Aron Pumnul – profesor la Cernăuţi

„Ne-a venit cînd aveam mai mare lipsă de el”

(Alexandru Hurmuzachi)

Promisiunea pe care Austria a făcut-o la 1775 că teritoriul rupt de Moldova şi pe care îl va numi Bucovina îşi va păstra autonomia în cadrul Imperiului a ţinut puţină vreme. La 1786 Bucovina a devenit un simplu cerc administrativ al Galiţiei. Măsurilor de atragere a boierimii locale şi de echivalare a rangurilor şi titlurilor boiereşti şi nobiliare, menite să mîngîie orgoliul aristocraţiei locale, li s-au asociat altele, care vizau creşterea influenţei germane şi poloneze în zonă, iar în centru se afla şcoala, ca factor de formare a tineretului în spiritul ideilor cultivate de curtea de la Viena.

Prin ordonanţa imperială din 1815, şcolile primare din Bucovina deveneau şcoli confesionale catolice şi treceau sub directa supraveghere a Consistoriului Romano-Catolic din Lemberg. Învăţătorii erau obligaţi să treacă la religia catolică sau să renunţe la catedră. Rezultatul a fost dezastruos: o bună parte dintre dascălii români au trecut în Moldova, iar locul acestora a fost luat de învăţători veniţi din Galiţia, „calificaţi pentru limba română [pe] care de fapt nu o ştiau”¹. Beneficiar al unei astfel de şcoli, I.G. Sbiera va mărturisi mai tîrziu: „În clasa a patra primară am avut dintru început un profesor de limba română carele nu ştia nici citi româneşte (s.n.). În ora de învăţămînt el citea cu copiii ruseşte, iar pe frate-meu şi pe mine ne făcea învăţători pentru şcolerii români”². Pînă şi la Institutul Teologic, înfiinţat în 1824, care pregătea preoţi ortodocşi, limba română, „trecută de tot cu vederea”³, era acceptată doar pentru orele de cîntare pastorală şi de oficiere a slujbei religioase; limbile de predare erau germana, latina şi greaca.

Rezultatul politicii şcolare a administraţiei habsburgice a fost surprins foarte bine de G. Sion: „Educaţiunea publică prin şcoli reuşeşte a strivi elementul românesc. Numai poporul de jos, muncitorii de cîmp, ţăranii şi-au păstrat intacte limba şi datinile străbune. Proprietarii, oamenii culţi, vechile familii moldoveneşti erau în genere deznaţionalizaţi, limba română bătrînii abia o mai vorbeau, iar tinerii nu ştiau decît nemţeşte, ruseşte, leşeşte […]. Cînd îi întrebai de ce naţiune sînt, abia înţelegeau o asemenea vorbă şi în fine răspundeau că sînt bucovineni. Cea mai mică idee despre istoria, limba sau literatura română nu aveau. Spirite cu totul materializate, nu puteau concepe cea mai elementară idee de patriotism sau naţionalitate”⁴. În aceste condiţii, afirmaţia lui I.G. Sbiera că „era deci cel mai mare pericol ca amintirile româneşti să se stingă cu desăvîrşire şi conştiinţa naţională să amorţească pe vecie”⁵ nu mai poate mira.

Revoluţia de la 1848 a însemnat un enorm pas în direcţia dezvoltării spiritului naţional al românilor bucovineni, o adevărată regenerare în viaţa culturală. Una dintre doleanţele înscrise în toate listele de revendicări era crearea de şcoli naţionale, condiţie a conservării şi dezvoltării naţiunii române din Bucovina. Gazeta „Bucovina” afirma, în nr. 5 din 1848: „lumina poporului este cea dintîi şi cea mai importantă datorie”; „precît vom găsi mai bine organizate instituţiile de învăţămînt pentru clasele de jos ale societăţii, cu atît vom vedea că poporul stă mai sus pe calea culturală şi cu atît mai luminătoare şi mai iubitoare de progres este”.

În această atmosferă ajunge la Cernăuţi Aron Pumnul, după ce fugise din Transilvania, unde, după înfrîngerea revoluţiei române, fusese trecut pe lista persoanelor indezirabile. Aducea cu el atmosfera din Transilvania lui Gheorghe Şincai şi Petru Maior, „acea mîndrie românească, acel fanatism pentru limba noastră strămoşească şi trecutul glorios al poporului nostru de viţă romanică. A adus din Transilvania lui Iancu, Balint şi Bariţiu şi a tovarăşilor lor dorul nepotolit de a deştepta poporul la conştiinţa naţională”⁶.

Urmare a presiunilor revoluţionarilor români din Bucovina a fost nu numai revigorarea învăţămîntului primar în limba română, ci şi hotărîrea ca la Institutul Teologic din Cernăuţi procesul de învăţămînt să se desfăşoare în limba română şi, poate cel mai important pas, crearea catedrei de limba şi literatura română la gimnaziul din Cernăuţi, cea mai înaltă instituţie de învăţămînt laic din Bucovina, care din 1849 va îşi va completa cursul cu toate clasele, devenind gimnaziu superior. Pentru ocuparea acestei catedre, s-au înscris la concurs personalităţi remarcabile ale vieţii culturale din Bucovina, dar la concurs au participat doar Teoctist Blajevici şi proaspătul sosit în Bucovina Aron Pumnul. Pe baza unei lucrări de o ţinută ştiinţifică remarcabilă, Aron Pumnul a ocupat catedra pe care o va sluji pînă la sfîrşitul vieţii, chiar dacă în ultima parte va fi substituit de fostul său elev I.G. Sbiera, care se va strădui să-i continue opera.

Bun cunoscător al situaţiei învăţămîntului în limba română din Austro-Ungaria, Aron Pumnul îşi va orienta activitate în două direcţii principale: munca directă la clasă, pentru atragerea elevilor în studierea şi cultivarea limbii şi literaturii române, ca parte integrantă şi mijloc de formare şi de vehiculare a culturii româneşti, şi asigurarea cărţilor necesare.

În scurt timp de la începerea activităţii sale didactice, între profesor şi elevi s-a creat o foarte puternică legătură, care a antrenat şi pe părinţii elevilor precum şi intelectualitatea bucovineană. Cînd, în 1850, Aron Pumnul a fost numit profesor definitiv, la Cernăuţi s-a organizat a mare festivitate în cinstea Profesorului. În cuvîntul unuia dintre participanţi, cuvînt publicat în revista „Bucovina” nr. 22 din 1850, se făcea aprecierea că tineretul român din Bucovina serbează „începutul unei îndoite primăveri, al primăverii anului şi al primăverii noastre celei adevărat naţionale”.

Afecţiunea era reciprocă. Nou înfiinţata universitate ieşeană îi va adresa rugămintea de a ocupa o catedră aici, dar Aron Pumnul va refuza; explicaţia o aflăm dintr-o scrisoare către fiul său din Transilvania: „nu am primit, nici nu primesc, deşi am leafă mică, fiindcă trebuinţa cere să rămîn cu tinerimea bucovineană, s-o deştept din amorţeala şi din letargia în cari se află cufundată”.

Obligaţia didactică era de 5 ore pe săptămînă, dar, cu de la sine putere, şi-a extins activitatea la 16 ore, cuprinzînd toate cele 8 clase ale liceului, fără plată suplimentară. Credinţa lui, pe care a slujit-o cu patimă, era că limba română, ca limbă oficială a ţării, trebuia să fie cunoscută de toţi absolvenţii liceului: „şcolerii tuturor opt claselor gimnaziale, români şi străini, erau puşi cu toţii sub îngrijirea lui ca să-i facă cunoscuţi cu graiul ţării, cu graiul românesc, cu istoria şi literatura lui; pre unii ca să-i facă să-l iubească şi să-l preţuiască ca pe odorul cel mai scump din lume, ca pe sufletul său şi al poporului din care fac parte, iar pe ceilalţi ca să-i îndemne să-l respecteze şi să ţină seama de el”⁷, aprecia urmaşul său la catedra de limba şi literatura română din Cernăuţi, I.G. Sbiera, în discursul rostit la sfinţirea monumentului fostului său dascăl.

Prin activitatea la catedră, Aron Pumnul răspundea crezului său fundamental, făcut public în revista „Bucovina”: „Poporul este trupul naţiunei, iar limba este sufletul ei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, tot aşa e moartă şi naţiunea fără limbă. Naţionalitatea e dumnezeiescul, eternul, înnăscutul şi neînstrăinabilul drept de a-şi întrebuinţa limba în toate trebuinţele vieţii (s.n.): în casă, în biserică, în şcoală şi administraţiune”⁸.

