Nae Ionescu: Omul s-a ridicat din nou la conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu

In nesfârşitul întuneric eu văd Treimea sfântă, şi în Treimea desprinsă din noapte, în mijloc, mă văd pe mine însumi în picioare.

Angela de Foligno

Nae IONESCU, (Cuvântul) 1927

Aşa mărturisim noi creştinii că Dumnezeu fiul s’a coborît pe pământ, s’a întrupat de la Maria Fecioara şi a devenit om. Pentru ca această coborîre a lui să însemne iarăş mântuirea noastră.

Poate că amintirea, în aceste zile de sărbătoare, a naşterii ca om a Domnului Christos, e prilej de reflectiune la ceea ce este mântuirea noastră prin Messia. Căci ar fi cu mult prea sărac Crăciunul nostru, dacă l-am trăi numai în atmosfera lui dulce-aromitoare, dar lipsită de rodnicie, a obiceiurilor, şi nu am încerca să depăşim, cel putin în această împrejurare, cercul îngust al concretului, înspre înţelesurile lui mai adânci.

Naşterea lui Christos indică momentul istoric în care Dumnezeu s’a făcut om. Iar această apariţie a lui Christos, anunţată de Legea veche în zeci şi sute de chipuri, este faptul fundamental al adevăratei antropologii ca înţelegere a omului. De ce uităm aşa de stăruitor a ne gândi la aceasta?

Conştiinta greacă socotea pe om şi Dumnezeu deosebiţi şi în închegarea lor intimă şi spaţial. Erau deosebiţi şi trebuiau să rămână aşa. Iar lumea iudaica a vechiului Testament nu gândea altfel.

Desigur, omul fusese creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; dar păcatul originar însemna căderea definitivă; isgonirea lui din paradis echivala cu o schimbare de esenţă, schimbare pe care Messia cel cu calul alb ar putea să o anuleze; iar închegarea Kabbalei de a depăşi prin Adam Kadmon situaţia tragică a omului, a isprăvit într’un fel de panteism, cel puţin tot aşa de fără ieşire ca şi ancorarea în vechiul Testament.

Numai omenirea lui Christos a desfăcut cercul de fier al acestei vecinice şi întunecate robii. Căci Dumnezeu, în cea de a doua ipostază a lui, a devenit om, s’a purtat printre oameni şi le-a trăit viaţa în forma ei vecinică şi absolută. Christos – noul Adam.

Aşa s’a stabilit legătura firească între om şi Dumnezeu – şi s’a ridicat din nou omul la conştiinţa esenţei lui divine. Veacurile adevăratului creştinism aveau vie această conştiinţă, următoare, cum erau, cuvântului Sfântului Pavel, care ştie ca omul va ţine scaun de judecată pentru îngeri [1 Cor. 6,3]. Omul deasupra îngerilor în ierarhia lumii adevărate, iată marele fapt făcut posibil prin întruparea lui Christos.

Ce departe suntem de lucrurile acestea, care ne interesează totuşi în aşa de înalt grad. E adevărat, noi stăm încă sub hipnoza ,,marei întoarceri” a Renaşterii; care aşezând pe om în centrul universului, i-a redat autonomia, instaurându-l in vechea lui demnitate pe care i-o confiscase creştinimsul. Dar chiar aşa să fie? Reprezintă în adevăr mentalitatea modernă un plus de inovaţie omenească?

General vorbind, lumea nouă s’a străduit să integreze întreaga existenţă concretă într’un singur proces, mişcare pe o singură linie. Aşa a fost înglobat şi omul în ordinea naturală a lucrurilor, acordându-i-se poate, în această ordine o situaţie proeminentă, dar desbrăcându-l in fapt de atributele divinităţii. Că aceste atribute există totuşi efectiv, nu încape îndoială. Probă însuşi acest evoluţionism de strucură ştienţistă, care nu s’a putut sustrage dificultăţilor rezultate din noul punct de vedere decât prin îndumnezeirea realităţii concrete în care fusese coborît omul. De aceea toate sistemele metafizice ale lumii de după Renaştere sunt precumpănitor panteiste. Soluţie hibridă, fără îndoială, dar dovedind necesitatea de a vorbi cu Dumnezeu în categoria în care se plasează omul. În toată această perioadă de sărăcire spirituală, singură mistica a isbutit să salveze antropologia, menţinând-o pe piscurile însorite ale metafizicului; mistica creştină şi cealaltă.

Căci singură această cugetare a ştiut să nu părăsească punctul de vedere cosmic în înţelegerea şi valorificarea omului, atunci când filosofia se bucura a crede că a surprins cheia întelepciunii absolute, pentru că isbutise să integreze antropologia în domeniul naturei.

