va trebui să nu se afle în casă. Şi nu numai pentru că acel paznic mic şi rău nu îmi plăcea mie. Pur şi simplu, aşa prevedea pravila bisericească, pe care am şi comunicat-o gazdelor.

-         Ciudată regulă, a spus Elena cu supărare.

Pudelul acela isteric era favoritul ei.

-         Câinele este considerat un animal necurat, i-am explicat eu încruntat.

Elena s-a tulburat şi mai tare.

-         Dar pisicile? Şi pisicile sunt animale necurate?

-         Nu. Numai câinii. Câinii şi purceii.

Purceii au fost consideraţi făpturi necurate demult, în vremea Vechiului Testament, iar în zilele noastre ortodocşii îi mănâncă cu mare plăcere. Însă pudelul acela răzgâiat mă scosese din sărite.

-         Purceii?! a exclamat Elena. Dar cum puteţi să faceţi comparaţie?

Şi a intervenit şi soţia lui Oleg Alexandrovici.

-   Păi ce, acum, după sfinţirea făcută de dumneavoastră nu va mai trebui să ţinem căţelul în casă? s-a interesat ea.

- A, nu! Dar există motive pentru care câinele este considerat de către Biserică un animal necurat. Nu noi am stabilit aceste reguli şi nu noi le vom schimba. Însă acest lucru nu înseamnă deloc că trebuie să-l alungaţi din casă pe pudelul dumneavoastră. În orice caz, nu este îngăduit să săvârşim sfinţirea în prezenţa lui. Aşa că în timpul sfinţirii va trebui să îl închideţi bine undeva.

-         Totuşi, puteţi explica măcar cât de cât de ce întocmai câinele e considerat necurat în Biserica dumneavoastră? a întrebat Elena, fără să se potolească. De ce se face discriminare? În celelalte doctrine ezoterice nu se întâlneşte aşa ceva. Astea, sunt pur şi simplu, nişte născociri întâmplătoare şi nefondate.

-    Nimic nu este întâmplător, am răspuns eu. Iar în privinţa doctrinelor ezoterice ... Elena, v-aţi gândit de ce acum, când sunteţi atrasă în mod deosebit de misticism, la dumneavoastră în casă se află tocmai un pudel negru?

-         Şi ce este ciudat în asta?

-       Păi, de pildă, Mefisto i s-a arătat odată lui Faust sub forma unui pudel negru.

-         Iertaţi-mă, cine s-a arătat? Mefisto?

-         Tocmai el. Însuşi diavolul acela din tragedia lui Goethe din Faust. Goethe a transpus o veche legendă apuseană. Când Faust a hotărât să încheie pactul cu diavolul., Mefisto i-a apărut în vizită tocmai sub forma unui pudel negru.

-         Şi dumneavoastră vorbiţi serios despre Mefisto? În vremea noastră?

-   Pentru cei care sunt atraşi în mod nesăbuit şi se îndeletnicesc cu misticismul., Mefisto este actual şi în vremea noastră şi oricând. În realitate, acestea sunt nişte jocuri foarte primejdioase. pe cei ce se încred uşor în el, Mefisto îi prinde bine în plasă. Astfel că nu întâmplător aţi adus în casă un pudel negru.

-    Nu el a venit singur. Eu însămi l-am cumpărat dintr-un club de elită din Moscova.

    -  Cu siguranţă. Dar nu aţi cumpărat un terier sau un pudel alb, ci unul negru!

Oaspeţii s-au adunat în jur şi ascultau cu interes vădit discuţia noastră.

Elena a pufnit în râs.

    - Părinte, glumiţi! Cum să stea Mefisto aici? Dumneavoastră sunteţi, pur şi simplu, un preot ortodox şi nu vă place că oamenii cercetează, pe căi diferite poate, necunoscute de dumneavoastră, tainele lumii spirituale. iar acum vă legaţi de căţelul meu. Probabil, v-aţi speriat atât de tare când era cât pe ce să vă muşte, încât sunteţi gata să ne povestiţi despre diavoli, despre iad şi întuneric. Atitudinea dumneavoastră faţă de Mefisto mă pune pe gânduri.