Chiar abandonarea ortografiei etimologice, susţinută de fostul său colaborator Timotei Cipariu, în favoarea ortografiei fonetice se explică tot prin interesul pentru cultivarea limbii române la un tineret a cărui limbă de circulaţie era limba germană. „Pracsa scolastică i-a demonstrat pînă la evidenţă că cu un abeceu lipsicios ca cela latinesc, care nu înfăţişează toate sonurile actuale ale graiului românesc şi carele necesită pre învăţăcei să citească pe gîcite şi să scrie pe nimerite nu putea spori cu grăbire nici dobîndi rezultate bune şi durabile”⁹. Aşa a ajuns la definirea ortografiei ca „ştiinţa de a scrie fiecare cuvînt după firea limbei. […] scrierea este icoana cuvintelor şi ca să fie această icoană nimerită cu cuvintele [pe] care le înfăţoşează se înţelege de la sine că fiecare cuvînt trebuie scris tocma precum se rosteşte”¹⁰.

Cea de a doua direcţie s-a concretizat în realizarea de manuale şi organizarea unei biblioteci şcolare. Lucrarea care l-a făcut cunoscut în cea mai mare măsură a fost Lepturariu românesc cules den scriptori români, publicat în 4 volume (volumele II şi IV avînd cîte 2 părţi), între 1862-1865 şi care reprezintă una dintre primele încercări de istorie a literaturii române, dublată de antologie de texte populare sau culte apărute pînă la acea dată. În condiţiile de informare ale timpului, lucrarea este cu totul remarcabilă. Alexandru Hurmuzachi o prezenta în „Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”: „un op unic în felul său la români, care, chiar după judecata străinilor celor mai competenţi, poate fi comparat cu lucrări de acest fel apărute în alte literaturi, mult mai dezvoltate”. Criteriul principal de selectare a textelor era cel patriotic, fapt care a dus la interzicerea manualului în Ungaria, dar nu se neglija valoarea literară, manualul cuprinzînd, pe lîngă capodopere ale literaturii populare (Mioriţa, Mănăstirea Argeşului), pe toţi scriitorii reprezentativi ai literaturii române, precum şi scriitori mai mărunţi, pentru unii dintre aceştia atrăgîndu-şi critica unor contemporani.

A fost, cu siguranţă, manualul de bază pentru elevii gimnaziului din Cernăuţi, cea mai frumoasă apreciere aparţinînd unui fost elev: „citind cu pricepere şi înţelegere opul acesta, şcolerul din şcoala secundară se simţea la sine acasă, în sînul familiei sale, hrănit cu scumpul şi dulcele lapte al românismului, hrană ce în zădar ar fi căutat-o prin toate opurile didactice cîte i se puneau pe atuncia în mînă”¹¹.

În Principatele Unite Lepturariul a cunoscut o slabă răspîndire; „migăloasa lucrare”, explica Titu Maiorescu într-o scrisoare către Aron Pumnul, nu putea fi introdusă în programa gimnaziilor pentru că „la noi nu se învaţă româneşte în gimnaziu. Programul zice: limba latină în comparaţie cu cea română”. În schimb, a fost mult criticată pentru ortografia pe care autorul a folosit-o.

Cel de al doilea manual este Grammatik der rumänischen Sprache für Mittelschulen, apărut la Viena în 1864. Deşi astăzi este mai puţin cunoscut, reuşita manualului este probată de faptul că în 1882 Dimitrie Isopescu, pe atunci director al Institutului Pedagogic din Cernăuţi, îl va retipări. 

 

Înfiinţarea unei biblioteci a gimnaziului condiţiona succesul în procesul de apropiere a elevilor de literatura română. I. G. Sbiera îşi aducea aminte mai tîrziu că „mulţi gimnaziaşti români cu plăcere ar fi citit una sau alta şi în româneşte; dar nu aveau la dispoziţie nici o carte românească în biblioteca gimnaziului, iar de la Biblioteca Ţării, înfiinţată în 1851, nu puteau împrumuta cărţi, fiindcă trebuiau să depună o cauţiune de 10 florini, pe care însă nu o aveau”¹². Această bibliotecă avea să se deschidă în 1857, din iniţiativa lui Aron Pumnul, Al. Hurmuzachi şi I.G. Sbiera, cu un fond provenind din donaţii. Scopul era precizat într-o scrisoare a lui Aron Pumnul către Timotei Cipariu, căruia îi adresa şi rugămintea de a contribui la îmbogăţirea fondului: „Aici am înfiinţat o bibliotecă provinţială den dăruiri private, care are ca scop să adune toate cărţile literăturei rumâne, germîne, polone, rutene, frînceşti etc. Eu sunt convins că D-Voastră încă veţi dărui den opurile tipărite acolo cîte un esemplariu; asemene fac toţi rumânii şi străinii carii ştiu de ea; ba încă domneşte un feliu de întrecere den partea năciunaletăţilor”.

Găzduită, la început, în casa lui Aron Pumnul, ca proprietate privată, ca să nu poată fi confiscată de autorităţi, biblioteca se afla la dispoziţia elevilor fără un orar precis, aceştia şi participînd activ la administrarea ei. Printre aceştia se afla şi Mihăil Eminoviciu, care în 1865-1866 înregistra cărţile în Cunsemnăciunariu. În 1861 biblioteca va fi donată liceului şi va fi mutată în clădirea acestuia, unde va funcţiona cu program de două zile pe săptămînă.

Fondul bibliotecii s-a îmbogăţit mult prin donaţii, în primul rînd din partea elevilor, dar şi din partea unor scriitori, teologi, funcţionari, proprietari, oameni politici etc. În Cunsemnăciunariu apar numele a 145 de donatori, printre care nume ilustre ca V. Alecsandri, G. Asachi, C. Negruzzi, Al. Odobescu, D. Gusti, Andrei Şaguna etc., dar daniile cele mai consistente le-au făcut Aron Pumnul şi Al. Hurmuzachi. Important de constatat este că în rafturile bibliotecii se aflau scriitori din toate provinciile româneşti, susţinîndu-se şi astfel ideea unităţii naţionale a românilor, idee scumpă tuturor intelectualilor de frunte din Bucovina şi pusă în lumină de opera fundamentală a lui Aron Pumnul, Lepturariu românesc.

Din nefericire, viaţa nu i-a permis să ducă la capăt opera care putea fi mult mai amplă. La 24 ianuarie 1866, cînd abia împlinise 47 de ani, viaţa i s-a curmat şi o dată cu aceasta s-a încheiat o activitate care era mult mai plină de promisiuni. Bucovina l-a adoptat total şi l-a elogiat pentru meritele sale. În România a fost receptat mai ales cu ideile sale privitoare la ortografie, trecîndu-se cu vederea peste merite, iar această atitudine avea să dăinuie multă, poate prea multă vreme. Rîndurile de faţă sînt o încercare de a readuce în atenţie o mare personalitate, cu toate contradicţiile ei, Aron Pumnul.

Gheorghe MOLDOVEANU

________________________________________

¹ Iorgu Toma, Şcoala românească. Societate culturală în Suceavă, Suceava, 1908, p. 20.

² Ioan G. Sbiera, Familia Sbiera după tradiţiune şi istorie şi amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, 1899, p. 96.

³ Ibidem, p. 149.

⁴ G. Sion, Amintiri contemporane, după Ion Nistor, Un capitol din viaţa culturală a românilor din Bucovina. 1774-1857, Bucureşti, 1916, p. 44.

⁵ Ioan G. Sbiera, Op. cit., p. 150.

⁶ Sextil Puşcariu, în „Glasul Bucovinei”, 1919, nr. 7.

⁷ Ioan G Sbiera, Aron Pumnul, în Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, dimpreună cu documente relative la înfiinţarea catedrei de limba şi literatura românescă la gimnaziul superior din Cernăuţi…, Cernăuţi, 1989, p. 63.

⁸ Aron Pumnul, Neatîrnarea limbei române, în Aron Pumnul. Voci asupra însemnătăţii lui..., p. 48.

⁹ Ioan G. Sbiera, Op. cit., p. 67.

¹⁰ Aron Pumnul, Convorbire între un tată şi între fiiul lui asupra limbei şi literelor româneşti, în Aron Pumnul. Voci asupra însemnătăţii lui…, p. 349.

¹¹ Ioan G. Sbiera, Op. cit., p. 65.

¹² Ibidem, p. 170-171.

Sursa: Astra Iași

Scrisoarea unei profesoare de religie / Comentarii deosebite la Petiția on line pentru prezența religiei în școală

În 12 noiembrie 2014, Curtea Constituțională a României a declarat neconstituțional modul în care este prevăzut studiul Religiei în școală în Legea învățământului – „opțional pentru elev, obligatoriu pentru școală”.

Până acum Religia era parte a trunchiului comun educațional, iar elevii care nu voiau să studieze Religia ​depuneau​ o cerere în acest sens (părinții sau tutorele legal făceau cererea). Decizia CCR a transformat această excepție în regulă: cei care vor să studieze Religia vor depune o cerere, altfel nu vor studia. Prin aceasta practic se scoate religia din trunchiul comun.