Dar tradiţia gândirii mistice s’a pierdut; pe măsură ce a secat vâna religioasă a culturii. Omul a coborît din ce în ce mai mult în lumea lucrurilor, pierzând contactul cu divinitatea, din care totuşi se împărtăşeşte prin esenta lui; – într’atât încât chiar pentru conştiinte religioase ridicate îngerul a devenit un ideal de perfecţionare; uitându-se faptul elementar că, într’o cosmologie creştină consecventă, înger şi om se mişcă pe linii deosebite; cel dintâiu nefiind decât ideal de sublimare a lucrurilor; cel de al doilea, treaptă de ajungere la Dumnezeu.

Gândurile acestea să ni le readucem în minte astăzi când vom asculta vechea solie: ,,Naşterea ta, Christoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei…” Poate că cel puţin nădejdea recâştigării pierdutei demnităţi omeneşti se va coborî mângâetor asupra noastră.

Sursă: Foaie Naţională

Invitaţie la conferinţa: Nae Ionescu - Restituiri necesare

 

Scoala Sfintii Martiri Brancoveni va invita luni, 16 martie, orele 17.30, la o conferinta dedicata lui Nae Ionescu.

Filozof, logician, pedagog şi jurnalist român, Nae Ionescu a ştiut să adune în jurul său şi să eleveze o pleiadă de membri ai generaţiei de aur interbelice a literaturii şi gândirii româneşti precum Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran,Vasile Moisescu, George Murnu etc.

 

Conferinta va fi sustinuta de scriitorul Alexandru Mihalcea la Curtea Brancoveneasca, (str V Lupu, nr 43-45 – zona Capitol)

Va asteptam!

 

Şcoala de duminică: Petre Ţuţea: "...dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el".

 

După uriaşul discurs al lui Petre Ţuţea, discursul public despre Petre Ţuţea capătă nebănuite, ieri, dimensiuni. De fapt, acum încep să devină vizibile consecinţele însemnate ale acţiunii sale şi începem să înţelegem semnificaţiile de adâncime ale demersului său năprasnic şi total.

Traversând secolul de la un capăt la altul, Petre Ţuţea a ţinut jocul, singur, unor întregi instituţii naţionale; a propovăduit în tot locul, neobosit şi solitar, împlinindu-şi predica prin exemplaritatea unei prezente absolut verticale, în circumstanţele cele mai nefericite de care a avut parte Ţara noastră.

Transcrierea unor interviuri sau a unor discuţii nu oferă -inevitabil - decât o palidă imagine a realităţii Petre Ţuţea. Chiar imaginile filmate - câte sunt - redau firav anvergura personalităţii Profesorului, detectată în toată amploarea ei numai prin contactul spiritual direct, nemijlocit. În faţa unor asemenea neputinţe ne consolăm cu gândul că, prin oamenii pe care i-a întâlnit şi îndrumat, lucrarea de construcţie spirituală şi culturală a lui Petre Ţuţea -parte a marii construcţii spirituale româneşti - este dusă mai departe, peste vremi.

"În grandoarea istorică a Poporului Român eu sunt o rotită invizibilă. Dar sunt!", spune Profesorul. În acest "sunt" este concentrat mesajul său esenţial.

În Petre Ţuţea se întâlneau armonic apostolul şi patriarhul. "Mă mişc între Dumnezeu şi Poporul Român", obişnuia să spună. Aceste poziţii de autoritate, tranşante, uneori aparent paradoxale i-au surprins deseori pe cei nedeprinşi cu profunzimile şi complexitatea discursului său. Nu trebuie să facem greşeala de a-i prelua superficial formulele, afirmaţiile. Ele trebuie înţelese şi aşezate în contextul amplu al personalităţii şi acţiunii sale integrale.

Profesorul trudea şi se umilea pentru poporul său; dar se şi ridica - vifor năprasnic - certându-l când considera că dă semne de rătăcire. Ceea ce avem a înţelege mai întâi de toate este că Petre Ţuţea nu poate fi corect şi deplin evocat prin simple citări sau invocări bibliografice. O autentică evocare este realizabilă numai prin faptă, prin trăire creştină şi lucrare românească, prin sinceritate şi dăruire. Petre Ţuţea "obligă" la aceasta.

"Aţi auzit de «ţuţianism»?" întreba, cu o aparentă nemulţumire în glas, când spunea că nu a avut discipoli. Reproşul are o ţintă subtilă. Evident că nu putem vorbi de "ţuţianism"; căci există concepte bine aşezate cu care dânsul se identifică deplin: românism, de exemplu. Sau naţionalism. Sau patriotism absolut. Sau eminescianism...

Ca să te numeri printre "ucenicii" săi trebuia să îndeplineşti, de fapt, o singură şi grea condiţie: să fii român. Şi, pe cât se poate, "român absolut".

