Alfred Kinsey, arhitectul educaţiei sexuale în sec. XX, era masochist, exhibiționist şi total în favoarea pedofiliei

Extras din cartea: „Ce anume îl învățați pe copilul meu?” (Miriam Grossman – Doctor în științe medicale, psihiatru)

„[…] S-ar putea să nu vă surprindă să aflați că acești „experți” în educație sexuală, nu sunt medici, psihologi sau asistente medicale. Heather, care a asigurat-o pe tânăra de 15 ani că masochismul sexual al prietenului ei este cât se poate de normal, se descrie ca fiind „o activistă feministă cu vederi neconvenționale, scriitoare, fotograf, artist, editor de texte pe internet și organizator în comunitate..A studiat literatură engleză, spiritualitate erotică și sociologie la colegiu. A vândut grâu încolțit, a fost chelneriță, vânzătoare, profesor de kickbox și autoapărare și a făcut agitație politică..Are două site-uri destinate vizitatorilor adulți. Am aflat destul ca să trag concluzia că Heather Corinna – aceeași Heather spre care SIECUS (Consiliul pentru Educație și Informare despre Sexualitate din SUA) îi trimite pe adolescenții care întreabă despre acnee, prieteni și părinți – nu numai că nu are nicio pregătire formală medicală sau psihologică, ea este un pornograf convins.

Am aflat cum educația sexuală – inițial numită „igienă socială” și „educația pentru viața de familie” – era predată în secolul trecut. Am aflat despre Alfred Kinsey, care a introdus un model de sexualitate în anii 1940 și 1950 și despre instituționalizarea acestui model prin SIECUS, în 1960. Am studiat cărțile scrise pentru părinți și copii, am citit biografii, interviuri, editoriale, mărturii în instanță și necrologuri. Trebuie să aflați ce am descoperit.

Pentru a înțelege cum e posibil ca un individ ca Heather Corinna să devină un instructor recunoscut pentru adolescenți, trebuie să-l înțelegeți pe Alfred Kinsey.

Bine, poate nu chiar să îl înțelegeți – pentru asta ar fi nevoie de o echipă de psihiatri experimentați. Să spunem doar să-l cunoașteți.

Dr. Kinsey a fost pentru educația sexuală ceea ce a însemnat Henry Ford pentru automobil. El a fost arhitectul șef al unui nou model uman de sexualitate – un model bazat pe convingerea că în societatea modernă moralitatea tradițională este irelevantă și distructivă. […] „Sexualitatea nu este un apetit pe care să-l înfrânezi”, insista el. El credea că monogamia este ceva nenatural. Mai degrabă, „animalul uman” – un termen căruia lui Kinsey îi făcea plăcere să îl folosească – este pansexual.

Pansexual? Biograful autorizat al lui Kinsey, James Jones, explică înțelesul pe care-l dă profesorul acestui cuvânt. Kinsey credea că în starea noastră naturală – adică, eliberați de constrâgerile sociale – noi, ființele umane, am deveni active sexual chiar la începutul vieții, ne-am bucura de relațiile sexuale cu ambele sexe, ne-am permite o varietate de comportamente și am ocoli fidelitatea. Kinsey aplauda practic orice tip de activitate sexuală, scrie James Jones, și dezaproba abstinența sexuală.

Deci cine a fost Alfred Kinsey mai exact și cum a ajuns la concluziile sale despre sexualitatea umană? Kinsey nu a studiat biologia sau psihologia umană. Formarea sa a fost în clasificarea insectelor. Înainte de studiul său asupra comportamentului uman, el a colectat și clasificat viespi. O mulțime de viespi. Spre exemplu, peste 8 milioane.

[…] Alfred Kinsey a avut probleme mintale în cel mai adevărat sens al cuvântului. […] a avut plăcere să-și insereze obiecte străine – paie, pompe de desfundat țevile, pixuri și periuțe de dinți – în penis. A intrat în cadă și și-a decupat pielea de pe prepuț cu un briceag. S-a suspendat în aer cu o frânghie în jurul scrotului.

„Masochist” este puțin spus. Patologia lui Kinsey a mers dincolo de urmărirea durerii și a umilinței – biografia sa descrie un bărbat consumat de o obsesie periculoasă, debilitantă și grotescă vizavi de sex. Omul era un sclav – al apetitului său nesățios și al nevoilor sale autodistructive, de care era dependent.Cu trecerea anilor, în ciuda succesului său profesional și al faimei internaționale, brutalitatea sa autoprovocată doar a crescut: aproape la sfârșitul vieții sale, Kinsey a ajuns în spital, după ce și-a traumatizat organele genitale, ceea ce i-a luat luni de zile de recuperare.