A fost creată o petiție on line pentru păstrarea Religiei în trunchiul comun, singura garanție a posibilității reale de a studia Religia pentru cei care doresc:

http://www.petitieonline.com/votati_pentru_mentinerea_religiei_in_scoli

Vă redăm mai jos scrisoarea unei profesoare de religie. Ea a fost postată în secţiunea “Comentarii” de pe pagina petiţiei:

“Domnule Preşedinte, Domnule Prim Ministru, Domnilor Miniştri, Înaltă Curte,

Poate că aceste cuvinte nu o să reprezinte mare lucru, nici o schimbare, decât poate în timp, la nivel de conştiinţă. Dar, pentru că acord o atenţie deosebită scrisului, consider că merită să aştern pe hârtie aceste gânduri, mai ales că „scrisul e un lucru sfânt” (Virgil Gheorghiu).

Predau de peste 10 ani disciplina Religie Ortodoxă, am absolvit Facultatea de Teologie, am obţinut titulatura prin concurs la nivel naţional şi am gradul I, aşa cum au şi mulţi alţi profesori care predau alte discipline, dar care nu sunt nevoiţi să ia în calcul într-un timp atât de scurt varianta reorientării profesionale sau cum se întâmplă tot mai des varianta plecării din ţară.

Acum înţeleg că nu mai este nevoie de mine, de noi, că tot ce-am investit în aceşti ani în pregătirea mea profesională va rămâne în câteva dosare pe un raft în bibliotecă, închise poate pentru totdeauna.

Am predat în mai multe şcoli şi majoritatea elevilor care au finalizat liceul mă opresc să-mi spună: “Vă mulţumesc doamna profesoară!”. Cum săptămâna trecută mi-a scris un elev: “Vă mulţumesc că existaţi!” Se întâmplă acest lucru poate pentru că dincolo de ora de religie le-am ascultat poveştile de viaţă, i-am ajutat să depăşească momente dificile din viaţa lor (am avut şi calitatea de dirigintă) şi am o mare mulţumire sufletească astăzi când Alex mă sună şi îmi mulţumeşte că l-am ajutat atunci când începuse să consume etnobotanice, când Laurenţiu plângea că i-a murit singurul sprijin pe care-l avea, bunica lui, şi i-am şters lacrimile de pe obraji cu dragostea din mâinile mele şi din sufletul meu, virtute pe care am dobândit-o în biserica din satul meu natal, în Ortodoxie. Am încercat să fac din ora de religie o oră în care elevii să devină prietenii mei, pe care să-i ajut în momentele dificile ale vieţii.

Pe Cornelia am luat-o de mână, chiar dacă avea 17 ani şi am dus-o la prima probă de Bacalaureat, pentru că părinţii ei lucrează în străinătate de mulţi ani şi acest timp al separării de ei a transformat-o într-un sloi de gheaţă.

Alex, de la un orfelinat, mă implora să-l iau acasă, în fiecare zi mă aştepta în gară şi mă întreba dacă vreau să-i fiu mamă, dar pe atunci din salariul de profesor nu eram în stare să mă întreţin nici pe mine. Parcă-l văd şi acum cum plângea în ziua în care i-am spus că o să merg să predau la altă şcoală şi el m-a întrebat dacă cumva m-a supărat cu ceva…

La fel, Olimpiu, tot de la un orfelinat, m-a rugat să-i dau un obiect ca amintire când a terminat liceul şi îmi spunea de fiecare dată când îl ajutam: “mulţumesc mami”!

De la mine mulţi elevi au aflat pentru prima dată de scrierile lui Virgil Gheorghiu, de lucrările şi Aforismele lui Constantin Brâncuşi, de Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, de cărţi minunate precum “Micul Prinţ” ,de Kahlil Gibran, dar şi de Părintele Galeriu, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Arsenie Boca, de lăcaşuri pe care le-am vizitat împreună…”

“Educaţia trebuie să fie în primul rând disciplina formării şi înălţării spirituale a omului. A fi învăţător sau profesor este în primul rând o problemă de vocaţie; pe lângă pregătirea intelectuală este necesară o cultură sufletească, fără de care nu putem creşte şi forma oameni. ”

„Esenţa Ortodoxiei este firea omului”, afirma într-o conferinţă autorul cărţii „Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului”, Klaus Kenneth, parafrazându-l pe Părintele Rafail Noica, care spune că „Biserica Ortodoxă este firea în care Dumnezeu l-a creat pe om”.

Mă gândesc din ce în ce mai des la varianta plecării din această ţară, care nu mai are nevoie nici de mine, ca de mulţi alţii care au plecat scârbiţi de tot şi de toate.

Poate că alţii vor şti să preţuiască cu adevărat valorile moral-religioase pe care noi, profesorii de religie, încercăm să le aşezăm în viaţa tinerilor.

Sursa: http://www.petitieonline.com

O altă faţă a unui profesor dur de matematică

23 aprilie 2014, ViralVita.com

Mulți dintre elevii lui Jim O'Connor, profesor de matematică  la liceul Saint Francis din statul american California, nu-l prea plăceau. Ei se temeau de veteranul războiului din Vietnam și îl priveau doar ca pe un profesor extrem de strict ce nu credea că şcoala trebuie să fie distracţie şi care îi cam chinuia cu calcule.

Până când, într-o bună zi, unul din elevii săi, Patrick, a mers la Spitalul de Copii din Los Angeles, pentru a se implica într-o campanie de donare de sânge. Acolo a constatat cu surprindere că tot spitalul îl cunoştea pe profesorul său de matematică. Numele lui trona ca deţinător de record la capitolul donare de sânge, iar pe profesor însuşi îl găseai trei zile pe săptămână ajutând bebeluşii bolnavi. Îi legăna, îi liniştea, le dădea să mănânce.

Uimit, Patrick a simţit că vede faţa necunoscută şi surprinzătoare a unui om despre care credea că ştie totul.

Profesorul său, care nu şi-a întemeiat niciodată o familie şi nu are copii, a declarat pentru CBS despre bebeluşii pe care îi ajută în lipsa părinţilor: „Nu vreau să-i văd singuri. Nu pot!”

O membră a personalului medical al spitalului a explicat pentru echipa de televiziune că ajutorul acestuia este nepreţuit: „Se calmează în braţele lui, se relaxează şi adorm”.

Patrick le-a declarat jurnaliştilor că, descoperind această latură sensibilă a profesorului său, a învăţat mai mult decât matematică: a primit o lecţie de viaţă şi a identificat un model de urmat: „Întotdeauna l-am respectat, dar acum am ajuns la alt nivel – încercăm să-l imităm. Este cel mai bun model de om care slujeşte”.

Traducere: Ştefana Totorcea

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Şcoala de Duminică: Nicolae Paulescu: „Fără Dumnezeu, viaţa nu poate fi explicată“

Din pleiada de medici pe care România i-a avut la începutul secolului al XX-lea, doar despre unul s-a spus că a atins genialitatea. Este vorba de marele fiziolog Nicolae Paulescu, cel care a descoperit insulina. Născut în Bucureşti, la 30 octombrie 1869, fiul comerciantului Costache Paulescu urmează la Paris Facultatea de Medicină, pe care o termină în 1891. Rămas în capitala Franţei încă nouă ani, timp în care devine doctor în medicină şi în ştiinţe naturale, obţine mai multe specializări în chimie biologică şi fiziologie generală. Alături de Étienne Lancereaux, cel mai cunoscut fiziolog din lume în acea vreme, îi apar mai multe lucrări de medicină, care vor constitui unele dintre tratatele de specialitate editate atunci.

Deşi i s-a oferit posibilitatea rămânerii în străinătate, Paulescu s-a întors în ţară, unde a continuat munca de cercetare începută în Occident. Astfel, în 1921, ilustrul cercetător trimite patru comunicări către societatea de Biologie din Paris cu privire la descoperirea pancreinei, prima formă de insulină. La o distanţă de opt luni, doi tineri şi obscuri cercetători canadieni îşi fac publice rezultatele lor în aceeaşi direcţie şi primesc premiul Nobel pentru Medicină. Protestele făcute către forurile internaţionale rămân fără răspuns. Doctorul Paulescu va muri în 1931 cu amărăciunea nerecunoaşterii muncii sale de o viaţă.

O străduinţă continuă pentru alinarea durerii

Cu toate acestea, au existat mulţi care au apreciat valoarea distinsului medic. Unul dintre foştii săi studenţi, Aurel Abramovici, vorbea cu admiraţie despre ţinuta strălucitului savant român: „Ca profesor, Paulescu era o figură covârşitoare. Lecţiile lui de fiziologie erau extrem de impresionante. Care dintre noi nu a fost cuprins de emoţie atunci când, în faţa unei studenţimi atente şi iubite, evoca existenţa dumnezeirii, a acelei forţe supreme în care el credea cu o convingere neclintită? Viaţa lui, pe care o petrecea mare parte în laborator a fost o perseverentă şi dezinteresată cercetare a adevărului şi o străduinţă continuă şi neobosită pentru alinarea durerilor omenirii. În aceasta punea el tot sufletul, pentru că o considera suprema ţintă a vieţii lui.“

La unul dintre cursurile ţinute la facultatea de medicină despre rolul spitalului, ca aşezământ de tămăduire a suferinţelor, şi despre medic, ca slujitor al oamenilor, profesorul Paulescu, pornind de la pasajul Evangheliei după Matei, capitolul XXV, 36-40: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat… Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut,“ se adresa studenţilor săi: „Dumnezeu vrea ca iubirea pe care i-o datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci. Toţi oamenii, buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau nu, primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seama de meritele sau nemernicia lor…“.

