“Ceea ce m-a salvat, a fost rugăciunea Părintelui Emilianos” / Convertire

Interviu cu Maica Emiliani de la Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia(în prezent stareţă la Mănăstirea Intrarea Maicii Domnului în Biserică, lângă Washington DC, n.n.), realizat de Teva Regule, apărut în „St Nina Quarterly”, Vol 3, Nr 4, septembrie 1999

Teva: Întâi, vreau să vă mulțumesc pentru timpul acordat acestui interviu și pentru că împărtășiţi gândurile dumneavoastră cititorilor revistei„St Nina Quarterly”. Sunteți de origine din Kansas și ați venit la Boston pentru a urma studiile superioare, la Universitatea Harvard. În timpul petrecut la Boston, ați fost primită în Biserica Ortodoxă. Ne vorbiți despre călătoria dumneavoastră către Biserică – ce v-a atras la Ortodoxie?

Maica Emiliani: Nu știam nimic despre Ortodoxie. Eram prietenă cu Mary Ford, acum profesoară la Sf .Tihon (Seminarul Teologic Ortodox Sf. Tihon de Zadonsk – Pennsylvania) – prima persoană care mi-a vorbit despre Ortodoxie. Studia teologia și literatura la vremea aceea și era în măsură să îmi explice diferențele teologice – ce este teologia ortodoxă și cum definește Occidentul teologia.

Teologia Ortodoxă mi-a părut, în mod clar, mai adecvată, firească, pur și simplu… adevărată. Erau alte lucruri pe care nu le înțelegeam, nu-mi plăceau, sau le găseam respingătoare, dar un lucru pe pare l-am înțeles era acela că oamenii aceştia știau totul despre rugăciune. Știau despre legătura minții cu trupul. Înțelegerea acestor lucruri îmi era de ajuns. Aveam o relație de atracție-respingere cu biserica. A trebuit să mă întorc pe dos ca să pot intra în Biserică.

T: Puteți dezvolta această idee?

M.E.: Relaționam cu toate conceptele feministe, la modă în vremea aceea, în educație și cultură. Am realizat că acestea restricționau mult percepția mea vis-a-vis de ceea ce vedeam și auzeam în Biserică. De exemplu, mă deranja gândul că numai bărbații pot fi preoți, și intrând într-o biserică, nici măcar nu observam că Maica Domnului deținea cea mai înaltă poziție. Este primul lucru pe care îl vedem. Pe Iconostas îi vedem atât pe Iisus cât și pe Maica Domnului și sunt de aceeași mărime. Toți ceilalți au dimensiuni mai mici și sunt mai departe. Ea se află lângă Hristos. Nu auzeam nici rugăciunile, care nu se terminau fără a spune – „…pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (…) miluiește-ne și ne mântuiește…”. Nici nu poți rosti o rugăciune fără să o chemi, în minte, pe Maica Domnului. Dar nu auzeam aceste lucruri. Eram prea preocupată de ideile mele despre suprimarea sau onorarea femeii și alte asemenea.

O altă orbire avea de-a face nu numai cu teoriile mele ci şi cu Biserica însăşi – aşa cum e ea în America. Eram atât de preocupată de faptul că femeilor nu le este permis să intre în altar, pe când, de fapt, nimănui nu îi este permis să intre în altar decât cu un motiv întemeiat şi binecuvântarea de a intra. Când am mers în pelerinaj la Sfintele Locuri, am observat că mormântul Maicii Domnului este altarul unei biserici. Pelerinii trec prin el, în faţa lui, sărutându-l. În timpul liturghiei, lucrul acesta este oprit, pentru ca apoi să continue. Mergi la mormântul lui Hristos, şi piatra care pecetluia mormântul este altarul. Pelerinii trec şi se închină la mormânt, iar în timpul liturghiei, piatra devine altar. La Bethlehem, altarul este ridicat pe locul în care steaua inserată în paviment, marchează locul Naşterii. Nu există iconostas. Am fost în peşteră, la liturghia Crăciunului, chiar acolo unde se află steaua. Nu mă separa nimic de ea. Pelerinii intră, se închină căzând cu feţele la pământ şi se sprijină de altar pentru a se ridica. Pelerinajul la Sfintele locuri mi-a schimbat total viziunea.

De la Sfintele Locuri am mers în Grecia, unde am vizitat prima mănăstire de maici (aproape că nu existau pe atunci în America). Într-o mănăstire de femei, nu numai că maicile slujesc în altar, dar vezi maici luând binecuvântare de la stareţă – asemenea şi mirenii, femei şi bărbaţi. Chiar şi preoţii şi călugării iau binecuvântare de la stareţă sau de la maici. Am început atunci să înţeleg că toate cele din mintea mea (cu privire la ierarhie şi patriarhat) nu erau valabile, ci erau în mare parte disproporţionate de starea nefirească a Bisericii în America, reprezentată aproape integral de parohii, fără, sau cu foarte puţine mănăstiri.

