Predica la Duminica a 2-a după Paşti (a Tomii) / Ierom. Calinic Berger: Descoperirea de sine a lui Toma si descoperirea de Sine a lui Hristos

 

APOSTOLUL

În zilele acelea, prin mâinile apostolilor se făceau semne şi minuni multe în popor; şi erau toţi, într-un cuget, în pridvorul lui Solomon. Şi nimeni dintre ceilalţi nu cuteza să se alipească de ei, dar poporul îi lăuda. Şi din ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei, încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vindecau. Şi sculându-se arhiereul şi toţi cei împreună cu el - cei din neamul saducheilor - s-au umplut de pizmă. Şi au pus mâna pe apostoli şi i-au aruncat în temniţa obştească. Iar un înger al Domnului, în timpul nopţii, a deschis uşile temniţei şi, scoţându-i, le-a zis: Mergeţi şi staţi drept şi, grăiţi poporului în templu toate cuvintele Vieţii acesteia.

         

EVANGHELIA

IOAN 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, când s-a înserat şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau ucenicii adunaţi de frica iudeilor, a venit Iisus, a stat în mijloc şi le-a zis: pace vouă! Şi, după acest cuvânt, le-a arătat lor mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând că este Domnul. Atunci le-a zis Iisus iarăşi: pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi grăind acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: dacă nu voi vedea în palmele Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede! După opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, în casă, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi le-a zis: pace vouă! Apoi a zis lui Toma: adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Şi a răspuns Toma, şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iar Iisus I-a zis: pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut. Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte minuni multe, care nu s-au scris în cartea aceasta; iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui.

Ierom. Calinic Berger: Descoperirea de sine a lui Toma si descoperirea de Sine a lui Hristos

Biblia e plină de exemple de oameni mai puţin desăvârşiţi care s-au plâns, s-au îndoit, ba chiar s-au certat cu Dumnezeu. Dumnezeu acceptă acest lucru. În fapt, ne cheamă la aceasta. Dumnezeu doreşte o relaţie deschisă, sinceră şi onestă cu noi în contextul „sortării lucrurilor” şi a mersului prin viaţă. Dumnezeu nu-i respinge pe cei care-L iubesc şi se străduiesc să-I slujească, au făcut sacrificii pentru El, după care se simt răniţi, dezamăgiţi sau rămaşi în urmă când lucrurile nu merg pe făgaşul anticipat de ei.

Un astfel de exemplu e apostolul Toma, al cărui zel şi iubire pentru Hristos l-au condus să spună: „Să mergem şi noi şi să murim cu El” (În 11,16). În ziua Învierii s-a întâmplat însă un eveniment remarcabil la care Toma n-a fost prezent: Hristos Se arată şi transferă autoritatea Lui exclusivă de Dumnezeu de a ierta păcatele apostolilor Săi, suflând asupra lor pe Dumnezeu Însuşi, Duhul Sfânt, prin Care se dă iertarea.

Dar înainte de Cincizecime ucenicii nu erau înzestraţi pe deplin cu puterea Duhului Sfânt şi din acest motiv se adunau încă cu frică în spatele uşilor închise. În această adunare — înaintea Bisericii şi a apostolilor ei — Toma îşi mărturiseşte îndoielile. Ar fi putut ascunde asta, dar a preferat să fie onest.

Toma a transmis un mesaj dur: respingea mărturia lor. Comitea el un păcat prin îndoială? Am putea fi tentaţi să gândim aşa, pentru că Toma nu avea niciun motiv să se îndoiască. La urma urmei, Toma lăsase totul şi-L urmase pe Iisus timp de trei ani. Îl auzise învăţând aşa cum niciun om nu învăţase vreodată, l-a văzut ostenind fără odihnă zi şi noapte ca un ascet desăvârşit, vindecând la suflet sau la trup nenumăraţi oameni — chiar pe cei născuţi orbi — şi sculând trei oameni din morţi, inclusiv pe unul care devenise un cadavru mirositor de patru zile. Iisus îşi profeţise şi suferinţele, moartea şi învierea Sa. Cu toate acestea, faptul că a fost răstignit ca un criminal într-o spectaculoasă etalare publică de mulţimi violente, eficienţă romană şi intrigi viclene între liderii religiei proprii a fost cel puţin traumatic.

