Petre Ţuţea / Bărbăţie duhovnicească

Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. "Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste Poporului Român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!"

Petre Ţuţea / Cuvinte despre bine şi rău

foto: Creștin Ortodox

La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria Românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s'au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.

Petre Ţuţea: „Fără religie, omul rămâne un animal raţional şi muritor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri” / Sensul vieţii

În "Ultima scrisoare către prieteni", Petre Ţuţea mărturisea: 

"Am fost totdeauna neliniştit, în lumea fenomenală în care am trăit, de întrebarea: De ce există această lume? Şi de ce nu se poate explica imposibilitatea gândirii de a formula lumea în mod exhaustiv? Fără religie, omul rămâne un animal raţional şi muritor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Absolutul religios creştin ne scoate din neliniştile infinitului şi nedeterminării, deoarece ideea de limită, trăită de un om în univers, nu poate fi depăşită decât religios. Ce dezgustător mi se pare înlocuirea ritualului mistic cu speculaţii aleatorii! În orice aulă se discută comod, util sau eronat, însă niciodată setea de definitiv nu poate fi satisfăcută. Mă opresc din avalanşa de gânduri la formula: a şti, la scară umană, poate fi folositor, dar în nici un caz mântuitor. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!".

"Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filosofie, nici în artă. Şi când un filosof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului."

Petre Ţuţea-Despre Revelaţie

„Fără Dumnezeu, fără credinţă, omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nicăieri.”

Petre Ţuţea despre Dumnezeu

Petre Țuțea: „Tinerii să nu-și mai schingiuiască semenii. E o dezonoare!”

Petre Țuțea a dat acest ultim interviu pe patul de spital, cu câteva clipe înainte de a muri. A trecut la cele veșnice după ce a răspuns la o parte dintre întrebările reporterului, reușind să facă o ultimă mărturisire care definește întreaga sa existență: o viață de om trăită pentru Adevăr, o mare iubire pentru poporul român, împletită cu un crez puternic și o conștiință a verticalității.

Petre Țuțea și-a asumat o cale, o suferință, o jertfă grea, pe care a purtat-o pe umerii săi până la capăt, asemeni lui Hristos pe Golgota. Poate că nu întâmplător momentul în care sufletul său pleacă spre Cel pe care l-a iubit întotdeauna este urmat de icoana lui Hristos, care poartă Crucea.

Este ușor să ne condamnăm semenii, să-i „schingiuim” sufletește și moral, să spunem lucruri rele despre poporul român, dar oare îl vom putea iubi vreodată la măsura lui Petre Țuțea, adică necondiționat și jertfelnic?

Petre Ţuţea şi întâlnirea cu doi miri de la ţară: „Aceştia sunt poporul român"

Profesorul Dan Papuc povestind despre Petre Ţuţea în cadrul evenimentului „Ţuţea după 20 de ani”

Şcoala de duminică: Petre Ţuţea: "...dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el".

 

După uriaşul discurs al lui Petre Ţuţea, discursul public despre Petre Ţuţea capătă nebănuite, ieri, dimensiuni. De fapt, acum încep să devină vizibile consecinţele însemnate ale acţiunii sale şi începem să înţelegem semnificaţiile de adâncime ale demersului său năprasnic şi total.

Traversând secolul de la un capăt la altul, Petre Ţuţea a ţinut jocul, singur, unor întregi instituţii naţionale; a propovăduit în tot locul, neobosit şi solitar, împlinindu-şi predica prin exemplaritatea unei prezente absolut verticale, în circumstanţele cele mai nefericite de care a avut parte Ţara noastră.

Transcrierea unor interviuri sau a unor discuţii nu oferă -inevitabil - decât o palidă imagine a realităţii Petre Ţuţea. Chiar imaginile filmate - câte sunt - redau firav anvergura personalităţii Profesorului, detectată în toată amploarea ei numai prin contactul spiritual direct, nemijlocit. În faţa unor asemenea neputinţe ne consolăm cu gândul că, prin oamenii pe care i-a întâlnit şi îndrumat, lucrarea de construcţie spirituală şi culturală a lui Petre Ţuţea -parte a marii construcţii spirituale româneşti - este dusă mai departe, peste vremi.

"În grandoarea istorică a Poporului Român eu sunt o rotită invizibilă. Dar sunt!", spune Profesorul. În acest "sunt" este concentrat mesajul său esenţial.

În Petre Ţuţea se întâlneau armonic apostolul şi patriarhul. "Mă mişc între Dumnezeu şi Poporul Român", obişnuia să spună. Aceste poziţii de autoritate, tranşante, uneori aparent paradoxale i-au surprins deseori pe cei nedeprinşi cu profunzimile şi complexitatea discursului său. Nu trebuie să facem greşeala de a-i prelua superficial formulele, afirmaţiile. Ele trebuie înţelese şi aşezate în contextul amplu al personalităţii şi acţiunii sale integrale.