Asta, pe lângă faptul că atunci când vorbim despre putere în relaţie cu Hristos şi Duhul Sfânt, lucrurile stau tocmai invers. Fericirile sunt inversul tuturor valorilor şi ambiţiilor lumeşti, a interpretărilor a ceea ce este binele, puterea şi tăria; supoziţiile seculare şi politice despre ceea ce este important, sunt toate pe dos.

În plus, deşi făceam parte din Biserica Ortodoxă, nu aveam trăirile pe care le aşteptam de la ceea ce credeam că este o biserică ierarhică şi liturgică. Cred că asta se datora şi felului în care este întrebuinţat spaţiul în biserica ortodoxă. Toate participă. Tămâia şi icoanele se află pretutindeni, în spate, în faţă, lateral şi deasupra ta. Nu ai o percepţie lineară sau verticală asupra lucrurilor.

T: În vara anului 1981, la Hotelul „Regency Hyatt” din Kansas, s-au prăbuşit două galerii, omorând 114 oameni şi rănind mulţi alţii. Aţi fost grav rănită, fiind prinsă între grinzi şi dărâmături. Chiar mă aflam la Boston în vara aceea şi îmi amintesc că mă rugam pentru cineva pe nume Melanie (Maica Emiliani). N-am crezut că vă voi cunoaşte vreodată pesonal. Ne povestiţi despre acea experienţă şi recuperarea ulterioară?

M.E.: Am avut a treia vertebră lombară fracturată. Măduva spinării a fost sever contorsionată şi strivită cu bucăţi de os pătrunse în ea. Primele raze au provocat uimire tehnicienilor când au văzut că aveam simţ, căci acestea arătau o bucată mare de os chiar în zona măduvei, ceea ce însemna că era fără îndoială afectată. Nu era afectată, dar eram paralizată de la brâu în jos. Aveam câteva coaste rupte, o fractură mixtă de gleznă, un plămân cedase..

T.: Şi totuşi, sunteţi aici astăzi.

M.E.: Prima parte a recuperării a constituit-o scoaterea de sub dărâmături. Pentru că nu au putut fi scoşi la timp, mulţi oameni au murit, deşi nu erau răniţi atât de grav ca mine. ( Acelaşi lucru se întâmplă acum în Turcia şi în Atena, datorită cutremurelor. Sunt oameni îngropaţi de vii, sau striviţi şi ucişi.) Le era imposibil celorlalţi să ajungă la mine. Şi era imposibil ca eu sa fiu scoasă de acolo la timp pentru a putea supravieţui.

T.: Vă amintiţi asta?

M.E.: Da, îmi amintesc, în amănunt. Îmi amintesc că am fost strivită, îndoită, cu faţa între genunchi. Nu îmi puteam mişca nimic în afară de mâna dreaptă. Nu era loc nici măcar pentru a respira- aveam şaizeci de tone pe mine. Genunchii mi-au rupt coastele. La un moment dat, sora mea m-a tras de mâna dreaptă, dar nu m-a putut mişca. Apoi, i-am vorbit îngerului meu păzitor: „Unde eşti?” atunci, am simţit că cineva mi-a prins mâna, şi fără a trage, m-a scos afară. Eram întinsă pe spate, eliberată complet de sub dărâmături. Cineva, necunoscut, mă ţinea şi îmi spunea că voi fi bine. Nimeni nu-şi aminteşte să fi văzut această persoană.

T.: Cu siguranţă că această experienţă v-a afectat viaţa în multe sensuri. Ce efect a avut asupra vieţii duhovniceşti?

M.E.: Naşterea feciorelnică, în care Hristos a venit pe lume fără a distruge fecioria, fără durere; Învierea, în care s-a ridicat din mormânt fără a da la o parte piatra – mormântul era pecetluit până când îngerul a mutat piatra; experienţa apostolilor pe când se aflau în foişor, cu uşile încuiate, prin care Hristos a pătruns – nu ca spirit, metaforă sau nălucă, ci cu Trupul Său. A mâncat şi a băut. Apostolii şi-au pus degetele în rănile Lui. Acestea deveniseră foarte reale pentru mine. Nu pentru că aş fi fost eu ceva, ci pentru rugăciunile acelor oameni sfinţi care şi-au curăţit inimile prin afierosire, prin totală sinceritate înaintea duhovnicului, înaintea lor şi înaintea lui Dumnezeu, prin smerire totală şi asemănare cu Hristos – umplere cu Hristos! Nu este altceva decât o mărturie a puterii rugăciunii, a puterii dragostei de Dumnezeu, care este Învierea şi Viaţa.

T.: Cum v-aţi hotărât să urmaţi calea monahală?

