Cum putem descoperi pe Hristos? / Cuvinte către tineri

Sursă foto: Mănăstirea Putna

Dacă te numeri și tu printre cei pe care această întrebare îi macină, te poți considera a fi unul dintre eroii acestei lumi. Pur și simplu pentru că te zbați să exiști frumos în sânul unui mediu îmbibat de nepăsare și de îndoială! Ești un luptător într-o bătălie nevăzută, pe care o simți cu toți porii ființei tale. Te macină și te invadează prin toate simțurile. Lumea te împresoară de peste tot cu dorințe și cu patimi, cu întuneric înveșmântat în lumină, cu false plăceri ce doar promit veșnicia, cu nepăsare și îndoială.

Și, ca să fii sincer cu tine însuți, ai gustat și tu din acestea: din nepăsarea ce te-a cuprins cu ghearele-i ca de gheață atunci când te-ai simțit singur și neputincios, parcă uitat într-un univers plin de nedreptate și de durere, dar și de sfinți la care parcă nu mai ajungi; ai gustat și din îndoiala ce nu e decât rana sufletului care, sufocat fiind de micimea acestei lumi, se împiedică tot mai des în căutarea disperată a lui Dumnezeu. Și, pentru a fi sincer până la capăt, ai avut parte de momente în care, privind în jurul tău și în adâncurile oceanului propriei tale ființe, te întrebai doar atât: „Unde ești, Doamne?”

Ți s-a spus la ora de religie că Dumnezeu este peste tot. Probabil că, pentru moment, te-a liniștit acest răspuns. Dar ai deschis ochii larg și nu L-ai văzut. Ai scormonit în inima ta și nu ți-ai amintit decât de clipele frumoase ale copilăriei tale, în care bunica sau, în cazul cel mai fericit, mama te învăța să rostești „Tatăl nostru”, rugăciune pe care tu o repetai ascultător. Dar de atunci te-au izbit valurile acestei vieți și ispitele acestei lumi. Iar tu, tăria unei stânci nu o ai! Plăcerile se încăpățânează să se strecoare în mintea și în trupul tău, păcatele din jur îți asaltează cetatea inimii ca niște mercenari ai unei armate a întunericului, iar neputința te îmbrățișează ca o ființă pe care încă o urăști și o iubești în același timp.

„Unde ești, Doamne?” Găsirea unui răspuns îți aparține, cu siguranță, în exclusivitate. Nimeni nu poate găsi răspunsul în locul tău. Pentru că fiecăruia Hristos Domnul are să-i răspundă în parte. Nu există manuale de credință. Nu există răspunsuri gata făcute și nici formule magice. Dacă prea mulți se încăpățânează în jurul tău să demonstreze că Dumnezeu nu există și că e fie o invenție a Bisericii, fie doar un antidot al fricii omului simplu, e bine să observi că nimeni nu se grăbește să demonstreze că El există! Dacă e nevoie, sfinții Îl mărturisesc – cu rugăciunea, cu mila, cu iertarea, cu iubirea de aproapele –, dar numai atât! Fără demonstrații și silogisme.

El, pur și simplu, este! Cum să demonstrezi Viața Care este peste toți și peste toate? Să ne închipuim că cineva, urcând pe crestele munților, este înconjurat dintr-odată de un nor dens. Nu mai vede absolut nimic. Nici măcar pe sine! Ce i-am putea răspunde dacă l-am auzi strigând: „Vreau să văd un nor! De ce nu văd nimic?”

DEX-ul ne oferă aceste sensuri ale verbului „a descoperi”: a lua, a ridica de pe o persoană ceea ce o acoperă; a afla, a găsi un lucru căutat, necunoscut sau ascuns; a pătrunde o taină, un mister.