Dar Iisus S-a sculat din morţi şi a început să se arate ucenicilor Săi, dându-le cu fiecare prilej dovada pe care o doreau. I S-a arătat lui Petru şi celorlalţi, care au dat mărturie de asta. Toma a respins mărturia lor. Mai degrabă Toma căuta un semn. Cum e cu putinţă aceasta? Iisus spusese mai înainte că numai „o generaţie rea şi adulteră caută un semn“. Poate că Toma se încăpăţânase, dar nu putem spune că era nerezonabil. E evident că Toma căuta să creadă, dar nu putea dacă asta însemna să fie neonest cu sine însuşi. Avea nevoie să fie onest cu sine însuşi. E onest şi cu apostolii, pentru că nu-şi ascunde necredinţa. Ar fi putut pur şi simplu să-şi continue calea şi să-şi rezolve problemele cu Dumnezeu prin el însuşi. Le-ar fi putut mărturisi numai lui Dumnezeu în particular, acasă. La urma urmei, nu ne aude Dumnezeu la fel de bine şi în particular?

Dar Toma nu a mărturisit în particular, iar Dumnezeu nu i-a răspuns în privat. În schimb, amândoi au luat loc înaintea apostolilor, cei prin care Iisus lucrează acum printr-un dar al Duhului Sfânt.

Ceea ce se întâmplă apoi revelează un adevăr important: Dumnezeu ne cere să fim oneşti. Ne cere să-I spunem deschis durerile, îndoielile, neliniştile, înfrângerile noastre. Va răspunde la orice problemă. Hristos n-a spus: „Acest Toma! Până nu se maturizează, nu voi mai vorbi cu el.” Mai degrabă, când Toma şi-a mărturisit cinstit îndoielile, Hristos i-a oferit lui Toma mâinile şi coasta Sa exact aşa cum îşi dorea Toma. Hristos n-a protestat nici atunci când Toma n-a ezitat să cerceteze, aşa cum ne arată icoana şi imnele Bisericii. Dumnezeu nu se opune întrebărilor noastre, dacă suntem cinstiţi şi căutăm. Nu se aşteaptă să avem o credinţă „oarbă” sau să nu ne folosim gândirea raţională, căci pentru ce ne-a dat El o minte dacă nu pentru a o folosi?

Dar onestitatea noastră faţă de Dumnezeu nu poate fi separată de Biserică, aşa cum Hristos nu poate fi separat de Biserica Sa. Hristos continuă să ierte păcatele şi să Se reveleze pe Sine însuşi în Biserică. Astfel, nici mărturia lui Toma, nici descoperirea lui Hristos n-au avut loc în privat, ci în mijlocul apostolilor. Descoperirea de sine a lui Toma lui Hristos a prilejuit descoperirea de Sine a lui Hristos lui Toma. Toma nu s-a putut împăca cu Hristos dacă nu s-ar fi împăcat cu Trupul Său, Biserica şi sfinţii apostoli.

Onestitate (mărturisire) şi Revelaţie (Euharistie) sunt embleme ale vieţii apostolice. Prima e descoperirea noastră înşine lui Dumnezeu, iar a doua e răspunsul Său de descoperire de Sine nouă. Ambele sunt profund personale şi în acelaşi timp inseparabile de Biserică. Toma e un exemplu pentru noi în ambele. Numai fiind oneşti cu Dumnezeu, punând toate înaintea Lui, descoperindu-ne pe noi înşine Lui, îi dăm ocazia să ni Se descopere pe Sine Însuşi. Dumnezeu invită la această deschidere reciprocă, dar vine cu aceeaşi poruncă pe care i-a dat-o lui Toma: „Dar nu fi necredincios, ci credincios!“ (În 20,27).

