Apărarea căsniciei prin definirea ei

Un interviu cu Ryan T. Anderson despre concepţia societăţii asupra căsniciei şi de ce este importantă

de Alton J. Pelowski, 1 august 2013, KOFC.org

Astăzi, când problema căsătoriei între persoanele de acelaşi sex este discutată în Occident în instanţele de judecată, în mediul academic, în mass-media şi în rândul publicului, dezbaterea se centrează în jurul noţiunii de „egalitate a căsniciei”.

Dar după cum au subliniat mulţi, o astfel de retorică obliterează dezbaterea fundamentală: ce e de fapt căsătoria?

Din această perspectivă, editorul publicaţiei Columbia, Alton Pelowski, l-a intervievat recent pe Ryan T. Anderson, membru al organizaţiei conservatoare Heritage Foundation din Washington D.C. şi co-autor al cărţii:  “What Is Marriage? Man and Woman: A Defense” („Ce este căsnicia? Bărbatul şi femeia: O apărare” – Ed. Encounter Books, 2012).

Ryan T. Anderson este absolvent de Princeton magna cum laudae şi doctorand în filosofie politică la Universitatea Notre Dame din statul american Indiana. Este interesat de tradiţia dreptului natural şi interacţiunea acestuia cu liberalismul clasic şi neoliberalismul.

Columbia: Ai subliniat că în dezbaterea actuală privind căsătoria există două perspective fundamental diferite asupra căsniciei. Care sunt acestea?

Ryan Anderson: După cum bine a explicat judecătorul Samuel Alito în cazul SUA vs. Windsor, există concepţia conjugală asupra căsniciei şi există perspectiva bazată pe consimţământ, sau cea revizionistă. În cadrul celei bazate pe consimţământ, căsnicia este pur şi simplu o relaţie intensă de dragoste între adulţi care îşi dau consimţământul. Nu ia în calcul sexul persoanelor în cauză şi nu este bazată pe diferenţele sexuale dintre bărbat şi femeie. Definiţia dată de noi căsătoriei este raportul conjugal, şi anume că ea leagă un bărbat şi o femeie, care devin părinţii oricărui copil pe care-l concep. Este bazată pe o uniune mai comprehensivă - o uniune a inimilor şi minţilor, dar şi a trupurilor. Foarte important este faptul că actul care uneşte un bărbat şi o femeie este acelaşi act care creează şi viaţă.

Căsnicia trebuie să fie formată din persoane de sexe diferite, pentru că doar acest tip de relaţie poate produce o nouă viaţă. Trebuie să fie o uniune permanentă, deoarece doar aşa este o uniune completă, iar copiii au nevoie de un mediu stabil, cu o mamă şi un tată. Însă, perspectiva revizionistă spune că nu există o justificare reală pentru care căsătoria ar trebui să se facă doar între doi oameni şi doar între persoane de sexe diferite şi să dureze pentru totdeauna.

Statul nu poate rămâne neutru în faţa acestor pretenţii. Legea va consacra doar o singură viziune asupra căsniciei şi, orice ar fi, va avansa o viziune a binelui, adevărului şi frumosului. Deci întrebarea este care viziune este cea adevărată? Vrem ca legea să reflecte realitatea cât mai bine posibil.

Columbia: Care e legătura dintre egalitatea persoanelor şi definirea căsniciei?

Ryan Anderson: Într-un fel, toată lumea este în favoarea egalităţii. Toţi vrem ca guvernul să le permită oamenilor să intre într-o căsnicie pe picior egal. Întrebarea este, prin urmare, ce e căsnicia? Doar când ştim ce este căsnicia putem şti dacă legea tratează căsnicia şi soţii în mod egal sau nu. Orice regulă a căsniciei va trage o linie de separare între ce este şi ce nu este aceasta. Perspectiva revizionistă a căsniciei se delimitează şi ea la două persoane implicate în relaţie, nu mai multe. Dar dacă egalitatea cere ca redefinirea căsniciei să includă cuplul homosexual, atunci de ce egalitatea nu ar putea cere şi redefinirea căsniciei pentru a include o relaţie ce cuprinde trei persoane? Aceasta rămâne o întrebare deschisă în mintea unora. Guvernul trebuie să justifice de ce recunoaşte un anume fel de relaţie drept căsnicie, iar pe altele nu.

Columbia: De ce este statul interesat de reglementarea căsniciei?

Ryan Anderson: Guvernul nu intervine în problema căsniciei pentru că i-ar păsa de viaţa amoroasa a adulţilor care pot consimţi liber la o relaţie, doar că un anume tip de relaţie amoroasă duce la naşterea de copii. Atunci este interesul guvernului să se asigure că dreptul oricărui copil la o mamă şi un tată este protejat într-un mod cât mai puţin coercitiv şi intruziv.

În loc să încurajeze o mamă şi un tată să-şi crească copiii ca soţ şi soţie, guvernul ar putea încerca să crească el însuşi copiii, ca în experimentul sugerat de Platon în Republica. Dar, odată cu deteriorarea instituţiei căsniciei în ultimele decenii, am văzut că statul social s-a dezvoltat, cu consecinţe dezastruoase pentru copii. Am văzut o creştere a delincvenţei, a numărului de deţinuţi şi a sărăciei în rândul copiilor şi o scădere a mobilităţii sociale.

Justiţia socială şi libertatea ar fi mai bine servite dacă guvernul ar trata cu dreptate căsnicia, astfel încât societatea civilă să poată duce la capăt munca pe care n-o poate îndeplini guvernul. În momentul în care cultura mariajului se destramă, rămânem cu un mare program de protecţie socială care trebuie să repare greşelile.

Columbia: Cum rămâne cu acele cazuri de cupluri infertile şi cu faptul că până şi cuplurile heterosexuale de azi disociază căsnicia de procreare?

Ryan Anderson: Nimeni nu a gândit vreodată că fiecare căsnicie va conduce la naşterea unui copil. N-am avut niciodată cerinţe referitoare la fertilitate în cadrul legilor maritale. Dar toată lumea ştia că fiecare copil este rezultatul unei uniuni bărbat-femeie. Legile şi politicile maritale maximizau posibilitatea ca un copil  să crească cunoscând dragostea şi grija unei mame şi ale unui tată.