Toate aceste sensuri se aplică în efortul descoperirii lui Hristos. Deocamdată, a descoperi înseamnă a înlătura ceva aflat între tine și Hristos. Desigur, El, ca Dumnezeu, nu poate fi atins și nici „acoperit” de ceva din cele omenești. Dar în inima ta? Ce Îl poate „acoperi”? Ce anume Îl poate închide acolo ca într-un nou mormânt? Răspunsul se rezumă la un termen simplu, dar profund prin consecințele lui: păcatul.

A descoperi pe Hristos înseamnă, mai întâi de toate, a-ți „vedea” păcatele. Desigur, „a vedea” corect și a nu distorsiona Adevărul, luând pe sfinți în ajutor, la nevoie. Sfinții au înțeles grozăvia păcatului doar pentru că nu l-au (mai) săvârșit. Păcatul se arată hidos doar când e privit din afara lui, pentru că din interior ne minte și ne obligă a-l vedea plăcut și frumos.

Ce urmează? Dacă „vederea” păcatelor proprii a însemnat în mod implicit și spovedirea lor, finalitatea nu poate fi decât vederea lui Hristos în Sfânta Liturghie. Mai întâi o vedere a Lui prin gesturi și cuvinte. Atât de necesare în această lume plină de orbi și de surzi sufletește! Tu vino să vezi și să auzi! Până să înțelegi ce se întâmplă dincolo de „vălul” gesturilor și al cuvintelor de acolo, va mai trece un timp. Dacă mai mult sau mai puțin, depinde doar de tine!

Acestea le afirm crezând și eu sfinților care L-au văzut pe Hristos în Sfânta Liturghie. Observă că nu am mai folosit ghilimele în aceste ultime afirmații. Adică sfinții L-au văzut în mod real încă din această viață. S-au împărtășit cu Trupul și cu Sângele Lui după ce au dat la o parte păcatele din ființa lor, și au descoperit pe Hristos.

Închei cu același îndemn la eroism cu care am început aceste rânduri. Creștinismul este credința celor care s-au jertfit pe ei înșiși pentru Hristos – Care îți va fi aproape în toată această luptă –, nefiind nicidecum religia celor care au fost jertfiți pe altarul impersonal și mincinos al acestei lumi. Nu acoperi pe Hristos cu propriile-ți păcate!

Ierod. Paulin I.

Sursă: Revista Cuvinte către tineri - 2014

Pledoarie nereligioasă împotriva căsătoriei între persoane de acelaşi sex

 

de Michael Bauman
 
Poate vă mai amintiţi cumplita dilemă cu care se confrunta personajul ce dă titlul cărţii „Alegerea Sofiei“: să aleagă între doi copii. Nu e ceva ce o mamă şi-ar dori să facă. Indiferent pentru ce va opta, pierderea ei va fi greu de descris în cuvinte.

Nici un copil nu şi-ar dori să facă aceeaşi alegere în sens invers: „Mami sau Tati, Sally. Alege! “. Dar aceasta este ingrata poziţie în care căsătoria între persoane de acelaşi sex îi pune pe copii, doar că aceştia din urmă nu ajung să aleagă ei înşişi. Altcineva alege pentru ei.

Orice părere aţi avea despre căsătoria între persoane de acelaşi sex, ceea ce ştim este aceasta: orice copil crescut într-o uniune de persoane de acelaşi sex se confruntă cu o pierdere uriaşă: fie nu are Mami, fie nu are Tati. Într-o uniune de doi bărbaţi, sau de două femei, rezultatul este mereu acesta. Dacă Mami alege ca partener o femeie, sau Tati un bărbat, copilul va pierde ceva extrem de valoros şi de neînlocuit: o mamă sau un tată.

Această pierdere aduce adesea consecinţe tragice în viaţa copilului. Spre exemplu, când creşti într-o casă unde tatăl nu e prin zonă, îţi cresc alarmant şansele de a abandona şcoala, de a te implica în traficul de droguri, de a ajunge la închisoare, de a deveni sărac şi a-ţi lăsa propriii copii să sufere aceeaşi soartă. Acest cerc vicios al lipsei de speranţă şi infracţionalităţii intră în scenă şi în lipsa mamei. Faptul că Mami se iubeşte cu altă femeie nu face din acea femeie un Tati, aşa cum nici băutul de lapte nu ne transformă în viţeluşi.