Profesorul trudea şi se umilea pentru poporul său; dar se şi ridica - vifor năprasnic - certându-l când considera că dă semne de rătăcire. Ceea ce avem a înţelege mai întâi de toate este că Petre Ţuţea nu poate fi corect şi deplin evocat prin simple citări sau invocări bibliografice. O autentică evocare este realizabilă numai prin faptă, prin trăire creştină şi lucrare românească, prin sinceritate şi dăruire. Petre Ţuţea "obligă" la aceasta.

"Aţi auzit de «ţuţianism»?" întreba, cu o aparentă nemulţumire în glas, când spunea că nu a avut discipoli. Reproşul are o ţintă subtilă. Evident că nu putem vorbi de "ţuţianism"; căci există concepte bine aşezate cu care dânsul se identifică deplin: românism, de exemplu. Sau naţionalism. Sau patriotism absolut. Sau eminescianism...

Ca să te numeri printre "ucenicii" săi trebuia să îndeplineşti, de fapt, o singură şi grea condiţie: să fii român. Şi, pe cât se poate, "român absolut".

Aşa înţelegem de ce Profesorul obişnuia să ne spună, în acei ani grei, cu duioşie şi minunat rafinament pedagogic, nouă, celor nevârstnici şi nepricepuţi:

"Eu nu am ucenici. Eu am prieteni"

Petre Ţuţea a fost asemuit cu Socrate. Însuşi marele gânditor român respingea această asemănare. Socrate "căuta un zeu". Petre Ţuţea nu-l mai caută, îl ştie, şi se pune sub binecuvântarea Lui. "Asistat", el nu se mai întreabă, ci afirmă. Verva cu care o face, profunzimea gândirii, memoria extraordinară şi uşurinţa cu care se mişcă prin cultură - fie ea religioasă, filozofică, politică, istorică - fac din el una din cele mai strălucite personalităţi româneşti. Am putea spune că este "genial", dacă n-am şti că el însuşi ne interzice să-i asociem acest termen. Ne putem exprima mai bine spunând despre el că este "omul etern", asistat de Dumnezeu, sau - atribuindu-i propria sa apreciere despre Mircea Eliade - "omul împlinit religios".

În ultimii săi ani de viată, Petre Ţuţea s-a aflat într-un permanent dialog, intens, concentrat asupra problemelor esenţiale care frământă "corcitura", cu sine, cu neamul din care s-a născut şi cu Dumnezeu. Un lung şir de oameni s-a perindat prin strâmta "celulă" sau "chilie" de lângă Cişmigiu a marelui gânditor român, din curiozitate, pentru a mai afla câte ceva, sau pur şi simplu pentru a fi o dată mai mult conectaţi la dialogul cu cel "asistat" de Dumnezeu, deci cu Dumnezeu. Dialogând cu ei, Petre Ţuţea se adresa de fapt neamului românesc pe care l-a iubit mai presus de sine, cu trecutul, prezentul şi viitorul său "greu de glorie", cum spunea. Petre Ţuţea era mai mult decât mândru, era orgolios că este român.

S-a născut în satul Boteni, Muscel, în 6 octombrie 1901, într-o familie de preoţi ortodocşi. La vârsta de 9 ani, rămânând orfan de tată, ajunge copil de trupă într-o unitate militară din Câmpulung. Ofiţerii, remarcându-i inteligenta, decid sâ-; trimită să urmeze liceul teoretic. Urmează cursul inferior la Liceul "Neagoe Basarab" din Câmpulung şi cel superior la Liceul "Gheorghe Barit" din Cluj. Un consiliu de militari hotărăşte ca tânărul Petre Ţuţea să urmeze, tot în Cluj, şi Facultatea de Drept. Deja remarcat în cercurile intelectualilor ardeleni, va fi trimis de marele om politic A. Vaida -Voevod să studieze formele de guvernământ la Universitatea "Humbold" din Berlin. O mare prietenie îl leagă apoi de Nae lonescu, de la care învaţă - şi va învăţa mereu - că: "omul, domnule Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte". Revenit în tară, este preocupat de politică. Scrie articole şi studii economice şi politice, participă la disputele culturale şi ideologice ale timpului. După o firavă apropiere de unele cercuri de stânga, se "dumireşte" rapid şi se situează ferm pe poziţii politice de dreapta, poziţii pe care nu le-a abandonat până la adânci bătrâneţi. Străluceşte în lumea culturală interbelică, fiind considerat un vârf al generaţiei sale, alături de Vulcănescu, Eliade, Cioran. Este numit director general în Ministerul Economiei în timpul guvernării Mareşalului Antonescu. Regimul comunist îl aruncă în temniţă cu o condamnare de 5 ani (1948-1953) şi apoi de 18 ani muncă silnică, din care execută 8 ani (1956-1964). Este deţinut politic la Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari, Aiud. Şi în închisoare, şi mai târziu, în afara ei, nu va înceta să propovăduiască valorile spirituale creştine şi iubirea pentru Neamul Românesc. Şi desfăşoară uriaşul său discurs vreme de zeci de ani, prin toate locurile, vorbind, fără părtinire tuturor. A vorbit întemniţător şi temnicerilor, victimelor şi călăilor, învăţător şi oamenilor simpli, a răspândit spirit Şi cultură, cu o nemaiîntâlnită generozitate sufletească.