Politică publică este bazată pe regulă mai degrabă decât pe excepţia de la ea. Interesul guvernului stă în mare parte în căsniciile care vor procrea şi în relaţiile bărbat-femeie care vor produce copii, chiar dacă nu sunt încă mariaje.

Întrebarea care ne stă înainte este următoarea: Vrem să încurajăm căsătoria dintre soţi şi soţii, dintre mame şi taţi, sau vrem să apărăm ideea că de fapt căsătoria se învârte doar în jurul dorinţelor adulţilor?

Columbia: Ce e în joc? Ce urmare ar putea avea schimbarea legală a definiţiei căsniciei?

Ryan Anderson: În primul rând, redefinirea căsniciei ar direcţiona-o numai înspre dorinţele adulţilor şi ar elimina din lege şi din politicile publice orice instituţii ce susţin idealul că un copil merită o mamă şi un tată. În al doilea rând, redefinirea căsniciei nu se va opri aici. Dacă reducem căsnicia doar la cineva pe care-l iubeşti şi vedem aspectul bărbat-femeie drept unul iraţional sau arbitrar, ne vom opri aici sau vom crede şi că numărul de persoane dintr-o căsătorie nu contează? Ce mai e atât de important la numărul de două persoane implicate într-o astfel de relaţie?

Motivul principal pentru care mariajul este înţeles că fiind monogam, exclusivist sexual (bazat pe diferenţierea dintre sexe) şi permanent este bazat tocmai pe dimensiunea bărbat-femeie. În afară de asta, diverşi experţi şi activişti au argumentat că mariajul ar trebui să fie doar un contract între adulţi ce-şi exprimă consimţământul. Nu există niciun motiv, spun ei, pentru care acesta să nu fie un contract temporar ce poate fi reînnoit. La fel, vezi oameni zicând că monogamia este împotriva firii şi că relaţiile extraconjugale ar trebui permise, cu condiţia să nu fie vreo înşelătorie sau constrângere.

Asemenea propuneri sunt un coşmar pentru interesul public, care cere ca bărbaţii şi femeile să se dăruiască unii altora permanent şi-n mod exclusiv. Un număr mai mare de parteneri sexuali şi relaţiile de scurtă durată reprezintă un risc mai mare de copii fără tată şi familii destrămate.

A treia consecinţă a redefinirii căsătoriei are legătură cu libertatea religioasă. Am văzut deja organizaţii caritabile catolice cărora li s-a interzis să mai furnizeze servicii de adopţie în statele Massachusetts, Illinois şi Washington, D.C., pentru că voiau să-i plaseze pe copiii din grija lor în case cu o mamă şi un tată. Am văzut florari, brutari, fotografi şi proprietari de pensiuni care au fost daţi în judecată pentru că au refuzat să-şi ofere serviciile pentru căsătorii între persoane homosexuale.

Columbia: De ce crezi că în ultimii ani opinia publică a înclinat în favoarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex?

Ryan Anderson: Nu ne-am formulat încă argumentul. Este uimitor faptul că o mică parte a societăţii are mai multă influenţă atunci când e bine organizată, are o bază solidă şi e foarte asertivă, în timp ce partea cealaltă este în mare parte tăcută. Adevărul este şi că ultimii 40 de ani au fost un coşmar pentru căsnicie în general. Căsătoria homosexuală este plauzibilă doar într-o lume în care căsătoria şi sexualitatea umană sunt deja profund afectate. Eliminarea aspectului bărbat-femeie al căsniciei este doar ultima verigă din lanţul de consecinţe nefaste ale revoluţiei sexuale, care a inclus pornografia, sexul şi naşterea de copii fără căsătorie, relaţiile extraconjugale, divorţul şi aşa mai departe. Tinerii nu prea au mai auzit argumente în favoarea viziunii conjugale a căsniciei şi nu au văzut supravieţuind această instituţie naturală.

Columbia: Cum le răspundeţi celor care privesc aspectul  conjugal al căsniciei drept arbitrar şi iraţional fiindcă este asociat cu religia?

Ryan Anderson: Oamenii religioşi au şi viziunea lor asupra lucrurilor de genul crimelor sau despre dreptul la proprietate. Întrebarea e dacă e nevoie de raţiune pentru a recunoaşte nişte realităţi evidente.

Dacă ne gândim la toţi marii gânditori care au scris despre căsătorie: grecii şi romanii antici; liderii iudaismului, creştinismului şi islamului; gânditorii iluminişti precum Immanuel Kant şi John Locke; gânditorii orientali precum Mahatma Gandhi. Aceştia nu gândesc la fel în nicio chestiune, dar sunt cu toţii de acord că mariajul este o instituţie a bărbatului şi femeii. Până în anul 2000, nicio comunitate politică de pe faţa pământului nu a definit mariajul ca fiind altceva decât o relaţie bărbat-femeie.

A spune că viziunea conjugală a mariajului este cumva iraţională şi arbitrară dezminte istoria şi argumentele rezonabile care o sprijină.

Columbia: Cum să se raporteze la persoanele homosexuale cei care susţin căsătoria între bărbat şi femeie?

Ryan Anderson: Cred că aceasta este marea întrebare ce rămâne în prim plan şi e ceva cu care generaţiile mai tinere trebuie să se lupte într-un mod în care generaţiile anterioare nu au făcut-o. Cum le arătăm dragoste şi respect prietenilor noştri homosexuali sau prietenelor noastre lesbiene, membrilor familiei şi concetăţenilor fără să fim nevoiţi să redefinim căsătoria? Nu poţi nega faptul că în decursul istoriei americane homosexualii şi lesbienele au fost trataţi neadecvat şi abuzaţi în felurite moduri – dar legea căsătoriei nu este una dintre cauzele acestor abuzuri.

Trebuie să găsim un mod atrăgător de a le prezenta adevărul despre căsătorie prietenilor noştri sau membrilor familiei care sunt homosexuali, susţinând oportunităţi adevărate pentru relaţii de însemnătate şi o dezvoltare umană armonioasă. În vremurile şi culturile anterioare, oamenii înţelegeau mai bine prieteniile strânse, profunde; ei nu tindeau spre realizarea emoţională numai prin căsătorie. Recunoaşterea caracterului unic al căsniciei deschide un orizont mai larg şi pentru relaţii profunde care nu sunt de natură maritală.

Columbia: Ce rol pot juca cetăţenii de bună-credinţă care vor să apere şi să promoveze căsătoria în societate?