Perspectiva aceasta nu e nici pe departe homofobă. Problema aici nu este că Mami şi iubita ei ar trebui să fie marginalizate şi cu atât mai puţin urâte. Problema aici este că mamele şi taţii joacă un rol fundamental în dezvoltarea copiilor, şi prin urmare în viitorul naţiunii, care depinde de dezvoltarea şi maturizarea generaţiei următoare. Aceasta funcţionează cel mai bine atunci când copiii au şi tată, şi mamă. Spun asta, pentru că un studiu recent realizat de cercetătorul Mark Regnerus, de la Universitatea Texas, ne descoperă lucruri noi.

Şi anume că, faţă de copiii crescuţi în familii clasice – formate din tată şi mamă care participă amândoi la creşterea lor –, copiii cu părinţi homosexuali prezintă următoarele caracteristici:

● sunt mult mai dependenţi de sistemul de beneficii sociale

● au un nivel educaţional mai scăzut

● declară un impact negativ continuu provenit din familie

● sunt mai predispuşi la depresie

● au fost arestaţi mai des

● (dacă sunt femei) au avut mai mulţi parteneri sexuali – atât bărbaţi, cât şi femei

Copiii cu mame lesbiene, prin comparaţie cu copiii din familii heterosexuale, se evidenţiază prin următoarele caracteristici:

● sunt în mod curent mai predispuşi la coabitare

● sunt de aproape 4 ori mai predispuşi să se afle pe ştatele de plată ale asistenţei sociale

● e mai puţin probabil să aibă o slujbă full-time

● sunt de peste trei ori mai predispuşi la şomaj

● sunt de aproape 4 ori mai predispuşi să adopte o orientare sexuală diferită de cea net heterosexuală

● sunt de trei ori mai predispuşi să-şi înşele partenerul sau să aibă aventuri extraconjugale

● probabilitatea să fi fost „atinşi în mod sexual de un părinte sau alt adult în grija căruia se află“ este de nu mai puţin decât de 10 ori mai mare

● probabilitatea să fi fost „forţaţi fizic“ să aibă relaţii sexuale împotriva voinţei lor este de aproape 4 ori mai mare

● sunt mai predispuşi la probleme „de ataşament“, legate de abilitatea de a depinde de alţii

● consumă mai des marijuana

● fumează mai frecvent

● sunt mai des implicaţi în delicte minore în legătură cu care îşi recunosc vinovăţia

Niciuna din aceste cumplite statistici nu par a-i impresiona pe apologeţii căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Ei preferă să argumenteze că egalitatea dreptului la căsătorie îşi are rădăcina în egalitatea oamenilor. Dar acest fals argument nu funcţionează. Face o legătură ilogică între un tip de egalitate şi altul. Egalitatea persoanelor nu este similară cu egalitatea între stiluri de viaţă sau egalitatea între diverse relaţii. De exemplu, simplul fapt că toţi suntem creaţi egali nu înseamnă că şi poligamia sau căsătoria incestuoasă ar trebui să fie legalizate. Nu poţi trece în mod logic de la egalitatea persoanelor la egalitatea acţiunilor, a alegerilor, a stilurilor de viaţă sau a tipurilor de relaţii. Pur şi simplu nu se leagă.

Avocaţii căsătoriei între persoane de acelaşi sex mai argumentează şi că e greşit să faci judecăţi de valoare în legătură cu căsătoria. Cu toate acestea, ei îşi permit să facă tocmai acest lucru, expunând judecăţi de valoare cu privire la cine ar trebui să se căsătorească. Şi aici este o lacună de logică. Tocmai prin faptul că insistă ca uniunile consensuale între persoane de acelaşi sex să fie considerate căsătorii pe picior de egalitate cu cele heterosexuale, ei chiar fac o judecată de valoare cu privire la căsătorie – atât în ceea ce-i priveşte pe ei, cât şi pe ceilalţi. Dacă ar fi cu adevărat împotriva judecăţilor de valoare legate de căsătorie, ar trebui să nu se pronunţe deloc despre acest subiect. Dar desigur că nu fac asta. Ba chiar le bagă altora pe gât judecăţile lor de valoare, în acelaşi timp refuzând să îi lase pe alţii să facă judecăţi similare.