Scepticismul, erudiţia şi mărturisirile lui Toma şi Petru

Relatarea întâlnirii sfântului apostol Toma cu Iisus cel înviat prilejuieşte o reflecţie despre relaţia dintre investigaţiile ştiinţifice şi istorice ale adevărurilor religioase şi credinţa simplă. Astfel de investigaţii sunt de primă importanţă în lumea noastră contemporană. Sunt ele irelevante pentru credinţă, sau poate păcătoase? Exemplul lui Toma ne arată că nu. Scepticismul lui Toma se baza pe chestiuni de maximă importanţă pentru el — nu tangenţiale, astfel încât să fie îndepărtate fără prea multă preocupare ca de nerezolvat. Toma trebuia să ştie adevărul. Atunci Domnul i-a dat lui Toma dovada empirică pe care o ceruse, ce-i drept cu o nouă fericire: „Fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut“ (În 20,29). Iar mărturisirea lui Toma care a urmat a fost mai profundă şi mai consecventă decât cea a apostolului Petru.

Ca şi Toma, oameni din toate timpurile au avut întrebări şi au investigat teme de credinţă, îndeosebi cele privitoare la persoana lui Iisus Hristos. Dar când oameni diferiţi privesc aceleaşi „date”, ei pot ajunge la concluzii foarte diferite. Acelaşi lucru s-a adeverit după Înviere când „unii se îndoiau” (Mt 28,17). Cum ar trebui să înţelegem sau să abordăm aceste probleme? Multe depind de dorinţa unei persoane de a-L cunoaşte pe Dumnezeu în termenii lui Dumnezeu, ceea ce implică întotdeauna o iubire altruistă. De exemplu, cei care aşteptau un Mesia politic (un Mesia în termenii lor) au fost extrem de dezamăgiţi de Iisus. Cu alte cuvinte, dorinţa omului a-L cunoaşte pe Dumnezeu (sau nu) determină adeseori „teologia” lui şi are un mare impact asupra felului în care unii abordează chestiunea legată de credinţă şi de Iisus Hristos.

Să luăm, de exemplu, pe savantul contemporan, Bart Ehrman (Universitatea Carolinei de Nord, Chapel Hill). Ehrman e un filolog expert în textul Noului Testament şi a scris o duzină de cărţi despre „contradicţiile” din Biblie — îndeosebi din Noul Testament — de exemplu, cele privitoare la relatările despre Învierea lui Hristos. Aceste contradicţii, îşi informează sistematic Ehrman ascultătorii, l-au condus la pierderea credinţei în credibilitatea istorică a mărturiei Bibliei. La urma urmei, dacă Dumnezeu a scris Biblia, iar Biblia e Revelaţia, argumentează Ehrman, atunci n-ar fi trebuit oare să scrie ceva perfect? De altfel, cum putem avea încredere în informaţia care ne vine nu din manuscrisele originale ale acestor scrieri, ci doar din copiile acestora? Ehrman îşi relatează parcursul de la convertirea sa adolescentină, studiile sale în două din citadelele protestantismului fundamentalist (Moody şi Wheaton), apoi la Princeton, cu Bruce Metzger (celebru savant nou-testamentar, el însuşi un credincios), până la ulterioara sa pierdere a credinţei în creştinism şi, în cele din urmă, transformarea sa într-un agnostic de către problema raului. Ce trebuie să facem cu punctele de vedere ale lui Ehrman şi discrepanţele asupra cărora atrage el atenţia?

Fără să intrăm în detalii, poate fi uşor arătat că sfinţii Părinţi erau conştienţi de toate aceste discrepanţe din naraţiunile Evangheliilor, inclusiv diferenţele cronologice pe care le evidenţiază Ehrman. Dar, în mod evident, la sfinţii Părinţi aceste discrepanţe n-au provocat pierderea credinţei. De ce au făcut-o la Ehrman?