Iată câteva lucruri kinseyene care ies în evidență:

- El a înființat o sală-studio de înregistrare în mansarda sa pentru a filma relațiile sexuale dintre el și soția sa și dintre membrii „cercului său interior” – membri ai personalului, studenți în anii terminali și soțiile lor.

– Interesul său primordial era pentru comportamentul masculin sado-masochist, pentru care „străinii din afară” erau invitați să participe la filmările sale din mansardă.

– Era un exhibiționist sexual: „Adesea Kinsey nu pierdea ocazia de a-și arăta organele genitale și de a demonstra tehnicile sale variate de masturbare membrilor personalului.

– Kinsey era total în favoarea contatului sexual dintre adulți și copii – ceea ce ne face să ne gândim la molestarea copiilor – și îi considera pe adulții care se angajau în astfel de acte „mult bârfiți”.

– Pentru cercetarea sa, el a intervievat pedofili încarcerați și infratori din Chicago și New York City, în compania bărbaților care se prostituau, a travestiților, a sadicilor și a masochiștilor.

De ce e atât de important de spus această poveste macabră? Deoarece EDUCAȚA SEXUALĂ MODERNĂ se trage din filozofia personală a acestui om – un om înrobit impulsurilor unei minți bolnave, care cel mai probabil nu a avut nici măcar o zi de sexualitate sănătoasă în toți cei 62 de ani de viață.

El și-a propus să dovedească lumii, și probabil sieși, că într-adevăr, nu era nimic rău cu el. Și țineți-vă bine, s-a dovedit că cercetările sale asupra sexualității umane doar asta au și făcut. Pentru a ajunge acolo, Kinsey și discipolii săi au redus comportamentul sexual la un act fiziologic: fără emoții, fără context, sens sau consecințe. Aceasta-i libertatea, spuneau ei […] Ei au îmbrățișat libertatea de a fi un „animal uman”.

Cartea „Ce anume îl învăţaţi pe copilul meu?” a fost scrisă din inimă de către medicul american psihiatru de copii, adolescenți și adulți, Miriam Grossman, pentru părinţi, tutori, profesori și pentru toți cei care lucrează cu copiii. A fost scrisă după ani de muncă cu studentele dintr-un mare centru universitar din SUA, Universitatea din California, Los Angeles (UCLA), și după ani de cercetări în bibliotecă, în care și-a dat seama că ceea ce se studiază la disciplina „educația sexuală” în școlile din SUA este complet diferit fața de ceea ce reflectă realitatea. Bolile cu transmitere sexuală în rândul tinerilor cresc, cu toate noile instrucțiuni ale educatorilor de educație sexuală pentru „sex mai protejat”, la fel și problemele emoționale.

Cartea este disponibilă la Editura „Provita Media”, preț: 15 lei.

Preluat de pe Știri pentru Viață

Răspunsuri la întrebări ale tinerilor de azi / Cuvinte pentru tineri

foto: Aleksander Wasyluk(Orthphoto)

E indicat sau nu să mergem la psiholog? Terapia cu acesta n-ar putea conduce la o îndreptare a persoanei?

Dacă ați vrea să aprofundăm, ar trebui să mergem până la momentul în care Adam a fost alungat din rai și i s-au dat haine din piele. La aceste haine de piele se referă psihologii, numai că ei nu știu, n-au aflat aceasta. Mai este un punct de plecare: cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care spune că sunt oameni trupești, oameni sufletești și oameni duhovnicești. Psihé înseamnă suflet, dar nu e sufletul acela pe care-l numim noi duh, acela după chipul lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama spune că sufletul acesta psihé este de fapt o parte mai fină a trupului; deci nu are de-a face cu chipul lui Dumnezeu din noi. Și atunci ei ar putea să îndrepte numai ceea ce ține de trup, cel mult să ne facă niște oameni mai morali. Dar oameni duhovnicești n-au cum să ne facă. Să ne pună pe adevărata noastră linie – nu pot.

Dar psihoterapia?

Este același lucru. Psihoterapia e făcută, de fapt, de psihologi.

Dar cărțile de psihoterapie ortodoxă nu ne ajută?

Atâta vreme cât încearcă să plieze psihologia pe duhovnicie, să aplice metode de psihologie la duhovnicie, nu este în regulă. Cât timp încearcă să-L dea la o parte pe Dumnezeu, iarăși nu e în regulă. N-am spus că psihologia nu este bună, ci că problema ei intervine în momentul în care încearcă să înlăture duhovnicia. De obicei nu se pot cupla acestea două, pentru că ar fi ca două săbii în aceeași teacă: fiecare își propune să conducă și atunci nu se poate. Dar dacă psihologia se supune duhovniciei, da, sunt de acord. Pentru că, la fel cum sufletul este mai presus decât trupul, așa și duhovnicia e mai presus decât psihologia.