Aşa înţelegem de ce Profesorul obişnuia să ne spună, în acei ani grei, cu duioşie şi minunat rafinament pedagogic, nouă, celor nevârstnici şi nepricepuţi:

"Eu nu am ucenici. Eu am prieteni"

Petre Ţuţea a fost asemuit cu Socrate. Însuşi marele gânditor român respingea această asemănare. Socrate "căuta un zeu". Petre Ţuţea nu-l mai caută, îl ştie, şi se pune sub binecuvântarea Lui. "Asistat", el nu se mai întreabă, ci afirmă. Verva cu care o face, profunzimea gândirii, memoria extraordinară şi uşurinţa cu care se mişcă prin cultură - fie ea religioasă, filozofică, politică, istorică - fac din el una din cele mai strălucite personalităţi româneşti. Am putea spune că este "genial", dacă n-am şti că el însuşi ne interzice să-i asociem acest termen. Ne putem exprima mai bine spunând despre el că este "omul etern", asistat de Dumnezeu, sau - atribuindu-i propria sa apreciere despre Mircea Eliade - "omul împlinit religios".

În ultimii săi ani de viată, Petre Ţuţea s-a aflat într-un permanent dialog, intens, concentrat asupra problemelor esenţiale care frământă "corcitura", cu sine, cu neamul din care s-a născut şi cu Dumnezeu. Un lung şir de oameni s-a perindat prin strâmta "celulă" sau "chilie" de lângă Cişmigiu a marelui gânditor român, din curiozitate, pentru a mai afla câte ceva, sau pur şi simplu pentru a fi o dată mai mult conectaţi la dialogul cu cel "asistat" de Dumnezeu, deci cu Dumnezeu. Dialogând cu ei, Petre Ţuţea se adresa de fapt neamului românesc pe care l-a iubit mai presus de sine, cu trecutul, prezentul şi viitorul său "greu de glorie", cum spunea. Petre Ţuţea era mai mult decât mândru, era orgolios că este român.

S-a născut în satul Boteni, Muscel, în 6 octombrie 1901, într-o familie de preoţi ortodocşi. La vârsta de 9 ani, rămânând orfan de tată, ajunge copil de trupă într-o unitate militară din Câmpulung. Ofiţerii, remarcându-i inteligenta, decid sâ-; trimită să urmeze liceul teoretic. Urmează cursul inferior la Liceul "Neagoe Basarab" din Câmpulung şi cel superior la Liceul "Gheorghe Barit" din Cluj. Un consiliu de militari hotărăşte ca tânărul Petre Ţuţea să urmeze, tot în Cluj, şi Facultatea de Drept. Deja remarcat în cercurile intelectualilor ardeleni, va fi trimis de marele om politic A. Vaida -Voevod să studieze formele de guvernământ la Universitatea "Humbold" din Berlin. O mare prietenie îl leagă apoi de Nae lonescu, de la care învaţă - şi va învăţa mereu - că: "omul, domnule Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte". Revenit în tară, este preocupat de politică. Scrie articole şi studii economice şi politice, participă la disputele culturale şi ideologice ale timpului. După o firavă apropiere de unele cercuri de stânga, se "dumireşte" rapid şi se situează ferm pe poziţii politice de dreapta, poziţii pe care nu le-a abandonat până la adânci bătrâneţi. Străluceşte în lumea culturală interbelică, fiind considerat un vârf al generaţiei sale, alături de Vulcănescu, Eliade, Cioran. Este numit director general în Ministerul Economiei în timpul guvernării Mareşalului Antonescu. Regimul comunist îl aruncă în temniţă cu o condamnare de 5 ani (1948-1953) şi apoi de 18 ani muncă silnică, din care execută 8 ani (1956-1964). Este deţinut politic la Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari, Aiud. Şi în închisoare, şi mai târziu, în afara ei, nu va înceta să propovăduiască valorile spirituale creştine şi iubirea pentru Neamul Românesc. Şi desfăşoară uriaşul său discurs vreme de zeci de ani, prin toate locurile, vorbind, fără părtinire tuturor. A vorbit întemniţător şi temnicerilor, victimelor şi călăilor, învăţător şi oamenilor simpli, a răspândit spirit Şi cultură, cu o nemaiîntâlnită generozitate sufletească.

Rămâne la fel de neînduplecat în opţiunile sale politice Şi nu-şi uită nici convingerile şi nici prietenii. Este prezent în cetate, uimind prin curajul năprasnic cu care îţi afirmă credinţa şi opţiunile. Intr-o vreme în care mulţi "intelectuali" adunau firimituri de la mesele conducătorilor comunişti, când unii se amuzau să acuze Poporul Român de laşitate şi ignorantă, când alţii erau descurajaţi şi învinşi de disperare, Petre Ţuţea susţinea netulburat, argumentat şi imbatabil, că "Poporul Român este una din minunile lui Dumnezeu în mersul Său prin Univers".