  

M.E.: Deşi nu conştientizam pe moment, întreaga mea viaţă era la fel de distrusă ca şi spatele meu. Întreaga mea viaţă era la fel de paralizată ca şi trupul meu. 114 oameni au fost ucişi. Deci, ce mai contează după asta? Ce mai poate fi atât de important? Ce se mai poate exprima sau simţi atât de profund încât să creeze o legătură veşnică cu toţi aceşti oameni, cu toate aceste suflete? Doar a trăi pentru ei şi pentru toată lumea. În momentul acela, studiile mele şi-au pierdut importanţa. M-am făcut bine. Puteam face orice – să mă căsătoresc, să am o carieră. Dacă m-ai fi văzut la un an după accident, nu ai fi spus că am fost atât de grav rănită. Doctorii sunt încă total nedumeriţi şi recunosc făţiş. Le-au spus părinţilor mei că nu voi trăi, iar dacă trăiesc, nu voi mai merge niciodată. Iar apoi, am primit Sfânta Împărtăşanie, la opt zile după accident, şi am mişcat tot piciorul stâng. Atunci au spus: „Nu ştim, poate va merge, dar va sta un an în spital, cu proteze şi bastoane”. Am părăsit spitalul după trei luni – cu o proteză pentru corp, dar fără proteze pentru picioare, şi în două bastoane. Doctorul meu din Kansas a spus şi încă susţine: „N-am putut să ne explicăm niciodată ce s-a întâmplat cu tine, nu putem, şi asta e”. Puteam face orice, dar nimic din viaţa lumească nu avea destulă importanţă pentru mine. Nimic nu m-ar fi putut salva în clipele acelea – nici doctor, nici om de ştiinţă, nici asistent social, psiholog, membru al familiei, iubit, prieten, nimeni; nici întreaga tehnologie de pe planetă nu m-ar fi putut salva. Ceilalţi au murit.

Nouă luni mai târziu, mă aflam încă într-o mare nevoie, după tot ce se întâmplase, iar viitorul îmi era sumbru. Am venit la „Sfânta Cruce” (Seminar din Brookline) să mă spovedesc la un Ieromonah din Sfântul Munte, Părintele Dionisios (părintele fusese invitat la seminar de către ÎPS Iakovos, pe durata Postului mare, pentru îndrumarea studenţilor şi a facultăţii). Încă mănânc din pâinea duhovnicească pe care mi-a oferit-o în acele momente. Câteva luni mai târziu, mi-a trimis o fotografie a Părintelui său duhovnicesc, Arhimandritul Emilianos, Stareţul Mănastirii Simonos Petras din Muntele Athos. Am rămas şocată. I-am recunoscut asemănarea cu cel care m-a scos de sub tonele de dărâmături, după accident. Atunci am ştiut. Ceea ce m-a salvat, a fost rugăciunea Părintelui Emilianos – cineva care se afla pe cealaltă parte a planetei, în mănăstirea sa, fără să fi pus vreodată piciorul în America. Nu exista nici un motiv pentru care să mă fi putut cunoaşte. Auzisem de el şi de fiul său duhovnicesc, Părintele meu duhovnic, Dionisios, dar nu aş fi crezut să-i pot cunoaşte vreodată. Am aflat apoi, că în ziua accidentului, era ziua sa de nume – 18 iulie, prăznuirea Sfântului Martir Emilianos. Atunci am înţeles în toată fiinţa mea că rugăciunea unei inimi curate – curăţite! – este cel mai puternic lucru din univers.

În calendarul vechi, în Sfântul Munte, era 5 iulie, când se prăznuieşte Sfântul Athanasie Athonitul, părintele monahismului de obşte al Muntelui Athos din secolul al zecelea. De multe ori, facem priveghere de toată noaptea, pentru acest praznic. Începem prin a citi despre viaţa Sfântului Athanasie. Întotdeauna o parcurgem doar în parte, atât cât ţine utrenia sau masa, dacă este citită în timpul mesei. Nu am citit niciodată sfârşitul. Aceasta se termină cum Sfântul Athanasie Athonitul este ucis de prăbuşirea unei clădiri noi.

Am văzut apoi icoana îngerului păzitor (aici, în Boston, la Mănăstirea „Schimbarea la faţă”), în care este scrisă o rugăciune din Ceasuri care spune, „Întăreşte mâna mea cea slabă şi neputincioasă….”

Atunci când structura lucrurilor este greşită sau din ce în ce mai neadecvată, singura nădejde stă în a distruge totul şi a pune început nou. Părintele Emilianos mi-a spus, cu mult mai târziu, că Dumnezeu pregăteşte şi aduce în viaţa fiecărui om, un hiatus (“Hyatt”, trimitere la tragedia de la Hotelul Regency Hyatt, nn.), ce reprezintă trecerea către o nouă viaţă.

T.: Aţi mers întâi la Ormylia, o mare mănăstire din Grecia, soră cu cea din Muntele Athos – aflată sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Emilianos. Vă aflaţi într-o ţară cu alt limbaj şi cultură diferită. Ne puteţi descrie experienţa dumneavoastră legată de vieţuirea şi rugăciunea din mediul acela?

M.E.: Da. A fost ca în rai. E drept că era multă muncă. Era un lucru greu să învăţ greaca şi toate celelalte. Dar Părintele Emilianos mi-a spus: „ Străinătatea este o lucrare foarte grea”. Poţi deveni monah sau monahie şi fără să emigrezi. Nu trebuie neapărat să devii un străin în ceea ce priveşte naţionalitatea şi cultura. Dar câteodată este necesar. A spus deci – xeniteia – străinătatea, este o lucrare foarte grea. Iar când mă simţeam obosită, mă gândeam, „bineînţeles că sunt obosită, e firesc, este o lucrare foarte grea.” M-a salvat părintele şi în sensul acesta, ca în multe alele.

