Cum va fi viitorul razboi - extras din 'Sf. Nicolae Velimirovici: Razboiul si biblia'

foto: Cuvantul Ortodox

Trebuie sa va descriu asta, generale? Oamenii cinstiti si rationali nu pot nici in trezie, nici in vis, nici in imaginatie sa isi inchipuie privelistea ingrozitoare a razboiului care sta sa vina.

Va fi un razboi cu totul lipsit de mila, cinste si eroism. Razboiul eroic dintre israiliteni si filisteni, in care cele doua osti priveau lupta dintre reprezentantii lor, David si Goliat, asteptandu-si de la deznodamantul acelei lupte biruinta sau infrangerea, este doar o idila pastorala fata de razboiul ce sta sa vina. Si razboiul lui Arjuna impotriva lui Bhima, descris in Mahabharata, este doar o idila. Precum idila e si razboiul de la Kosovo dintre sarbi si turci, ba idila e si razboiul lui Napoleon impotriva Moscovei. Dar ce spun eu? Toate razboaiele din lume, in care au strafulgerat intrucatva si raze de milostivire, cinste si eroism; toate razboaiele care au putut sa insufle macar un cantaret bun si un cantec bun sint o idila fata de razboiul in fata caruia sta lumea: fiindca razboiul care va sa vina nu va tinti doar biruinta asupra potrivnicului, ci nimicirea potrivnicului — deplina nimicire nu doar a luptatorilor lui, ci si a tot ce au ei in spatele frontului, a parintilor, copiilor, bolnavilor, ranitilor lor si a celor luati prizonieri dintre ei, a satelor si oraselor lor, a animalelor si patulelor lor, a cailor ferate si soselelor lor! Parjol care nu gandeste si nu face deosebire!

In razboiul trecut a fost plansa nimicirea catedralei din Reims. In noul razboi se va rade peste ruinele multor catedrale, ale multor locuri sfinte, monumente de veacuri ale popoarele, si a tot ce mai este drag si pretios inimii omenesti pe pamantul patriei. Va fi aruncat fara crutare foc de pe pamant, de pe apa, din vazduh, asupra tot ce e potrivnic. Foc, plumb si otel vor cadea ca o ploaie nestavilita care ineaca si da totul mortii. Odata cu aceasta vor veni si fulgere electrice, tancuri electrice, aparate din fier cu deplasare rapida si cu tir rapid, si Dumnezeu stie – mai pe sleau spus, dracul stie – care sint toate mijloacele infernale de ucidere, torturare si siluire a oamenilor, animalelor, fiintelor si fapturilor. Iar ca o incununare a tuturor acestora va veni ultima si suprema inventie a civilizafiei latino-teutonice: putoarea! Adica gazele puturoase, aruncate asupra potrivnicului si a patriei lui din cele mai felurite arme si in cele mai felurite compozitii. Fiece fiinta vie pe care Facatorul Cel Preainalt a daruit-o cu organ de respirat ca sa se indulceasca de aerul Lui curat si datator de viata, isi va da duhul in chinuri din pricina putorii otravitoare cu care va fi „dat buna ziua” civilizatia apuseana. Attila, Ghinghis-Han si Cambyses ar rosi de rusine inaintea unor asemenea metode inumane de razboi. Dar cei ce sint botezati in numele Atotmilostivului Fiu al lui Dumnezeu se vor rusina, oare? Cifrele razboiului viitor vor intrece in toate privintele, afara de numarul crutatilor, cifrele tuturor celorlalte razboaie din istoria neamului omenesc. In cursul razboiului vor fi mobilizati si copiii de la doisprezece ani in sus, precum si multe femei si fete. Se va lua pentru necesitati de razboi, prin rechizitie, tot ce va fi ramas in spatele frontului: si ultimul bou, si ultimul cal, si orice alt animal domestic de hrana sau de povara, si toate alimentele, toti banii, toate bijuteriile persoanelor private, toate lichiditatile din bancile private, ale unor societati sau ale statului, si toate valorile bisericilor si manastirilor, imbracamintea, vasele, tot ce este de fier, cupru, aluminiu, cauciuc – fara sa mai vorbim de argint si aur -, telefoanele private, sobele de metal, incuietorile de la porti si usi, paturile de metal, ramele de metal de la portrete, icoane si oglinzi; intr-un cuvant, tot ce e din metal, din piele, din panza, din cauciuc sau din oricare material ce va fi necesar razboiului si razboinicilor. Batranii si batranele, impreuna cu copiii mici si cu invalizii, vor ramane in casele goale si reci, cu hambarele goale, cu staulul si grajdul gol, fara incaltaminte, fara curele, fara vesela, fara plug si sapa, fara cutit si lingura, in case neincuiate – oameni flamanzi in primejdie din partea fiarelor flamande. Vor rupe cate putina iarba – unde va fi ramas dupa parjolul razboiului -, vor scurma pamantul si vor jupui scoarta de pe copaci ca sa manance. Cu asta se vor tine in viata. Si vor veni zile friguroase cand oamenii vor arde toate cartile din biblioteci, atat din cele publice cat si din cele particulare, si toate tablourile si obiectele de arta din muzee, numai sa se incalzeasca poporul, numai sa incalzeasca batrana bunicuta putin ceai – fara ceai – pentru nepotul care trage sa moara. De groaza, multi se vor salbatici, se vor indobitoci sau vor innebuni. Si ei vor alerga, cu totul goi, nepieptanati si murdari, pe drumuri si pe strazi, prin munti si prin campii, urland ca fiarele si napustindu-se asupra celor pe care ii intalnesc sau ii ajung. Iar dupa aceea, Comandamentele Supreme vor da ordin ca toate acele sarmane parti ale neamului omenesc de care luptatorii din primele randuri isi vor aminti ca de parintii lor, de fratii si de surorile lor, si de copiii lor, ca toate aceste sarmane parti si particele ale neamului omenesc sa fie stramutate in pesterile din munti, din pricina primejdiei otravurilor puturoase prin care vrajmasul va incerca sa otraveasca tot ce sufla in tara celeilalte tabere. In acest fel, in cursul razboiului nu va mai fi, de fapt, popor in asezarile omenesti de acum, in orasele si satele de acum, in casele si colibele de acum: fiindca toata tara va fi un camp de lupta. Nu cumva se va preface, draga generale, toata planeta noastra intr-un camp de lupta? Dintre orasenii din spatele frontului nu va mai putea fi vazut, nicaieri, nici unul. Vor fi cu totii in refugii, prin pesteri si prin rapile din munti. Cum isi va duce zilele sarmanul popor in refugiile acelea, nici un om nu va putea sa povesteasca. Cand razboiul, dupa vreme indelungata, se va fi incheiat, se va vedea ca toate acele pesteri si rape din munti sint pline cu osemintele poporului care va fi murit.