Singurele sale repere, de neclintit, au fost Dumnezeu şi Poporul Român. Demersul său intelectual a fost întru totul integrat ortodoxiei. Modelele sale, mereu invocate: Eminescu şi Şcoală Ardeleană.

Puţinele înregistrări păstrate nu redau decât palid uriaşa forţă pe care o răspândea verbul său incandescent. Ideile cele mai profunde, formulările cele mai complexe, raţionamentele cele mai dificile, referiri şi citări de o inepuizabilă varietate, se derulau cu graţie într- o înlănţuire perfect articulată şi plină de substanţă.

Exemplul excepţional al omului Petre Ţuţea va rămâne ca un punct de maximă strălucire într-o constelaţie exemplară a culturii Şi a spiritualităţii româneşti.

Rolul şi rostul prezentei lui Petre Ţuţea în viata Naţiunii Române vor fi lămurit e deplin abia după ce timpul va permite contemplarea staturii sale reale, în toate dimensiunile ei.

Petre Ţuţea a ţinut locul unor întregi instituţii naţionale. A răzbit triumfal în istorie, trăgând după sine o epocă întreagă. Statura sa acoperă secolul.

Petre Ţuţea, ţăranul din Muscel, străbate veacul nostru de la un capăt la altul şi datorită lui avem şansa să fim integraţi direct, fără nici un fel de intermediere artificială, în circuitul natural şi viu al spiritualităţii româneşti.

Cuvintele sale rostite în temniţă la Aiud reprezintă sinteza discursului amarnic şi glorios ţinut de Petre Ţuţea şi de Generaţia sa în faţa Poporului Român:

"...dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el".

Ultimul dialog , pe care marele om l-a avut în această formă, faţă către faţă, cu cei de aici este dialogul cu doamna Lucia Hossu Longin, pentru emisiunea "Memorialul Durerii" a Televiziunii Romane. Dialogul a avut loc în rezerva spitalului "Cristiana, locul de unde Petre Ţuţea a trecut dincolo în ziua de 3 decembrie 1991.

- Sunt oameni care cred în dumneavoastră. N-aţi avut practic discipoli, dar sunt oameni care cred în dumneavoastră.

- Am avut şi discipoli. Nu se putea să nu am discipoli, doamnă, fiindcă sunt un om vorbăreţ. Toată suferinţa mea se datoreşte poftei mele de a vorbi fără restricţii.

- Aş vrea să vă luptaţi acum pentru dumneavoastră, să nu cedaţi... chiar dacă aveţi o zi mai proastă astăzi...

- Eu... am vrut să mă sinucid... (Este vorba de perioada puşcăriilor comuniste - n.r.).

- Poate că exact asta se dorea.

-... dar n-am avut curaj. Nu am avut, nu curajul fizic, ci pe cel metafizic. N-am vrut să-l ofensez pe Dumnezeu.

- În ce trăsătură a poporului român ar trebui să credem, ce ar trebui să construim mai departe? înzestrarea, inteligenta, bunătatea, nobleţea, ce anume credeţi...

- Eu am făcut numai bine în viata mea. Dacă venea un om prăpădit şi mă găsea că am luat salariul, îl împărţeam cu el. Am făcut treisprezece ani de temniţă. Am cerut să mă duc pe front, să mor cu arma-n mână, şi nu mi s-a permis.

- Cuvântul dumneavoastră, înţelepciunea dumneavoastră au fost tot o armă, nu?

 - Nu, doamnă, eu sunt un om nerealizat. Aşa sunt eu.

- Ce socotiţi un om realizat?  

- Eu am vrut să legiferez, nu să fiu puşcăriaş.

- Dar puşcăria este numai un segment, o perioadă din viata dumneavoastră, nu e întreaga viată. Ne-au rămas atâţia ani ai dumneavoastră pentru, să zicem, gloria poporului român.

- Eu pentru poporul român mă las împuşcat acum, la zid, acolo... Dacă e nevoie, pentru poporul român mă las împuşcat când vrea el. Mai mult nu pot să ofer poporului român, decât viata mea. Am cerut să mor pe front şi, un dobitoc, nu ştiu cum îl cheamă, a spus că n-am onoare, fiindcă am fost un om de dreapta.

- Ce înseamnă un om de dreapta? 

- Român absolut, asta înseamnă. 

- Cum vă rugaţi lui Dumnezeu?

- Cu umilinţă! Şi cu "Tatăl Nostru". Numai faţă de Dumnezeu şi de neamul românesc mă simt nimic, cu toate că am fost în vârful generaţiei mele, înaintea lui Mircea Eliade. Sunt nimic faţă de Poporul Român.

În clipa morţii, ultimele cuvinte ale lui Petre Ţuţea au fost: "Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!"

 

(fragmente din cartea Petre Ţuţea-Între Dumnezeu şi neamul meu )

Predica la Duminica a X-a după Rusalii, Vindecarea lunatecului: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” / părintele Nicolae Steinhardt

          APOSTOLUL

Fraţilor, mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă, înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, lepădătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi. Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. Deci vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos.