Rămâne la fel de neînduplecat în opţiunile sale politice Şi nu-şi uită nici convingerile şi nici prietenii. Este prezent în cetate, uimind prin curajul năprasnic cu care îţi afirmă credinţa şi opţiunile. Intr-o vreme în care mulţi "intelectuali" adunau firimituri de la mesele conducătorilor comunişti, când unii se amuzau să acuze Poporul Român de laşitate şi ignorantă, când alţii erau descurajaţi şi învinşi de disperare, Petre Ţuţea susţinea netulburat, argumentat şi imbatabil, că "Poporul Român este una din minunile lui Dumnezeu în mersul Său prin Univers".

Singurele sale repere, de neclintit, au fost Dumnezeu şi Poporul Român. Demersul său intelectual a fost întru totul integrat ortodoxiei. Modelele sale, mereu invocate: Eminescu şi Şcoală Ardeleană.

Puţinele înregistrări păstrate nu redau decât palid uriaşa forţă pe care o răspândea verbul său incandescent. Ideile cele mai profunde, formulările cele mai complexe, raţionamentele cele mai dificile, referiri şi citări de o inepuizabilă varietate, se derulau cu graţie într- o înlănţuire perfect articulată şi plină de substanţă.

Exemplul excepţional al omului Petre Ţuţea va rămâne ca un punct de maximă strălucire într-o constelaţie exemplară a culturii Şi a spiritualităţii româneşti.

Rolul şi rostul prezentei lui Petre Ţuţea în viata Naţiunii Române vor fi lămurit e deplin abia după ce timpul va permite contemplarea staturii sale reale, în toate dimensiunile ei.

Petre Ţuţea a ţinut locul unor întregi instituţii naţionale. A răzbit triumfal în istorie, trăgând după sine o epocă întreagă. Statura sa acoperă secolul.

Petre Ţuţea, ţăranul din Muscel, străbate veacul nostru de la un capăt la altul şi datorită lui avem şansa să fim integraţi direct, fără nici un fel de intermediere artificială, în circuitul natural şi viu al spiritualităţii româneşti.

Cuvintele sale rostite în temniţă la Aiud reprezintă sinteza discursului amarnic şi glorios ţinut de Petre Ţuţea şi de Generaţia sa în faţa Poporului Român:

"...dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el".

Ultimul dialog , pe care marele om l-a avut în această formă, faţă către faţă, cu cei de aici este dialogul cu doamna Lucia Hossu Longin, pentru emisiunea "Memorialul Durerii" a Televiziunii Romane. Dialogul a avut loc în rezerva spitalului "Cristiana, locul de unde Petre Ţuţea a trecut dincolo în ziua de 3 decembrie 1991.

- Sunt oameni care cred în dumneavoastră. N-aţi avut practic discipoli, dar sunt oameni care cred în dumneavoastră.

- Am avut şi discipoli. Nu se putea să nu am discipoli, doamnă, fiindcă sunt un om vorbăreţ. Toată suferinţa mea se datoreşte poftei mele de a vorbi fără restricţii.

- Aş vrea să vă luptaţi acum pentru dumneavoastră, să nu cedaţi... chiar dacă aveţi o zi mai proastă astăzi...

- Eu... am vrut să mă sinucid... (Este vorba de perioada puşcăriilor comuniste - n.r.).

- Poate că exact asta se dorea.

-... dar n-am avut curaj. Nu am avut, nu curajul fizic, ci pe cel metafizic. N-am vrut să-l ofensez pe Dumnezeu.

- În ce trăsătură a poporului român ar trebui să credem, ce ar trebui să construim mai departe? înzestrarea, inteligenta, bunătatea, nobleţea, ce anume credeţi...

- Eu am făcut numai bine în viata mea. Dacă venea un om prăpădit şi mă găsea că am luat salariul, îl împărţeam cu el. Am făcut treisprezece ani de temniţă. Am cerut să mă duc pe front, să mor cu arma-n mână, şi nu mi s-a permis.

- Cuvântul dumneavoastră, înţelepciunea dumneavoastră au fost tot o armă, nu?

 - Nu, doamnă, eu sunt un om nerealizat. Aşa sunt eu.

- Ce socotiţi un om realizat?  

- Eu am vrut să legiferez, nu să fiu puşcăriaş.