„Îngrijiţi pe bolnav nu ca pe un frate, ci ca pe Însuşi Dumnezeu!“

„Când veţi intra în vreun spital - spunea el discipolilor săi -, dezbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi-vă şi de trândăvie şi daţi-vă cu totul bolnavilor, cărora să le fiţi recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiţi. (…) Urmând preceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil, nu ca pe un om, nu ca pe un frate care suferă, ci ca pe Însuşi Dumnezeu…“.

Nicolae Paulescu a fost un medic cu tact şi deosebit de atent cu pacienţii lui. Într-o zi, pe când i-a fost adus la consult un bolnav sărac, plin de păduchi, laborantul doctorului, văzând mizeria pe care suferindul o lăsase pe pardoseala cabinetului, a exclamat nemulţumit, în barbă: „Şi acesta fu cu păduchi!“ Profesorul a prescris bolnavului reţeta în care a înfăşurat şi o sumă de bani, a condus pacientul până la uşă, după care i-a replicat tăios ajutorului său: „Ia mai taci din gură! Şi nu te apuca ca un năuc să spui cuiva… să nu-l umileşti. Cine ştie de unde i-a luat?… Bietul om… Parcă a vrut el să-i ia?!“

Conferinţele susţinute de fiziologul Paulescu în deschiderea lecţiilor de medicină predate în cadrul aşezământului spitalicesc „Betleem“, din Bucureşti erau urmărite cu mare atenţie de publicul divers, nu doar de cadrele din spital.

„Medicul trebuie să fie un apostol al moralei.“

Vorbind despre demnitatea profesiei medicale, Paulescu descria portretul ideal al celui chemat să aline suferinţele oamenilor: „Medicul trebuie să fie, în acelaşi timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte; în sfârşit, să fie un apostol al omenirii, sau mai bine zis un apostol al moralei… Prin profesia sa, medicul devine prietenul şi confidentul celor ce suferă, fie ei bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, care-l ascultă şi se supun prescripţiilor lui. Or, cum un medic instruit cunoaşte instinctele - şi prin urmare şi patimile - îi este uşor ca, prin grai şi prin exemplu, să lumineze omenirea şi să-i îndrume educaţia socială care combate aceste patimi.“

Scopul vieţii nu este căutarea plăcerii

În natură, instinctele sădite de Dumnezeu la toate palierele de existenţă sunt cele care guvernează viaţa. Însă, dintre vieţuitoarele de pe pământ, doar omul are capacitatea de a transforma instinctele în acte voluntare. De aici, spune Paulescu, „rezultă că în timp ce animalul, încătuşat de instincte, nu se abate niciodată de la legile proprii de subzistenţă, omul liber poate să încalce ceea ce a stabilit Dumnezeu“. Iar pentru ignoranţi sau neînţelepţi, această prerogativă de a-şi alege singur modul în care vrea să trăiască poate deveni ceva mortal. Un astfel de om nu remarcă şi nu reţine din viaţă decât senzaţiile plăcute care însoţesc îndeplinirea unui anumit act. Iar aceasta este patima, căutarea exclusivă a plăcerii. Când nu se mai urmăreşte scopul, finalitatea instinctului, atunci raţiunea pentru care sunt săvârşite unele fapte dispare, şi persoana se afundă în bezna oarbă a lipsei de sens, a morţii.

De aceea, Paulescu spune că doar morala creştină deţine remediul patimilor care bântuie sufletele oamenilor.

Medicul care făcuse carieră în Franţa afirma în lucrarea „Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale“ că dezordinea şi lupta dintre oameni în societate sunt efectele a două patimi care distrug armonia şi pacea în lume: lăcomia şi dorinţa de a domina. Neliniştea şi grija pe care omul o manifestă în faţa viitorului, ca şi plăcerea pe care o generează adunarea fără măsură a bogăţiilor sunt biruite de voinţa omului sprijinită pe porunca lui Hristos: „Nu vă adunaţi comori pe pământ unde moliile le mănâncă şi unde furii le sapă şi le fură… Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor…“.

Pilda unei vieţi de apostol

În 1921, Cincinat Pavelescu îi scria de la Paris lui Paulescu: „Tu eşti un sfânt şi ai o minte largă, întărită de o voinţă neînduplecată şi de o putere de renunţare excepţională. După tine va rămâne o operă întreagă şi pilda unei vieţi de apostol.“ Acest portret succint schiţează în câteva tuşe figura marelui om de ştiinţă, descoperitor al insulinei: un profil moral creştin fără pată, dublat de o putere de cercetare ştiinţifică, ce l-a făcut egalul vestiţilor medici fiziologi din Occident: Étienne Lancereaux, cel mai mare anatomo-patolog şi clinician din epocă, cu care va alcătui Tratatul de medicină, „Julien Huber“ sau „Ernest Scott“.

Apelativul „maestru“, adresat de savanţii întregii lumi medicale, ne îndreptăţesc să credem că Paulescu era un nume de referinţă în medicina mondială de la începutul secolului al XX-lea. Fiziologia, ca disciplină care se ocupă cu studiul fenomenelor vitale, adică cercetează mutaţiile de energie şi materie care se petrec la fiinţele vieţuitoare, i-a dat posibilitatea să deducă existenţa sufletului şi a lui Dumnezeu, ca autor al naturii.

Paulescu infirmă teoriile eronate ale ateismului biologic

Deşi în epocă adepţii lui Darwin şi ai lui Haeckel păreau a fi imbatabili, totuşi, Nicolae Paulescu a combătut cu succes erorile ateismului biologic şi a conchis că finalitatea funcţiilor fiziologice ale organismului uman pretinde în mod logic existenţa lui Dumnezeu. Ipoteza generaţiei spontanee, care stă la baza teoriei darwiniste, presupune două elemente: 1) cauza apariţiei vieţii a fost la origine combinarea anumitor elemente chimice şi 2) formarea substanţei vii (viaţa) a avut loc spontaneu, adică fără nici o altă intervenţie decât a energiei deţinută de materia elementelor care intră în combinaţie. Experienţa a demonstrat că nici o fiinţă vieţuitoare nu se naşte din materia brută în mod spontan. Profesorul Paulescu citează în sprijinul său o mulţime de experimente realizate de Spallanzani, Schultze, Schwann sau Louis Pasteur, care resping ipoteza generaţiei spontanee ca antiştiinţifică. „Energia fizico-chimică este incapabilă să efectueze transformarea substanţei neînsufleţite în substanţă vie“, afirmă cu tărie fiziologul român. „Trebuie să admitem aici intervenţia unor puteri, altele decât această energie. Aşadar, creaţia nu este efectul hazardului, adică al unor serii de circumstanţe întâmplătoare, ci al unei voinţe, care concepe scopul şi dispune mijloacele în vederea realizării acestui scop. Finalitatea vitală are drept cauză un agent, sufletul, care nu este perceptibil de simţurile noastre şi diferă prin natura sa de energia fizică. Cauza primară a existenţei sufletului este Dumnezeu“. În concluzie, Paulescu, la finalul cursului de fiziologie, sublinia: „Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau sufletul, unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară sau Dumnezeu, unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare. A demonstra existenţa unei cauze prime a vieţii, imateriale, unice şi infinit înţelepte - iată limita sublimă la care ajunge fiziologia. Această primă cauză este Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi deci să zică: „Credo in Deum“ (Cred în Dumnezeu). El trebuie să afirme: „Scio Deum esse“ (Ştiu că Dumnezeu există).“

Sursă: Ziarul Lumina

Şcoala de duminică: Petre Ţuţea: "...dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el".

 

După uriaşul discurs al lui Petre Ţuţea, discursul public despre Petre Ţuţea capătă nebănuite, ieri, dimensiuni. De fapt, acum încep să devină vizibile consecinţele însemnate ale acţiunii sale şi începem să înţelegem semnificaţiile de adâncime ale demersului său năprasnic şi total.

Traversând secolul de la un capăt la altul, Petre Ţuţea a ţinut jocul, singur, unor întregi instituţii naţionale; a propovăduit în tot locul, neobosit şi solitar, împlinindu-şi predica prin exemplaritatea unei prezente absolut verticale, în circumstanţele cele mai nefericite de care a avut parte Ţara noastră.