Nu era uşor să discuţi cu fata lui Oleg. Dar atunci mi-a venit în ajutor însuşi Oleg Alexandrovici. El a luat sub braţ pudelul care scheuna şi l-a dus în magazie. Iar eu, având unele îndoieli, am început pregătirile pentru sfeştanie. Slavă Domnului că în casă nu erau nici un fel de imagini, tablouri sau simboluri ezoterice. Altfel ar fi trebuit, cum deja mi se mai întâmplase, să-i conving mult timp să le dea jos de pe pereţi.

La sfeştanie alături de gazde au fost prezenţi şi oaspeţii. Când slujba s-a terminat, toţi cei adunaţi au simţit că în casă s-a schimbat ceva. Aşa este întotdeauna după o asemenea sfeştanie. Eu şi Elena ne uitam mai puţin încruntaţi unul la altul. la sfârşit, am cântat tare cu toţii, chiar dacă nu prea frumos şi armonios „La mulţi ani!” pentru Oleg Alexandrovici şi familia lui.

Unul dintre energeticieni, care locuia în vecinătate, m-a rugat să sfinţesc şi casa lui. Şi, desigur, nu l-am refuzat, însă Oleg Alexandrovici ne-a avertizat că trebuia să ne pregătim, căci era timpul să ne aşezăm la masa festivă.

Când am ieşit în grădină, am întâlnit un oaspete, care întârziase la inaugurarea noii locuinţe. Iar şoferul ducea cu greu în urma lui un cadou uriaş, învelit într-un cearşaf alb.

După patruzeci de minute, când am isprăvit încă o sfeştanie, m-am întors la Oleg Alexandrovici, gândindu-mă cu plăcere la masa festivă. Dar când am intrat în sufragerie am văzut un tablou ciudat: oaspeţii, speriaţi şi îngălbeniţi la faţă stăteau în tăcere. Iar familia Nikitin - Oleg Alexandrovici, Galina Dimitrievna şi Elena – pur şi simplu erau total schimbaţi.

Primul gând care mi-a venit în minte a fost acela că de la lumânările aprinse la sfeştanie a luat foc ceva, a izbucnit un incendiu. M-am uitat neliniştit în toate părţile, căutând urmele focului şi, deodată, într-un colţ al camerei l-am văzut pe .... Mefisto! Da, da, era, într-adevăr, Mefisto – o sculptură, lucrată artistic din fontă neagră, fiind cam de jumătatea staturii unui om. Mefisto era înfăţişat sub forma unui nobil spaniol, cu spadă şi cu un rânjet batjocoritor, ironic, pe buze. Iar lângă sculptură se afla pudelul negru. Se freca dezinteresat cu spatele de fonta aceea rece. Pe mine m-au trecut fiorii.

-   Ce-i asta?! am şoptit eu ăngrozit, amintindu-mi discuţia de dinainte.

Judecând după expresia celor prezenţi, nici ei nu uitaseră tema discuţiei noastre.

Se pare că oaspetele care întârziase şi se întâlnise cu mine pe drum – iar acesta era Leonid Vladimirovici Makarevici. şeful uriaşei „Uzini de maşini şi aparate electrice” din Moscova – adusese în dar pentru noua locuinţă acea sculptură scumpă. Tocmai pe ea, învelită ăn cearşaf, o ducea şoferul în spatele lui.

Şi când Leonid Vladimirovici a tras cu solemnitate cearşaful acela de pe minunatul lui cadou, musafirii, pur şi simplu, au încremenit. Uimirea şi groaya lor nu au făcut decât să sporească atunci când pudelul negru, care fusese eliberat între timp din închisoarea sa, s-a apropiat brusc de sculptură, a mirosit-o şi s-a aşezat chiar lângă ea. Şi a mai început să se gudure şi să-şi frece spatele de fontă, întocmai ca o pisică. Această imagine am văzut-o când am intrat eu în sufragerie. Doar Makarevici, total nedumerit, întreba pentru a nu ştiu câta oară:

- Dar explicaţi-mi odată, ce se întâmplă?!

Şi toţi, deodată, completându-ne unul pe altul, i-am adus la cunoştinţă lui Leonid Vladimirovici, care era uluit, acea întâmplare ciudată. La început a bănuit că i se joacă o farsă, însă până la urmă a trebuit să ne creadă, prea eram sinceri şi tulburaţi. Iar purtarea câinelui era cu totul uimitoare.

Oleg Alexandrovici şi toată familia lui, scuzându-se faţă de Leonid Vladimirovici, m-au rugat să iau acea sculptură şi s-o duc oriunde voi vrea eu.