- Dar puşcăria este numai un segment, o perioadă din viata dumneavoastră, nu e întreaga viată. Ne-au rămas atâţia ani ai dumneavoastră pentru, să zicem, gloria poporului român.

- Eu pentru poporul român mă las împuşcat acum, la zid, acolo... Dacă e nevoie, pentru poporul român mă las împuşcat când vrea el. Mai mult nu pot să ofer poporului român, decât viata mea. Am cerut să mor pe front şi, un dobitoc, nu ştiu cum îl cheamă, a spus că n-am onoare, fiindcă am fost un om de dreapta.

- Ce înseamnă un om de dreapta? 

- Român absolut, asta înseamnă. 

- Cum vă rugaţi lui Dumnezeu?

- Cu umilinţă! Şi cu "Tatăl Nostru". Numai faţă de Dumnezeu şi de neamul românesc mă simt nimic, cu toate că am fost în vârful generaţiei mele, înaintea lui Mircea Eliade. Sunt nimic faţă de Poporul Român.

În clipa morţii, ultimele cuvinte ale lui Petre Ţuţea au fost: "Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!"

 

(fragmente din cartea Petre Ţuţea-Între Dumnezeu şi neamul meu )

Şcoala de Duminică: Ioan Alexandru-„Evenimentele care schimbă lumea nu sunt de la oameni.”

Să ni-l reamintim. Pe cel care, pe vremea lui Ceauşescu, preda Biblia studenţilor în podul Universităţii.  Pe cel pe care Petre Ţuţea îl admira şi iubea deopotrivă de mult, pentru că “a îndrăznit nelimitat”. Pe cel la ale cărui ore se ducea, de fiecare dată când era în Bucureşti, Nicolae Steinhardt.

Poet, publicist, eseist, Ioan Alexandru (1941 – 2000) spunea cândva că „evenimentele care schimbă lumea nu sunt de la oameni”. 

Vă propun o reîntâlnire cu Ioan Alexandru graţie unui interviu realizat de Gabriel Klimowicz în septembrie 1992 şi publicat în “Cotidianul”.

Reporter: Petre Ţuţea spunea despre Ioan Alexandru: „…faţă de care am mare admiraţie. Îl iubesc foarte mult pe Ioan Alexandru. Îl iubesc enorm de mult. Să îndrăzneşti într-o Universitate pozitivistă să fii creştin, asta e ca şi cum aş îndrăzni eu, fiind slab, să-i dau o plamă unuia tânăr şi sănătos. A îndrăznit nelimitat. Doi laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru”.

Ce ne puteţi spune despre această perioadă?

Ioan Alexandru: Am predat mereu Biblia la Universitate şi mereu am spus studenţilor, nu că există Dumnezeu – că asta şi diavolul o ştie – ci că Iisus Hristos a înviat din morţi, mărturisire pe care am făcut-o deschis, oriunde mi s-a ivit prilejul, fie ca poet, fie ca profesor. Nu mai e o noutate asta acum. Era o noutate când Nae Ionescu îşi ţinea cursurile pe textele biblice. Este o onoare să predai Evanghelia lui Iisus Hristos, e un fapt de adevăr să vorbeşti despre Învierea Lui şi fapta mântuitoare pe care a săvârşit-o. Iisus Hristos este conducătorul planetei! Miliarde de oameni cred în el. În orice ţară, acum, eşti apărat dacă vorbeşti despre Hristos. Chiar şi în China. În Japonia, am văzut mari universităţi creştine. (…) Deci am făcut cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Vai de mine, de n-aş fi făcut asta”. Fiindcă eram şi sunt convins că Iisus Hristos a înviat din morţi în carne şi oase. Am ţinut o conferinţă acum în Norvegia, „Ce este omul?”, şi, din cele trei definiţii ale omului, una sună aşa: omul este martorul Învierii lui Hristos. deci, una dintre caracteristicile fundamentale ale fiinţei omeneşti, de 2000 de ani încoace, este că în carnea şi în sângele nostru strigă cineva: strigă Duhul Sfânt că Iisus Hristos a înviat din morţi. Acestea sunt nebunia şi paradoxul lumii. Cum spune şi marele poet francez catolic Pierre Emmanuel, în catehismul actual al Belgiei, într-un poem celebru. Scandalul lumii nu este că a pătimit Iisus Hristos pe cruce; au pătimit milioane de oameni. Ci scandalul lumii, nebunia până la sfârşitul lumii, este Învierea Lui din morţi. Creştinismul nu e o religie, nu e o educaţie, este, în ceea ce priveste fiinţa omenească, cel mai mare eveniment care s-a întâmplat vreodată pe planeta asta. Şi faţă de Învierea lui Iisus Hristos stă sau se prăbuşeşte fiinţă umană. Asta e problema. Cu asta m-am ocupat. Asta am vestit în perioada aceea şi asta fac în continuare.

Reporter: Ce piedici vi s-au pus în acea perioadă?