Ryan Anderson: În primul rând, să trăiască sub semnul adevărului despre căsătorie şi sexualitatea umană în propriile lor familii. Să fie soţi credincioşi unul altuia. Să fie buni părinţi. Oameni tineri, puneţi în aplicare în viaţa voastră virtutea castităţii şi pregătiţi-vă acum pentru viitoarea voastră căsnicie! Cu mult înaintea dezbaterii cu care ne confruntăm astăzi, căsătoria s-a prăbuşit pentru că homosexualii şi-au însuşit o ideologie falsă, liberală, despre sex.

În al doilea rând, să se lucreze la protejarea libertăţii religioase ţinând cont de legea căsătoriei. Trebuie să ne asigurăm că aleşii şi concetăţenii noştri respectă instituţiile şi persoanele care cred în căsătoria dintre bărbat şi femeie.

În al treilea rând, să se lucreze la consolidarea căsniciei cu mai multă vigoare şi cu dăruire. Să fim prezenţi pe reţelele de socializare, în emisiunile de divertisment şi în cultura populară, pentru a explica pe larg, în cât mai multe moduri posibile, ce este căsătoria şi de ce e atât de importantă.

 Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere de Flavia-Maria Hemcinschi

foto: www.freedigitalphotos.net

„Chestiunea căsătoriei şi cea a filiaţiei ţin de realitate, nu de părerea personală”. Interviu exclusiv cu Ludovine de la Rochère, preşedinte La Manif pour Tous

de Ştefana Totorcea, Ştiri pentru viaţă

Pe 2 aprilie 2014 la Palatul Parlamentului, a avut loc conferinţa internaţională „Traficul de persoane ca ameninţare la adresa valorilor familiei”, care a beneficiat de girul Preşedintelui Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea, şi de participarea mai multor deputaţi români şi a actorilor români implicaţi în combaterea traficului de persoane.

La conferinţă au venit şi reprezentanţii celor mai puternice asociaţii europene care apără valorile familiei. Printre aceştia, şi preşedinta mişcării franceze La Manif pour Tous („Mişcarea pentru toţi”), Ludovine de la Rochère, care a prezentat felul exemplar în care anul trecut, societatea civilă franceză a reuşit în câteva luni de zile să se mobilizeze pentru a combate proiectul guvernamental „Le Mariage pour tous” („Căsătorie pentru toţi”), care viza legiferarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex şi implicit redefinirea familiei naturale.

Într-un interviu exclusiv, saitul Stiripentruviata.ro a vorbit cu Ludovine de la Rochère despre provocările cu care se confruntă familia azi, despre drepturile inalienabile ale copilului şi practica adopţiei, despre ruptura politicului de realitatea cotidiană – ruptură care se oglindeşte în faliile de limbaj – şi despre faptul că astăzi suntem puşi în situaţia de a apăra realităţi fundamentale care nu sunt o chestiune de opinie sau interpretare şi pe care le presupuneam de la sine înţelese.

Rep: Este căsătoria între persoane de acelaşi sex o chestiune de egalitate?

Ludovine de la Rochère: Situaţia cuplurilor de acelaşi sex este foarte diferită de cea a cuplurilor formate din sexe diferite. Un astfel de cuplu poate face copii, pe când un cuplu de persoane de acelaşi sex nu poate. De aceea, trebuie să acceptăm realitatea că e nevoie de un bărbat şi o femeie pentru a procrea, a se iubi şi pentru a pune bazele unei familii în care copilul să fie educat. Nu putem pune semnul egalităţii între situaţii complet diferite.

Egalitatea evocată fără încetare nu are nicio bază. Aş vrea să vorbim mai degrabă de drepturi egale pentru copii. Copiii au fiecare dreptul de a li se recunoaşte statutul de vlăstar al unui bărbat şi al unei femei, au toţi dreptul de a fi crescuţi de tatăl şi de mama lor. Dacă ulterior apar accidente în viaţă, e altă chestiune. Dar noi nu putem decide să privăm copiii de tată sau de mamă. S-ar crea o inegalitate majoră între copiii care au tată şi mamă şi cei care sunt privaţi de tată sau de mamă. Iar acesta este un lucru foarte grav.

Rep: Credeţi că UE face destul pentru a proteja familia?

Ludovine de la Rochère: Bineînţeles că nu. De fapt, UE nu se ocupă de familie. Aceasta cade în sarcina fiecărui stat-membru. Dar, în realitate, există destule texte (n.red. – legislative europene) care privesc familia şi nu ar trebui să fie cazul. De aceea, viitorii europarlamentari trebuie să respecte principiul subsidiarităţii în acest domeniu (n.red. - Principiul subsidiarităţii stabileşte care competenţe ţin de UE şi care de statele membre, la nivel naţional sau local: UE poate interveni numai dacă este în măsură să acţioneze mai eficient decât statele membre). Este o regulă europeană care trebuie respectată.

Rep: Se mai aude vocea creştină în Europa de azi, cât de respectată mai este?

Ludovine de la Rochère: Pentru chestiunile care ne preocupă şi despre care vorbim, desigur că credinţa dă o dimensiune imensă, dar chestiunea căsătoriei şi cea a filiaţiei sunt fapte care ţin de realitate, nu de opinie sau de sensibilitate religioasă ori politică. 

Desigur că persoanele cu credinţă, printre care mă număr şi eu, sunt şi mai şocate de astfel de proiecte şi legi. Dar şi o mulţime de alte persoane, care nu sunt religioase sunt la fel de şocate şi se opun acestora.

Rep: Care a fost experienţa dumneavoastră cu presa din Franţa pe acest subiect, al dezbaterii din jurul proiectului căsătoriei între persoane de acelaşi sex şi al adopţiei de copii de către astfel de cupluri?

Ludovine de la Rochère: O mare majoritate a presei au fost mai degrabă favorabilă acestor legi. În cele din urmă a fost un pic ca şi în Croaţia (n.red. – anul trecut, în Croaţia, în ciuda boicotului media, societatea civilă a iniţiat un referendum care s-a pronunţat zdobitor împotriva redefinirii familiei naturale şi a căsătoriei tradiţionale).

Marea majoritate a mijloacelor de comunicare în masă au fost împotriva mişcării La Manif pour Tous. Au fost şi câtva care ne-au ascultat, dar prea puţine. Neutralitatea la care ne-am fi aşteptat din partea lor nu a existat. Este de-a dreptul aberant, căci jurnaliştii ar trebui să le ofere în mod egal cuvântul ambelor părţi.