EVANGHELIA

MATEI17, 14-23

  

În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte.

Din predica părintelui Nicolae Steinhardt la această duminică:

“(…) Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Toţi cretanii sunt mincinoşi este premisa de la care se porneşte; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă că şi el minte şi că – prin urmare – afirmaţia sa nu este adevărată, altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă însă cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un răspuns negativ, ce deducem? Că, fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că de fapt cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se cine poate!

Paradoxul acesta logic a dat mult de furcă filosofilor de-a lungul veacurilor. Chestiunea e pe larg expusă de logicianul român Anton Dumitriu într-un studiu din anul 1965, reprodus în volumul Ştiinţă şi Cunoaştere (1984). Nu vom intra în amănunte şi nici nu vom arăta cum ajung specialiştii contemporani să afle o soluţie a problemei prin teoria zisă a nivelelor de vorbire logică.

Reţinem doar că fraza rostită de tatăl copilului, în versetul al 24-lea din capitolul 9 al Evangheliei Sfântului Marcu nu este şi ea decât un teribil paradox înzestrat cu toate aparenţele insolubilităţii. Căci din două una: ori “crezi”- şi atunci la ce bun să mai ceri să ţi se dăruiască credinţă, ori nu crezi – şi atunci cum de îndrăzneşti să zici fără pic de ruşine „cred”! Ce fel de credinţă este aceasta care este şi nu este, care se afirmă dar se şi recunoaşte nevoită a cere ajutor? Ce joc mult prea subtil ori din cale afară de făţarnic se desfăşoară aici? Nu cumva răspunsul tatălui întăreşte argumentarea filosofului ateist Jean Paul Sartre care-i învinovăţeşte pe credincioşi a fi de rea credinţă fiindcă textul de la Marcu 9, 24 aceasta chiar vădeşte: incertitudinea, şubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credinţă? Pentru Sartre şi existenţialiştii din şcoala sa, credinţa nu poate fi decât un limbaj confuz, auto-amăgire (autosugestie), vorbă lipsită de acoperire (în sensul în care aurul din depozitul băncilor de Stat acoperă, garantează moneda de hârtie) sau, pur şi simplu, neadevăr (inconştient ori, mai adeseori, de rea credinţă).

Textul evanghelic de astăzi ne aminteşte însă nu numai de acuza lui Sartre ci şi de o altă celebră spusă a filosofului, francez şi el, Blaise Pascal. Acesta, precursor al existenţialismului, nu ateu, ci profund creştin, pune în gura Mântuitorului care se adresează necredinciosului dornic să creadă, însă neizbutind să-şi împlinească dorinţa, şi necutezând a face pasul hotărâtor, un răspuns cu totul neaşteptat: Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit! Răspuns şi el teribil, paradoxal, tainic şi ameţitor. Să cauţi ceea ce ai şi găsit! Să însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilităţii întregii tale frământări – ba şi a orbirii tale – de vreme ce L-ai găsit pe Cel căutat! (Dar şi ce bucurie: drahma era în buzunar, oaia zisă pierdută nu fusese decât o greşeală de numărătoare!).

Răspuns teribil, paradoxal şi tainic, totuşi deopotrivă lămuritor şi definitiv, punând pentru totdeauna capăt validităţii ispitelor unei logici a dilemelor stringente. Ni se cere numai curajul de a constata că omul frământat, chinuit, obsedat de vocaţia credinţei a devenit prin însăşi starea sa căutătoare, un credincios. Cine porneşte spre Hristos – şi cât de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea – L-a şi întâlnit! Oare încă departe fiind el, nu l-a văzut şi, alergând, nu i-a căzut pe grumaz, sărutăndu-l? Sartre, de altfel, recunoaşte că acel care merge să ceară sfatul unui ofiţer dacă să urmeze ori ba cariera militară, a şi luat în sinea sa hotărârea. Tot aşa omul care-şi expune îndoielile cu privire la vocaţia sa ecleziastică unui preot, el a şi ales: nu ar solicita avizul unui slujitor al lui Hristos dacă nu L-ar fi aflat pe Acesta.

Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limbă română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. A fost o bună parte a vieţii sale cu totul străin de preocupări religioase. Cu timpul însă problema existenţei (folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent; mult mai corect ar fi să spunem: fiinţării) lui Dumnezeu i s-a impus din ce în ce mai stăruitor, mai aprig, parcă şi mai impacient. Citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi misterul fenomenului care i se părea cel mai ciudat din câte sunt în univers – lumina – l-au apropiat (cu încetul, anevoie, şi nu fără paşi înapoi, rezistenţe, icniri ale deznădejdii şi intervale în care biruinţa se arăta a fi de partea deprimării) de râvnita credinţă în Dumnezeu.