T.: Acum faceţi parte din obştea unei mănăstiri internaţionale de maici, din afara Atenei, Teba – Mănăstirea Înălţarea Sfintei Cruci. Sunt în obşte femei din multe părţi ale lumii – România, Rusia, Anglia, Africa de Sud, Israel, Norvegia, Elveţia, Germania, Grecia şi Statele Unite. Ce aport aduce această varietate de origini culturale în viaţa de obşte?

M.E.: Avem un neîncetat praznic al Cincizecimii. Diversitatea limbilor ne arată clar cum comunicarea nu este total dependentă de limbaj, şi nici proasta comunicare nu ţine de acesta. Ţine, în principal, de sinceritate, de curaţia inimii, smerenie şi măsura sacrificiului al celor implicaţi în comunicare.

T.: Învăţaţi lucruri noi de la ele, având în vedere că vin din medii atât de diferite?

M.E.: Tot timpul – în fiecare zi, în fiecare lună. Este ca un mozaic. Este atât de multă frumuseţe, atâtea posibilităţi, talent şi forţă ce ţin de cultură şi toate se îmbină. Sună ca un stereotip, dar Stareţa noastră este germancă şi este un foarte bun administrator. Are o minte de computer, dar întâi de toate are inimă şi spirit. Iar când vezi atâta tărie, proprie mediului cultural din care provine, când pui această tărie la dispoziţia şi sub îndrumarea duhului, a ascultării şi a unei inimi înfrânte şi smerite, atunci obţii un lucru minunat. Dacă această forţă se află în slujba inimii, atunci se întâmplă minuni la orice pas. În mănăstirea noastră este imposibil să ne bizuim pe harismele noastre naturale, pentru că nu ar merge lucrurile nici cinci minute. Dar dacă cineva trăieşte în Duhul Sfânt, smerindu-se şi pocăindu-se permanent pentru păcatele sale – care constituie lucrul ce-i dezbină pe oameni făcând imposibilă convieţuirea, atunci totul se transformă în ceva divin.

T.: Există avantaje în a fi monahie într-o ţară ortodoxă?

M.E.: O, da. Oamenii simpli de la ţară ne învaţă ce şi cine suntem, după aşteptările lor, după inimile lor sfinte, după credinţa lor impresionantă, după simplitatea lor, după recunoştinţa lor – mai ales că multe suntem convertite din ţări occidentale şi nu am crescut în biserică. Când observi reacţiile imediate şi nemăsurata sensibilitate ale cuiva care poate n-a terminat nici liceul – ca să arăt ceea ce vreau să spun cu referire la premisele şi valorile culturii occidentale – atunci rămâi uimit şi realizezi că asta rezultă dintr-o cultură a rugăciunii, din politeţe, bunătate, sensibilitate, date de secole de vieţuire în Biserică. Există o evlavie firească, lipsită de orice afectare. Îmi amintesc, de pildă, cum, la început, pe când mă aflam într-un sat din Grecia, am fost foarte impresionată de un băiat care, mergând pe bicicleta sa, cu mâna stângă o ghida, iar cu dreapta îşi făcea cruce pentru că trecea pe lângă biserică. Era absolut firesc şi fiecare mişcare îi era plină de graţie.

T.: În baza experienţei dumneavoastră de a ajuta la ridicarea unei noi mănăstiri în Grecia, ce sfat aţi avea pentru stabilirea şi ridicarea de sălaşuri monahale în S.U.A. (sau alte ţări care nu sunt majoritar ortodoxe?)

M.E.: Acesta este un subiect arzător. Părintele Sofronie (un mare părinte din Anglia, un sfânt al vremurilor noastre care iubea foarte mult atât pe părintele meu duhovnic Dionisios cât şi pe părintele acestuia, Emilianos) mi-a spus (deşi, pe atunci, nu aveam experienţa necesară nici pentru a formula această întrebare ): „Mănăstirea ortodoxă este strâns legată de împrejurimi, astfel că, aceeaşi Tradiţie – viaţa Duhului Sfânt în Biserică – pentru a-şi păstra funcţia şi a constitui acelaşi monahism autentic ortodox, va îmbrăca forme foarte diferite într-o ţară ne-ortodoxă”.

Când mi-a spus acest lucru, nu ştiam cu ce să îl relaţionez şi unde să îl aplic.

Pe atunci, Părintele Sofronie mergea deja pe nouăzeci de ani şi era plăpând. În plus, era iarnă. Am fost trimisă la el de către părintele meu duhovnic şi el ştia acest lucru şi mă primise. Când a încetat să mă povăţuiască a spus: „Acum, vom merge la chilia mea şi vom merge aşa (la braţ). În felul acesta, va ezita să se apropie cineva”. Nu găseam nimic ciudat în lucrul ăsta. Eram onorată şi fericită, căci atunci când eşti aproape de un om sfânt, te simţi fericit. Am pornit. Pe când mergeam, i-am zis: „Îmi puteţi da un exemplu pentru cele ce tocmai mi-aţi spus, cum că monahismul ortodox este diferit într-o ţară ne-ortodoxă?”