Vreau să clarific ceva, pentru a nu fi înţeles greşit: nu vreau să spun că un mariaj în care nu există copii nu este mariaj. Nici măcar o clipă nu am pretins aşa ceva. Vreau să spun că, de obicei, căsătoria şi familia merg mână în mână. Înţeleg prin asta o legătură firească, nu o condiţie sine qua non. Căsătoria şi familia sunt, pur şi simplu, mecanismul uzual prin care este creată şi crescută următoarea generaţie. În cazul uniunilor homosexuale, aceasta este fizic imposibil. Iar atunci când li se conferă dreptul de a avea copii prin alte mijloace decât cele naturale, acei copii se dovedesc statistic mai predispuşi să sufere consecinţe neplăcute, care nu apar la copiii născuţi şi crescuţi în cadrul mariajelor heterosexuale. Ca să fiu mai explicit, eu şi cu soţia mea nu avem copii încă. Dar eu nu spun că asta ar însemna că nu suntem căsătoriţi. Ci că, dacă am avea copii, ar fi mai puţin probabil ca ei să sufere decât dacă ar fi crescuţi de doi bărbaţi sau de două femei (situaţie care implică absenţa mamei sau a tatălui). Pe scurt, guvernanţii înţelepţi şi cetăţenii înţelepţi să facă bine să-şi amintească un important şi fundamental fapt al vieţii şi să evite să dea legi care subminează familia tradiţională şi rolurile tradiţionale din familie, care le servesc cel mai bine vlăstarelor noastre.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ştefana Totorcea

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Fiecare viaţă este un dar. O alegere teribilă: Dilema avortului

de Cat Clark , Feminists for Life, 4 martie 2011, pp. 38-39

Pearl S. Buck, renumita autoare a romanului "Pământ bun", credea că povestea femeilor merită să fie repetată. În colecţia ei de eseuri feministe din 1941, “Despre bărbaţi şi femei”, ea scria:

“Adevărul nu a fost niciodată spus despre rolul femeilor în istorie: că oriunde a mers bărbatul, acolo a mers şi femeia, şi ceea ce el a făcut, şi ea a făcut aşişderea. Femeile sunt ignorante în ceea ce priveşte propriul lor trecut şi sunt ignorante în ceea ce priveşte importanţa lor în trecut. De curiozitate, acum câteva luni am întrebat la întâmplare pe mai multe femei cunoscute mie dacă au auzit de Elizabeth Cady Stanton. Numai una auzise de numele ei şi nu-şi amintea nimic mai mult despre ea. Şi totuşi, numai cu o generaţie în urmă, Elizabeth Cady Stanton era numită cea mai importantă femeie din SUA şi chiar, de către unii, cea mai importantă din lume...

Dacă scopul educaţiei este să-i lumineze pe bărbaţi şi pe femei unii despre alţii, atunci desigur că istoria trebuie să fie predată respectând adevărul despre ambele grupuri şi rescrisa respectând acest adevăr.”

Mulţi o cunosc pe Pearl S. Buck în calitatea sa de autoare a unor cărţi bine vândute şi premiate, mai ales romane. Autoare a mai bine de şaptezeci de cărţi care abordează diferite genuri literare, Buck a fost una dintre cele mai populare romanciere ale secolului XX. Ea a fost prima femeie care a câştigat atât Premiul Pulitzer cât şi Premiul Nobel pentru literatură şi numai una dintre cele două femei care au câştigat Premiul Nobel. Ea a deschis orizonturi noi în opera de ficţiune americană, mai ales în ceea ce priveşte reprezentarea plină de înţelegere şi de onestitate a oamenilor, culturii şi societăţilor din Asia.