O caracteristica aparte a viitorului razboi va fi lipsa de idealuri a tuturor tarilor beligerante si neincrederea reciproca dintre luptatorii aflati sub acelasi stindard: fiindca acest razboi nu va fi dus, in fapt, nici in numele credintei, nici in numele libertatii, nici in numele patriei sau natiunii – chiar daca acestea vor fi etalate ca lozinci – ci, in principal, doar in numele urii si razbunarii, al acapararii si jafului. Din pricina acestei lipse de idealuri, care nimiceste orice insufletire, in toate armatele vor fi multi tradatori si spioni platiti. Prin urmare, va fi multa neincredere reciproca, si vor fi puse la zid intregi unitati de lupta. Pe langa cei vinovati vor fi omorati si multi nevinovati de catre propriile autoritati. Si mai mult, din pricina lipsei oricarui ideal important si adevarat pentru care cineva sa se invoiasca a muri de bunavoie va fi si o lipsa totala de eroism si de eroi. Intr-o situatie grea, oamenii se vor arata lasi, iar intr-una usoara – lipsiti de suflet si jefuitori de cadavre. Masinile moarte de razboi vor reprezenta, la drept vorbind, principalii si singurii eroi ai viitorului razboi. Ele se vor arata mai vii, mai inteligente, mai puternice si mai viteze decat omul – facatorul si proprietarul lor. Omul va fi atat de nimicit in mijlocul masinilor sale, atat de sarman si de infricosat! El va aplauda masinile sale de razboi asa cum erau candva aplaudati eroii. Si vor fi distinse cu decoratii, si vor fi impodobite cu cununi de laur. Masinile moarte de razboi.

O mare parte din toate grozaviile pe care le-am descris ale razboiului viitor le-am trait si vazut deja in trecutul Razboi mondial. Insa razboaiele viitoare vor fi in toate privintele mai cumplite decat toate razboaiele trecute.

Este greu insa, draga generale, sa descrii cu limba omeneasca acea noapte furtunoasa si intunecata, plina de crima, groaza si haos, in care Europa si America, intrand, trag dupa ele intreaga lume.

Din toate acestea reiese limpede invatatura:

1. Lumea civilizata va pune in slujba viitorului razboi toata inteligenta sa, toata energia si tot avutul sau, fara rezerve.