Pentru că nu putem vorbi personal cu Ehrman, putem atrage atenţia asupra unei slăbiciuni tipice pentru cea mai mare parte din teologia protestantă: ea echivalează Revelaţia divină cu Biblia. Iar atunci când e evidenţiată partea umană a Bibliei, atunci se clătină nu numai credinţa în Biblie, dar şi validitatea Revelaţiei pretinse. În Ortodoxie însă Biblia — oricât de sfânta şi cinstită — e o carte despre Revelaţie, dar nu e ea însăşi Revelaţia. Revelaţia divină nu e nimic altceva decât Iisus Hristos Însuşi, Singurul care, prin Învierea Sa şi acordarea îndumnezeirii Duhului, L-a revelat atât pe Dumnezeu Tatăl, cât şi destinul umanităţii. Prin urmare Biblia trimite spre Revelaţia divină, dă mărturie despre ea şi prin aceasta participă la ea, dar nu poate înlocui sau substitui Revelaţia care e o Persoană vie, Fiul Cel veşnic, întrupat, răstignit, înviat şi înălţat al lui Dumnezeu, Iisus Hristos Domnul, „Unul din Sfânta Treime”.

Dacă avem în minte acest adevăr fundamental, putem înţelege de ce atâţia savanţi angajaţi în critica textului cred încă în Iisus Hristos şi primesc pe deplin mărturia Sfintei Scripturi. Între aceştia, aşa cum s-a observat mai sus, a fost şi Bruce Metzger, mentorul personal al lui Ehrman. Altul e N.T. Wright, actualmente episcop anglican la Durham (Anglia), care a publicat recent o carte de şapte sute de pagini apărând istoricitatea Învierii. În această carte Wright arată că nu avem documentele originale ale unui mare număr de lucrări istorice (de exemplu, Iosif Flavius, sau chiar Platon etc), iar „contradicţii” asemănătoare apar în toate aceste lucrări la aceiaşi autori. În realitate, astfel de contradicţii sprijină istoricitatea evenimentelor mai degrabă decât o denigrează. De exemplu, faptul că la Matei cocoşul a cântat o dată, iar la Marcu de două ori trimite spre existenţa a două relatări independente ale lepădării lui Petru, ceea ce indică faptul că Petru chiar L-a negat pe Hristos. Dacă evenimentul ar fi fost o simplă povestire scrisă mai târziu, n-ar fi existat contradicţie în relatări. Diferenţele în relatări reflectă cât de real sunt percepute, relatate sau povestite evenimentele de oameni reali.

S-ar putea adăuga aici mult mai multe lucruri cu privire la abordările criticii biblice, numărul şi calitatea manuscriselor, atestările istoricităţii existenţei şi conţinutului lor etc. E de ajuns să spunem că atunci căutarea adevărului cu sinceritate, ca temă de viaţă şi moarte, va conduce întotdeauna la Adevăr. Cine caută va găsi (Mt 7,7).

Acesta a fost şi cazul lui Toma. Când s-a asigurat de dovada empirică a Învierii lui Iisus, el n-a spus pur şi simplu aşa cum a făcut-o Petru, „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Mt 16,16). Aceeaşi „informaţie” a fost cerută şi oferită lui Caiafa (Mt 26,63) şi n-a condus la nici o mărturisire a credinţei. Dimpotrivă. „Informaţia” nu e niciodată de ajuns pentru că aceasta ar forţa credinţa în Dumnezeu şi dragostea de Dumnezeu, iar Dumnezeu nu doreşte o iubire forţată, care nu e niciodată o adevărată iubire. De aceea Toma n-a făcut o mărturisire ca Petru pentru că aceasta i-ar fi îngăduit să se îndepărteze, ca şi cum ar fi aflat şi stabilit un fapt obiectiv care n-a mai avut apoi un impact asupra vieţii lui. Mărturisirea lui Toma revelează faptul că scopul întrebării lui Toma nu era o simplă cunoaştere, ci mântuirea — o cunoaştere mântuitoare, Toma trebuia să ştie adevărul pentru că acesta era o chestiune de viaţă şi de moarte pentru el. Aflându-l, Toma şi-a întors însăşi viaţa sa spre Iisus Hristos exclamând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (În 20, 28).