Şi îmi spune, uşor indignat – ca şi cum „Evident!” – şi pe un ton emfatic: „Ei bine, în Grecia n-am fi putut niciodată merge aşa”. Nu mai fusesem în Grecia până atunci. E adevărat. Aşa ceva e cu neputinţă. Şi ce înseamnă pentru mine acum, acest lucru, referitor la întrebarea dumneavoastră, înseamnă că nu poţi lua o mănăstire grecească sau rusească şi aşeza, cu toate ale ei, în altă parte. Înţelesul cuvintelor Părintelui Sofronie este foarte puternic. Dacă ai o copie indigo a unui lucru dintr-un anumit context şi o plasezi într-un alt context, atunci prin însuşi acest act, denaturezi tradiţia. Realizez că această idee poate fi considerată radicală, dar, înseamnă că e nevoie de preţioasa virtute numită – diakrisis – discernământ. Poţi fi şi sfânt şi să nu ai această virtute. Totuşi, numai cu această calitate poate fi recunoscut, în Duhul, ceea ce trebuie respins sau ceea ce exprimă, seveşte şi corespunde Tradiţiei vii.

T.: Ca monahie, ce probleme importante credeţi că întâmpină femeile in biserică, astăzi?

M.E.: La Sfintele Locuri, de pildă, devine limpede că a fi creştin semanănă tot mai mult cu ceea ce însemna sa fii creştin la începuturile Creştinismului. Cred că trebuie să înţelegem Creştinismul ca un contra-curent. Este total diferit. Este o permanentă schimbare a minţii, permanentă pocăinţă, permanentă seriozitate ce pune în discuţie chiar şi cele mai actuale şi universal acceptate supoziţii şi valori ale culturii şi vremii noastre. Nu tot ceea ce ne înconjoară poate fi adecvat vieţii duhovniceşti. Ne spune Domnul: „Nu te teme turmă mică”. Nu trebuie să ne temem să fim diferiţi, sa fim priviţi de sus, greşit înţeleşi, sau chiar ridiculizaţi ori să suferim pentru că suntem altfel.

T.: Vreau să vă mulţumesc încă o dată, pentru că ne-aţi împărtăşit gândurile, experienţele şi trăirile dumneavoastră. Ne-aţi oferit multe subiecte de meditaţie.

Traducere din limba engleză de Elena Dinu

Sursă: Blogul Sfântul Munte Athos

Mihai Eminescu: Din istoria mănăstirilor athonite

La 10 august 1878, jurnalistul  Mihai Eminescu scria pentru ziarul „Timpul” un articol privitor la legătura romanilor cu Muntele Athos. Aflăm că în vremea aceea unul din zece trăitori în Sfântul Munte era roman. Articolul este o mărturie importantă şi valoroasă, aducând detalii ale vremii asupra modului de organizare şi funcţionare a aşezămintelor monahale, asupra felului în care se dezvoltau şi erau susţinute mănăstirile şi schiturile. La data scrierii articolului, Arhimandritul Chiriac, stareţul bisericii Întâmpinarea Domnului din Schitul Cotlomusului, se adresă direct redacţiei “Timpul” cu rugămintea de a sprijini colecta pentru susţinerea aşezământului.

Iată mai jos textul eminescian:

„Din istoria mănăstirilor închinate ştim cîtă însemnătate avea odată pentru noi românii muntele Athos sau Sf. Munte, acea limbă de pământ a Peninsulei Chalkidice din Marea Egeică, care, purtând şi astăzi numele unui gigant din mitologia grecească, a devenit în suta a zecea după Christos minunatul loc de convieţuire a mii de călugări. Republica de astăzi a călugărilor numără douăzeci de mănăstiri mari, 10 sate (skele), 250 de chilii izolate şi la 150 de sihăstrii. Fiecare naţie de lege greco-orientală are una sau mai multe mănăstiri, în care şi azi vin în fiecare an vizitatori din Rusia, de la noi, din Ardeal, din Sîrbia, din Bulgaria, Grecia, Asia Mică, Constantinopole ş.a. Gălugării înşii, astăzi în număr de 10000, între cari o mie de români, se recrutează din toate naţiile de lege răsăriteană şi trăiesc după regula Sf. Vasilie în deplină singurătate.

Sfântul Munte se bucură şi astăzi de privilegiile foarte largi acordate de Murad II, pentru că i se supusese încă înainte de luarea Constantinopolei. Astfel nici un musulman nu se poate aşeza în sfîntul ţinut afară de Bostangi-Aga, care întreţine relaţiile între călugări şi sultanul. Guvernul acestei republici eclesiastice în mîna Sf. Sinod din Karias, frumoasa capitală a peninsulei; acest sinod e compus din 20 de delegaţi (de fiecare mănăstire unul) şi patru prezidenţi, cari în fiece an se iau tot din alte patru mănăstiri. Acest sinod ţine disciplina şi dispune cele de trebuinţă pentru anevoioasa administrare a averii mănăstirilor. Toate mănăstirile sânt închinate Pururea-Fecioarei şi se împart în cultul lor astfel încât fiecare stadiu al vieţii Maicii-Domnului e mai cu seamă serbat în una din mănăstiri.