2. Grozaviile distrugerilor din viitorul razboi vor intrece toate grozaviile razboaielor din vremurile trecute.

3. Viitorul razboi se va distinge prin lipsa de idealuri si prin lipsa milostivirii si eroismului.

Sursa: Cuvântul Ortodox

"Înarmarea" - extras din 'Sf. Nicolae Velimirovici: RAZBOIUL SI BIBLIA'

foto: Cuvantul Ortodox

– Toate popoarele Europei si Americii, draga generale – incepu balcanicul – se inarmeaza in modul cel mai febril pentru un nou razboi. Cine nu vede asta? Acest lucru de-abia e un secret pentru ciobanul din munte, cu atat mai putin pentru oamenii care traiesc in orase si urmaresc treburile omenesti. In cursa inarmarii, dintre popoarele Asiei deocamdata merg in pas cu Europa si cu America doua-trei popoare, cum sint Japonia, Turcia, intr-o oarecare masura Persia si Afganistanul. Marea China se rafuieste cu ea insasi si face sangeroase exercitii militare pe fiii sai, pregatindu-se astfel, si fara sa o stie, pentru macelarirea fiilor altora. Dar cei ce si-au impovarat constiinta cu raspunderea pentru primul razboi mondial se vor incarca si cu raspunderea pentru razboiul care sta sa vina: sint popoarele rasei albe, popoarele numite crestine. In pregatirile pentru noul razboi, sau pentru noile razboaie, ei se afla inaintea tuturor celorlalte popoare si semintii de pe globul pamantesc. Iar ca lumea sta inaintea unui nou razboi, o marturisesc urmatoarele:

1. Pregatirile pe fata si in secret ale popoarelor amintite;

2. Bugetele militare, care la toate statele intrec incomparabil cheltuielile cu orice alta destinatie, si intrec de departe bugetele militare dinaintea razboiului trecut;

3. Activitatea febrila a nenumaratelor fabrici de armament, munitie, gaze toxice, aparate electrice si electromagnetice de razboi, precum si masa sporita de lucratori si de productie din aceste fabrici;

4. Constructia febrila de nave militare si alte mijloace de razboi navale;

5. Efectivele crescute ale armatelor regulate fata de cele de dinainte de razboi;

6. Echipele de savanti cu inalta calificare angajati de unele state, care isi pun inteligenta si energia in slujba descoperirii sau perfectionarii gazelor toxice ucigase si altor mijloace chimice de razboi pe uscat, pe apa, sub apa si in aer;

7. Aliantele si gruparile secrete cu scopuri militare ale unor state si popoare;

8. Foarte dezvoltatele servicii de spionaj, cu ajutorul carora un stat afla planurile de razboi si inventiile secrete destinate razboiului ale altor state.

Acestea sint dovezile — dar exista si semne prevestitoare ale unui nou razboi, printre care: neincrederea crescanda dintre state, ura rasiala si nationala, si mai ales presentimentul intunecat general si nelinistea generala a spiritelor de pe toate cele cinci continente.

La aceasta, un voitor de bine poate raspunde: „Toate acestea sint asa cum spui. Vedem si noi asta. Dar toate pregatirile de razboi nu duc neaparat la razboi: fiindca in paralel cu pregatirile de razboi merg si pregatirile de pace”[1]. Merg, da, dar merg ca un copil in urma unui urias, ca un car cu boi in urma carelor de foc. Daca ar fi sa personificam razboiul si pacea, razboiul ar trebui sa-i spuna pacii: „Eu trebuie sa ma micsorez, iar tu sa cresti”. Dimpotriva – ia seama! – razboiul spune pacii: „Cu pregatirile tale tu, copile, ascunde-ma, apoi alearga pe strazi si striga ca eu nu exist si, indeobste, nici nu voi exista!” Chiar si propaganda verbala a pacii serveste multora in scopuri de razboi. Si astfel, in zilele noastre se adevereste inca o data spusa prorocului: Pace, pace, si pace nu este (Ier. 8,11).

Despre pace se vorbeste in ziua de azi atat de mult nu pentru ca e pace, ci fiinca pacea este in primejdie — asa cum despre cinste nu se vorbeste mult cand exista cinste si despre sanatate atata timp cat tine sanatatea. Sau nu vedeti, ca militar, multe convorbiri de pace sint intrebuintate ca tactica de razboi camuflata? Oamenii spun: „Pace, pace”, si pace nu este!

Si intr-adevar, generale, nu am avut pace dupa incheierea Razboiului Mondial. Daca a avut-o cineva, au avut-o papuasii si bosimanii mai degraba decat oamenii albi. In fapt, a existat un armistitiu, nu pace. Am avut si avem pregatire febrila pentru un nou razboi — la fel ca in cazul unui armistitiu. De cand Germania a cerut armistitiu in 1918 si pana acum am avut de fapt numai un armistitiu. De atunci si pana acum, cheltuiala principala a statelor, principala preocupare a oamenilor de stat si a generalilor si principala teama a popoarelor se leaga de un nou razboi, la fel ca in cazul unui armistitiu.