Transcrierea unor interviuri sau a unor discuţii nu oferă -inevitabil - decât o palidă imagine a realităţii Petre Ţuţea. Chiar imaginile filmate - câte sunt - redau firav anvergura personalităţii Profesorului, detectată în toată amploarea ei numai prin contactul spiritual direct, nemijlocit. În faţa unor asemenea neputinţe ne consolăm cu gândul că, prin oamenii pe care i-a întâlnit şi îndrumat, lucrarea de construcţie spirituală şi culturală a lui Petre Ţuţea -parte a marii construcţii spirituale româneşti - este dusă mai departe, peste vremi.

"În grandoarea istorică a Poporului Român eu sunt o rotită invizibilă. Dar sunt!", spune Profesorul. În acest "sunt" este concentrat mesajul său esenţial.

În Petre Ţuţea se întâlneau armonic apostolul şi patriarhul. "Mă mişc între Dumnezeu şi Poporul Român", obişnuia să spună. Aceste poziţii de autoritate, tranşante, uneori aparent paradoxale i-au surprins deseori pe cei nedeprinşi cu profunzimile şi complexitatea discursului său. Nu trebuie să facem greşeala de a-i prelua superficial formulele, afirmaţiile. Ele trebuie înţelese şi aşezate în contextul amplu al personalităţii şi acţiunii sale integrale.

Profesorul trudea şi se umilea pentru poporul său; dar se şi ridica - vifor năprasnic - certându-l când considera că dă semne de rătăcire. Ceea ce avem a înţelege mai întâi de toate este că Petre Ţuţea nu poate fi corect şi deplin evocat prin simple citări sau invocări bibliografice. O autentică evocare este realizabilă numai prin faptă, prin trăire creştină şi lucrare românească, prin sinceritate şi dăruire. Petre Ţuţea "obligă" la aceasta.

"Aţi auzit de «ţuţianism»?" întreba, cu o aparentă nemulţumire în glas, când spunea că nu a avut discipoli. Reproşul are o ţintă subtilă. Evident că nu putem vorbi de "ţuţianism"; căci există concepte bine aşezate cu care dânsul se identifică deplin: românism, de exemplu. Sau naţionalism. Sau patriotism absolut. Sau eminescianism...

Ca să te numeri printre "ucenicii" săi trebuia să îndeplineşti, de fapt, o singură şi grea condiţie: să fii român. Şi, pe cât se poate, "român absolut".

Aşa înţelegem de ce Profesorul obişnuia să ne spună, în acei ani grei, cu duioşie şi minunat rafinament pedagogic, nouă, celor nevârstnici şi nepricepuţi:

"Eu nu am ucenici. Eu am prieteni"

Petre Ţuţea a fost asemuit cu Socrate. Însuşi marele gânditor român respingea această asemănare. Socrate "căuta un zeu". Petre Ţuţea nu-l mai caută, îl ştie, şi se pune sub binecuvântarea Lui. "Asistat", el nu se mai întreabă, ci afirmă. Verva cu care o face, profunzimea gândirii, memoria extraordinară şi uşurinţa cu care se mişcă prin cultură - fie ea religioasă, filozofică, politică, istorică - fac din el una din cele mai strălucite personalităţi româneşti. Am putea spune că este "genial", dacă n-am şti că el însuşi ne interzice să-i asociem acest termen. Ne putem exprima mai bine spunând despre el că este "omul etern", asistat de Dumnezeu, sau - atribuindu-i propria sa apreciere despre Mircea Eliade - "omul împlinit religios".

În ultimii săi ani de viată, Petre Ţuţea s-a aflat într-un permanent dialog, intens, concentrat asupra problemelor esenţiale care frământă "corcitura", cu sine, cu neamul din care s-a născut şi cu Dumnezeu. Un lung şir de oameni s-a perindat prin strâmta "celulă" sau "chilie" de lângă Cişmigiu a marelui gânditor român, din curiozitate, pentru a mai afla câte ceva, sau pur şi simplu pentru a fi o dată mai mult conectaţi la dialogul cu cel "asistat" de Dumnezeu, deci cu Dumnezeu. Dialogând cu ei, Petre Ţuţea se adresa de fapt neamului românesc pe care l-a iubit mai presus de sine, cu trecutul, prezentul şi viitorul său "greu de glorie", cum spunea. Petre Ţuţea era mai mult decât mândru, era orgolios că este român.

S-a născut în satul Boteni, Muscel, în 6 octombrie 1901, într-o familie de preoţi ortodocşi. La vârsta de 9 ani, rămânând orfan de tată, ajunge copil de trupă într-o unitate militară din Câmpulung. Ofiţerii, remarcându-i inteligenta, decid sâ-; trimită să urmeze liceul teoretic. Urmează cursul inferior la Liceul "Neagoe Basarab" din Câmpulung şi cel superior la Liceul "Gheorghe Barit" din Cluj. Un consiliu de militari hotărăşte ca tânărul Petre Ţuţea să urmeze, tot în Cluj, şi Facultatea de Drept. Deja remarcat în cercurile intelectualilor ardeleni, va fi trimis de marele om politic A. Vaida -Voevod să studieze formele de guvernământ la Universitatea "Humbold" din Berlin. O mare prietenie îl leagă apoi de Nae lonescu, de la care învaţă - şi va învăţa mereu - că: "omul, domnule Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte". Revenit în tară, este preocupat de politică. Scrie articole şi studii economice şi politice, participă la disputele culturale şi ideologice ale timpului. După o firavă apropiere de unele cercuri de stânga, se "dumireşte" rapid şi se situează ferm pe poziţii politice de dreapta, poziţii pe care nu le-a abandonat până la adânci bătrâneţi. Străluceşte în lumea culturală interbelică, fiind considerat un vârf al generaţiei sale, alături de Vulcănescu, Eliade, Cioran. Este numit director general în Ministerul Economiei în timpul guvernării Mareşalului Antonescu. Regimul comunist îl aruncă în temniţă cu o condamnare de 5 ani (1948-1953) şi apoi de 18 ani muncă silnică, din care execută 8 ani (1956-1964). Este deţinut politic la Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari, Aiud. Şi în închisoare, şi mai târziu, în afara ei, nu va înceta să propovăduiască valorile spirituale creştine şi iubirea pentru Neamul Românesc. Şi desfăşoară uriaşul său discurs vreme de zeci de ani, prin toate locurile, vorbind, fără părtinire tuturor. A vorbit întemniţător şi temnicerilor, victimelor şi călăilor, învăţător şi oamenilor simpli, a răspândit spirit Şi cultură, cu o nemaiîntâlnită generozitate sufletească.

Rămâne la fel de neînduplecat în opţiunile sale politice Şi nu-şi uită nici convingerile şi nici prietenii. Este prezent în cetate, uimind prin curajul năprasnic cu care îţi afirmă credinţa şi opţiunile. Intr-o vreme în care mulţi "intelectuali" adunau firimituri de la mesele conducătorilor comunişti, când unii se amuzau să acuze Poporul Român de laşitate şi ignorantă, când alţii erau descurajaţi şi învinşi de disperare, Petre Ţuţea susţinea netulburat, argumentat şi imbatabil, că "Poporul Român este una din minunile lui Dumnezeu în mersul Său prin Univers".

Singurele sale repere, de neclintit, au fost Dumnezeu şi Poporul Român. Demersul său intelectual a fost întru totul integrat ortodoxiei. Modelele sale, mereu invocate: Eminescu şi Şcoală Ardeleană.

Puţinele înregistrări păstrate nu redau decât palid uriaşa forţă pe care o răspândea verbul său incandescent. Ideile cele mai profunde, formulările cele mai complexe, raţionamentele cele mai dificile, referiri şi citări de o inepuizabilă varietate, se derulau cu graţie într- o înlănţuire perfect articulată şi plină de substanţă.

Exemplul excepţional al omului Petre Ţuţea va rămâne ca un punct de maximă strălucire într-o constelaţie exemplară a culturii Şi a spiritualităţii româneşti.

Rolul şi rostul prezentei lui Petre Ţuţea în viata Naţiunii Române vor fi lămurit e deplin abia după ce timpul va permite contemplarea staturii sale reale, în toate dimensiunile ei.

Petre Ţuţea a ţinut locul unor întregi instituţii naţionale. A răzbit triumfal în istorie, trăgând după sine o epocă întreagă. Statura sa acoperă secolul.

Petre Ţuţea, ţăranul din Muscel, străbate veacul nostru de la un capăt la altul şi datorită lui avem şansa să fim integraţi direct, fără nici un fel de intermediere artificială, în circuitul natural şi viu al spiritualităţii româneşti.

Cuvintele sale rostite în temniţă la Aiud reprezintă sinteza discursului amarnic şi glorios ţinut de Petre Ţuţea şi de Generaţia sa în faţa Poporului Român:

"...dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el".

Ultimul dialog , pe care marele om l-a avut în această formă, faţă către faţă, cu cei de aici este dialogul cu doamna Lucia Hossu Longin, pentru emisiunea "Memorialul Durerii" a Televiziunii Romane. Dialogul a avut loc în rezerva spitalului "Cristiana, locul de unde Petre Ţuţea a trecut dincolo în ziua de 3 decembrie 1991.