Iată că acum, la bătrâneţe (e născut în anul 1912, ca şi mine) a făcut gestul echivalent cu arderea punţilor lăsate în urmă de oastea care nu mai vrea să ştie de verbul a da înapoi. „S-a declarat”, cum îi plăcea lui Jean Giraudoux să spună, în recenta sa carte La quete intermittente (cuvîntul quete l-aş tălmăci print-un complex de termeni româneşti: investigaţie, cercetare, cale, căutare, pelerinaj), apărută la sfârşitul anului trecut, după ce expune, cum mai deschis nici că se poate lunga-i călătorie către Hristos, încheie afirmându-şi, credinţa, nuanţând-o totuşi cu verbul a nădăjdui. In cine cred? – zice. Şi-şi formulează, ca mare dramaturg ce este, o replică scurtă axată pe una din virtuţile teologale: în Iisus Hristos, sper!

Acum că autorul a dat lucrurile pe faţă, îmi este îngăduit, cred, să divulg şi eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i dăruiască harul credinţei. In volumul pe care l-am citat se mai întreabă încă, plin de îngrijorare şi potrivit exigenţei corectitudinii care-l caracterizează: oare nu cumva cred doar că eu cred? Nu cumva credinţa mea e o părere, o iluzie, o făurire a minţii mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking, adică o certitudine ce-şi află temeiul într-o năzuinţă a spiritului, în voinţa insului, într-un soi de visare a sa, într-o irealitate luată drept realitate?

Mi-am îngăduit să-i scriu lui Eugen Ionescu şi să-i spun că formula „dar poate că doar cred că eu cred” este varianta frazei pascaliene şi a textului de la Marcu 9, 24. „Poate că doar cred că eu cred” este totuna cu: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit” şi cu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. De ce se teme sau ruşina, Eugen Ionescu nu are, se alătură câtorva mari artişti şi gânditori biruiţi de Hristos: Dostoievski, Claudel, J. K. Huysmans, Bergson, Peguy, Werfel, Papini, Chesterton.

Dar cripticului fundamental verset 24 trebuie să-i mai dăm un răspuns, se cuvine să-l decodăm şi din punct de vedere practic.Cum depăşim punctul critic, incertitudinea, acuza de rea credinţă, cum efectuăm saltul de la necredinţă, orbecăială şi tumult interior la credinţă, linişte şi fermitate? Drumul ni-l dă (în sensul vechi al sintagmei, cel preferat de Constantin Noica: ni-l arată) acelaşi verset 24: „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi.”

Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea. Insăşi inferioritatea condiţiei noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii, fluctuaţiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbră. Suntem fiinţe osârduitoare dar şi slabe, oricând predipuse a ne poticni, de nu şi a pica. Fer. Filip Nerri n-a grăit oare: Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda! Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, altfel spus din străfundurile fiinţei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave şi biete feştile fumegânde, ieşim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor. Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă.

Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har. Fiinţa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţie. Ii este însă larg deschisă poarta smereniei (rugăciune + lacrimi+ „strigare”); ea duce la credinţă, spre deosebire de ferecata poartă a marelui, tragicului Kafka (pentru a cărui mântuire nu mă îndoiesc că se va fi rugat şi Pascal şi Kierkegaard şi Dostoievski).

Acum că Mircea Eliade a murit, pot mărturisi că şi el mi-a adresat aceeaşi rugăminte ca şi Eugen Ionescu. Işi dorea să fie nu numai – cum l-a numit Emil Cioran – cel mai activ propagandist al lui Dumnezeu, ci şi un umil credincios al Său. Acest neîntrecut istoric al religiilor jinduia să fie, după modelul lui Claudel („un poet la picioarele Crucii”), mai mult decât naratorul unei evoluţii: să fie încredinţat că istoria sentimentului religios se încheie pe Golgota. Modestia, bunătatea şi mărinimia îl pregăteau pentru aceasta.

Cât priveşte pe un alt ilustru reprezentant al generaţiei mele (am fost: Eliade, el şi eu elevi ai aceluiaşi liceu bucureştean – Spiru Haret), mă refer la Constantin Noica, sunt sigur, după cele auzite din gura IPS Sale Mitropolitului Antonie Plămădeală la înmormântarea săvârşită într-o zi de iarnă senină şi blândă în imediata apropiere a schitului de la Păltiniş, că marele meu prieten şi binefăcător, părinte de călugăr ortodox, a murit împăcat cu Dumnezeu. Cred că şi lor, câteştrei, întocmai ca în pericopa zilei de astăzi, Domnul le-a dat răspuns tămăduitor: de nelinişti lui Eugen Ionescu, de întuneric şi îndepărtare lui Eliade şi Noica. Pentru că au strigat – fiecare în felul său, în graiul intelectualităţii sale specifice, potrivit matriţei talentului său şi tonalităţii inimii sale: “Cred, Doamne, ajută bietei mele necredinţe omeneşti.”