Din toate acestea reiese limpede urmatoarea invatatura:

1. Ca Razboiul Mondial, inceput inca din anul 1914, nu pare a se fi incheiat nici pana astazi;

2. Ca de la Razboiul Mondial incoace ideea unui nou razboi domina cu toata autoritatea dispozitiile psihice si eforturile materiale ale popoarelor si statelor;

3. Ca faptele privitoare la inarmarea lumii pun in umbra toate convorbirile si bunele intentii de pace;

4. Ca lumea, din punct de vedere financiar, adica din punctul de vedere al cheltuielilor in scopuri de razboi, este deja in stare de razboi.

[1] Sint treizeci de ani impliniti de cand a fost facuta prima incercare de micsorare a inarmarii si de instaurare a pacii in lume. La intiativa tarului Nicolae a fost convocata Prima Conferinta de pace de la Haga, in anul 1899. Aceasta conferinta a fost deschisa prin urmatoarele cuvinte ale nobilului Tar: „Noi cautam mijlocul cel mai eficace de a asigura popoarelor binefacerea unei paci adevarate si trainice si, mai presus de toate, de a se pune capat progresului continuu al inarmarii actuale”. Reprezentantii popoarelor au semnat protocolul Conferinfei de la Haga si s-au intors acasa ca sa-si vada de ocupatia lor—inarmarea! In anul 1907 a avut loc cea de-a Doua Conferinta de pace de la Haga. Iarasi a fost semnat un protocol si iarasi a continuat totul ca inainte. Dupa Razboiul Mondial au fost fondate Liga Natiunilor si Uniunea Interparlamentara. Protocoale sint semnate in fiecare an, dar vechea ocupatie a inarmarii merge in tempo tot mai grabnic. In anul 1921 a fost convocata Conferinta pentru limitarea inarmarii de la Washington. Totul a mers dupa regula, un protocol a fost semnat, insa calea veche nu a fost parasita. Apoi, presedintele Coolidge a convocat la Geneva Conferinta celor trei puteri maritime, tot pentru limitarea inarmarii. In cele din urma, s-a ajuns la pactul Kellogg, pe care l-au semnat un mare numar de state, „respingand razboiul ca mijloc de politica nationala”, si in pofida a tot ce s-a zis si tot ce s-a semnat, nici o fabrica de arme nu si-a micsorat productia de razboi, nici un crucisator nu a fost transformat in nava comerciala si nici un regiment n-a fost lasat la vatra – nicaieri in lume. De la Prima Conferinta de la Haga si pana astazi au avut loc pe globul pamantesc multe razboaie, cum ar fi: razboiul anglo-bur, razboiul ruso-japonez, razboaiele balcanice, Razboiul Mondial, razboiul greco-turc, dimpreuna cu o multime nenumarata de mici razboaie. Dupa aceasta experienta de treizeci de ani, cum sa nu priveasca trist si indurerat si neincrezator toate vorbele despre dezarmare si pace pana si cel mai mare optimist?

Sursa: Cuvântul Ortodox

Convertirea la creștinism a unei lesbiene, profesor universitar / Mărturii ale unor foști homosexuali și lesbiene (10)

 

de Rosaria Champagne Butterfield, 7 februarie 2013

Cuvântul Iisus îmi stătea în gât asemenea unui ghimpe; indiferent de cât de mult mă înecam, nu-l puteam da afară. Cei care se numeau creştini îmi provocau milă şi furie. Ca şi profesor universitar mă săturasem de acei studenţi care păreau să creadă că „a-L cunoaşte pe Iisus” însemna să cunoşti puţin altceva. 

Creştinii erau în special cititori neprofesionişti, întotdeauna profitând de ocazie pentru a insera un verset din Biblie într-o conversaţie cu acelaşi scop ca al unui semn de punctuaţie: pentru a o termina, dar nu şi desăvârşi. 

Prostesc. Lipsit de rost. Primejdios. Asta e ceea ce credeam eu despre creştini şi zeul lor Iisus, care în picturi îmi părea la fel de puternic ca un fotomodel dintr-o reclamă la Breck Shampoo. 

Ca profesor universitar de engleză şi de studii feministe, pe punctul de a deveni o radicală pe viaţă, îmi pasa de moralitate, dreptate şi compasiune. Pasionată de perspectivele asupra lumii ale lui Freud, Hegel, Marx şi Darwin, mă străduiam să stau alături de cei văduviţi de putere. Puneam mare preţ pe moralitate. Şi poate că l-aş fi putut înghiţi pe Iisus şi pe şleahta lui de războinici dacă n-ar fi fost alte forţe culturale care susţineau Dreptul Creştin. Remarcă sarcastică a lui Pat Robertson din Convenţia Naţională Republicana din 1992 m-a făcut să întrec  măsura: „Feminismul”, surâdea acesta în mod batjocoritor, „le încurajează pe femei să-şi părăsească soţii, să-şi ucidă copii, să practice vrăjitoria, să distrugă capitalismul şi să devină lesbiene.” Într-adevăr. Sunetul de dogmă creştină care mă-nconjura şi se îmbina cu politicile republicane îmi atrăgea atenţia. 

