Mitropolitul Antonie de Suroj: Hristos se află în inima durerilor omeneşti, a suferinţei şi a tragediei umanităţii

Mitropolitul Antonie de Suroj

Aş dori să vă dau un exemplu a ceea ce înseamnă nu numai a mijloci pentru cineva, ci şi a ne afla acolo unde ne este locul. Este povestea unei tinere femei despre care nu ştim decât că se numea Natalia; ea mi-a fost relatată de cei care au fost implicaţi direct în circumstanţele date. 

În anul 1919, în perioada în care Războiul Civil lovise Rusia ca un uragan,  când oraşele noastre cădeau unul după altul în mâinile armatei sovietice comuniste, o tânără mamă al cărei soţ era ofiţer în Armata Albă se afla, ca într-o capcană, împreună cu cei doi copiii ai lor într-un oraş ocupat de Armata Roşie. Pentru a-şi salva viaţa şi pe cea a copiilor ei, se ascunseseră toţi trei într-o mică baracă la periferia oraşului.Dorinţa ei era să aştepte acolo până când primele lupte ar fi încetat, iar după aceea să încerce să fugă.

În cea de-a doua zi, spre seară, a bătut cineva la uşă. Înfricoşată, tânăra mamă a deschis uşa. Era o femeie de aceeaşi vârstă cu ea, care i-a spus: „Trebuie să fugi de îndată de aici, pentru că cineva te-a trădat, se ştie unde te ascunzi şi vor veni soldaţii la noapte să te împuşte.” Uitându-se la cei doi copii ai săi, tânăra mamă a zis: „Dar cum să fugim de aici? Am fi recunoscuţi imediat, şi copiii nu pot merge prea mult pe jos.” Interlocutoarea ei, care până atunci fusese doar o vecină care locuia în apropiere, s-a transformat în acea măreaţă făptură denumită „aproapele” nostru în Sfânta Scriptură. Ridicându-se la înălţimea Evangheliei dumnezeieşti, a veştii celei bune despre bunătatea şi demnitatea umană, ea i-a spus: „Nu te vor mai căuta pentru că voi rămâne eu aici în locul tău.”

Cealaltă femeie a ripostat: „Dar te vor omorî pe tine!” „Aşa este”, răspunse Natalia, dar eu nici nu am copii. Gata, acum plecaţi de aici!” Şi tânăra mamă şi-a luat copiii şi a ieşit pe uşă.

Nu este deloc uşor să încercăm să ne imaginăm ce s-a întâmplat în inima şi în mintea tinerei în orele de dinaintea morţii ei; aş spune că este chiar un sacrilegiu. Ceea ce putem face este să aflăm din Sfânta Scriptură ce li s-a întâmplat celor care au fost modelul, arhetipul acestei sfinte şi nobile femei.

Acum aproape 2000 de ani, un tânăr de vârsta Nataliei Îşi aştepta şi El moartea. Numele lui era Iisus. Se afla într-o grădină învăluit de întunericul nopţii care tocmai se lăsa. Sufletul Lui nu concepea ca viaţa Lui să se sfârşească. Era tânăr şi sănătos. Nu făcuse nici un rău. Aştepta să moară în locul altora. Aştepta în întunericul nopţii şi moartea se apropia de El. Moartea venea să ucidă viaţa cea veşnică. De trei ori a apelat la ucenicii Lui în nădejdea de a auzi un cuvânt de îmbărbătare, de prietenie, nu pentru a fi cruţat, nu pentru a fi salvat de la o moarte iminentă, ci pentru a simţi prezenţa, compasiunea, dragostea şi înfiorarea unui suflet care să vibreze alături de sufletul Lui. Ucenicii dormeau duşi şi El n-a primit nici un sprijin de la nimeni.

În noaptea ce o învăluia, pradă întunericului care o împresura, nici Natalia nu avea pe nimeni lângă ea căruia să-i poată cere sprijin. Era singură, faţă în faţă cu moartea unei alte femei pe care urma să o sufere ea, moarte pe care o preluase soarta ei. Ar fi putut să plece de acolo. Din momentul în care ar fi păşit afară din Baracă ar fi fost din nou Natalia, în loc să fie tânăra mamă căreia i se substituise.