Ioan Alexandru: Lupta cea mai mare pe care o duceam de fiecare dată când plecam cu Bibliile astea groase la Universitate era faptul că niciodată nu ştiam dacă mai am încă o săptămână de predat. Eu am avut un curs facultativ; niciodată nu ştiam dacă mai este în orar, dacă mai sunt plătit pentru el, dacă nu sunt plătit… Majoritatea timpului n-am fost plătit. L-am ţinut cu curajul cu care te ţii pe viaţă şi pe moarte de ce ai mai scump pe lume, în aşa fel încât, atunci când au vrut să mi-l ia, m-am dus în faţa celor care conduceau facultatea şi am spus că-mi dau demisia dacă rămân fără el, că, dacă nu este loc de Biblie în Universitate, eu n-am ce cauta acolo. Asta a fost atitudinea pe care am avut-o. Nu-i curaj, e credinţă; credinţa că Iisus Hristos a înviat. El mi-a dat putere. Ştiţi foarte bine, nu vreau să fac acte de curaj în plus, aţi fost pe la orele acelea şi cunoaşteţi în ce condiţii s-au desfăşurat. Ce pot să vă spun? Ce vreţi să aflaţi mai mult?

Reporter:Să ne spuneţi concret care au fost piedicile. La un moment dat… lucrurile acestea erau foarte periculoase. Propaganda religioasă era interzisă prin lege.

Ioan Alexandru: Da. Într-o seară, erau ocupate toate uşile de la intrare, să nu intre studenţii şi să fiu eu însumi zădărnicit să pătrund acolo. Mi s-a spus că o să fie grav de tot dacă mă duc. Mi-am spus: O să încerc să intru – şi am intrat – şi dacă nu sunt studenţi acolo mă duc către casă. Şi când m-am dus, amfiteatrul era plin. Am ţinut cursul. Am făcut experienţe teribile. Trebuia, bunăoară, să fiu foarte bine pregătit dacă se stingea lumină, fiindcă trebuia să vorbesc pe întuneric. Am vorbit de multe ori pe întuneric. La un moment dat, mi-am spus: Nu mai deschide ochii şi învaţă-te să vorbeşti ca unor orbi. Şi mi-a rămas oarecum o meteahnă, că şi acum închid ochii când vorbesc. M-am obişnuit, în podul acela, de atâtea ori, să n-avem lumina. De la o anumită oră erau oprite lumina şi circulaţia; studenţii voiau să rămână şi, aşa cum ştiţi, am ţinut cursurile pe întuneric. E o perioadă atât de frumoasă din viaţa mea, încât nu vreau să tulbur şi să acuz pe nimeni. Dau slavă lui Dumnezeu că le-am putut ţine. Sunt multe minuni în lume şi ştiu că lupta cea mare n-a fost cu puterile din afară, ci cu puterile lăuntrice, care-mi ziceau: Ia renunţă la treaba asta, renunţă la… Biblie. Însă dau slavă lui Dumnezeu că am avut energie să duc două decenii aceasta cărare a Bibliei la Universitate. Pentru mine este un miracol, un semn că Duhul este foarte puternic în mine. Şi nu mi-a fost teamă! Asta e cea mai mare minune: faptul că am avut puterea, douăzeci de ani, să nu renunţ la acest lucru, fără să am alt sprijin decât Duhul lui Dumnezeu, care m-a întărit să mă duc şi să ţin orele acelea. Eram acuzat… Se spunea că sunt sprijinit de nu ştiu cine. Dar nimeni nu-şi punea problema mai simplu: Dar, dacă îl sprijină chiar Duhul Sfânt? Eu sunt sigur că a fost lucrarea Duhului Sfânt asupra mea să pot ţine aceste ore şi că mulţi dintre studenţi – unii sunt împrăştiaţi în America, în Israel, în Europa, în multe părţi – au plecat cu credinţă de aici. Îmi aduc aminte de Nicolae Steinhardt, care permanent venea la ore când era în Bucureşti. Numai îl vedeam cum se aşază acolo. Câte cuvinte minunate mi-a spus omul acela şi cât era de încântat. La un moment dat, mi-a zis: „Păi, toată Facultatea de Teologie nu face cât faci dumneata în podul ăsta”. Asta spunea Nicolae Steinhardt, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Era o întărire faptul că venea el acolo. Mă întărea să ştiu că nu sunt singur, părăsit în lucrarea mea. A vorbi acum despre lucrurile astea este foarte simplu. Aş putea să mă laud, dar mi-ar fi ruşine. E ceva ce nu-mi aparţine mie, ci lucrării ce trebuia făcută, lucrării Duhului Sfânt. Poate puteam face mai mult… Spiritual însă nu era posibil fiindcă nu am acceptat nici un compromis de ordin spiritual. Probabil că puteam să fac politică din asta, dar eu am făcut ce trebuia. Niciodată n-am interpretat greşit textele. Unii studenţi mi-au cules textele şi mi le-au strâns în volum. Am opt volume de cursuri nepublicate. Dar, odată, se vor publica şi atunci se va vedea ce-am făcut în perioada aceea.