După ce cartea radicală mi-a fost publicată, m-am folosit de postul universitar pentru a înainta pprincipiile de la sine înţelese ale unei profesoare universitare de stânga şi lesbiene. Partenera mea şi cu mine aveam multe interese vitale: campania împotriva SIDA, sănătatea copiilor şi educarea lor, salvarea Golden Retriever-ilor, biserica noastră (Unitarian Universalist), asta numai ca să numesc câteva. Chiar dacă te încredeai în poveştile de groază ale lui Robertson şi a celor de soiul lui era greu să argumentezi că partenera mea şi cu mine eram orice altceva în afară de nişte buni cetăţeni şi buni îngrijitori. Comunitatea LGBT pune preţ pe ospitalitate şi-o aplică cu îndemânare, sacrificiu şi integritate. 

Am început să cercetez Dreptul Religios şi politicile lor de ură împotriva homosexualilor ca mine. Pentru a face asta, aveam nevoie să citesc singura carte ce, conform gândirii mele, i-a abătut pe atâţia oameni de la calea cea dreaptă: Biblia. În timp ce eram în căutarea unui erudit în privinţa Bibliei, care să mă ajute în cercetarea mea, mi-am lansat primul atac  asupra treimii nesfinte a lui Iisus, politicilor republicane şi a Patriarhiei, sub forma unui articol în ziarul local despre Promise Keepers. Era în 1997.

Eram o epavă. Nu voiam să pierd tot ceea ce iubeam. Dar vocea lui Dumnezeu îmi cânta o melodie optimistă de iubire printre rămăşiţele  lumii mele. 

Articolul a declanşat multe feedback-uri, atât de multe încât ţineam câte o cutie de xerox de fiecare parte a biroului meu: una pentru mailurile de la critici, altele pentru cele de la fani. Dar o scrisoare primită mi-a sfidat sistemul de organizare. Era de la pastorul Bisericii Prezbiteriene Reformate din Siracuza. Era o scrisoare binevoitoare şi curioasă. Ken Smith mă încuraja să explorez tipul de întrebări pe care le admir: Cum ai ajuns la interpretările tale? Cum de ştii că ai dreptate? Crezi în Dumnezeu? Ken nu argumenta împotriva articolului meu; mai degrabă îmi cerea să-mi apăr presupunerile care-l susţineau. Nu ştiam cum să îi răspund, aşa că am aruncat-o. Mai târziu în noaptea aceea, am cules-o din coşul de gunoi şi am pus-o înapoi pe biroul meu, de unde s-a holbat la mine o săptămână întreagă, confruntându-mă cu perspectiva asupra lumii care-mi cerea un răspuns. Ca intelectual postmodernist, operam din perspectivă istorică materialistă, însă creştinismul reprezintă o perspectivă supranaturală. Scrisoarea lui Ken lovea tocmai în integritatea proiectului meu de cercetare fără ca el să ştie asta. 

Prieten cu duşmanul 

Odată cu acea scrisoare, Ken a iniţiat în cazul meu doi ani în a-mi aduce mie, unei păgâne, biserica mai aproape. Doamne, îmi văzusem contribuţia de versete biblice pe placardele de la marşurile Gay Pride. Îmi era clar ca lumina zilei  faptul că acei creştini care mă batjocoreau în acele zile se bucurau de faptul că eu şi toţi cei pe care îi iubeam vom ajunge în iad. Nu asta făcea şi Ken. El nu mă batjocorea. El încerca o apropiere de mine. Deci, atunci când în scrisoarea lui mă invita la  cină, am acceptat. Motivele mele de la vremea respectivă erau sincere: cu siguranţă asta îmi va face bine la cercetare. 

Altceva s-a petrecut. Ken, soţia lui, Floy, şi cu mine am devenit prieteni. Au intrat în lumea mea. Mi-au cunoscut prietenii. Am făcut schimb de cărţi. Am discutat deschis despre sexualitate şi politică. Nu se purtau ca şi cum asemenea conversaţii îi murdăreau. Nu mă tratau ca pe o tabula rasa. Când mâncam împreună, Ken se ruga într-un mod de care nu mai auzisem înainte. Rugăciunile sale erau adânci. Vulnerabile. Se căia de păcate în faţa mea. Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Dumnezeul sau era sfânt şi hotărât, însă milostiv. Şi întrucât Ken şi Floy nu mă invitau cu ei la biserică, ştiam că eram în siguranţă ca prietenă a lor.  