Toma e un exemplu pentru noi astăzi: scepticismul nu e un păcat dacă aflarea Adevărului e preocuparea noastră ultima şi mântuitoare. Dacă e aşa, atunci dovezile ne vor fi date de Dumnezeu Însuşi. Acestea pot să nu fie acceptate de alţii care nu au această preocupare — sunt mulţi cei care n-ar crede „nici dacă s-ar ridica cineva din morţi“ (Lc 16,31). Într-adevăr Cineva s-a ridicat din morţi şi profeţia lui Hristos rămâne: ei tot nu cred. Dar dacă vom căuta vom găsi. Sau, mai degrabă, Dumnezeu ne va găsi, aşa cum a făcut-o cu Toma. Atunci va depinde de noi să spunem, ca Toma, “Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.

(În: Ierom. Calinic, Provocări ale gândirii şi vieţii ortodoxe astăzi, Editura Deisis, 2012)

Preluare de pe Război întru cuvânt

 

Spovedania unei foste penticostale

Pogorârea Sfântului Duh la Cincize-cime, eveniment de care se prevalează penticostalii în credinţa lor, fără însă să-i pomenească pe Sfinţii Apostoli şi nici pe Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică, cea în care Duhul Sfânt lucrează până astăzi şi de care nu se va despărţi în veci

- M-am născut în Creta în anul 1975 şi am venit prin 1989 cu toată familia în Atena, unde m-am stabilit definitiv. Aparţin unei familii creştine ortodoxe evlavioase şi din pruncie am primit botezul ortodox. Totdeauna îmi amintesc cu drag de acei ani frumoşi ai copilăriei petrecuţi în sânul Bisericii Ortodoxe, cu slujbele de duminică şi de marile praznice.

M-am înstrăinat de dreapta credinţă în 2005, într-o şcoală particulară din Atena, unde predam (sunt profesoară). În acea şcoală am făcut cunoştinţă cu o elevă de-a mea, Anna, cu patru ani mai mică decât mine, care a fost (şi încă este) membră a „bisericii apostolice libere penticostale” (aşa cum le place să se intituleze) din Atena. Ca să intru direct în subiect, Anna, dându-mi foarte grabnic un Nou Testament, mă abordă făţiş, începând să-mi vorbească de Hristos „cel de la început”, iar mai apoi despre biserica ei penticostală.

Aproape zilnic venea la mine, iar mama nu bănuia nimic, mai ales că odată, la un Sfânt Maslu făcut la noi acasă, Anna a venit ca de obicei şi a participat – nimeni dintre noi nu a priceput ce credinţa avea ea. Cu timpul, însă, începu să-şi dezvăluie încet-încet „identitatea”. Iniţial am arătat un oarecare interes faţă de această nouă „biserică”, despre care îmi zicea că este, chipurile, prima biserică apostolică. Şi, fireşte, a urmat spălarea creierului! A reuşit în două săptămâni să mă facă să-mi schimb părerea în privinţa unor lucruri în care credeam şi faţă de care aveam o preţuire aparte. Nici nu-mi vine să cred prin ce am trecut! Mi-a schimbat radical toate convingerile despre Maica Domnului, icoane, cruce, preoţi – în cele din urmă am ajuns să-mi fac griji cu privire la calea pe care eram.

- Maria, ai mers la casa de rugăciune a penticostalilor?

- Da, bineînţeles că am mers. Anna m-a luat cu ea ca să ascult „propovăduirea Evangheliei”. Am mers devreme, ca să prind şi orele de rugăciune. Când am intrat în „biserica” lor centrală din Atena, m-am simţit aşa de ciudat, că îmi venea să urlu de ceea ce vedeam! Nu numai că nu mi-a plăcut, dar găseam cele văzute atât de deplasate – mai ales două „prorociţe”, ce răcneau aşa de tare. Cei din jur credeau că, în acele clipe, ele vorbeau în limbi străine! Dar răcnetele lor nu au reuşit decât să-mi provoace silă – să-mi fie cu iertare că o spun aşa, pe şleau! Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar m-am simţit ca într-o sinagogă a iudeo-sataniştilor. Acea zi a fost pentru mine o zi neagră – Anna a început să mă convingă că, vezi Doamne, aşa era în prima biserică apostolică! Îmi petreceam zilele ascultând predici ale pastorilor penticostali de pe CD, mărturii de-ale oamenilor care „L-au cunoscut pe Hristos”, citeam Biblia. Pe zi ce trece, începusem şi eu să îngenunchez la rugăciune şi să cer „naşterea din nou”, aşa cum ziceau ei. În toate acestea ceva nu era în regulă. Nu mă puteam concentra la serviciu, pierdeam din orele de somn ca să ascult CD-urile cu predici, aşa că am început să mă întreb de ce ajunsesem în halul acela. Anna îmi spunea întruna că trebuie să plâng şi să-L primesc pe Hristos ca Mântuitor personal al meu. Eu îi ziceam că pe Hristos L-am primit la botez şi aveam conştiinţa Lui de mic copil, pentru că întotdeauna fusesem creştină. Niciodată nu mă lepădasem de El, dar ea tot insista că nu L-am cunoscut aşa cum ar fi trebuit.