Sursa: ziuaonline.ro

Petre Ţuţea: "Mai multe adevăruri înseamnă niciun adevăr. Adevărul nu poate fi decât unic"

Omul nu are decât un singur adevăr: Dumnezeu! Adică, pardon, două adevăruri: Dumnezeu şi el. Adevărul care nu este revelat e fructul unei căutări, e un trouvaille, o găselniţă. Toate găselniţele noastre, nu sunt de fapt adevăruri. Dacă n-ai conştiinţa existenţei metafizice, bătrâneţea e o ofensă.

Omul nu se poate autodefini. El se defineşte prin semeni. Constatăm actul individualităţii, dar nu ne dăm seama individual de incapacitatea autodefinirii.

Când Charles Maurras a spus  "la politique d’abord" ("politică mai întâi"), a spus un mare adevăr. Fără politică suntem pierduţi. Adică ne împungem ca berbecii unii pe alţii. Un mare om politic e un om care are har. El face posibilă existenţa comună a oamenilor împreună, prin spiritul lui de organizator şi legiuitor. Cred că şi dumneavoastră înţelegeţi lucrul ăsta ca şi mine: omul n-a descoperit niciun adevăr. Fiindcă ”mai multe adevăruri, înseamnă niciun adevăr”. Adevărul nu poate fi decât unic. Dumnezeu poate fi adevărul unic, dar nu credem toţi în El. Eu sunt ros de îndoială. Această dramă subiectivă o trăieşte toată lumea. Nu ştiu cine a spus, un sceptic, “Cum poţi să-l afirmi pe Dumnezeu, care nu se vede?” şi s-a răspuns: ”Cum poţi crede în idei care, nici ele, nu se văd?” Camil Petrescu a spus odată că “a văzut idei”. Şi eu era să mor de râs.

Dar Dumnezeu este altceva decât o idee.

Dumnezeu este! El e verbul este. Nu se conjugă. Dumnezeu e nepredicativ. Când apare predicaţia, începi să-L demonstrezi şi să-L pulverizezi. Toate lucrurile le putem demonstra noi, oamenii, în afară de Realul care este; nu se demonstrează.

Despre om nu putem spune acelaşi lucru? Că este? Când adăugăm predicate îl împuţinăm.

Când adăugăm predicate, nu-l mai înţelegem şi începem să-l ierarhizăm. E filosof, e om de ştiinţă, e tehnician, e negustor, e ţăran, e burghez, e român, e neamţ…

Au fost însă oameni mari şi înainte de Hristos.

Au fost chiar religioşi. Păi în afara omului religios, omul nu este. E o arătare gânditoare şi atât. Ştiinţa actuală e biruitoare, nu? Mergem în cosmos. Chirurgia care m-a operat pe mine grandios... Şi nu mori de râs decât dacă eşti nesănătos. Altfel mori de râs. Toate astea nu înseamnă nimic. Între omul actual, ştiinţific şi omul primitiv diferenţa este de existenţă în timp. Sub raportul adevărului absolut sunt veri primari. Dar şi înaintea lui Dumnezeu tot nimic e.

El l-a făcut pe om. Noi nu repetăm, în familie, creaţia? Am ajuns noi înapoi în punctul în care a apărut omul în istorie? Toate cercetările retroactive ne-au dus până la originile omului? Cică omul se trage din maimuţă. Când am fost în delegaţia României la Moscova ne-au dus la un muzeu şi acolo o ovreică cică ne-a demonstrat toată evoluţia speciei de la maimuţă la om. Era foarte încântată. Am ascultat-o, că eram invitat şi eram în delegaţie. Nu este aşa, ei vroiau să ne arate ce expert gândesc ei. La ieşire, la uşă, doamna spune: "Vă mulţumim pentru bucuria pe care ne-aţi făcut-o şi pentru atenţia pe care ne-aţi acordat-o”. Şi mi-a spus Gafencu - singurul teoretician din delegație - că am fost foarte dur atunci. M-a întrebat doamna: ”Ce credeţi despre muzeul ăsta al evoluţiei?” "Nu, cred nimic"  "De ce?” ”Fiindcă nu mi-a oferit nicio dovadă asupra ipotezelor care l-au clădit. Ipotezele care au plăsmuit acest muzeu nu m-au convins deloc”. Eminescu spune că “Ochiul te minte şi mintea te înşeală”. Asta e cea mai glorioasă afirmaţie. Am văzut muzeul, şi? Ce dacă? Păi, vede şi vaca, vede şi boul… Eu, dacă văd un tren, vorbesc, şi un bou mugeşte, dar îl vede şi el. Drama omului este dualismul existenţei lui: e alcătuit din corp şi suflet. Corpul nu e etern iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Omul joacă între corp şi suflet la infinit. Eu când vorbesc cu dumneavoastră, vorbeşte creierul meu pe care l-a făcut mama, el vorbeşte, nu eu.