Am început să citesc Biblia. Am citit în felul în care un lacom înfulecă mâncarea. Am citit-o de multe ori anul acela în traduceri multiple. La o cină unde partnera mea şi cu mine eram gazdele, prietena mea transsexuala J mă prinse într-un colţ în bucătărie. Şi-a pus mâna ei mare deasupra alei mele. M-a avertizat „cititul Bibliei te schimbă, Rosaria”. Tremurând, i-am şuşotit: „Dar dacă e adevărat, J? Dacă Iisus e cu-adevărat Domnul înviat? Dacă suntem cu toţii într-o mare încurcătură?”

J a răsuflat adânc. Mi-a spus „Rosaria, eu am fost un pastor prezbiterian timp de cincisprezece ani. M-am rugat ca Dumnezeu să mă vindece, dar n-a făcut-o. Dacă vrei, o să mă rog pentru tine.” 

Am continuat să citesc Biblia, iar în tot timpul acesta luptam împotriva ideii cum că a fost scrisă din inspiraţie divină. Dar Biblia a reuşit să-şi facă un loc mai mare înăuntrul meu. S-a revarsa în lumea mea. M-am luptat împotriva ei cu toată puterea mea. Apoi, într-o dimineaţă de duminică, m-am sculat din patul iubitei mele lesbiene, iar o oră mai târziu stăteam în banca dintr-o biserică Prezbiteriană Reformată din Siracuza. În conformitate cu tunsoarea mea nefeminină, mi-am reamintit că am venit să-l întâlnesc pe Dumnezeu, nu să mă integrez. Imaginea care-mi reverbera, aceea cu mine şi toţi cei dragi suferind în iad mi se revarsa în conştiinţa şi mă cuprindea în gheare. Mă luptam cu tot ceea ce puteam. Nu voiam asta. Nu cerusem asta. 

Am pus în balanţă urmările. Şi nu mi-a plăcut ce ieşea din calculul meu. 

Însă promisiunea lui Dumnezeu se reverberă în lumea mea asemea unor valuri. Într-o zi de sărbătoare, Ken a ţinut o predică la Ioan 7,17: „De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă eu vorbesc de la mine însumi.” Versetul ăsta a scos la iveală primejdia în care mă aflam. Eram o intelectuală. Eram plătită să citesc cărţi şi să scriu despre ele. Mă aşteptam ca în toate domeniile vieţii înţelegerea să vină înaintea ascultării. Iar eu voiam ca Dumnezeu să-mi arate, pe măsură cunoştiinţelor mele, de ce homosexualitatea este un păcat. Voiam ca eu să fiu judecătorul, nu cel judecat. 

Cu toate acestea, versetul promitea înţelegere după ascultare. Mă luptam cu întrebarea: Chiar voiam să înţeleg homosexualitatea din punctul de vedere al lui Dumnezeu, sau doar voiam să mă cert cu el? M-am rugat în noaptea aia ca Dumnezeu să-mi dea voinţa de a da ascultare înainte de a pricepe. M-am rugat mult până-n zorii zilei. Când m-am uitat în oglindă, eram aceeaşi. Dar când m-am uitat în inima mea prin prisma Bibliei, m-am întrebat: „Chiar sunt o lesbiană sau toată chestia asta a fost doar un caz de identitate greşită? Dacă Iisus poate să nimicească lumea şi să desprindă trupul de suflet, ar putea face ca adevărata mea fire să răzbată? Cine sunt eu? Cine vrea Dumnezeu să fiu?” 

Apoi, într-o zi ca oricare alta, m-am întors către Iisus, fără absolut nimic. În acest război al punctelor de vedere, Ken era acolo pentru mine. Floy era şi ea acolo. Biserică care se rugase pentru mine de ani de zile era acolo. Iisus era cel învingător. Iar eu eram o epavă. Nu voiam să pierd tot ceea ce iubeam. Dar vocea lui Dumnezeu îmi cânta o melodie optimistă de iubire printre rămăşiţele lumii mele. Credeam oarecum ca dacă Iisus putea să învingă moartea, la fel putea să-mi şi reconstruiască lumea. M-am bucurat, mai întâi timid iar apoi cu patimă din consolarea Sfântului Duh. Mi-am odihnit sufletul într-o pace personală, apoi într-o comunitate, iar în ziua de azi, sub legământul unei unei familii, unde cineva îmi spune „sotie” şi mai mulţi mă numesc „mamă”.

N-am uitat de sângele vărsat de Iisus pentru această viaţă a mea.