- Sunt oameni care cred în dumneavoastră. N-aţi avut practic discipoli, dar sunt oameni care cred în dumneavoastră.

- Am avut şi discipoli. Nu se putea să nu am discipoli, doamnă, fiindcă sunt un om vorbăreţ. Toată suferinţa mea se datoreşte poftei mele de a vorbi fără restricţii.

- Aş vrea să vă luptaţi acum pentru dumneavoastră, să nu cedaţi... chiar dacă aveţi o zi mai proastă astăzi...

- Eu... am vrut să mă sinucid... (Este vorba de perioada puşcăriilor comuniste - n.r.).

- Poate că exact asta se dorea.

-... dar n-am avut curaj. Nu am avut, nu curajul fizic, ci pe cel metafizic. N-am vrut să-l ofensez pe Dumnezeu.

- În ce trăsătură a poporului român ar trebui să credem, ce ar trebui să construim mai departe? înzestrarea, inteligenta, bunătatea, nobleţea, ce anume credeţi...

- Eu am făcut numai bine în viata mea. Dacă venea un om prăpădit şi mă găsea că am luat salariul, îl împărţeam cu el. Am făcut treisprezece ani de temniţă. Am cerut să mă duc pe front, să mor cu arma-n mână, şi nu mi s-a permis.

- Cuvântul dumneavoastră, înţelepciunea dumneavoastră au fost tot o armă, nu?

 - Nu, doamnă, eu sunt un om nerealizat. Aşa sunt eu.

- Ce socotiţi un om realizat?  

- Eu am vrut să legiferez, nu să fiu puşcăriaş.

- Dar puşcăria este numai un segment, o perioadă din viata dumneavoastră, nu e întreaga viată. Ne-au rămas atâţia ani ai dumneavoastră pentru, să zicem, gloria poporului român.

- Eu pentru poporul român mă las împuşcat acum, la zid, acolo... Dacă e nevoie, pentru poporul român mă las împuşcat când vrea el. Mai mult nu pot să ofer poporului român, decât viata mea. Am cerut să mor pe front şi, un dobitoc, nu ştiu cum îl cheamă, a spus că n-am onoare, fiindcă am fost un om de dreapta.

- Ce înseamnă un om de dreapta? 

- Român absolut, asta înseamnă. 

- Cum vă rugaţi lui Dumnezeu?

- Cu umilinţă! Şi cu "Tatăl Nostru". Numai faţă de Dumnezeu şi de neamul românesc mă simt nimic, cu toate că am fost în vârful generaţiei mele, înaintea lui Mircea Eliade. Sunt nimic faţă de Poporul Român.

În clipa morţii, ultimele cuvinte ale lui Petre Ţuţea au fost: "Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!"

 

(fragmente din cartea Petre Ţuţea-Între Dumnezeu şi neamul meu )

Atitudine: Un profesor a propus elevilor să părăsească sala în timpul unei piese indecente

Sâmbătă, 3 noiembrie 2012, la Sala Uzina a Teatrului Naţional din Iaşi s-a jucat piesa de teatru „Nirvana” în regia lui Liviu Cristian. La spectacol a participat şi profesorul Sorin Sitea de la Colegiul „Mihai Eminescu” împreună cu alte 100 de persoane: elevi, profesori, părinţi şi invitaţi. Această acţiune a fost parte dintr-un proiect  cu titlul „Valori culturale româneşti” a cărui scop a fost  promovarea credinţei, a binelui şi a frumosului.

Cu privire la alegerea spectacolului, profesorul Sorin Sitea a declarat pentru Ziarul Adevărul: „Am solicitat o piesă destinată unor copii de 14-15 ani, am primit recomandare pentru aceasta şi am cumpărat-o integral. Am cerut o descriere a spectacolului şi ni s-a vorbit despre specificul acestuia, dar nu ni s-a pomenit că ar conţine scene sau limbaj licenţioase”.

În timpul spectacolului profesorul a observat diferenţa între ceea ce ştia despre piesă şi ceea ce se juca pe scenă şi a mers la regizor încercând să-i explice situaţia. Regizorul a refuzat să ia vreo atitudine şi atunci profesorul s-a urcat pe scenă, şi-a exprimat dezaprobarea pentru conţinutul replicilor şi le-a spus elevilor că au posibilitatea să decidă dacă vor să rămână sau nu în sală. Profesorul şi-a motivat gestul spunând că nu putea fi complice la o situaţie pe care nici ceilalţi spectatori nu o acceptau, dar nu îndrăzneau să spună.

Spectacolul s-a reluat după 15 minute cu mai puţini spectatori.

Ca urmare a acestui gest, actorul Doru Aftanasiu a postat pe o reţea de socializare un mesaj dur la adresa profesorului Sorin Sitea, a cărui conţinut am ales să nu-l redăm aici din considerente morale.

Cu siguranţă pentru un actor este destul de dificil să fie întrerupt în timpul spectacolului, o piesă are un drum al ei, iar atunci când este oprită pe neaşteptate se pot încurca lucrurile şi poate din acest motiv gestul profesorului a stârnit reacţii dure atât din partea celor implicaţi direct, dar mai ales a presei,  însă cu toate astea nu putem să cerem unui educator să stea cu elevii la un spectacol despre care a fost dezinformat și care este în contradicției cu normele morale pe care el trebuie să le reprezinte în fața elevilor.

Din păcate ceea ce s-a întâmplat în acest caz, ca şi în alte situaţii sfidătoare ale morale publice, se datorează în mare măsură lipsei de atitudine a publicului larg. Această lipsă de îndrăzneală, după cum o numeşte domnul profesor, face ca lucrurile să meargă într-un sens rău. Nu putem continua să învinuim societatea sau orice altă instituţie/for de conducere, atâta vreme cât noi nu am făcut tot ce ne-ar fi stat în putinţă pentru ca lucrurile bune să fie promovate şi acceptate.

Eu cred că vom reuşi să schimbăm ceva atunci când ne vom opri de la a ne plânge şi de la a da vina pe alţii şi vom conştientiza că suntem responsabili de ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Soluţia este să fim oameni compleţi, adică să manifestăm o continuitate între rugăciune, cuvânt şi faptă, iar viaţa noastră să fie nu o colecţie de segmente distincte, ci un tot unitar al cărui centru să fie Hristos.

În memoriam - Sorin Apan (II)

În centrul Braşovului s-a înălţat un minisat, cu ferestrele luminate de bucuria tradiţiei româneşti autentice. Fără case şi fără acareturi.

Se numeşte "Sfântul Andrei". Iniţiatorul lui, profesorul Ioan Sorin Apan. Locuitorii lui, tineri ai Braşovului, elevi ai Colegiului Naţional "Andrei Şaguna" .

Cine ar fi crezut că la cel mai cunoscut dintre liceele braşovene, tinerii, atraşi cu precădere de plăcerile efemere ale unor încropeli culturale de conjunctură, vor ajunge să îşi dedice timpul şi străduinţa învăţării cioplitului în lemn, cusutului de covoare, iconografiei, încondeierii de ouă, studierii colindelor ?

Cel ce a reuşit această performanţă, alcătuind ateliere de lucru, organizând tabere de creaţie, străbătând cu elevii lui sate uitate de lume, în sesiuni specifice sărbătorilor tradiţionale, este un profesor cu har incontestabil, un model de dascăl contemporan. Se numeşte Ioan Sorin Apan.

Am purtat un dialog cu acest făuritor de suflete şi cu două dintre elevele sale, Diana Popescu şi Ruxandra Ana.


Adrian Munteanu: Cum ai ajuns în cadrul minisatului "Sfântul Andrei" ?

Diana Popescu: A fost o pură întâmplare. Când eram în clasa a IX-a, minisatul a organizat un concurs numit "Miss Etno", în cadrul căruia mai multe fete răspundeau la un chestionar referitor la tradiţia românească, pornind de la port, cântece, poezii, balade populare.

Totodată se făcea o paradă a costumelor populare, pentru ca fetele să le poată recunoaşte. Din întâmplare am fost aleasă să prezint un costum popular. Apoi a venit perioada Crăciunului, când mergeam la colindat, şi am fost atrasă de ceea ce însemna această latură a tradiţiei. în acelaşi timp, m-am apucat şi de cioplituri în lemn, în cadrul unui atelier condus de maestrul Nicolae Purcărea. Aşa s-a sedimentat, uşor-uşor, relaţia mea cu minisatul.

Erai pentru prima dată îmbrăcată într-un costum popular ?

Diana: Da, pentru prima dată. A fost un sentiment ciudat. Apoi, pur şi simplu, a devenit o parte din mine. Adevărul este că acum mă simt foarte bine şi în largul meu atunci când îmbrac un costum popular. S-a întâmplat să particip la un concurs la care, înainte, aveam nişte emoţii grozave. Când am fost în costum, am reuşit să fiu acolo eu însămi şi să mă pot exprima. Este un sentiment greu de descris. Probabil se datorează semnificaţiilor elementelor care sunt pe acel costum şi care vorbesc despre importanţa tradiţiei. 