Din vremi nemaipomenit de vechi există însă o deosebire între guvernul şi administraţia deosebitelor mănăstiri. Unele, chinoviile proprii, au un egumen, iar membrii lor au renunţat la propria lor voinţă şi la averea lor şi trebuie să se supuie necondiţionat; pe cînd celelalte mănăstiri, monastira idiorhythma, au constituţie republicană, îşi aleg în fiece an stareţul şi hotărăsc asupra afacerilor generale în soboare, la cari iau parte toţi cei ce au dreptul de-a vota. În chinovii călugării trăiesc în comun, în celelalte mănăstiri trăiesc după plac, neprimind din partea mănăstirii decât pîne şi vin. Altfel regula e-ndestul de aspră. Dar toate aceste sânt mai mult ori mai puţin cunoscute; ceea ce voim a face acuma este de-a atrage atenţia asupra unei tendenţe, ce merită toată lauda precum şi toată încurajarea din partea publicului român.

După căderea împărăţiilor ortodoxe a Bizanţului şi a Trapezuntului, Sf. Munte a devenit obiectul unei deosebite îngrijiri din partea voivozilor români şi a poporului românesc. N-avem decît a aminti că dintre cele 21 de abaţii mare, şase numai sânt fundaţiuni ruso-bulgare, opt sânt fondaţiuni româneşti şi anume : St. Grigorie, Caracal Dochiarion, Cotlomuşul, Xeropotamul, Pantokratoros, S. Dionis de Trapezunt şi în fine însăşi frumoasa şi splendida Lavra. Nenumărate moşii se dăruiseră de către Domnii şi boierii din ţările noastre, bani şi odoare şi cu toate acestea până astăzi nu s-a văzut o mişcare de viaţă intelectuală între membrii români ai marii comunităţi religioase.

Acuma pentru întâia dată ne întâmpină o tendenţă într-adevăr vrednică de toată lauda. S.S. Arhimandritul Chiriac, român născut în Botoşani, a întreprins o călătorie prin ţările noastre spre a aduna mai cu seamă cărţi pentru înfiinţarea unei biblioteci la schitul Cotlomuşului, al cărui stareţ este.

,,Războiul”, espuind pe scurt remarcabila biografie a arhimandritului, acesta a răspuns prin scrisoarea de mai la vale, pe care o reproducem şi noi.

Domnule Redactor

Mai multe organe de publicitate, între cari stimabilul ziar ce redigiaţi mai cu deosebire, au avut bunavoinţă a vorbi de modesta mea persoană, anunţând venirea mea în ţară şi scopul pios şi românesc ce m-a adus.

Este foarte adevărat, domnule redactor, că unica mea ţintă este să adun mijloace cu care să înavuţesc biserica română cu hramul Întîmpinarea Domnului, în schitul Cotlomuşului de la Sântul Munte al Athosului, unde pronia cerească a voit să fiu stareţ.

Această faptă, pentru mine, nu constituie, domnule redactor, un mare sacrificiu, ci o mare datorie ce schima de monah şi cualitate[a] de creştin şi de român îmi impun. Laudele, deci, ce mi se fac le privesc numai ca bunăvoinţă din partea presei române şi încurajare pentru calea în care am pornit.

La rândul meu, mă simt dator, domnule redactor, a exprima, prin stimabilul dv. organ, gratitudinea mea tuturor acelor domni redactori, cari au găsit şi vor mai găsi cuvinte binevoitoare pentru întreprinderea mea românească şi creştinească şi a vă ruga cu această ocazie, dacă este cu putinţă să luaţi iniţiativa ca unii din dd. redactori şi oricari alţi cetăţeni de o valoare oarecare să formeze un comitet, unde să se adune tot ceea ce dărnicia românească, în bani, cărţi şi obiecte, va contribui voluntar pentru biserica de la Sfîntul Munte, română cu hramul Întîmpinarea Domnului.

Cred că cu modul acesta scopul se va atinge cu mai multă înlesnire. În adăstarea rezultatului propunerei ce luai curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română ca să fie tot un focar luminător pentru scumpa noastră ţară; iar d-voastră primiţi binecuvântările duhovniceşti.

de la smeritul în Hristos

Arhimandritul Chiriac,

stareţul bisericei Întîmpinarea Domnului

Pînă la formarea unui anume comitet, care să se ocupe cu strângerea de bani, cărţi şi obiecte, redacţia „Timpului” primeşte asemenea în păstrare cărţile, banii ş.a., pe cari cititorii noştri ori alte persoane din public ar dori să le ofere în folosul schitului şi a bibliotecei, ce se va înfiinţa.

Vom reveni asupra cestiunii.“

Sursă:  anomismia

Părintele Selafiil-un stâlp al Ortodoxiei basarabene

Atunci când basarabenii plecau în Sfântul Munte în căutarea bătrânilor călugări înţelepţi, erau întrebaţi: “Ce căutaţi aici? Îl aveţi pe bătrânul Selafiil acasă.” Mulţi nu-l ştiau, căci a fost o comoară duhovnicească ascunsă de ochii lumii, într-o mică chilioară din Mănăstirea basarabeană Noul Neamţ. Deşi au trecut şase ani de când părintele a urcat în Ceruri, prezenţa bătrânului schimnic se mai simte pe pământurile româneşti din stânga Prutului, atât de însetate după duhovnici buni.