Iar viaţa mea de dinainte îmi stăruie în marginile inimii mele, strălucind şi tăioasă ca un cuţit.

 

(Rosaria Champagne Butterfield este autoarea volumului The Secret Thoughts of an Unlikely Convert. Ea locuiește împreună cu familia ei în Durham, Carolina de Nord. Soțul ei este preot la biserica presbiteriană din Durham.)

 

Sursă: Știri pentru viață

Traducere: Flavia-Maria Hemcinschi

 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

 

 

 

 

 

 

 

Şcoala de Duminică: Ioan Alexandru-„Evenimentele care schimbă lumea nu sunt de la oameni.”

Să ni-l reamintim. Pe cel care, pe vremea lui Ceauşescu, preda Biblia studenţilor în podul Universităţii.  Pe cel pe care Petre Ţuţea îl admira şi iubea deopotrivă de mult, pentru că “a îndrăznit nelimitat”. Pe cel la ale cărui ore se ducea, de fiecare dată când era în Bucureşti, Nicolae Steinhardt.

Poet, publicist, eseist, Ioan Alexandru (1941 – 2000) spunea cândva că „evenimentele care schimbă lumea nu sunt de la oameni”. 

Vă propun o reîntâlnire cu Ioan Alexandru graţie unui interviu realizat de Gabriel Klimowicz în septembrie 1992 şi publicat în “Cotidianul”.

Reporter: Petre Ţuţea spunea despre Ioan Alexandru: „…faţă de care am mare admiraţie. Îl iubesc foarte mult pe Ioan Alexandru. Îl iubesc enorm de mult. Să îndrăzneşti într-o Universitate pozitivistă să fii creştin, asta e ca şi cum aş îndrăzni eu, fiind slab, să-i dau o plamă unuia tânăr şi sănătos. A îndrăznit nelimitat. Doi laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru”.

Ce ne puteţi spune despre această perioadă?

Ioan Alexandru: Am predat mereu Biblia la Universitate şi mereu am spus studenţilor, nu că există Dumnezeu – că asta şi diavolul o ştie – ci că Iisus Hristos a înviat din morţi, mărturisire pe care am făcut-o deschis, oriunde mi s-a ivit prilejul, fie ca poet, fie ca profesor. Nu mai e o noutate asta acum. Era o noutate când Nae Ionescu îşi ţinea cursurile pe textele biblice. Este o onoare să predai Evanghelia lui Iisus Hristos, e un fapt de adevăr să vorbeşti despre Învierea Lui şi fapta mântuitoare pe care a săvârşit-o. Iisus Hristos este conducătorul planetei! Miliarde de oameni cred în el. În orice ţară, acum, eşti apărat dacă vorbeşti despre Hristos. Chiar şi în China. În Japonia, am văzut mari universităţi creştine. (…) Deci am făcut cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Vai de mine, de n-aş fi făcut asta”. Fiindcă eram şi sunt convins că Iisus Hristos a înviat din morţi în carne şi oase. Am ţinut o conferinţă acum în Norvegia, „Ce este omul?”, şi, din cele trei definiţii ale omului, una sună aşa: omul este martorul Învierii lui Hristos. deci, una dintre caracteristicile fundamentale ale fiinţei omeneşti, de 2000 de ani încoace, este că în carnea şi în sângele nostru strigă cineva: strigă Duhul Sfânt că Iisus Hristos a înviat din morţi. Acestea sunt nebunia şi paradoxul lumii. Cum spune şi marele poet francez catolic Pierre Emmanuel, în catehismul actual al Belgiei, într-un poem celebru. Scandalul lumii nu este că a pătimit Iisus Hristos pe cruce; au pătimit milioane de oameni. Ci scandalul lumii, nebunia până la sfârşitul lumii, este Învierea Lui din morţi. Creştinismul nu e o religie, nu e o educaţie, este, în ceea ce priveste fiinţa omenească, cel mai mare eveniment care s-a întâmplat vreodată pe planeta asta. Şi faţă de Învierea lui Iisus Hristos stă sau se prăbuşeşte fiinţă umană. Asta e problema. Cu asta m-am ocupat. Asta am vestit în perioada aceea şi asta fac în continuare.

Reporter: Ce piedici vi s-au pus în acea perioadă?