Tu îţi cunoşti bine colegii. Hai să recunoaştem că cei mai mulţi dintre ei nici nu vor să audă de arta populară, în general. Li se pare ceva învechit şi de pe altă lume. Ce ai simţit tu, cum ai reacţionat, gândindu-te numai că părerea colegilor tăi este alta decât aceea pe care tu ţi-ai format-o ?

Diana: Sincer, nu m-am gândit foarte mult la aspectul acesta, pentru că, până la urmă, fiecare om are individualitatea sa şi are dreptul de a gândi ceea ce doreşte el. Probabil că au această părere în necunoştinţă de cauză. Chiar aveam nişte discuţii cu unii dintre ei, din care ne-am lămurit că tot căutăm noi răspunsuri, în filozofia indiană, în tot ce aparţine altei ţări, şi considerăm că este mai bun, dar noi niciodată nu ne-am întors să vedem ce este în cultura noastră. Pentru că uneori găseşti răspunsuri acolo unde nu te aştepţi şi pot fi chiar aici, lângă tine, dar noi nu ştim să le vedem. 

Dacă stai să te gândeşti la activitatea ta de până acum, ce răspunsuri ai găsit ?

Diana: Este greu de descris în cuvânt, pentru că răspunsurile vin sub forma unor sentimente, unor trăiri, şi acest lucru face imposibilă exprimarea în cuvinte. Cuvintele sunt mult mai jos decât sentimentele. Pur şi simplu am găsit o bucurie de a trăi. Este o bucurie de a trăi în ceva care, paradoxal, pare mort. Pentru că tradiţia românească, trebuie să recunoaştem, o lăsăm încet să moară, din cauza lipsei noastre de interes. Ca să revenim, e o bucurie de a fi cu ceilalţi, o bucurie de a afla lucruri noi, a căror importanţă o intuieşti. Este ceva inexplicabil, o căldură interioară.
 

Ruxandra, probabil că, în cazul tău, s-a produs altfel întâlnirea cu minisatul "Sfântul Andrei" ?

Ruxandra Ana: Am ajuns în minisat dupa prima oră de dirigenţie, pentru că în clasa a IX-a am avut norocul să-l avem pe domnul Apan diriginte. El preda fizica şi religia. Am văzut o casetă cu un filmuleţ despre minisat, făcut cu elevii mai mari. Ni s-a povestit cam ce înseamna. Nu înţelegeam foarte bine, pentru că e greu să-ţi dai seama ce înseamnă pentru alţii până nu trăieşti tu singur experienţa asta. Cred că am mers mai mult pe intuiţie, adică am simţit că s-ar putea să-mi placă şi am zis să fac în primul rând o încercare, pentru că era ceva inedit, nu purtasem un costum popular.
 

Când v-a spus domnul Apan despre existenţa minisatului, în cadrul orelor de fizică ?
 

Ruxandra: În orele de fizică, de dirigenţie, în pauze şi, pe urmă, când am început să mergem la minisat, discuţiile au continuat. Am aflat, puţin câte puţin ce înseamnă, şi din ce ne-a povestit domnul Apan , dar şi din experienţa noastră, pentru că îţi dai seama ce înseamnă minisatul atunci când înveţi să trăieşti acolo şi să-i descoperi spiritul.
 

Consideri că, după terminarea liceului, vei îmbrăţişa o profesie care să mai aibă tangenţe cu ceea ce aţi făcut voi ?

Ruxandra: Sper din tot sufletul că da, pentru că ceea ce am făcut noi se leagă foarte mult şi de ce vreau eu să fac în viitor. Vreau să merg la filologie şi acolo, inevitabil, vom studia şi folclor şi o să mă ajute foarte mult tot ce am făcut la minisat.
 

Să presupunem că tu ţi-ai găsi o altă profesie care să nu aibă legătură cu preocupările speciale din liceu. Consideri că vei rămâne cu ceva din această activitate ?

Ruxandra: Bineînţeles. în primul rând îmi vor rămâne amintirile. Ceea ce am experimentat la minisat şi ceea ce am trăit, nu cred că voi putea uita toată viaţa. Apoi, am învăţat să mă cunosc pe mine puţin câte puţin. Probabil că am prins un pic mai multă încredere în mine decât aveam înainte şi lucrurile astea nu au cum să nu-mi rămână.
 

Cum se desfăşoară activitatea la minisat, cât aveţi voi de muncit acolo ?

Diana: Înainte erau întâlnirile foarte dese, poate chiar zilnice. Acum au devenit mai rare. înainte aveam un sediu stabil în cadrul Colegiului Naţional "Andrei Şaguna". Aveam întâlnirile pe ateliere, adică făceam cioplituri în lemn, iconografie şi, bineînţeles, atelierul de folclor. Ne întâlneam mai mult din dragoste, cel puţin odată pe săptămână, cântam, ne simţeam bine, făcea fiecare ceea ce îi plăcea să facă. Niciodată nu ne-a impus cineva să venim, pentru că altfel nu ştiu ce s-ar fi întâmplat, dacă nu am fi devenit reticenţi. întotdeauna am simţit că aveam libertatea de a alege.
 

Există o parte teoretică şi una practică a activităţii ?

Ruxandra: La început nu prea existau segmente teoretice, pentru că ar fi existat riscul să ne plictisim şi să întoarcem spatele minisatului, dar după ce am început să mergem în teren, să colindăm, să participăm la concursuri, normal că trebuia să avem şi o pregătire teoretică, ca să înţelegem ce facem şi, mai ales, de ce făceam lucrurile pe care le făceam. Am început să citim. Aveam la început foarte multe întrebări şi a trebuit să ne întoarcem la domnul profesor şi să-i spunem : "ştiţi, am citit nu ştiu ce, dar am nelămuriri". Totdeauna am primit explicaţii, dar niciodată n-a fost o relaţie profesor-elev în sensul convenţional, adică să punem o întrebare şi să aşteptăm un răspuns şi atât. întotdeauna se legau discuţii şi ajungeam dintr-un domeniu în altul, aproape fără să ne dăm seama, iar discuţiile se prelungeau mult timp.
 

Mi-aţi povestit despre activitatea de cioplit în lemn şi de execuţie a icoanelor pe sticlă. Cât de departe aţi ajuns în aceste domenii ?

Diana: Nu cred că trebuie să ne gândim neapărat la performanţă, să intenţionăm de acum să vindem sau să expunem tot ceea ce am făcut. Eu una nu mă pot despărţi de obiectele pe care le-am făcut. Simt că pun în ele o parte din mine şi le dau numai persoanelor foarte apropiate. Cât de bine fac lucrurile pe care le fac nu pot eu să spun. Mie îmi plăcea un lucru pe care ni-l spunea domnul profesor : ţăranii nu aveau linie dreaptă. Nu poţi să spui că ceea ce ai făcut ţi-a ieşit perfect. Este, până la urmă, individualitatea ta pusă acolo. Modelele sunt aceleaşi, dar tu alegi cum să le împleteşti, tu alegi cum să le faci. A te exprima pe tine prin intermediul unor obiecte, aceasta este performanţa la care ajungi.
 

Obiectele pe care le lucraţi, daca nu le înstrăinaţi, le veţi folosi în interesul vostru, vor rămâne aproape de voi ?

Ruxandra: Cu siguranţă. Le păstrăm pentru că sunt o parte din trecutul nostru la minisat.

Ioan Sorin Apan: Toate obiectele constituie trena lor culturală, urma pe care o lasă şi care-i urmează, în acelaşi timp.
 

Totuşi, aţi deschis expoziţii. Cum aţi simţit că sunt receptate lucrările voastre?

Diana: Ultima expoziţie a avut loc la Muzeul de Etnografie şi oamenii care calcă acest prag ştiu ceva sau vor să afle ceva. în acest moment, normal că obiectele noastre au fost primite cu un alt ochi. Probabil că a fost şi o teamă. Erau destui oameni specializaţi pe aceste domenii, dar tocmai de aceea, ne-a impresionat că munca noastră a fost apreciată. S-a apreciat mai ales că nişte copii - pentru că la 18 ani tot asta suntem -reuşesc să facă aşa ceva şi, în primul rând, vor să facă aşa ceva. A fost o mândrie a noastră, pentru că este de întrebat câţi copii la vârsta noastră au putut să realizeze cât am realizat noi ?
 

Dintre sculptura în lemn şi pictura pe sticlă, ce ai alege ?

Ruxandra: Am ales deja pictura pe sticlă. Tot aşa, intuitiv, aşa cum am făcut la început mai toate alegerile.
 

Sunt unii dintre colegii voştri care se descurcă mai greu cu execuţia practică a lucrărilor ?