În realitate, la dezbaterile televizate la care am participat, apăream singură împotriva tuturor celorlalţi invitaţi, care erau toţi aleşi astfel încât să se opună ideii pe care o susţineam. Nu este normal. Nu acestea sunt regulile jurnalismului. Şi nici ale democraţiei, evident.

Rep: Ce mai înseamnă demnitatea umană azi în Europa?

Ludovine de la Rochère: Înainte să vorbim de demnitatea fiinţei umane, marea dificultate constă în faptul că însuşi cuvântul „demnitate” este folosit într-un mod cu totul diferit, la fel ca şi cuvintele „egalitate”, „libertate”. Multe astfel de cuvinte extrem de importante se folosesc fiecare cu cele mai diferite sensuri posibile. Au fost deturnate. De exemplu, în chestiunea eutanasiei, avem în Franţa o asociaţie Droit de Mourir dans la Dignité, adică „Dreptul de a Muri cu Demnitate”. Ei militează pentru dreptul de a muri fără suferinţă şi degradare fizică, promovând eutanasia. Dar alţii folosesc cuvântul în alt sens, spunând că fiinţa umană este întotdeauna demnă şi că această demnitate trebuie întotdeauna respectată, indiferent de starea, vârsta persoanei şi aşa mai departe. Demnitatea este o trăsătură inalienabil umană, este esenţa însăşi a fiinţei noastre ca oameni şi trebuie să o respectăm indiferent de circumstanţe.

Rep: Avem de a face cu un dublu limbaj, unul paralel, al ideologilor?

Ludovine de la Rochère: Da. Cuvintele sunt deturnate şi mă tem că ne-am uitat şi cunoştinţele filozofice. Mai ales presa nu mai are fundamente filozofice solide şi foloseşte cuvintele răstălmăcindu-le după bunul plac, până nu se mai recunoaşte sensul lor iniţial. De altfel, îmi amintesc că Vaticanul a publicat şi un studiu major, intitulat Dicţionar de termeni ambigui şi controversaţi, dedicat tocmai acestor aspecte de… vocabular.

Rep: În România copiii aşteaptă mulţi ani în cămine înainte de a li se oferi posibilitatea de a fi adoptaţi. Cum vedeţi adopţia? Cum ar trebui să fie o lege a adopţiei?

Ludovine de la Rochère: Cred că este foarte trist. Copiii au nevoie de Tati şi Mami. Ei şi-au pierdut părinţii şi au nevoie cât mai repede să fie primiţi de alţi tătici şi mămici. Eu cred că adopţia trebuie să fie în mod natural rezervată cuplurilor căsătorite formate dintr-un bărbat şi o femeie. Nu ar trebui autorizată pentru persoanele celibatare, deşi în Franţa se permite aceasta. Nu este, însă, logic şi normal.

Un copil care şi-a pierdut părinţii are nevoie să regăsească o familie adevărată, formată din tată şi mamă. Şi mai cred că e important ca adopţia să le fie permisă doar familiilor formate din cupluri care şi-au exprimat un angajament de durată, prin intermediul căsătoriei. Trebuie să poată face dovada asumării responsabilităţii şi a unui angajament real unul faţă de celălalt şi de familie. În mod evident, aceasta este cel mai favorabil pentru un copil.

Din nefericire, sunt multe cupluri afectate de sterilitate, aşa că nu înţeleg care sunt motivele practicii pe care o pomeniţi. Le face rău copiilor înşişi.

Rep: Acum este aşa pentru că au fost în anii 1990 o mulţime de adopţii internaţionale prea facile, iar copiilor li s-a pierdut urma… 

Ludovine de la Rochère: Înţeleg. Cu toate acestea, sunt enorm de multe cupluri care vor să adopte. Printre ele trebuie să existe destui părinţi potriviţi. Sigur că e dificilă decizia în fiecare caz, dar poate că dosarele ar trebui procesate astfel încât copilul să fie primit cât mai repede de o familie. Nu e uşor, dar în mod evident ar fi mai bine atât pentru părinţi, cât şi, mai ales, pentru copii.

Rep: De ce conferinţa internaţională „Traficul de persoane ca ameninţare la adresa valorilor familiei” s-a ţinut anul acesta în România? Ce lecţii ar avea România de învăţat din dezbaterile şi expunerile făcute?

Ludovine de la Rochère: Am expus la conferinţă experienţa Franţei şi pe cea a Croaţiei (n.red. – în apărarea familiei naturale). Croaţia a repurtat un succes enorm, magnific şi îmbucurător. Toate ţările se vor confrunta mai devreme sau mai târziu cu astfel de proiecte legislative trebuie să se protejeze cât mai rapid. România are în proiect să transcrie în Constituţie definiţia căsătoriei ca uniune între un bărbat şi o femeie. Este formidabil şi sunt convinsă că există multe instrumente şi metode de comunicare pentru a favoriza această lucrare.

În ceea ce mă priveşte, aş zice că ar trebui mers chiar şi mai departe, înscriind (n.red. – în legi) şi alte principii complementare, nu doar cel referitor la căsătorie. De exemplu, faptul că un copil nu poate fi lipsit de tată sau de mamă, şi, de aceea, în cazul cuplurilor homosexuale, nu poate fi vorba de adopţie, nici de procreare asistată medical sau de mame surogat.

Dacă stabilim că un copil nu poate fi în mod deliberat privat de tată sau de mamă, nu vom deschide calea către filiaţie pentru cuplurile de acelaşi sex, deoarece ar fi o deturnare a înseşi naturii filiaţiei.

În plus, copilul nu este proprietatea cuiva, de aceea el nu poate deveni obiectul unui contract de gestaţie cu o mamă surogat.

De asemenea, educaţia este determinată de tată şi de mamă, iar statul trebuie să respecte acest lucru. Altfel ne vom trezi cu multă ideologie în şcoli, în special cu ideologia genului.

Rep: Cum este acum în Franţa din acest punct de vedere?