Makarevici a incercat să protesteze slab:

-         Dar ascultaşi-mă, tovarăşi! Este doar o coincidenţă!

-  Da, da, desigur, e o coincidenţă! a fost de acord cu el Oleg Alexandrovici şi, întorcându-se spre mine, m-a rugat iarăşi: Părinte Tihon, vărog foarte mult, luaţi-o imediat de aici.

Makarevici a rămas uluit.

Astfel, am pus sculptura în portbagajul maşinii mele. Apoi, dintr-odată, starea tuturor s-a îmbunătăţit şi ne-am aşezat la masă.

Întorcându-mă acasă, nu ştiu cum, am uitat cu desăvârşire de sculptură şi am mai plimbat-o încă vreo două zile prin toată Moscova. În cele din urmă, mi-am adus aminte ce obiect se afla în portbagajul maşinii mele şi împreună cu un prieten, părintele Anastasie, seara târziu, l-am dus pe Mefisto cel turnat în fontă, tocmai pe cheiul Iauza şi l-am aruncat în râu.

Urâtă poveste, desigur. Şi ce coincidenţă stranie. Dar numai după această întâmplare Elena a renunţat la pasiunea ei pentru şedinţele ezoterice. Iar Oleg Alexandrovici Nikitin a hotărât să meargă la biserică, deşi făcea acest lucru după un calendar al său, numai de el ştiut, şi apărea în biserică numai la sărbătorile icoanei Maicii Domnului din Kazan. dar despre asta voi povesti ceva mai încolo.

Sursă:  Arhimandritul Tihon Șevkunov Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013, pg. 262-267

Cartea se poate comanda on-line ​de pe saitul ​e​diturii Egumenița 

​Saitul oficial internațional al al cărții ​http://everyday-saints.com/

​

Mulțumim editurii Egumenița pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea acestor fragmente.

”Spune Simbolul Credinței!” / Nesfinții sfinți (4)

Sursă foto: Wikimedia

Cu permisiunea Editurii Egumenița postăm o serie de povestiri din cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri. 

Menționăm că materialele nu pot fi preluate sau repostate decât în baza unui acord scris al Editurii Egumenița.

Într-o vară, unul din cei mai bătrâni monahi de la Pecerska, paznicul Avacum, a anunțat în trapeză, după rugăciunile de seară, că nu va mai lăsa să intre în mănăstire neortodocși. Gata! Umblau prin mănăstire ba doamne (turiste) machiate, de mână cu bărbați atei, care duhneau de la o poștă a tutun, ba comuniști cu baptiști, ba ecumeniști proaspăt apăruți, ba musulmani la braț cu jidani. Trebuie pus capăt la toate acestea!

Obștea nu a luat în seamă bodogăneala bătrânului, totuși cineva a întrebat:

-      - Dar cum îți dai seama dacă cel care vine este ortodox sau nu?

-      Avacum a căzut serios pe gânduri. Dar nu pentru mult timp.

-      - Păi, iată cum: cine va ști să spună Simbolul credinței, pe acela îl las să intre. Iar cine nu, să se plimbe dincolo de porți, nu are ce face în mănăstire!

Toți au râs de cuvintele lui și le-au uitat. Dar în dimineața următoare, când monahii s-au împrăștiat după slujbă pe la ascultări, cu uimire au băgat de seamă că în mănăstire era neobișnuit de pustiu. Pelerinii binecredincioși pășeau agale și se închinau în biserici. Bătrânelele obișnuite se apropiau să ia binecuvântare. Călătorii cu bocceluțe, care abia sosiseră, se odihneau după Sfânta Liturghie. Un nebun alerga de jur-împrejurul fântânii. Iar grupurile de turiști obișnuite, plictisitoare, dispăruseră undeva, nu se știa unde. Doar erau în Sfânta Rusie! Se părea că, într-adevăr, părintele Avacum făcuse pe grozavul și își ținea cuvântul.

Și așa era. Dis-de-dimineață, intrând în serviciu la porțile mănăstirii, părintele Avacum începuse să ceară oricui intra să rostească Simbolul credinței niceo-constantinopolitan, alcătuit de Sfinții Părinți la primele două Sinoade Ecumenice, în secolul al IV-lea. Calculul era genial, dar simplu: orice ortodox îmbisericit șita perfect, pe de rost, textul acesta.