Ruxandra: Nu cred că e vorba de nici un fel de înclinaţii. Cel puţin eu nu am nici o înclinaţie spre desen. Suntem aproape destine paralele, dar pentru asta nu contează. Atunci când ai modelul în faţă, şti ce culori trebuie să foloseşti, există cineva din afara ta care te îndrumă să le foloseşti şi nu trebuie să ai nu ştiu ce talent extraordinar.
 

Pe ce insistă mai mult domnul profesor în întâlnirile voastre? Pe partea de cunoaştere a folclorului în ansamblu, pe partea de sculptură, pe partea de icoane...?

Diana: Categoric pe partea de cunoaştere a folclorului în totalitate. în primul rând, domnul profesor ne-a dat o educaţie, ne-a deschis un drum, pentru că noi eram, într-adevăr, total necunoscători. Dumnealui a fost acela care ne-a învăţat de ce facem ceea ce facem, ne-a întregit universul, pentru ca să faci ceva fără să ştii de ce îl faci ar fi inutil.
 

Asta înseamnă că el nu participa la intalnirile voastre cu caracter practic ?

Ruxandra: întotdeauna am fost împreună. Un aspect important este comunicarea şi relaţiile care s-au stabilit între noi, pentru că - dincolo de ceea ce învăţam, ce citeam şi ce lucram la minisat - eram tot copii în clasa a IX-a care descopereau rădăcinile. Prieteniile de la minisat vor rămâne peste timp. Nu pot să garantez că o viaţă, dar oricum o să rămână în timp. Vin la minisat foşti elevi care acum sunt studenţi sau absolvenţi. Mulţi se întorc la minisat.
 

Domnule profesor, ştiu că la început aţi avut o pregătire ştiinţifică ?

Ioan Sorin Apan: Am făcut fizica. Am terminat-o la Bucureşti, la Măgurele, în 1981 şi am fost profesor de fizică timp de 15 ani. în 1993 m-am înscris la Facultatea de teologie ortodoxă de la Sibiu, pe care am terminat-o în 1997. Când s-a introdus religia în licee, am putut preda şi religia. Cred că ştiu unde bate întrebarea dumneavoastră. Mă tot întreabă unii cum se împacă teologia cu fizica, pentru că există o prejudecată moştenită dinainte de '89, conform căreia ştiinţa şi religia ar fi într-o relaţie antagonică. Răspunsul imediat pe care-l dau este că există o relaţie de complementaritate. Fizica studiază, în fond, creaţia, teologia încearcă să-l cunoască pe creator. Trebuie să spun că e un exerciţiu cultural deloc comod şi că, în parte, prejudecata dinainte este justificată, pentru că ştiinţele care se bazează pe matematică sunt constituite pe o altă paradigmă, mentală şi culturală, alte postulate de bază decât viziunea teologică sau filozofică. Acestea sunt paradigme mentale care, atunci când formulează aceleaşi propoziţii, se bat cap în cap. Ori, trebuie să ai un instrument sau un vehicul cultural de trecere, de transmutaţie şi să ştii întotdeauna ce propoziţie formulezi, în ce parametri, ca să fii crezut. Aceasta a fost problema mea cea mai mare ca profesor şi am încercat să le explic puţin şi elevilor mei faptul că în planul de învăţământ mai multe paradigme culturale vin, de obicei, în contradicţie. Am avut deseori discuţii şi în cancelarie, pe aceleaşi întrebări fundamentale: de unde venim, încotro mergem? întrebările dintotdeauna ale spiritului uman.
 

Dacă, în cazul dumneavoastră, drumul a pornit de la ştiinţa exactă spre teologie, pe mai departe încotro se îndreaptă?

Ioan Sorin Apan: Aşa cum se spunea în antichitate, că toate drumurile duc la Roma, există practic un drum al omului care te duce de la nefiinţă spre fiinţă, trecând prin cultură. Nu pot să trec peste părerea marilor oameni de cultură, care spuneau că domeniul cultural în care şi-au exercitat investiţia creatoare a fost un drum către Dumnezeu. Atunci când a fost bine făcut.
 

În acest moment al dialogului, mi-ar trebui un raspuns la o întrebare banală: când şi în ce context a apărut ideea înfiinţării minisatului ?

Ioan Sorin Apan: De-alungul carierei mele didactice, am trecut prin mai multe etape, iar minisatul a avut anumite prefigurări. Am fost, la început, profesor în Maramureş, pe Valea Izei, la Bogdan Vodă. Acolo am avut o anume experienţă, cu un anumit tip de oameni. Acolo am descoperit toate izvoarele tradiţiei. Eu sunt maramureşean. Zece ani am copilărit în acea zonă şi asta a fost motivaţia pentru care m-am dus acolo, nu faptul că - aşa cum se credea în acea vreme - ajungi la ţară dacă ai o medie mică la absolvire. Un profesor adevărat trebuie să pornească din cel mai umil loc. Din fericire pentru mine, acel loc s-a dovedit unul imperial. Este chiar satul din care a plecat Bogdan Vodă de a întemeiat Moldova, în 1359. Acolo folclorul, tradiţia populară şi rădăcinile noastre etnice încă mai dădeau semne de viaţă. Asta a fost, pentru mine, un fericit punct de pornire. Apoi la liceul din Prejmer, judeţul Braşov, am încercat o experienţă didactică deosebită în acele vremuri, care a iscat destule discuţii. Am pus acolo în practică o idee care era la modă în acea vreme, aceea că fiecare profesor să amenajeze un cabinet de specialitate. Eu am făcut, între 1882 - 1886, pentru toată şcoala, nişte transpuneri plastice-didactice pe pereţi, cu pensula şi bidineaua. Ele încercau să reliefeze esenţa fiecărui obiect de studiu şi au fost realizate cu ajutorul unui grup de elevi la fel de entuziaşti ca şi elevii de la minisat.

Lucrările au stârnit mari controverse. în ele nu apărea figura Conducătorului. S-a ajuns până la Ministerul învăţământului. Pe de altă parte, Revista de Pedagogie agrea ideea. Totul s-a încheiat cu un triumf şi cu o recunoaştere a efortului nostru, a valorii culturale, a demersului întreprins. Cu grupul acela de elevi păstrez şi astăzi o relaţie vie. Cel puţin zece perechi dintre elevii de la Prejmer s-au căsătorit, iar eu i-am dus până la altar. Ei au constituit ceea ce s-a numit atunci Academia Platonică din afara zidurilor Braşovului.

În Braşov, continuarea iniţiativelor dumneavoastră s-a produs la liceul "Andrei Şaguna". Poate că, dintr-un anume punct de vedere, este locul cel mai pretenţios şi mai puţin receptiv la asemenea preocupări care ieşeau din sfera disciplinelor de studiu impuse de programe academice. Cum aţi depăşit inerentele reticenţe şi dificultăţi de înţelegere ?

Ioan Sorin Apan: Când am venit la Şaguna am avut destule emoţii, mai ales pentru că elevii de aici, datorită selecţiei deosebite la care sunt supuşi încă de la admitere, mă puneau puţin pe gânduri şi mă obligau să mă întreb dacă voi fi în stare să-mi pun ideile în aplicare. Am privit venirea la Şaguna ca pe o provocare. Am acceptat-o într-un minut, la telefon, la invitaţia directorului, neştiind ce va urma, dar viitorul acestei opţiuni a confirmat că alegerea a fost bună şi din partea lor şi din partea mea. La urma urmei şi eu sunt şagunist. Am terminat acest liceu în 1976.
 

Unde aţi învăţat folclorul, de unde vine această dragoste pentru el şi cum aţi ajuns să ordonaţi lucrurile într-un asemenea fel încât să deveniţi un om care predă folclorul românesc ?

Ioan Sorin Apan: Pasiunea îşi are începutul în copilărie. Mama mea era învăţătoare. Ţin minte că făcea dansuri populare cu copiii ei. Când ne-am mutat la Braşov a făcut acelaşi lucru. La Braşov am dat de un ansamblu de copii, "CRAI NOU", patronat de Ioan Corneliu Vasiliu, pe care ulterior l-am cooptat şi în pregătirea practică a unui segment din minisat. Lui îi datorăm învăţarea dansurilor, în forma autentică. Deşi sunt ani buni de când domnul Vasiliu nu mai este, minisatul poate ieşi cu aceste dansuri şi acum la public, alături de cântece, colinde şi lucrări practice.

Pe lângă atelierele menţionate, de un an de zile funcţionează şi un atelier de încondeiat ouă, dar la tehnica bucovineană standard. Mai avem un atelier de ţesut în război, condus de o creatoare de marcă, domnişoara Rodica Ispas din Avrig, aceea care a reprezentat România la Washington acum doi ani. Se adaugă un atelier extraordinar, acela de filmografie. Până acum am realizat mai multe scenarii folclorice devenite documentare artistice. Fetele au fost şi actriţe. Scenariile restituiau ceremonia agrară a cununii la secerat, strigarea peste sat de Paşti şi Sânzienele, un film extraordinar de o oră.

Adrian Munteanu

Sursă: Revista Atheneum

Sursă fotografii: Braşov 100%

Ziarul Gândul