Într-o zi de noiembrie a anului 2006, Anna mi-a propus să mergem la „biserică”, să îngenunchez pe o perniţă în faţa amvonului şi să îi cer lui Hristos să mi Se descopere, să-mi mărturisesc păcatele, să plâng – şi „fraţii” se vor ruga să mă nasc din nou. Acolo, Hristoase al meu, nu se putea mai rău decât atât! Am uitat cu desăvârşire felul în care se comportau acei oameni, sila şi dezgustul pe care mi le provocau „slujbele” lor, cu răcnetele lor sălbatice, care ei pretindeau că reprezintă „vorbirea în limbi”. Îmi pierdusem minţile. Atunci a venit pastorul, şi-a pus mâinile peste baticul pe care mi-l dăduseră să-l port pe cap şi a început să zbiere ceva într-un grai care îmi părea a fi o limbă greacă cu accent şi terminaţii arăbeşti. Mă simţeam foarte rău, eram indispusă şi enervată şi îi rugam pe Iisus Hristos şi Maica Domnului să mă scape din acea experienţă dezgustătoare. Voiam să-mi fac semnul crucii, dar nu puteam, deoarece mi-era frică să nu mă dea afară. Pastorul continua să se „roage în limbi” şi, deodată, o femeie a început să răcnească de parcă era posedată. Înfricoşătoare clipe! Răcnea, repetând aceleaşi cuvinte, rupea ceva în engleză de genul „my God” („Dumnezeul meu”), iar cei din jur îmi tălmăceau ceea ce credeau că răcnea Dumnezeu pentru mine, prin gura ei: „Fiica mea, Eu te-am călăuzit în casa Mea, rămâi cu Mine, vine sfârşitul. Eu te voi păzi!” Am intrat în panică, căci mi-am dat seama că devenisem victima unor înşelători, ce-şi băteau joc de mine şi mă „prelucrau” legal. Auzi, îmi vorbea Dumnezeu prin gura acelei nebune! Doamne miluieşte! Înfricoşată foarte, am găsit puterea să mă ridic în grabă şi să mă duc la toaletă. Acolo am început să plâng de frică. O „soră” care stătea lângă mine mi-a zis că în acea clipă a avut o descoperire… cum că foarte curând o să mă nasc din nou. Hristoase al meu, ce descoperiri, ce vedenii! Iarăşi m-am speriat, m-am sculat şi am fugit de îndată din acea adunare de descreieraţi…