De la cinci și jumătate până la ora zece dimineața, nimeni din cei care veniseră la mănăstire nu au avut probleme cu Simbolul credinței. Însă, după ora zece a venit din Pskov primul autobuz cu turiști. Și, se înțelege, niciunul dintre turiștii sovietici nu au putut trece examenul lui Avacum. Cu toții înjurau și amenințau, stând în fața porților închise bine. Dar pentru bătrânul soldat Avacum, care terminase războiul lângă Budapesta, acele amenințări erau pur și simplu demne de luat în râs.

A mai venit un autobuz. Iar în urma lui au sosit turiști străini... Către miezul zilei, la porțile mănăstirii se strânseseră o mulțime uriașă, plină de indignare. Acea mulțime a văzut-o puțin prin geamul mașinii sale de culoare neagră marca Volga principalul supraveghetor al întregii vieți bisericești din Pskov, delegatul pe problemele religiei pentru regiunea Pskov, Nicolae Alexandrovici Iudin, care venise la mănăstire să ia masa cu părintele egumen.

În mănăstire, numele de familie al delegatului toți îl pronunțau accentuat, ca și cum ar fi venit de la „Iuda”. Și nu pentru că acest delegat era mai rău decât ceilalți. Pur și simplu, orice supraveghetor al vieții bisericești era un simbol în sine al robirii exterioare a Bisericii. La drept vorbind, trebuie să spunem că Nicolae Alexandrovici era un om destul de bun la suflet, care lucra de mulți ani în cadrul organelor de stat, dar nu se înrăise din pricina puterii. Totuși, el era stăpânul și conducătorul care dirija toate drepturile și soarta tuturor slujitorilor bisericești care treceau prin biroul lui. 

Pe orice preot îl putea lipsi, după aprecierea lui, de așa-numita „înregistrare” și preotul nu mai avea dreptul de a sluji în biserică. Și acest lucru încă era foarte puțin. Ura delegatului se putea termina pentru părintele cu pricina în mod foarte liniștit, (în cel mai bun caz) prin adunarea tuturor acelor neplăceri pe care angajatul activ al KGB-ului avea posibilitatea de a le imputa celui pe care îl considera primejdios pentru orânduirea sovietică. De aceea, toți egumenii, nemaivorbind de preoții de rând, veneau la biroul delegatului la primul apel.

Toți, înafară de arhimandritul Gavriil. El era singurul la care, dacă trebuia să rezolve o problemă, Iudin venea personal. Și de ce se întâmpla așa? Cred că egumenul știa să se impună. Și mai mult, părintele Gavriil era un egumen puternic și independent. Și foarte aspru: dacă hotăra ceva, întotdeauna reușea să ducă la bun sfârșit hotărârea sa.

E adevărat, unii din răutate presupuneau că delegatul Iudin venea la mănăstire „pe aripile vântului”, pentru că egumenul avea funcție mai înaltă. Dar acest lucru îl spuneau doar gurile rele. Era clar că în vremurile acelea grele egumenii și preoții parohi nu puteau să nu aibă legături cu reprezentanții puterii de stat.

Văzând dezordinea aceea revoltătoare în „gospodăria” sa, Nicolae Alexandrovici Iudin a ieșit îndată din mașină. Lămurindu-se repede în privința a tot ceea ce se întâmplase, hotărât, și-a croit drum prin mulțime către poarta mănăstirii și a început să bată tare cu pumnul în scândura veche de stejar, îmbrăcată în fier.

-         - Cine este acolo?! Deschide imediat!

-   - Spune Simbolul Credinței! A răsunat din spatele porților glasul sever al monahului Avacum.

-        - Ce?! Nu-și credea urechilor delegatul. Care simbol al credinței? Deschide, îți spun.

-         - Spune Simbolul credinței! a răsunat tot atât de ferm din partea cealaltă.

-      Iar lui Nicolae Alexandrovici, de atâta tulburare, i s-a tăiat răsuflarea:

-        - Dar cine ești tu?! Și cum îți permiți una ca asta? Eu sunt delegatul Iudin! 

     - Deschide imediat, altfel îți va părea rău!!!

- Spune Simbolul credinței!

Și acest dialog sublim a continuat zece minute.

În cele din urmă, uitându-se la ceas, delegatul a capitulat:

-    - Deschide, te rog! Am întârziat deja un sfert de oră la egumenul vostru. Îți închipui cum mă va întâmpina acum?