Şi mă mai încumet a crede că întreaga generaţie „trăiriste” a tinereţelor mele – care a luat viaţa în serios, a dispreţuit făţărnicia, a luptat, a nădăjduit, a greşit, a suferit - Domnul îi va arăta nu Faţa Sa dreaptă şi aspră, ci Faţa-I blândă şi milostivnică.

Să ne fie şi nouă tuturor de folos cele ce – poate în mod prea personal şi dezlânat – am tâlcuit şi povestit. Să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu în capitolului 9 al referatului său, adevărată piatră unghiulară a creştinismului”.

(Părintele Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed.Mănăstirii Rohia, 2005)

 

Sursă: Război întru cuvânt

 

Şcoala de Duminică: Ioan Alexandru-„Evenimentele care schimbă lumea nu sunt de la oameni.”

Să ni-l reamintim. Pe cel care, pe vremea lui Ceauşescu, preda Biblia studenţilor în podul Universităţii.  Pe cel pe care Petre Ţuţea îl admira şi iubea deopotrivă de mult, pentru că “a îndrăznit nelimitat”. Pe cel la ale cărui ore se ducea, de fiecare dată când era în Bucureşti, Nicolae Steinhardt.

Poet, publicist, eseist, Ioan Alexandru (1941 – 2000) spunea cândva că „evenimentele care schimbă lumea nu sunt de la oameni”. 

Vă propun o reîntâlnire cu Ioan Alexandru graţie unui interviu realizat de Gabriel Klimowicz în septembrie 1992 şi publicat în “Cotidianul”.

Reporter: Petre Ţuţea spunea despre Ioan Alexandru: „…faţă de care am mare admiraţie. Îl iubesc foarte mult pe Ioan Alexandru. Îl iubesc enorm de mult. Să îndrăzneşti într-o Universitate pozitivistă să fii creştin, asta e ca şi cum aş îndrăzni eu, fiind slab, să-i dau o plamă unuia tânăr şi sănătos. A îndrăznit nelimitat. Doi laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru”.

Ce ne puteţi spune despre această perioadă?

Ioan Alexandru: Am predat mereu Biblia la Universitate şi mereu am spus studenţilor, nu că există Dumnezeu – că asta şi diavolul o ştie – ci că Iisus Hristos a înviat din morţi, mărturisire pe care am făcut-o deschis, oriunde mi s-a ivit prilejul, fie ca poet, fie ca profesor. Nu mai e o noutate asta acum. Era o noutate când Nae Ionescu îşi ţinea cursurile pe textele biblice. Este o onoare să predai Evanghelia lui Iisus Hristos, e un fapt de adevăr să vorbeşti despre Învierea Lui şi fapta mântuitoare pe care a săvârşit-o. Iisus Hristos este conducătorul planetei! Miliarde de oameni cred în el. În orice ţară, acum, eşti apărat dacă vorbeşti despre Hristos. Chiar şi în China. În Japonia, am văzut mari universităţi creştine. (…) Deci am făcut cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Vai de mine, de n-aş fi făcut asta”. Fiindcă eram şi sunt convins că Iisus Hristos a înviat din morţi în carne şi oase. Am ţinut o conferinţă acum în Norvegia, „Ce este omul?”, şi, din cele trei definiţii ale omului, una sună aşa: omul este martorul Învierii lui Hristos. deci, una dintre caracteristicile fundamentale ale fiinţei omeneşti, de 2000 de ani încoace, este că în carnea şi în sângele nostru strigă cineva: strigă Duhul Sfânt că Iisus Hristos a înviat din morţi. Acestea sunt nebunia şi paradoxul lumii. Cum spune şi marele poet francez catolic Pierre Emmanuel, în catehismul actual al Belgiei, într-un poem celebru. Scandalul lumii nu este că a pătimit Iisus Hristos pe cruce; au pătimit milioane de oameni. Ci scandalul lumii, nebunia până la sfârşitul lumii, este Învierea Lui din morţi. Creştinismul nu e o religie, nu e o educaţie, este, în ceea ce priveste fiinţa omenească, cel mai mare eveniment care s-a întâmplat vreodată pe planeta asta. Şi faţă de Învierea lui Iisus Hristos stă sau se prăbuşeşte fiinţă umană. Asta e problema. Cu asta m-am ocupat. Asta am vestit în perioada aceea şi asta fac în continuare.

Reporter: Ce piedici vi s-au pus în acea perioadă?