A doua zi, când m-a sunat Anna, i-am spus că m-am speriat foarte tare. Ea a căutat să mă liniştească, spunându-mi că o să se roage în camera ei şi o să-I ceară lui Dumnezeu să ridice frica de la mine. În acea noapte am avut coşmaruri atât de vii şi atât de intense, încât m-am sculat foarte transpirată, plângând cu sughiţuri. Atunci a fost pentru prima dată după atâtea luni când mi-am făcut din nou semnul sfintei cruci! Dimineaţă am povestit totul mamei şi fratelui meu. Ei m-au sfătuit să nu mă mai încurc cu acei oameni, iar mama a aprins candela şi am văzut-o rugându-se în ascuns pentru mine. Atunci mi s-a înmuiat inima, am început din nou să plâng şi am alergat în braţele tatălui meu, care mi-a zis că observase o schimbare majoră în comportamentul meu de când căzusem în mrejele penticostalilor. M-a mângâiat şi m-a asigurat că nu o să lase pe nimeni să-mi facă vreun rău. În aceeaşi zi, după-amiază, m-a sunat Anna şi mi-a zis că văzuse în vedenie în seara precedentă, când eu avusesem acele oribile coşmaruri, cum Iisus mă îmbrăţişa şi mă ducea la „biserica” penticostalilor. În acel moment mi-am dat seama că aveam de-a face cu oameni maniaci, periculoşi, care pot fi în stare de orice. I-am zis că nu vreau să o mai văd niciodată, i-am închis telefonul – şi, de atunci, nu m-am mai întâlnit cu ea.

M-a salvat faptul că nu m-am „botezat” la acei nebuni şi că nu m-am adâncit în credinţa lor absurdă. Ei cred că îmbrăţişează creştinismul. Dar ce fel de creştinism? Ceea ce am văzut şi am trăit pe propria-mi piele la penticostali nu seamănă a Biserică, nu are nimic dumnezeiesc. Comportamentul lor este atât de deplasat, iar vorbele de neînţeles şi răcnetele lor te fac să te simţi de parcă ai fi la o întâlnire a musulmanilor sau a iudeo-arabilor. Este foarte clar, nu au absolut nimic de-a face cu Biserica întemeiată de Hristos. Fac prietenii numai între ei, iar toţi ceilalţi sunt socotiţi pierduţi. Au convingerea că numai ei se mântuiesc. Niciodată nu mai vreau să trec prin ce-am trecut. Nu-i urăsc, dar mi-e frică de ei. Îi compătimesc şi mă rog pentru ei, ca să-şi înţeleagă rătăcirile. Am văzut pe net multe pagini web sau bloguri referitoare la acest fenomen; de aceea, m-am gândit să mărturisesc mica, dar înfricoşătoarea mea experienţă.

- Maria, sunt unii care consideră că astfel de mărturisiri, spovedanii ca ale tale sunt născociri…

- Să spună ce vor. Dar dacă vreun fost neoprotestant, mai ales penticostal, vrea să depună mărturie că aşa stau lucrurile şi că nu sunt născocirile mele şi să povestească experienţa lui, bine ar fi să nu se teamă. Iar dacă se teme, să mărturisească sub anonimat, dând mărturie despre rătăcirile lor, aşa încât să se păzească şi alţii de această organizaţie care se pretinde a fi biserică.

Traducere de Gherontie Monahul

din periodicul Aghios Minás, nr. 42, ianuarie-martie 2010

Sursă: Familia Ortodoxă

Petre Ţuţea: "Mai multe adevăruri înseamnă niciun adevăr. Adevărul nu poate fi decât unic"

Omul nu are decât un singur adevăr: Dumnezeu! Adică, pardon, două adevăruri: Dumnezeu şi el. Adevărul care nu este revelat e fructul unei căutări, e un trouvaille, o găselniţă. Toate găselniţele noastre, nu sunt de fapt adevăruri. Dacă n-ai conştiinţa existenţei metafizice, bătrâneţea e o ofensă.

Omul nu se poate autodefini. El se defineşte prin semeni. Constatăm actul individualităţii, dar nu ne dăm seama individual de incapacitatea autodefinirii.

Când Charles Maurras a spus  "la politique d’abord" ("politică mai întâi"), a spus un mare adevăr. Fără politică suntem pierduţi. Adică ne împungem ca berbecii unii pe alţii. Un mare om politic e un om care are har. El face posibilă existenţa comună a oamenilor împreună, prin spiritul lui de organizator şi legiuitor. Cred că şi dumneavoastră înţelegeţi lucrul ăsta ca şi mine: omul n-a descoperit niciun adevăr. Fiindcă ”mai multe adevăruri, înseamnă niciun adevăr”. Adevărul nu poate fi decât unic. Dumnezeu poate fi adevărul unic, dar nu credem toţi în El. Eu sunt ros de îndoială. Această dramă subiectivă o trăieşte toată lumea. Nu ştiu cine a spus, un sceptic, “Cum poţi să-l afirmi pe Dumnezeu, care nu se vede?” şi s-a răspuns: ”Cum poţi crede în idei care, nici ele, nu se văd?” Camil Petrescu a spus odată că “a văzut idei”. Şi eu era să mor de râs.