Părintele Selafiil s-a născut la 1 septembrie 1908 în satul Răcoleşti din raionul Criuleni, primind la botez numele Ciprian. Mama părintelui era o femeie obişnuită, care se mai ducea din când în când la biserică. De altfel, viitorul stareţ nu a fost prea credincios în copilărie, fiind un copil mai degrabă năzbâtios, care făcea gălăgie şi râdea în biserică şi chiar a luat o dată bătaie de la taică-său pentru asta, pârât de o femeie credincioasă.

A început să umble la biserică în adolescenţă, după ce mama i-a povestit o întâmplare minunată pe care a trăit-o în copilărie. La vârsta de 3 ani, viitorul călugăr a murit şi a petrecut în această stare o zi şi o noapte. Tatăl s-a dus de acum la târg să cumpere cele de trebuinţă pentru îngropare, iar mama l-a spălat şi l-a pus pe pernă ca pe mort, cu candela la cap, şi a chemat femeile ca să-l plângă. Numai că mare le-a fost mirarea atunci când, pe la miezul nopţii, copilul s-a sculat şi a cerut… bomboane. Amintindu-şi despre aceasta, părintele spunea că Dumnezeu nu a vrut ca el să moară atunci, ci a trimis pe Îngerul său ca să-l învie din morţi, pentru a ajunge la viaţa pe care a avut-o şi să moară cu chipul pe care l-a avut, adică de ieroschimonah, nu de copil.

„De ce am lăsat lumea?”

Viaţa grea a ţăranilor din perioada stalinistă l-a determinat pe tânărul Ciprian să încerce cum se trăieşte la mănăstire. La început a intrat în Mănăstirea Ţigăneşti din Basarabia, unde a petrecut doar vreo două luni, pe urmă la Curchi, unde a petrecut un an. La Mănăstirea Căpriana fratele Ciprian a vieţuit aproape cinci ani. Aici, pe lângă alte ascultări, a fost pus la lăptărie, unde trebuia să aibă grijă şi de droaia de copii care trăiau la mănăstire, să-i pună la treabă. Bătrânul îşi aminteşte că uneori era nevoit să-i mai croiască cu varga, pentru că erau zbânţuiţi. Această stare de lucruri nu-i convenea tânărului însetat de viaţa călugărilor, despre care citea cu mult nesaţ în „Vieţile Sfinţilor”. „Oare am lăsat eu lumea, gândea tânărul Ciprian, ca să vin aici să bat copiii oamenilor?” Şi într-o noapte, fără să spună nimănui, şi-a luat traista şi a fugit cu trenul la Mănăstirea Dragomirna, peste Prut.

În această mănăstire a petrecut un an pentru că stareţul de la Căpriana a mijlocit la episcop să-l trimită înapoi în Basarabia. Ciprian a intrat în mănăstire după armată, la vârsta de 22 de ani, iar peste şase ani, timp care l-a petrecut în ascultare, a fost călugărit cu numele Serafim. La vârsta de 38 de ani a fost făcut diacon. Prigoana stalinistă nu l-a ocolit şi în 1945 a fost arestat pentru „propagandă religioasă”. După arestare, a fost ţinut trei luni la interogatoriu în Chişinău. Aici a aflat chiar de la ofiţerul care-l interoga că a fost trădat de un „călugăr” care a venit la ei în mănăstire. Astfel de „călugări” deghizaţi erau trimişi de KGB prin toate mănăstirile, ca să informeze despre fiecare. Părintele a petrecut în lagăr, în Siberia, cinci ani, însă nu a povestit niciodată nimic despre cele îndurate acolo, aşa încât puţini ştiau că a fost în lagăr. Toate povestirile bătrânului despre acea perioadă sunt pline de haz, ca să alunge de la sine orice impresie de martir.

După eliberarea sa, nu i s-a permis să vină înapoi în Basarabia, fiind trimis în regiunea Odessei. Aici a petrecut încă trei ani, până la moartea lui Stalin, de unde s-a întors în Basarabia şi a fost primit în Mănăstirea Suruceni. În 1954, episcopul rus Nectarie îl hirotoneşte ieromonah. Însă în 1959 a început închiderea mănăstirilor în Basarabia, rămânând deschise numai Căpriana şi Noul Neamţ, părintele mutându-se la cea de-a doua. În 1961 a fost închisă şi Mănăstirea Noul Neamţ, iar toţi călugării au fost trimişi pe la casele lor. Astfel, părintele Serafim s-a întors la el în sat, unde a petrecut până în 1997, într-o cămăruţă, unde îşi ţinea rânduiala sa călugărească. În sat, părintele săvârşea uneori botezuri sau cununii în taină şi mărturisea puţinii credincioşi ce mai rămăseseră.