Cu 2000 de ani în urmă, în noaptea aceea când Iisus a fost trădat şi predat ucigaşilor Lui, cel mai puternic şi mai îndrăzneţ dintre ucenicii Lui (Petru) a fost înfruntat şi pus în dificultate de trei ori: de două ori de o tânără slujnică într-o curte, şi o dată de un grup de gură-cască. N-a fost întrebat: „Tu eşti Iisus?”, ci i s-a spus: „Tu erai cu El!”, iar Petru a negat de trei ori după care a ieşit din curte. Unde s-a dus? Într-un loc unde urma să fie în siguranţă. Când a întors capul a dat cu ochii de Iisus, Care îl privea drept în ochi. Şi-a amintit de spusele Lui şi a izbucnit în plâns. Dar a plecat din acel loc, ceea ce Natalia n-a făcut. Ea a rămas acolo, singură, înăuntru, în baracă.

De câte ori nu s-o fi gândit Natalia: „O fi vreo speranţă ca sacrificiul meu să fie cel puţin de folos?” Tot cu 2000 de ani în urmă, un alt bărbat îşi aştepta moartea: Ioan Botezătorul. Înainte de a muri, atunci când a aflat că sfârşitul este inevitabil, a trimis pe doi dintre ucenicii săi la Hristos ca să-l întrebe: „Tu eşti Cel pe care-L aşteptăm sau aşteptăm pe altul?” Aceasta înseamnă: „Dacă Tu eşti Acela, atunci viaţa mea de asceză, singurătatea mea, propovăduirea mea, întemniţarea şi moartea mea, întreaga tragedie şi suferinţă a vieţii mele – toate acestea au un sens. Dacă nu eşti Tu Acela, înseamnă că Dumnezeu şi oamenii m-au trădat, dar nu numai El, ci şi propria mea intuiţie şi Dumnezeul cel Viu. Eşti Tu Acela?”

Hristos Domnul nu i-a dat un răspuns direct. Drept răspuns, a folosit cuvintele Sfântului Prooroc Isaia: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, […] şi săracilor li se binevesteşte.” Săracii vestesc vestea cea bună despre Dumnezeu şi despre oameni. Smerenia lui Ioan Botezătorul şi măreţia lui Hristos Iisus – faţă în faţă.

Probabil Natalia şi-a pus aceeaşi întrebare: Oare urma să moară degeaba? N-a primit nici un răspuns, bineînţeles. Orele au trecut, frigul s-a înteţit spre dimineaţă, şi, odată cu el s-a apropiat şi ceasul morţii ei. Deodată uşa s-a deschis cu brutalitate. Soldaţii nici nu s-au mai obosit să o târască afară din baracă. Au împuşcat-o pe loc, acolo, înăuntrul barăcii.

Acesta este răspunsul pe care îl dau creştinii în faţa tragediei istoriei. Locul unde trebuie să ne aflăm este răspunsul. Natalia s-a aflat acolo unde se aflase Hristos, acolo unde se află El şi acum, ridicat la ceruri cu mâinile străpunse de cuie şi coasta străpunsă de suliţă. El se află chiar în inima istoriei omenirii, în inima durerilor omeneşti, a suferinţei şi a tragediei umanităţii. Stă acolo ca o stâncă, ferm, El, Cel care a îndurat tot ce era de îndurat, toate chinurile omeneşti, toată agonia trupească şi sufletească şi ne spune nouă, creştinilor: „Aici trebuie să vă aflaţi şi voi, nu în tărâmul de vis al unei credinţe care să vă dea iluzia că  sunteţi deja în Rai, când voi nici nu ştiţi ce înseamnă a fi pe pământ. Nu în altă parte să fiţi, ci aici, în inima suferinţelor şi a tragediilor omeneşti – cu o credinţă neclinitită, cu certitudinea că Acela pe care-L aştepta Iov a venit.”

Fragment din cartea  „Dumnezeu şi omul" - Mitropolitul Antonie de Suroj

Ce drum voi alege în viaţă?

Un bătrân ascet a povestit cândva cele ce urmează.