Alţii o cunosc pe Pearl S. Buck datorită activităţii ei pe plan umanitar şi pentru promovarea armoniei între diverse tradiţii culturale şi rase. Deoarece ea credea că “testul unei civilizaţii este modul în care se îngrijeşte de membrii ei neajutoraţi”, Buck a înfiinţat mai multe organizaţii devotate îmbunatăţirii calităţii vieţii şi şanselor oferite copiilor – mai ales refugiaţilor şi celor alungaţi de foame şi război, orfanilor şi copiilor sărăciţi, celor cu dizabilităţi şi celor bolnavi – ca şi altor oameni marginalizaţi şi dezavantajaţi. Una dintre organizaţiile înfiinţată de ea, “Casa Bine aţi venit”, a fost prima agenţie internaţională de adopţiuni între rase diferite.

Buck a activat cu devotament în favoarea drepturilor civile, a fost membră pe viaţă a NAACP şi a făcut parte din consiliul de conducere al Ligii Naţionale Urbane; a fost una dintre membrii activi ai consiliului de administraţie al Universităţii Howard. A fost o avocată pasionată în favoarea drepturilor emigranţilor din Asia, a publicat revista Asia şi a înfiinţat Asociaţia Est şi Vest. A fost pacifistă şi şi-a exprimat pe faţă poziţia în favoarea dezarmării, fiind de asemenea membră a Ligii Internaţionale a Femeilor pentru Pace şi Libertate.

Puţini ar mai recunoaşte astăzi în Pearl S. Buck, care a fost mama a opt copii, figură publică independentă şi lider între femei, o feministă pentru viaţă. “Faceţi presiuni continui pentru egalitatea umană, nu numai pentru voi, dar şi pentru toate acele grupuri cărora nu li se acordă egalitate”, a spus ea studenţilor de la Universitatea Howard în discursul de sfârşit de an, în 1942. Eforturile neobosite ale lui Buck în calitatea ei de luptătoare pentru cei aflaţi nevoi au fost depuse atât în favoarea femeilor, cât şi a copiilor lor nenăscuţi.

Deşi ea nu înclină să adopte eticheta de “feministă”, Buck a sprijinit energic Amendamentul pentru Drepturi Egale, într-o perioadă când majoritatea grupurilor organizate de femei se opuneau acestuia. În calitatea ei de scriitoare, ea a adus la lumina experienţele femeilor din alte civilizaţii, în calitatea ei de pacifistă a criticat efectele devastatoare ale războiului asupra femeilor, şi, în calitatea ei de purtător de cuvânt al copiilor, a dovedit o preocupare deosebită pentru tinerele fete, care, adesea, se numărau printre cei mai vulnerabili membri ai societăţii.

Credinţa de nezdruncinat a lui Pearl Buck în demnitatea egală şi în valoarea tuturor fiinţelor omeneşti şi hotărârea ei de a sprijini şi ajuta pe cei mai vulnerabili membri ai oricărei societăţi i-au servit drept inspiraţie şi în adoptarea unei atitudini pentru viaţă.

Eseul care urmează, “Fiecare viaţă este un dar”, a fost scris către sfârşitul vieţii ei, drept prefaţă la cartea din 1968 a lui Robert E. Cooke, O alegere teribilă: Dilema avortului.

Fiecare viaţă este un dar

Nota editorului: Limbajul şi cuvintele folosite pentru a descrie în mod respectuos persoanele cu dizabilităţi s-au schimbat din 1968, când s-a publicat acest eseu.

În calitate de mama a unui copil întârziat mental din cauza fenilketonuriei, pot să mă întreb pe mine însumi, în acest moment de reflecţie, dacă aş fi preferat ca ea să nu se fi născut. Nu, lăsaţi-mă să pun întrebarea complet. Dacă ar fi fost posibil ca eu să ştiu dinainte că viaţa ei va fi handicapată, aş fi dorit oare să fac un avort?