Spre bătrâneţe, părintele a orbit, petrecându-şi ultimii 23 de ani ai vieţii mai mult în rugăciune. În 1997 a fost readus în Mănăstirea Noul Neamţ, unde fost tuns în schima mare, la doar câteva săptămâni, primind numele de Selafiil.

Părintele s-a mutat la Domnul în ziua de 19 iunie 2005 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Noul Neamţ.

„Cel ce va crede şi va avea fapte bune se va mântui”

Trecut prin lagărele siberiene, părintele Selafiil păstra în memorie amintirea morţii multor oameni, unii morţi pe drum, unii înecaţi, unii în timp ce mâncau, alţii prin somn sau în multe alte feluri. De aceea punctul de plecare al trăirii părintelui Selafiil a fost obsesia morţii şi a deşertăciunii bunurilor acestei vieţi, în contrast cu veşnicia şi bunurile vieţii viitoare. Învăţătura bătrânului Selafiil se cuprinde în câteva cuvinte, pe care le repeta tuturor: „Acestea trebuie să le avem noi: smerenia vameşului, blândeţea lui David, răbdarea lui Iov şi dragostea care niciodată nu cade.”

În mănăstire părintele era, după cum spun unii care l-au cunoscut mai aproape, ca un Pateric viu. Fraţii tineri care mergeau la sfinţia sa după un sfat sau să vadă cum se mai simţea ziceau că merg la „Patericul” lor. El povestea că atunci când a revenit la Mănăstirea Noul Neamţ, în 1997, a descoperit Patericul Sfântului Sava. L-a pus atunci pe fratele cu care vieţuia în chilie să-i citească în fiecare zi, ca să înveţe din scrierile de acolo. Atunci când a citit cartea, părintele Selafiil era trecut de 85 de ani, însă chiar şi la această vârstă el a găsit putere şi voinţă să se schimbe cu o sârguinţă mai mare decât cea a tinerilor. Astfel, părintele mereu folosea în învăţăturile sale pilde şi povestiri din Pateric, descoperindu-le fiecăruia potrivit puterii sale de înţelegere. „Cel ce va crede şi va avea fapte bune se va mântui”, spunea adeseori ieroschimonahul.

Bătrânul Selafiil a fost unul din acei părinţi care a predicat mai mult cu fapta decât cu cuvântul, iar cei care s-au învrednicit să se apropie de el şi să-l asculte descopereau înţelepciunea sa îmbrăcată în simplitate şi multă iubire de aproapele. Era o simplitate copilărească, la care părintele a ajuns urcând pe muntele nevoinţei. O rugăciune copilărească, dar foarte ajutătoare împotriva mâniei, pe care bătrânul o spunea era: „Doamne, îndepărtează de la mine mânia aceasta, că nu-mi trebuieşte ea mie.” Altă dată, bătrânul rostea această rugăciune din Pateric: „Doamne, vrei, nu vrei, mântuieşte-mă. Tu M-ai zidit, Tu mântuieşte-mă.” Şi celelalte cereri ale părintelui erau tot atât de simple, vădind o mare apropiere de Dumnezeu.

Patimile omului părintele le explica înr-un mod foarte iscusit. Zicea el că „noi n-avem voie să judecăm pe nici un frate, pe nimeni, numai să grăim: Doamne, iartă-l, că n-o greşit el, dar vrăjmaşul îl pune să facă.” Gândurile rele părintele sfătuia să le alungăm cu rugăciunea, ca ele să zboare din minte, „să nu-şi facă cuibar acolo”. Deznădejdea o găsea ca fiind răufăcătoare omului, de aceea îndemna la speranţă necătând la încercări şi ispite: „Noi suntem ostaşi şi trebuie să luptăm până în ultima clipă. Ai căzut, scoală-te iar şi nu te deznădăjdui, luptă iar, pune început bun.”

Cu o deosebită dragoste, părintele Selafiil îndruma oaspeţii chiliei sale să citească „Vieţile Sfinţilor”, explicând că e cel mai bine pentru mireni, dar şi pentru călugări. Îşi amintea că, fiind tânăr, citea cu drag toată noaptea aceste scrieri, până când adormea cu cartea în mână.

Deşi părintele nu a scris niciodată nimic, veacul de experienţă ce l-a trăit a fost relatat în crâmpeie fiilor săi duhovniceşti şi credincioşilor apropiaţi lui, care păstrează vie flacăra înţelepciunii primite de la Selafiil cel orb şi o transmit celorlalţi. Supranumit de monahii din Muntele Athos „stâlp al Ortodoxiei din Basarabia”, bătrânul Selafiil a fost o comoară duhovnicească de nepreţuit pentru obştea de la Noul Neamţ, dar şi pentru credincioşii de rând. Prin sfaturile şi pilda sa de viaţă, alături de ceilalţi câţiva bătrâni care au revenit după prigoana comunistă, părintele Selafiil a restabilit continuitatea, după ruptura de 30 de ani produsă în monahismul basarabean. Smerenia schimnicului Selafiil l-a ascuns de slava oamenilor şi, astfel, el a petrecut retras în chiliuţa sa, până la adormirea în Domnul.

Publicat în săptămânalul Lumina, 13 noiembrie 2011