Credeţi că omul trăieşte în “lipsă”, din moment ce are în permanenţă nevoie de consolare?

Are neapărată nevoie de consolare.

Ce-i lipseşte?

- Îi lipseşte absolutul persoanei sale. Şi se întregeşte prin semenul său şi prin Dumnezeu. Dumnezeu şi semenul său îl scapă de neliniştile limitării în timp şi spaţiu. Omul trăieşte iluzia nemuririi şi a salvării lui prin Biserică - prin religie şi prin social - prin semenii săi.

convorbire cu Lucian Despa

Sursă: Ţuţea.ro

Părintele Constantin Galeriu, 9 ani de la plecarea întru lumina Învierii (2003- 2012)

Tînărul Costachi Galeri, deşi absolvise studiile superioare ca şef de promoţie, a fost numit, în anul 1943, într-o parohie de ţară din judeţul Prahova, în comuna Poenarii Burchii. Acolo a stat pînă în 1947. „Eram foarte săraci – avea să-şi amintească mai tîrziu părintele. Erau anii de după război, cînd a început foametea. Doar cîte un credincios ne aducea un kilogram de lapte seara şi aşa am trăit“. În urma unei adunări preoţeşti la care Părintele a ţinut o conferinţă, a fost remarcat pentru cuvîntul său convingător şi episcopul de atunci i-a propus să slujească în oraşul Ploieşti, la parohia „Sf. Vasile“. Din anul 1973, a slujit în Bucureşti, la „Sf. Silvestru“, care, de atunci, a devenit una dintre cele mai căutate biserici din Bucureşti. Cei care i-au ascultat predicile îşi amintesc că Părintele Galeriu avea un incontestabilul dar oratoric, era fascinant şi unic.

Jertfa, ca temei al învierii, cum el însuşi a spus-o, a fost pasiunea lui de o viaţă. Nu pregeta să rupă din timpul său, chiar la bătrîneţe, pentru a răspunde oricărei chemări, fie că era din partea unui om simplu, fie din partea unuia important. Modestia şi eleganţa prin care se distingea îl făceau inconfundabil.

Atunci cînd Petre Ţuţea a fost măgulit de unul dintre auditorii săi, care i-ar fi spus: „Vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu!“, primul a meditat cu mult umor: „Pe moment, eu, care mă cred genial, eram gata să mă supăr… Pe urmă, gîndindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!“. Această mărturie, care vine din partea unui geniu românesc al oralităţii, demonstrează, incontestabil, darul de înalt orator al Părintelui Galeriu.

Cuvântul Părintelui Constantin Galeriu era normă şi reper. Raportarea lui la Tradiţia autentică a Bisericii era un lucru firesc şi bine articulat. Nu ignora şi nici nu dispreţuia media sau internetul, ci era de părere că dacă acestea ne folosesc, le putem uzita, dar cu grijă. Invitat în ţară şi străinătate pentru a conferenţia, prelegerile sale erau gustate şi apreciate de foarte mulţi şi diferiţi ascultători.

Se spune astăzi, şi poate pe bună dreptate, că teologia a devenit scolastică, academică. Părintele Galeriu poate constitui un model de teolog şi duhovnic care desfiinţa şi distrugea, prin naturaleţea sa, orice tipar, stereotipie sau clişeu. Lîngă el simţeai că trăieşti cu adevărat. Iradia blîndeţe, dragoste, înţelegere şi bucurie. Mulţi cunosc întîmplarea petrecută într-o seară cînd Părintele Galeriu, întorcîndu-se de la o slujbă făcută în parohie, a venit acasă desculţ. Doamna preoteasă Argentina, mirată, l-a întrebat: „Ce s-a întîmplat?!“. La care Părintele, retrăgîndu-se în casă, i-a spus: „Nimic, cineva mai sărac a avut nevoie de o pereche de pantofi“. Acesta era Părintele Galeriu!... Cel mai bine i se potrivesc cuvintele pe care o americancă, Ruth Stapleton, le punea în dreptul oricărui creştin autentic: Born to serve, born to love („Născut pentru a sluji, născut pentru a iubi”).

Înainte de a pleca la spital pentru ultima oară, l-am vizitat acasă. Cu chipul lui senin, m-a salutat. Era asemenea unui copil. Lîngă patul în care stătea, cineva citea cu glas lin psalmii lui David. Cuvintele lui au fost puţine atunci. Mi-a spus: „Să nu uiţi: Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, este taina tainelor – Acest Iisus Hristos…“

Aceştia sînt părinţii noştri. Cu toate că ne-au părăsit, din punct de vedere fizic, ei rămîn în sufletele noastre şi ne veghează în chip nevăzut. Nu trebuie să-i uităm. Pentru că ne-am uita rădăcinile. Iar cine nu are rădăcini, poate fi smuls la prima adiere de vînt.