Acum, având experienţa completă a durerii şi disperării trăite, răspunsul este “NU, n-aş fi făcut-o.” Chiar cunoscând totul în totalitate, aş fi ales viaţa şi aceasta din două motive: în primul rând, mă tem de puterea de a alege între moarte şi viaţă, aflată în mâinile omului; nu văd nicio fiinţă omenească căreia i-aş încredinţa o asemenea putere – nici mie, nici altcuiva, oricine ar fi el.

Înţelepciunea omenească, integritatea omenească, nu sunt suficient de mari pentru asta. Deoarece fătul este o fiinţă deja vie şi aflată într-un proces de dezvoltare, a-l omorî înseamnă să alegi moartea mai presus de viaţă. În care moment ar trebui să permitem această alegere? Pentru mine, răspunsul este – nici unul, odată ce viaţă a început.

În nici un moment, repet, fie atunci când viaţa începe sau viaţa se termină, pentru că noi, care suntem fiinţe omeneşti nu putem, pentru propria noastră siguranţă, să avem permisiunea de a alege moartea, deoarece viaţa este singurul lucru pe care îl cunoaştem. Dincolo de viaţă este numai credinţa, dar nu cunoaşterea. Acolo unde nu există cunoaştere decât despre viaţă, hotărârea privind moartea este un lucru periculos pentru rasa umană.

Odată stabilit acest principiu, am să trec la al doilea motiv pentru care resping avortul, în propriul meu caz. Viaţa copilului meu nu a fost lipsită de semnificaţie. Într-adevăr, ea a adus mângâiere şi ajutor practic multor oameni care sunt părinţi ai unor copii întârziaţi mental sau care sunt ei înşişi handicapaţi.

Este adevărat, ea a făcut acest lucru prin intermediul meu, şi totuşi, fără ea, nu aş fi avut mijloacele necesare ca să învăţ cum să accept această durere inevitabilă şi cum să fac ca aceasta acceptare să fie de folos altora.

Aş fi eu atât de lipsită de inimă să spun că, din acest motiv, a meritat că acest copil al meu să se fi născut întârziat? Desigur că nu, dar vreau să spun că, deşi a fost grav întârziată, viaţa ei a avut semnificaţie şi valoare.

Toate acestea pot fi rezumate, poate, spunând că, în această lume, unde cruzimea predomină în atâtea aspecte ale vieţii noastre, eu nu aş adăuga povara alegerii de a omorî mai degrabă decât de a lăsa în viaţă.

Un copil întârziat, o persoană handicapată, aduce propriul lui dar vieţii, chiar şi în vieţile fiinţelor omeneşti normale. Acest dar cuprinde învăţarea lecţiilor de răbdare, înţelegere şi milă, lecţii pe care noi toţi avem nevoie să le primim şi să le punem în practică unul faţă de altul, indiferent de ceea ce suntem fiecare.

Pentru acest dar primit de mine din partea unui copil neajutorat, îmi exprim recunoştinţa.

Sursă:

http://www.feministsforlife.org – Ca şi Susan B. Anthony şi celelalte feministe americane de la începuturile acestei mişcări, feministele pentru viaţa de astăzi îşi imaginează o lume mai bună, unde nicio femeie nu va fi împinsă de disperare la avort.

Proiectul de lege privind înfiinţarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină NU interzice avortul, ci sprijină femeia, copilul și familia!

Citiți aici textul proiectului.

Susţineţi acest proiect scriindu-le celor care pot lua o poziţie publică în această privinţă.

Cei care doresc să traducă din limba engleză mărturii ale femeilor care au trecut prin criza de sarcină sunt rugaţi să scrie un mail la adresa blog.stefania1@gmail.com. Dacă aţi trecut printr-o situaţie similară cu cele prezentate până acum şi puteţi da mărturie despre acest fapt scrieţi-ne pe aceeaşi adresă.