Trăia odată o monahie, care sporise mult în virtute şi evlavie. Când am întrebat-o din ce motiv a plecat din lume şi s-a călugărit, aceea mi-a povestit viaţa ei:

„Când eram mic copil, părinte, ţin minte că tatăl meu era om foarte bun şi cumsecade. Ocupaţia lui era cultivarea pământului şi aducea adesea acasă roadele trudei sale. Vorbea puţin şi cei care nu-l cunoşteau credeau că e mut.

Mama mea era total diferită faţă de tata. Era curioasă şi nu avea ocupaţie, vrând să afle şi veşti din afara satului nostru. Era atât de vorbăreaţă, încât nimeni nu a văzut-o vreodată să aibă gura închisă. Uneori se certa cu oamenii, iar alteori glumea, rostind cuvinte necuviincioase şi indecente. În cea mai mare parte a timpului, se deda beţiei şi tovărăşiei bărbaţilor ticăloşi. Cheltuia aproape toţi banii din casă, căci tata îi încredinţase ei treburile economice ale casei. Cu toate că trăia în asemenea excese, niciodată nu se îmbolnăvise, nici nu simţise nici cea mai mică durere; şi cu toată viaţa ei mizerabilă, îşi menţinea trupul sănătos.

A venit vremea ca tatăl meu să moară, după o boală îndelungată. Dar, la moartea lui, s-a întâmplat ceva neobişnuit. S-a iscat un vânt puternic, cu fulgere şi tunete, încât regiunea a fost răvăşită, a căzut ploaie torenţială şi noi n-am îndrăznit să ieşim din casă. Astfel, tata stătea mort de trei zile în cameră, neputând să-l îngropăm. Consătenii mei văzând aceasta, îl acuzau pe mort şi spuneau: „Vai, vai, ce mare rău trăia printre noi şi noi nu ne-am dat seama de asta! Acest om trebuie că a fost mare duşman al lui Dumnezeu şi de aceea Dumnezeu nu îngăduie nici măcar să fie înmormântat”.

Noi însă, pentru ca trupul să nu înceapă a putrezi, am cutezat ca prin ploaia torenţială să-l însoţim pe mort până la cimitir şi să-l înmormântăm.

De atunci, mama mea, având şi mai multă libertate, s-a dedat cu şi mai mare neruşinare orgiilor şi faptelor necuviincioase.

A devenit atât de necuviincioasă, încât a transformat casa în atelier de fărădelege şi depravare şi a cheltuit întreaga avere a noastră. A venit vremea şi a murit şi ea, nepocăindu-se pentru păcatele pe care le-a făcut. Rudele mele i-au făcut o înmormântare strălucită şi fastuoasă, cu coroane şi fanfară, iar timpul era senin şi însorit.

După moartea mamei mele, având atunci cam 13-15 ani, într-o seară mi-a venit în minte un gând: ce drum voi alege în viaţă? Să aleg trăirea tatălui meu şi să vieţuiesc în cumpătare, decenţă şi bunătate? Dar el, deşi a trăit în virtute, n-a dobândit nici un bun aici pe pământ. Bolile l-au mâncat, iar dispreţul oamenilor l-a însoţit până la mormânt! Dacă viaţa lui a fost bineplăcută lui Dumnezeu, de ce să încerce atâtea nenorociri? Cum trăise mama mea? A trăit în sănătate, cu toate că se dedase tuturor plăcerilor şi desfătărilor lumii. Aşadar, viaţa asta o voi urma şi eu. Căci este preferabil să cred în ce văd ochii mei decât în vorbele altora.

Luând această hotărâre, m-am întins să dorm. Noaptea, în faţa mea a apărut un om de dimensiuni uriaşe şi cu înfăţişare sălbatică. M-a privit cu mânie şi m-a întrebat cu severitate:

„Care sunt gândurile inimii tale?” Eu m-am speriat atât de tare, încât n-am îndrăznit să-l privesc. Acela m-a întrebat din nou:

„- Spune-mi deci, ce-ai hotărât?”

Când m-a văzut că paralizez de frică şi sunt gata să înnebunesc, mi-a amintit chiar el ceea ce cugetasem seara.

Eu, când mi-am revenit puţin din teamă, n-am putut, desigur, să neg cele ce spusesem şi am început să-l rog să mă ierte.