Ludovine de la Rochère: La ora actuală, în Franţa există o programă şcolară, care se cheamă ABCD de l’Egalite (n.red. – Abecedarul egalităţii – manual pentru clasele primare şi grădiniţă), care prezintă ideologia de gen, în ciuda faptului că guvernul neagă asta. Noi ne opunem puternic acestei programe, care din septembrie 2014 ar trebui introdusă în toate şcolile franceze. În acest scop, în săptămânile următoare vom organiza noi acţiuni ca să determinăm retragerea acestui proiect din învăţământ. Pe moment, el este difuzat în 600 de clase, dar nu ne dorim să fie generalizat.

Trebuie să construim constant diguri de apărare şi obstacole în calea ideologiei. Şi va trebui să reuşim să introducem în legea fundamentală a Franţei principiile inalienabile care respectă realitatea bărbat-femeie a fiinţei umane şi consecinţele care decurg din aceasta.

Rep: Am fi văzut Franţa ca o ţară a libertinajului, a toleranţei maxime, dar iată că lucrurile nu stau tocmai aşa. Iată că lumea regăseşte valorile tradiţionale. Are loc o… contra-revoluţie?

Ludovine de la Rochère: Pentru o parte din francezi prima parte a afirmaţiei este adevărată. Dar cred că fiecare cetăţean din orice ţară cunoaşte prea bine în adâncul său acest adevăr perceput cu inima, cu mintea, cu viscerele: căsătoria implică un bărbat şi o femeie. Iar un copil are nevoie şi de tată, şi de mamă.

Toată lumea spune asta. Când susţinem contrariul, ne rupem de realitate şi intrăm pe tărâmul ideologiei. Dar trebuie să ajutăm cetăţenii să conştientizeze problema actuală şi să reflecteze asupra ei. Poate că asta ne lipseşte cel mai mult: informarea şi reflecţia asupra acestor probleme.

Citeşte şi: Ludovine de la Rochère: Secretele succesului La Manif pour Tous, o mişcare în apărarea familiei

40.000 de participanţi la Marşul pentru Viaţă din Paris

Paris, 21 Ianuarie 2014

Mii de cetăţeni pro-viaţă au mărşăluit duminică, 21 ianuarie, pe străzile Parisului, pentru cel de-al nouălea „Marş pentru Viaţă” naţional, ce se desfăşoară anual. În timp ce poliţia a estimat că participarea s-a ridicat la aproximativ 16.000 de oameni, organizatorii au menţionat 40.000.

După aproximativ 2 ani de guvernare socialistă sub conducerea preşedintelui François Hollande, Franţa pare să se fi trezit la realitatea cruntă a culturii morţii – dar şi la posibilităţile de schimbări care au loc în Europa şi Statele Unite.

Atmosfera evenimentului s-a schimbat în mod evident anul acesta. În anii anteriori participanţilor li se cerea să evite anumite sloganuri „dure” sau „negative” de genul „avortul ucide” şi să pună accent pe mesaje pozitive de genul „legi pentru viaţa” sau „protejează viaţa”. 

Anul acesta marşul a avut loc cu o zi înainte ca Adunarea Naţională să se întrunească pentru a începe să dezbată în Parlament trecerea legii avortului şi combaterea activităţilor pro-viaţă.

Pentru prima dată, Fundaţia Jérôme-Lejeune, care sponsorizează cercetări şi organizează consultaţii pentru copiii cu sindromul Down, a înaintat un apel către membrii săi şi către binefăcători să mărşăluiască în Paris. Preşedintele ei, Jean-Marie Le Méné a fost primul care a avertizat activiştii pro-viaţă asupra amendamentelor la nouă lege franceză „Egalitatea dintre bărbaţi şi femei”.

Prin aceste amendamente se încearcă eliminarea obligaţiei legale prin care femeile care vor să facă avort în Franţa trebuie să dovedească că au un nivel ridicat de suferinţă, transformând astfel încheierea sarcinii într-un „drept” pe parcursul primului semestru.

În timp ce, în practică, această obligaţie nu mai este de mult implementată şi nu a fost mult timp, de când avortul a fost pentru prima dată legalizat în Franţa în 1975, această rescriere a legii ar avea puternice influenţe simbolice, iar avortul nu ar mai fi considerat ca o excepţie, ci ca un bun pozitiv pe care femeile îl pot solicita.

De asemenea, „împiedicarea” avortului ar fi mult mai pe larg şi drastic pedepsită. Presiunea psihologică şi morală de a nu avorta pe motive personale a devenit deja subiect pentru amenzi grele şi închisoare. Sub egida noii legi, deşi toate informaţiile arată răul, pericolele şi consecinţele interzicerii avortului, acestea vor fi interzise. Acelaşi lucru se va întâmpla inclusiv cu siturile informative care ajută femeile să găsească modalităţi de a-şi păstra copilul, în cazul în care nu vor indica unde şi modalitatea în care acestea pot avorta.

Fără îndoială, mulţi demonstranţi au venit la Marşul pentru Viaţă din toate regiunile Franţei pentru a-şi manifesta dezacordul faţă de noul proiect socialist. Se ştie că sub guvernarea lui Hollande, la puţin timp de la venirea la conducere, a fost decisă, în 2012, rambursarea legală a tuturor avorturilor din bugetul de stat.

Întorsătura majoră de duminică este corelată şi cu decizia recentă a Spaniei de a înăspri legea avorturilor. Un proiect de lege adoptat de guvern consideră, încă o dată, avortul ca fiind o soluţie excepţională, obligând femeile să obţină un certificat de la 2 medici independenţi care să ateste că sănătatea lor psihică sau fizică este pusă în pericol. Avortul nu va mai fi un „drept” aşa cum a fost până în 2010, iar dreptul la viaţă al nenăscuţilor va fi puternic susţinut, avorturile eugenetice fiind interzise.

Mass-media franceză a numit legea spaniolă „reacţionară” şi „regresivă”.

Organizatorii Marşului pentru Viaţă au decis să acorde acestei ediţii culorile spaniole, cu bannere aurii şi roşii, steaguri şi semne: „Vrei să îl păstrezi? Mergi în Spania!”. Ei au invitat mai mulţi lideri spanioli pro-viaţă şi politicieni din Partidul Popular care, în cele din urmă, au introdus noul proiect de lege sub o presiune puternică, cerând „zero avorturi” în Spania.

Spre deosebire de anii precedenţi, mulţi jurnalişti din mass-media au participat la conferinţa de presă chiar înainte de Marş pentru a întâlni delegaţia spaniolă, mai multe surse de ştiri publicând informaţii despre eveniment.