Dar Dumnezeu este altceva decât o idee.

Dumnezeu este! El e verbul este. Nu se conjugă. Dumnezeu e nepredicativ. Când apare predicaţia, începi să-L demonstrezi şi să-L pulverizezi. Toate lucrurile le putem demonstra noi, oamenii, în afară de Realul care este; nu se demonstrează.

Despre om nu putem spune acelaşi lucru? Că este? Când adăugăm predicate îl împuţinăm.

Când adăugăm predicate, nu-l mai înţelegem şi începem să-l ierarhizăm. E filosof, e om de ştiinţă, e tehnician, e negustor, e ţăran, e burghez, e român, e neamţ…

Au fost însă oameni mari şi înainte de Hristos.

Au fost chiar religioşi. Păi în afara omului religios, omul nu este. E o arătare gânditoare şi atât. Ştiinţa actuală e biruitoare, nu? Mergem în cosmos. Chirurgia care m-a operat pe mine grandios... Şi nu mori de râs decât dacă eşti nesănătos. Altfel mori de râs. Toate astea nu înseamnă nimic. Între omul actual, ştiinţific şi omul primitiv diferenţa este de existenţă în timp. Sub raportul adevărului absolut sunt veri primari. Dar şi înaintea lui Dumnezeu tot nimic e.

El l-a făcut pe om. Noi nu repetăm, în familie, creaţia? Am ajuns noi înapoi în punctul în care a apărut omul în istorie? Toate cercetările retroactive ne-au dus până la originile omului? Cică omul se trage din maimuţă. Când am fost în delegaţia României la Moscova ne-au dus la un muzeu şi acolo o ovreică cică ne-a demonstrat toată evoluţia speciei de la maimuţă la om. Era foarte încântată. Am ascultat-o, că eram invitat şi eram în delegaţie. Nu este aşa, ei vroiau să ne arate ce expert gândesc ei. La ieşire, la uşă, doamna spune: "Vă mulţumim pentru bucuria pe care ne-aţi făcut-o şi pentru atenţia pe care ne-aţi acordat-o”. Şi mi-a spus Gafencu - singurul teoretician din delegație - că am fost foarte dur atunci. M-a întrebat doamna: ”Ce credeţi despre muzeul ăsta al evoluţiei?” "Nu, cred nimic"  "De ce?” ”Fiindcă nu mi-a oferit nicio dovadă asupra ipotezelor care l-au clădit. Ipotezele care au plăsmuit acest muzeu nu m-au convins deloc”. Eminescu spune că “Ochiul te minte şi mintea te înşeală”. Asta e cea mai glorioasă afirmaţie. Am văzut muzeul, şi? Ce dacă? Păi, vede şi vaca, vede şi boul… Eu, dacă văd un tren, vorbesc, şi un bou mugeşte, dar îl vede şi el. Drama omului este dualismul existenţei lui: e alcătuit din corp şi suflet. Corpul nu e etern iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Omul joacă între corp şi suflet la infinit. Eu când vorbesc cu dumneavoastră, vorbeşte creierul meu pe care l-a făcut mama, el vorbeşte, nu eu.

Credeţi că omul trăieşte în “lipsă”, din moment ce are în permanenţă nevoie de consolare?

Are neapărată nevoie de consolare.

Ce-i lipseşte?

- Îi lipseşte absolutul persoanei sale. Şi se întregeşte prin semenul său şi prin Dumnezeu. Dumnezeu şi semenul său îl scapă de neliniştile limitării în timp şi spaţiu. Omul trăieşte iluzia nemuririi şi a salvării lui prin Biserică - prin religie şi prin social - prin semenii săi.

convorbire cu Lucian Despa

Sursă: Ţuţea.ro