Ioan Alexandru: Lupta cea mai mare pe care o duceam de fiecare dată când plecam cu Bibliile astea groase la Universitate era faptul că niciodată nu ştiam dacă mai am încă o săptămână de predat. Eu am avut un curs facultativ; niciodată nu ştiam dacă mai este în orar, dacă mai sunt plătit pentru el, dacă nu sunt plătit… Majoritatea timpului n-am fost plătit. L-am ţinut cu curajul cu care te ţii pe viaţă şi pe moarte de ce ai mai scump pe lume, în aşa fel încât, atunci când au vrut să mi-l ia, m-am dus în faţa celor care conduceau facultatea şi am spus că-mi dau demisia dacă rămân fără el, că, dacă nu este loc de Biblie în Universitate, eu n-am ce cauta acolo. Asta a fost atitudinea pe care am avut-o. Nu-i curaj, e credinţă; credinţa că Iisus Hristos a înviat. El mi-a dat putere. Ştiţi foarte bine, nu vreau să fac acte de curaj în plus, aţi fost pe la orele acelea şi cunoaşteţi în ce condiţii s-au desfăşurat. Ce pot să vă spun? Ce vreţi să aflaţi mai mult?

Reporter:Să ne spuneţi concret care au fost piedicile. La un moment dat… lucrurile acestea erau foarte periculoase. Propaganda religioasă era interzisă prin lege.

Ioan Alexandru: Da. Într-o seară, erau ocupate toate uşile de la intrare, să nu intre studenţii şi să fiu eu însumi zădărnicit să pătrund acolo. Mi s-a spus că o să fie grav de tot dacă mă duc. Mi-am spus: O să încerc să intru – şi am intrat – şi dacă nu sunt studenţi acolo mă duc către casă. Şi când m-am dus, amfiteatrul era plin. Am ţinut cursul. Am făcut experienţe teribile. Trebuia, bunăoară, să fiu foarte bine pregătit dacă se stingea lumină, fiindcă trebuia să vorbesc pe întuneric. Am vorbit de multe ori pe întuneric. La un moment dat, mi-am spus: Nu mai deschide ochii şi învaţă-te să vorbeşti ca unor orbi. Şi mi-a rămas oarecum o meteahnă, că şi acum închid ochii când vorbesc. M-am obişnuit, în podul acela, de atâtea ori, să n-avem lumina. De la o anumită oră erau oprite lumina şi circulaţia; studenţii voiau să rămână şi, aşa cum ştiţi, am ţinut cursurile pe întuneric. E o perioadă atât de frumoasă din viaţa mea, încât nu vreau să tulbur şi să acuz pe nimeni. Dau slavă lui Dumnezeu că le-am putut ţine. Sunt multe minuni în lume şi ştiu că lupta cea mare n-a fost cu puterile din afară, ci cu puterile lăuntrice, care-mi ziceau: Ia renunţă la treaba asta, renunţă la… Biblie. Însă dau slavă lui Dumnezeu că am avut energie să duc două decenii aceasta cărare a Bibliei la Universitate. Pentru mine este un miracol, un semn că Duhul este foarte puternic în mine. Şi nu mi-a fost teamă! Asta e cea mai mare minune: faptul că am avut puterea, douăzeci de ani, să nu renunţ la acest lucru, fără să am alt sprijin decât Duhul lui Dumnezeu, care m-a întărit să mă duc şi să ţin orele acelea. Eram acuzat… Se spunea că sunt sprijinit de nu ştiu cine. Dar nimeni nu-şi punea problema mai simplu: Dar, dacă îl sprijină chiar Duhul Sfânt? Eu sunt sigur că a fost lucrarea Duhului Sfânt asupra mea să pot ţine aceste ore şi că mulţi dintre studenţi – unii sunt împrăştiaţi în America, în Israel, în Europa, în multe părţi – au plecat cu credinţă de aici. Îmi aduc aminte de Nicolae Steinhardt, care permanent venea la ore când era în Bucureşti. Numai îl vedeam cum se aşază acolo. Câte cuvinte minunate mi-a spus omul acela şi cât era de încântat. La un moment dat, mi-a zis: „Păi, toată Facultatea de Teologie nu face cât faci dumneata în podul ăsta”. Asta spunea Nicolae Steinhardt, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Era o întărire faptul că venea el acolo. Mă întărea să ştiu că nu sunt singur, părăsit în lucrarea mea. A vorbi acum despre lucrurile astea este foarte simplu. Aş putea să mă laud, dar mi-ar fi ruşine. E ceva ce nu-mi aparţine mie, ci lucrării ce trebuia făcută, lucrării Duhului Sfânt. Poate puteam face mai mult… Spiritual însă nu era posibil fiindcă nu am acceptat nici un compromis de ordin spiritual. Probabil că puteam să fac politică din asta, dar eu am făcut ce trebuia. Niciodată n-am interpretat greşit textele. Unii studenţi mi-au cules textele şi mi le-au strâns în volum. Am opt volume de cursuri nepublicate. Dar, odată, se vor publica şi atunci se va vedea ce-am făcut în perioada aceea.

Sursa: ziuaonline.ro