Acela, destul de blând de data asta, m-a luat de mână şi mi-a spus:

„- Vino să vezi unde se află tatăl şi mama ta şi apoi alege singură drumul pe care vrei să mergi”.

Aşadar, după ce m-a scos de acolo unde eram, m-a condus într-o grădină nesfârşită, unde erau plantaţi diferiţi copaci frumoşi, plini de roade şi mai minunaţi decât se poate spune în cuvinte. În timp ce păşeam împreună cu călăuza mea, deodată m-am întâlnit cu tatăl meu care m-a îmbrăţişat şi, după ce m-a sărutat cu blândeţe, mi-a spus:

„- Dragul meu copil!”

Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am rugat să rămân lângă el. Dar el mi-a spus cu afecţiune:

„- Acum, fetiţa mea, nu e cu putinţă să se întâmple asta. Însă, dacă vrei să urmezi felul meu de viaţă, nu va trece multă vreme şi vei veni şi tu aici, împreună cu mine.”

Eu l-am rugat să mă ţină lângă el, dar îngerul care mă însoţea m-a tras de mână, zicându-mi:

„- Vino s-o vezi pe mama ta, pentru ca lucrurile însele să-ţi arate ce drum e mai bine să alegi”.

După ce m-a condus într-un loc foarte întunecat, unde se auzeau strigăte şi gemete, mi-a arătat un ceaun aprins care, cu cât se mărea focul, fierbea şi în jurul lui stăteau câţiva oameni mizerabili şi înfricoşători la chip.

În timp ce priveam acel loc înfricoşător, am văzut-o pe mama mea, care era îngropată până la gât în acest ceaun şi viermi nenumăraţi o mâncau pe tot trupul. Tremura de durere şi groază, iar dinţii îi clănţăneau şi era tulburată cu totul. Când şi-a ridicat privirea şi m-a văzut, a început să plângă cu suspine şi să-mi spună: „Vai şi amar, copilul meu! Durerile mele sunt insuportabile şi chinurile nesfârşite! Vai de mine, nefericita! Pentru câţiva ani de plăcere trupească şi desfătare păcătoasă, câte pedepse înfricoşătoare sunt supusă să îndur! Pentru desfătările trecătoare ale vieţii mă chinui acum veşnic. Copilul meu, miluieşte-o pe mama ta, care, după cum vezi, arde în acest foc şi e mâncată de viermi. Adu-ţi aminte, fetiţa mea, că te-am alăptat şi te-am crescut. Dă-mi mâna şi scoate-mă de aici. Nu mai pot răbda”.

Eu eram înmărmurită şi nu îndrăzneam să mă apropii de mama mea, văzându-i pe acei diavoli întunecaţi la chip.

„- Fetiţa mea, ajută-mă, nu nesocoti rugăminţile mamei tale. Nu trece fără să vezi cât de nefericită sunt, chinuită în gheenă şi mâncată încontinuu de viermele cel neadormit”.

Atunci eu, din compătimire, am întins mâna ca să o scot din iad. Însă, îndată ce flacăra focului mi-a atins mâna, am simţit o durere foarte mare şi am început să strig şi să plâng cu suspine. Din pricina suspinelor şi a strigătelor, s-au trezit toţi cei care erau în casă şi au alergat la patul meu, întrebându-mă de ce plâng şi de ce oftez. Atunci eu, revenindu-mi, am început să le povestesc vedenia mea. Din clipa aceea, m-am hotărât definitiv să trăiesc precum tatăl meu. Mă rog ca Dumnezeu să mă învrednicească să reuşesc să mă întâlnesc cu el, ca să trăim împreună, cu Harul lui Dumnezeu, de vreme ce lucrurile însele m-au învăţat ce slavă şi ce cinstiri le sunt pregătite celor care au preferat cumpătarea şi virtutea şi ce pedepse înfricoşătoare şi chinuri îi aşteaptă pe cei care cheltuiesc această viaţă pe patimi şi pe plăceri”.

(din volumul „Vedenii şi istorisiri de folos despre viaţa de dincolo”, Edit. Egumeniţa)

Sursă: Orthograffiti.ro

Omul milostiv

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă, ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim. 

- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa...

- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

"Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!" (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Sursă: Parohia ortodoxă Sfinţii Brâncoveni