Ioan Alexandru: Lupta cea mai mare pe care o duceam de fiecare dată când plecam cu Bibliile astea groase la Universitate era faptul că niciodată nu ştiam dacă mai am încă o săptămână de predat. Eu am avut un curs facultativ; niciodată nu ştiam dacă mai este în orar, dacă mai sunt plătit pentru el, dacă nu sunt plătit… Majoritatea timpului n-am fost plătit. L-am ţinut cu curajul cu care te ţii pe viaţă şi pe moarte de ce ai mai scump pe lume, în aşa fel încât, atunci când au vrut să mi-l ia, m-am dus în faţa celor care conduceau facultatea şi am spus că-mi dau demisia dacă rămân fără el, că, dacă nu este loc de Biblie în Universitate, eu n-am ce cauta acolo. Asta a fost atitudinea pe care am avut-o. Nu-i curaj, e credinţă; credinţa că Iisus Hristos a înviat. El mi-a dat putere. Ştiţi foarte bine, nu vreau să fac acte de curaj în plus, aţi fost pe la orele acelea şi cunoaşteţi în ce condiţii s-au desfăşurat. Ce pot să vă spun? Ce vreţi să aflaţi mai mult?

Reporter:Să ne spuneţi concret care au fost piedicile. La un moment dat… lucrurile acestea erau foarte periculoase. Propaganda religioasă era interzisă prin lege.

Ioan Alexandru: Da. Într-o seară, erau ocupate toate uşile de la intrare, să nu intre studenţii şi să fiu eu însumi zădărnicit să pătrund acolo. Mi s-a spus că o să fie grav de tot dacă mă duc. Mi-am spus: O să încerc să intru – şi am intrat – şi dacă nu sunt studenţi acolo mă duc către casă. Şi când m-am dus, amfiteatrul era plin. Am ţinut cursul. Am făcut experienţe teribile. Trebuia, bunăoară, să fiu foarte bine pregătit dacă se stingea lumină, fiindcă trebuia să vorbesc pe întuneric. Am vorbit de multe ori pe întuneric. La un moment dat, mi-am spus: Nu mai deschide ochii şi învaţă-te să vorbeşti ca unor orbi. Şi mi-a rămas oarecum o meteahnă, că şi acum închid ochii când vorbesc. M-am obişnuit, în podul acela, de atâtea ori, să n-avem lumina. De la o anumită oră erau oprite lumina şi circulaţia; studenţii voiau să rămână şi, aşa cum ştiţi, am ţinut cursurile pe întuneric. E o perioadă atât de frumoasă din viaţa mea, încât nu vreau să tulbur şi să acuz pe nimeni. Dau slavă lui Dumnezeu că le-am putut ţine. Sunt multe minuni în lume şi ştiu că lupta cea mare n-a fost cu puterile din afară, ci cu puterile lăuntrice, care-mi ziceau: Ia renunţă la treaba asta, renunţă la… Biblie. Însă dau slavă lui Dumnezeu că am avut energie să duc două decenii aceasta cărare a Bibliei la Universitate. Pentru mine este un miracol, un semn că Duhul este foarte puternic în mine. Şi nu mi-a fost teamă! Asta e cea mai mare minune: faptul că am avut puterea, douăzeci de ani, să nu renunţ la acest lucru, fără să am alt sprijin decât Duhul lui Dumnezeu, care m-a întărit să mă duc şi să ţin orele acelea. Eram acuzat… Se spunea că sunt sprijinit de nu ştiu cine. Dar nimeni nu-şi punea problema mai simplu: Dar, dacă îl sprijină chiar Duhul Sfânt? Eu sunt sigur că a fost lucrarea Duhului Sfânt asupra mea să pot ţine aceste ore şi că mulţi dintre studenţi – unii sunt împrăştiaţi în America, în Israel, în Europa, în multe părţi – au plecat cu credinţă de aici. Îmi aduc aminte de Nicolae Steinhardt, care permanent venea la ore când era în Bucureşti. Numai îl vedeam cum se aşază acolo. Câte cuvinte minunate mi-a spus omul acela şi cât era de încântat. La un moment dat, mi-a zis: „Păi, toată Facultatea de Teologie nu face cât faci dumneata în podul ăsta”. Asta spunea Nicolae Steinhardt, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Era o întărire faptul că venea el acolo. Mă întărea să ştiu că nu sunt singur, părăsit în lucrarea mea. A vorbi acum despre lucrurile astea este foarte simplu. Aş putea să mă laud, dar mi-ar fi ruşine. E ceva ce nu-mi aparţine mie, ci lucrării ce trebuia făcută, lucrării Duhului Sfânt. Poate puteam face mai mult… Spiritual însă nu era posibil fiindcă nu am acceptat nici un compromis de ordin spiritual. Probabil că puteam să fac politică din asta, dar eu am făcut ce trebuia. Niciodată n-am interpretat greşit textele. Unii studenţi mi-au cules textele şi mi le-au strâns în volum. Am opt volume de cursuri nepublicate. Dar, odată, se vor publica şi atunci se va vedea ce-am făcut în perioada aceea.

Sursa: ziuaonline.ro