În spatele porților s-a făcut o pauză. Se părea că părintele Avacum își închipuia ce îl aștepta pe acel nefericit.

-     - Da, o să iasă rău... a oftat cu înțelegere. Dar imediat a repetat neînduplecat: 

    - Spune Simbolul credinței!

-      - Dar nu știu acest simbol al vostru! a început să implore delegatul. Ce mai e și ăsta?

Părintele Avacum a căzut iar serios pe gânduri și, în cele din urmă, a hotărât:

-        - Ei bine, așa să fie. Repetă după mine.

Și din spatele porților au răsunat cuvintele cele atât de vechi și pline de solemnitate ale Simbolului niceo-constantinopolitan.

-       - „Cred!”, a glăsuit Avacum.

-       - „Cred!...” a pronunțat delegatul, uitându-se deprimat la turiști.

-        - „Într-unul Dumnezeu...” a continuat solemn Avacum.

-     - „Într-unul Dumnezeu...” a repetat Iudin ca și cum ar fi fost condamnat la moarte.

-     - „Tatăl Atotțiitorul!”

-      - „Tatăl Atotțiitorul!”

-     - „Făcătorul cerului și al pământului!”

-     - „Făcătorul... cerului și al pământului!”

Iar după ce delegatul Sovietului pe probleme de religie pentru regiunea Pskov a mărturisit în public ultima dogmă, cuprinsă în înalta rugăciune: Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin”, porțile s-au deschis și l-au lăsat pe funcționar să intre în curtea mănăstirii.

Devorându-l cu privirea pe inchizitorul său și înjurându-l printre dinți, delegatul a fugit degrabă către corpul de clădiri al egumenului, unde părintele egumen l-a întâmpinat foarte supărat.

-    - Ce s-a întâmplat, Nicolae Alexandrovici de ați întârziat? Vă aștept deja de jumătate de ceas! i-a reproșat el nemulțumit oaspetelui.

-      Dar nu-i vorba de mine! s-a repezit să atace delegatul. Naiba știe ce mai este aici la voi! Ați pus un om bolnav psihic la poartă. Nu lasă pe nimeni înăuntru, cere de la toți să spună un oarecare Simbol al Credinței! Acolo, pe platou, sunt autobuze, turiști! Străini! Închipuiți-vă ce scandal va începe acum!

Și egumenul a început să se agite. L-a trimis îndată pe părintele econom să ia seama să facă ordine, iar pe Avacum să-l aducă imediat la el în cabinet, pentru o răfuială.

Când părintele Avacum a intrat în sala de mese, datorită eforturilor părintelui egumen și, de asemenea, a bucatelor copioase și a coniacului franțuzesc, delegatul era ceva mai liniștit.

Văzându-l pe paznic părintele egumen s-a ridicat mânios din fotoliu:

-   - Ce ai făcut tu acolo?! Fără binecuvântare, de capul tău faci ordine în mănăstire?

Iar samavolnicia este cu adevărat un păcat greu pentru monah. Aici părintele egumen avea perfectă dreptate. Și Avacum și-a înțeles îndată păcatul. A pășit hotărât spre masă și s-a aruncat la picioarele Părintelui Gavriil.

-      - Sunt vinovat! Iartă-mă, părinte egumen!

-      - Cară-te afară, samavolnicule! a început să tune asupra lui egumenul și chiar l-a împins pe Avacum cu cizma.

Delegatul cel răzbunător era victorios. După ce el a plecat, egumenul l-a chemat iarăși la sine pe Avacum. Iar acela, îndată ce a intrat, s-a prăbușit la picioarele lui.

Dar părintele egumen nu-l chemase nicidecum pentru mustrări.

-   - Ei bine, bravo! Dar să ai grijă! a spus cu blândețe părintele Gavriil și i-a strecurat lui Avacum o sticlă de „Napoleon”.

Și în seara aceea Avacum și încă câțiva monahi bătrâni, foști soldați, au încercat cu plăcere renumitul coniac al egumenului.

Sursă:  Arhimandritul Tihon Șevkunov Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013, pg. 256-259

Cartea se poate comanda on-line ​de pe saitul ​e​diturii Egumenița 

​Saitul oficial internațional al al cărții ​http://everyday-saints.com/

​

Mulțumim editurii Egumenița pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea acestor fragmente.