Ignacio Arzuaga, de la HazteOir, un membru al platformei online pro-viaţă, a declarat către LifeSiteNews că a fost „fericit” că o lege şi mai drastică este în lucru în Spania, dar nu este „mulţumit” deoarece avortul va fi în continuare legal. Grupurile spaniole pro-viaţă intenţionează să rămână active până când nicio excepţie nu va mai fi permisă şi luptă, de asemenea, pentru acordarea unui sprijin real mamelor însărcinate aflate în suferinţă.

Succesul activiştilor pro-viaţă spanioli acţionează cu siguranţă ca un stimulent pentru omologii lor francezi, pentru a le impulsiona campaniile şi a vorbi deschis împotriva avortului.

De asemenea, mii de francezi obişnuiţi au realizat, mulţumită mobilizării de anul trecut împotriva căsătoriilor gay, că nu sunt singuri şi că au dreptul să vorbească deschis.

La sfârşitul celor 4 ore de marş, zeci de „Hommens” şi-au sfâşiat jachetele şi tricourile şi au năvălit în mulţime cu sloganuri pro-viaţă pictate pe busturi. De câteva luni aceştia organizează evenimente împotriva căsătoriilor gay, peste tot în Franţa, ca reacţie la mişcarea revoluţionarelor „Femen” care au invadat bisericile şi spaţiile publice susţinând „dreptul la avort” cu sloganuri blasfemiatoare.

Tinerii bărbaţi au fost reţinuţi cu violenţă de către poliţie, dar mulţimea pro-viaţă a reacţionat cu putere, strigând „ruşine” forţelor poliţiei. Organizatorii Marşului s-au adresat poliţiei pentru a-i lăsa liberi pe tinerii bărbaţi deoarece nu deranjează ordinea publică în niciun fel.

„Hommens” au afişat un banner uriaş de pe o terasă din apropiere: „Hollande, dispari!”.

O demonstraţie naţională specifică, împotriva căsătoriilor gay, va avea loc la Paris, pe 2 februarie. Numeroşi episcopi catolici vor lua parte la marş, inclusiv, pentru prima dată în Paris, Cardinalul Phillippe Barbarin din Lyon.

Sursă: Ştiri pentri viaţă

Traducere: Ecaterina Bulete

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

 

 

Pledoarie nereligioasă împotriva căsătoriei între persoane de acelaşi sex

 

de Michael Bauman
 
Poate vă mai amintiţi cumplita dilemă cu care se confrunta personajul ce dă titlul cărţii „Alegerea Sofiei“: să aleagă între doi copii. Nu e ceva ce o mamă şi-ar dori să facă. Indiferent pentru ce va opta, pierderea ei va fi greu de descris în cuvinte.

Nici un copil nu şi-ar dori să facă aceeaşi alegere în sens invers: „Mami sau Tati, Sally. Alege! “. Dar aceasta este ingrata poziţie în care căsătoria între persoane de acelaşi sex îi pune pe copii, doar că aceştia din urmă nu ajung să aleagă ei înşişi. Altcineva alege pentru ei.

Orice părere aţi avea despre căsătoria între persoane de acelaşi sex, ceea ce ştim este aceasta: orice copil crescut într-o uniune de persoane de acelaşi sex se confruntă cu o pierdere uriaşă: fie nu are Mami, fie nu are Tati. Într-o uniune de doi bărbaţi, sau de două femei, rezultatul este mereu acesta. Dacă Mami alege ca partener o femeie, sau Tati un bărbat, copilul va pierde ceva extrem de valoros şi de neînlocuit: o mamă sau un tată.

Această pierdere aduce adesea consecinţe tragice în viaţa copilului. Spre exemplu, când creşti într-o casă unde tatăl nu e prin zonă, îţi cresc alarmant şansele de a abandona şcoala, de a te implica în traficul de droguri, de a ajunge la închisoare, de a deveni sărac şi a-ţi lăsa propriii copii să sufere aceeaşi soartă. Acest cerc vicios al lipsei de speranţă şi infracţionalităţii intră în scenă şi în lipsa mamei. Faptul că Mami se iubeşte cu altă femeie nu face din acea femeie un Tati, aşa cum nici băutul de lapte nu ne transformă în viţeluşi.

Perspectiva aceasta nu e nici pe departe homofobă. Problema aici nu este că Mami şi iubita ei ar trebui să fie marginalizate şi cu atât mai puţin urâte. Problema aici este că mamele şi taţii joacă un rol fundamental în dezvoltarea copiilor, şi prin urmare în viitorul naţiunii, care depinde de dezvoltarea şi maturizarea generaţiei următoare. Aceasta funcţionează cel mai bine atunci când copiii au şi tată, şi mamă. Spun asta, pentru că un studiu recent realizat de cercetătorul Mark Regnerus, de la Universitatea Texas, ne descoperă lucruri noi.

Şi anume că, faţă de copiii crescuţi în familii clasice – formate din tată şi mamă care participă amândoi la creşterea lor –, copiii cu părinţi homosexuali prezintă următoarele caracteristici:

● sunt mult mai dependenţi de sistemul de beneficii sociale

● au un nivel educaţional mai scăzut

● declară un impact negativ continuu provenit din familie

● sunt mai predispuşi la depresie

● au fost arestaţi mai des

● (dacă sunt femei) au avut mai mulţi parteneri sexuali – atât bărbaţi, cât şi femei

Copiii cu mame lesbiene, prin comparaţie cu copiii din familii heterosexuale, se evidenţiază prin următoarele caracteristici:

● sunt în mod curent mai predispuşi la coabitare

● sunt de aproape 4 ori mai predispuşi să se afle pe ştatele de plată ale asistenţei sociale

● e mai puţin probabil să aibă o slujbă full-time

● sunt de peste trei ori mai predispuşi la şomaj

● sunt de aproape 4 ori mai predispuşi să adopte o orientare sexuală diferită de cea net heterosexuală

● sunt de trei ori mai predispuşi să-şi înşele partenerul sau să aibă aventuri extraconjugale

● probabilitatea să fi fost „atinşi în mod sexual de un părinte sau alt adult în grija căruia se află“ este de nu mai puţin decât de 10 ori mai mare

● probabilitatea să fi fost „forţaţi fizic“ să aibă relaţii sexuale împotriva voinţei lor este de aproape 4 ori mai mare