Ucenic al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Constantin Galeriu avea preocuparea constantă pentru dialogul ştiinţă – religie sau teologie – ştiinţă. Această preocupare a sporit în intensitate în ultimii ani ai vieţii sale, sub influenţa afirmării preocupărilor lumii ştiinţifice pentru dialogul ştiinţă-religie, reflecţia teologică a părintelui înglobînd ultimele descoperiri ale cunoaşterii umane. Iniţierea şi coordonarea, începînd cu anul 2001, a grupului de reflecţie duhovnicească „Conştiinţe în slujirea cu iubire a adevărului“, care aduna în Biserica „Sf. Silvestru“, în fiecare zi de joi seara, profesori universitari, cercetători recunoscuţi prin lucrări de anvergură în diverse domenii (de la economie la geografie, fizică, literatură, matematică, filosofie), poate fi înţelese, în primul rînd, ca un mod de încununare a maturizării gîndirii sale teologice, iar în al doilea rînd ca un mod de a-i învăţa pe ceilalţi să gîndească corect teologic, de a crea o şcoală. Erau întruniri deosebite, interesante şi îndrăzneţe prin abordare, la care putea asista oricine. După ce conferenţiarul îşi încheia prelegerea, urmau întrebările.

Ultimul cuvînt îi aparţinea părintelui, care dădea o nouă configuraţie prelegerii ascultate la început, unde sublinia conexiunile teologice permise de subiectul dezbătut. Interesant este că părintele nu era niciodată prins pe picior greşit. Întotdeauna cuvîntul lui de încheiere reprezenta adevărata cheie prin care putea fi înţeleasă tema aleasă spre discuţie în ziua respectivă. Toţi aşteptau cu interes şi surprindere cuvîntul venerabilului duhovnic şi profesor, care uimea prin precizia şi profunzimea intuiţiilor sale.

Aceste întîlniri au fost cumva o copie a dialogurilor pe care Părintele Galeriu le avusese în timp cu intelectuali de marcă, cum ar fi Horia Bernea sau Sorin Dumitrescu, de la Fundaţia şi Editura „Anastasia”, la Schitul Darvari, unde se dezbăteau subiecte începînd cu crearea lumii şi continuînd cu sensul existenţei, pronia lui Dumnezeu sau suferinţa omului. Reluarea unei astfel de iniţiative ar fi necesară pentru crearea unei mai puternice conştiinţe eclesiale, a unui mod de gîndire sănătos, curat, ortodox.

Părintele Galeriu venea cu o experienţă duhovnicească şi cu un bagaj cultural impresionant. De aceea, cuvîntul sfinţiei sale era unul de mare forţă, cu impact puternic asupra credincioşilor şi, în general, asupra oricărui ascultător. Garanţia propovăduirii unei învăţături fără fisură, ancorate în Sfînta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi (citate de Părintele adeseori din memorie, cu o uşurinţă demnă de invidiat), a fost unul dintre principalele motive pentru care lumea asalta literalmente, duminică de duminică, Biserica „Sf. Silvestru“ din Bucureşti.

*

Pe 10 august 2012 se împlinesc 9 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. S-a născut la 21 noiembrie 1918, în comuna Răcătău-Răzeşi din judeţul Bacău. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti (avîndu-l ca îndrumător de licenţă pe marele profesor Nichifor Crainic). În anul 1973 a devenit doctor în Teologie. A fost preot paroh în mai multe sate, după care a devenit „spiritual“ la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1973-1974).

Între anii 1974-1977 a fost lector, iar între anii 1977-1991 profesor titular la acelaşi institut. Din anul 1992 era profesor consultant şi conducător de doctorate la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost profesor la Universitatea din Tîrgovişte, unde a predat Teologie dogmatică, şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din Capitală, unde a predat Istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august şi 7 septembrie 1950, apoi între 16 august 1952 şi 26 octombrie 1953 a fost deţinut politic, pentru convingerile sale religioase şi umanitare.

În contextul evenimentelor istorice din anii 1989-1990, în calitate de vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi de membru în Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Române. A fost preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Christiana“, preşedinte al Editurii „Harisma“, preşedinte al Asociaţiei „Sf. Stelian – copiii străzii“, preşedinte al Fundaţiei „Elena Doamna“, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria“, preşedinte executiv al Asociaţiei „Frăţia Ortodoxă Română“. A fost distins cu numeroase premii şi distincţii, fiind şi Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti. Este autor a numeroase lucrări teologice.

Stelian Gomboş

Articol preluat parţial de pe blogul domnului Răzvan Codrescu

*

Conferinţă Pr. Constantin Galeriu - Placerile lumii si bucuriile harului divin