● sunt mai predispuşi la probleme „de ataşament“, legate de abilitatea de a depinde de alţii

● consumă mai des marijuana

● fumează mai frecvent

● sunt mai des implicaţi în delicte minore în legătură cu care îşi recunosc vinovăţia

Niciuna din aceste cumplite statistici nu par a-i impresiona pe apologeţii căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Ei preferă să argumenteze că egalitatea dreptului la căsătorie îşi are rădăcina în egalitatea oamenilor. Dar acest fals argument nu funcţionează. Face o legătură ilogică între un tip de egalitate şi altul. Egalitatea persoanelor nu este similară cu egalitatea între stiluri de viaţă sau egalitatea între diverse relaţii. De exemplu, simplul fapt că toţi suntem creaţi egali nu înseamnă că şi poligamia sau căsătoria incestuoasă ar trebui să fie legalizate. Nu poţi trece în mod logic de la egalitatea persoanelor la egalitatea acţiunilor, a alegerilor, a stilurilor de viaţă sau a tipurilor de relaţii. Pur şi simplu nu se leagă.

Avocaţii căsătoriei între persoane de acelaşi sex mai argumentează şi că e greşit să faci judecăţi de valoare în legătură cu căsătoria. Cu toate acestea, ei îşi permit să facă tocmai acest lucru, expunând judecăţi de valoare cu privire la cine ar trebui să se căsătorească. Şi aici este o lacună de logică. Tocmai prin faptul că insistă ca uniunile consensuale între persoane de acelaşi sex să fie considerate căsătorii pe picior de egalitate cu cele heterosexuale, ei chiar fac o judecată de valoare cu privire la căsătorie – atât în ceea ce-i priveşte pe ei, cât şi pe ceilalţi. Dacă ar fi cu adevărat împotriva judecăţilor de valoare legate de căsătorie, ar trebui să nu se pronunţe deloc despre acest subiect. Dar desigur că nu fac asta. Ba chiar le bagă altora pe gât judecăţile lor de valoare, în acelaşi timp refuzând să îi lase pe alţii să facă judecăţi similare.

Vreau să clarific ceva, pentru a nu fi înţeles greşit: nu vreau să spun că un mariaj în care nu există copii nu este mariaj. Nici măcar o clipă nu am pretins aşa ceva. Vreau să spun că, de obicei, căsătoria şi familia merg mână în mână. Înţeleg prin asta o legătură firească, nu o condiţie sine qua non. Căsătoria şi familia sunt, pur şi simplu, mecanismul uzual prin care este creată şi crescută următoarea generaţie. În cazul uniunilor homosexuale, aceasta este fizic imposibil. Iar atunci când li se conferă dreptul de a avea copii prin alte mijloace decât cele naturale, acei copii se dovedesc statistic mai predispuşi să sufere consecinţe neplăcute, care nu apar la copiii născuţi şi crescuţi în cadrul mariajelor heterosexuale. Ca să fiu mai explicit, eu şi cu soţia mea nu avem copii încă. Dar eu nu spun că asta ar însemna că nu suntem căsătoriţi. Ci că, dacă am avea copii, ar fi mai puţin probabil ca ei să sufere decât dacă ar fi crescuţi de doi bărbaţi sau de două femei (situaţie care implică absenţa mamei sau a tatălui). Pe scurt, guvernanţii înţelepţi şi cetăţenii înţelepţi să facă bine să-şi amintească un important şi fundamental fapt al vieţii şi să evite să dea legi care subminează familia tradiţională şi rolurile tradiţionale din familie, care le servesc cel mai bine vlăstarelor noastre.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ştefana Totorcea

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Parlamentul European: Raportul Lunacek şi de ce ar trebui el respins

 de JC von Krempach, 31 octombrie 2013
 

Controversatul raport Estrela nu a avut succes, dar lobby-ul avorţionist / homosexual în domeniul drepturilor omului și a demnității umane este deja în curs de pregătire .

Încă o dată, vine sub masca unui „raport de inițiativă”, adică un raport cu privire la un subiect pentru care Parlamentul European nu are competența legală, și care, prin urmare, chiar dacă este adoptat, nu va avea niciun efect obligatoriu. Și, încă o dată, strategia este: (1) să sperăm că raportul va scăpa de atenția publicului în timp ce acesta este dezbătut în Comisie, (2) trecut în grabă prin Plenară fără dezbatere și (3) considerat un document foarte important a cărui recomandări trebuie să fie urmate, chiar dacă acesta nu este obligatoriu din punct de vedere juridic .

De data aceasta, Raportul de Iniţiativă este „pe foaia de parcurs UE împotriva homofobiei și discriminării pe motive de orientare sexuală și identitate de gen”.

Există o astfel de „foaie de parcurs” ? Nu încă. Dar raportul o solicită.

Autorul lucrării este Ulrike Lunacek, o europarlamentară din Austria care este cunoscută ca lesbiană auto-declarată, garnisindu-şi fiecare din declaraţiile sale publice cu afirmaţii referitoare la ,,identitatea sa sexuală”.

Ulrike Lunacek vrea privilegii, nu egalitate

Raportul a fost comandat de Comitetul Parlamentului European pentru Libertăți Civile (LIBE), care, la fel ca şi Comisia pentru drepturile femeii care a generat Raportul Estrela, pare a fi un atelier protejat pentru politicieni UE homosexuali/avorţionişti cu o agendă extrem de radicală: în afară de doamna Lunacek mai apar nume notorii, cum ar fi Michael „Blitzkrieg”Cashman, Véronique De Keyser, Sophie in't Veld, Caecilia Wikstrom, Joanna Szenyszyn, Claude Moraes , Raül Romeva i Rueda, pentru a numi doar câteva. 

Nu este de mirare că o astfel de comisie trebuie să adopte o lucrare care urmărește să promoveze homosexualitatea. Și la fel de surprinzător este faptul că acest raport, în timp ce pretinde că îşi exprimă preocuparea asupra drepturilor omului pentru persoanele lesbiene, gay, transgender și intersex, de fapt subminează conceptul de drepturi ale omului în general.

Nu poate fi nicio îndoială că persoanelor lesbiene, gay, transgender și intersex trebuie să le fie respectate și protejate drepturile omului, însă nu asta urmăreşte acest raport. În schimb, acesta urmărește să creeze drepturi si privilegii deosebite pentru oameni, doar pe baza auto-declaratei lor „orientări sexuale”. Dacă sunt acceptate, abordarea care stă la baza acestui raport ar împărți omenirea în două clase: persoanele LGBT și restul. Și în acest sens, ar fi, în mod ironic, subminată chiar „egalitatea” pe care raportul o afirmă .

Aceste defecte fundamentale, care constituie o amenințare gravă pentru principiul drepturilor omului, se manifestă în special în următoarele puncte :

- „Integrarea”: atunci când o anumită politică este „integrată”, acest lucru înseamnă că de acum înainte toate inițiativele politice și măsurile legale trebuie să fie supuse unui control oficial privind conflictul cu această politică deosebită. „Integrarea” drepturilor LGBT ar însemna că nicio măsură legală nu poate fi adoptată împotriva voinței persoanelor LGBT (sau mai degrabă împotriva voinței acelor politicieni care, la fel ca doamna Lunacek sau domnul Cashman, pretind să le reprezinte). Acest lucru ar duce în mod eficient într-un fel de drept de veto față de tot și de toate, ceea ce ar permite unui grup social foarte marginal (sau reprezentanților săi auto-proclamaţi) să dicteze agenda lor restului societății. Avem motive să întrebăm: de ce ar trebui doar „drepturile LGBT” să fie integrate, și nu drepturile altor grupuri, cum ar fi musulmani, evrei, creștini, Martorii lui Iehova, mormoni, atei, panteiști, druizi și șamani, etc ? De ce nu drepturile de bărbați, femei, copii, bătrâni, bolnavi și cu handicap, care abuzează de droguri și alcool, fumători si nefumători, analfabeți și intelectuali și așa mai departe? De ce ar trebui interesele comunității LGBT să fie „integrate”, în timp ce interesele tuturor celorlalte grupuri sociale nu? 

- La fel de discutabilă este cererea doamnei Lunacek ca „discursul plin de ură” și „crimele motivate de ură” împotriva persoanelor LGBT  să facă obiectul unor sancțiuni penale specifice. Desigur, suntem cu toții de acord că nu ar trebui să existe nicio expresie de ură sau de incitare la ură în sfera publică - dar de ce oamenii LGBT merită o protecție specială pe care alți oameni nu o merită? De ce doamna Lunacek nu vine cu o propunere care ar permite o protecție egală și o atenție egală pentru toți, inclusiv non-homosexuali? Dar când, așa cum s-a întâmplat de două ori în ultimele câteva luni, Arhiepiscopul romano-catolic de Mechelen-Bruxelles, a fost atacat fizic și insultat de activiști homosexuali / avorţionişti, a auzit cineva protestul doamnei Lunacek? De fapt, intenția raportului Lunacek este de a crea un privilegiu pentru lobby-ul LGBT: numai ei să se bucure de dreptul de a-și exprima liber opiniile, întrucât orice declarație publică care critică chiar de la distanță agenda lor va fi denunțată ca „motivată de ură” și evacuată din dezbaterea publică. (De exemplu, colectarea de semnături pentru o petiție în semn de protest față încercările de a redefini căsătoria, în conformitate cu această logică, ţine de ură. Scopul aparent urmărit prin lobby-ul LGBT este să înăbușirea democrației și a libertăţii de exprimare precum şi intimidarea criticilor)

- Urmând acest curs, acest lucru s-ar fi extins într-un privilegiu general pentru figuri publice LGBT (cum ar fi doamna Lunacek) de a fi imunizate împotriva oricărei forme de critică, în orice context se face. Ori de câte ori ar critica cineva orice opinie exprimată de doamna Lunacek, ea va raspunde simplu: „spui asta doar că pentru că ești homofob”, eliminându-se astfel orice dezbatere cu privire la fondul opiniei ei și lovind înapoi cu un argumentum ad hominem . Acest tip de comportament a fost observat de multe ori de-a lungul ultimilor ani și, prin urmare, ar trebui de acum să fie clar că astfel de propuneri au un potențial periculos de subminare a democrației și dezbaterii publice.

- Același lucru poate fi spus cu privire la alte puncte de pe foaia de parcurs a doamnei Lunacek. De exemplu, ea vrea, de asemenea, să asigure o „libertate a întrunirilor” privilegiată pentru controversatele (și adesea provocator obscene) „manifestări ale homosexualilor”, în timp ce orice întruniri care servesc scopul de a exprima sprijinul pentru familiile normale (cum ar fi Manif pour tous în Franța), nu s-ar bucura, desigur, de aceeași libertate. 

- De asemenea, cererea doamnei Lunacek de „non-discriminare” în domenii cum ar fi ocuparea forței de muncă sau accesul la bunuri și servicii este, de fapt, o cerere de privilegii sociale: protecția de care se bucură o persoană va crește în funcție de cât de vizibil se manifestă înclinațiile sale sexuale. O persoană îmbrăcată în mod normal nu va putea să se plângă pentru că a fost refuzată la un loc de muncă sau un contract de închiriere, dar o persoana vizibil gay sau lesbiană poate spune: proprietarul (sau angajatorul) trebuie să fi observat că sunt gay/lesbiană, și acesta este motivul pentru care am fost refuzat. Acest lucru creează privilegii pentru vizibilii LGBT față de toate celelalte persoane .

- Și, bineînțeles, nu în ultimul rând, agenda doamnei Lunacek este despre privilegiile sociale pentru circumscripția sa LGBT. Aceasta include, de exemplu, prelungirile reducerilor fiscale sau a pensiilor de urmaș, care au avut inițial scopul de a oferi sprijin familiilor care cresc copii și, astfel, contribuie la binele comun, faţă de cuplurile homosexuale care nu fac contribuții similare. Aceste privilegii au un cost, iar acest cost trebuie asumat de către restul non-LGBT al societății .

Ceea ce vedem în mod clar în curs de dezvoltare în Europa de astăzi sunt două viziuni radical opuse ale „drepturilor omului”. Într-una dintre ele drepturile omului sunt indivizibile și, prin urmare, acestea trebuie să fie egale pentru toate persoanele: mesaj atât de bine exprimat în sloganul inițiativei cetăţeneşti de succes „Unul dintre noi”, cealaltă este abordarea doamnei Lunacek, care transformă drepturile omului într-o sursă de privilegii de clasă pentru anumite circumscripții. 

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere:Dana Stavovei

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com