Psihologia merge de obicei pe niște rețete, după niște tipare. Dacă duhovnicia este băgată în tipare, s-a terminat cu taina, iar credința devine atunci o credință magică. Eu m-aș duce la psiholog dacă m-aș asigura înainte că el se poate supune unui duhovnic.

Dacă psihologii înțeleg că se ocupă de o anumită problemă și atât, adică de anumite dependențe și mai departe îl lasă pe duhovnic să-și facă treaba lui, e foarte bine. Dar eu, personal, cred că un duhovnic bun ar rezolva mai bine problema aceasta. O dependență se poate rezolva cu o altă dependență. Știi de ce este foarte greu să vindeci un dependent? Pentru că de foarte multe ori nu ai ce să-i oferi în schimb. Dă-i ceva în schimb. N-a zis bine Părintele Stăniloae că iubirea vindecă orice patimă? Iubirea e un fel de dependență.

Asta ca să vedeți că sunt niște nuanțe care arată că psihologii nu sunt strict necesari. Pot să funcționeze bine, dar în anumite limite.

Din propria experiență pot spune că pe mine m-a ajutat psihologia.

Da, dar de aici încolo tu trebuie să mergi mai departe. Ea a constituit doar o treaptă pentru tine. Dacă asta a fost limba pe care o vorbeai tu, prin asta ți-a vorbit Dumnezeu. Nu orice ne ajută ne dă și viață sau ne este suficient. Ne trebuie permanent mai mult. Aceste metode psihologice pot ajuta, însă nu sunt cele mai bune. Noi avem de la Dumnezeu capacitatea de a deveni dumnezei, de a ne depăși permanent condiția. De ce să tai cu piatra, când poți să iei o trusă de scule performante?

Caută să-ți depășești condiția, caută mai mult. Psihologul îți explică ce se întâmplă în trupul tău, în mintea ta, dar duhovnicul te duce la sursă direct.

Și e și gratis. Ultima dată când am verificat era gratis. Nu știu când se termină promoția asta.

Selecții din dialogul dintre Protos. Hrisostom C.

și tinerii aflați la Putna pe 1 ianuarie 2014

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2014

Încurajează iniţiativa copilului / Sfaturi pentru părinți

www.kolybel-ekb.ru , 23 aprilie 2014

Odată, încercând să-mi omor vremea în timp ce stăteam la coadă la bancă, am citit o însemnare a unui psiholog într-un ziar local distribuit gratis. Autorul scria că străduindu-ne să ajutăm copilul, noi “îi omorâm” orice inițiativă. Trebuie, din contră, să-l susținem iar copilul va deveni repede un ajutor adevărat, învăţându-se în acelaşi timp să devină independența. Acest articol mi s-a întipărit în minte și am hotărât cu tărie că așa trebuie să procedez.

Băiatul cel mare împlinise un an, vârstă la care copilului îi trebuie tot și dintr-odată, iar inițiativa lui este ca o fântână. Am îndrăznit și i-am dat cerealele să le mănânce singur cu lingurița și… minunea nu s-a întâmplat. El nu a mâncat cerealele și nu a spus “mulțumesc”. Toată mâncarea era împrăștiată pe scaun, pe podea și pe îmbrăcăminte. După ce am curățat totul în jur și am spălat lucrurile de pe el, dorința de a învăța copilul să fie independent mi-a cam pierit: cât timp o să treacă până când el o să învețe?

Cuvintele psihologului nu mi-au ieșit din cap, fapt pentru care am hotărât să acționez în continuare și să aștept rezultatele, căutând metode care să mă ajute să nu înnăbuș inițiativa copilului iar mie să-mi fac viața mai ușoară. La început am pus în farfurie numai două linguri de cereale sau altă mâncare și atunci el a risipit mai puțin și a mâncat mai mult; legumele i le-am dat fierte ca să poată fi mâncate cu mâna; am găsit o ceașcă mică din care să verse mai puțin; înainte de masă am dezbrăcat copilul, iar podeaua am acoperit-o cu o mușama care putea fi spălată ușor sub duș.

Curățenia a devenit mai ușoară. În primele două luni mi s-a părut că nu a făcut progrese, dar apoi s-a produs saltul. Copilul a devenit mai curat cu fiecare zi. În final, după o jumătate de an, am putut să-i dau copilului cu curaj să mănânce când eram în vizită și el era îmbrăcat frumos. Și aceasta a fost doar prima victorie; în continuare am tăiat cu el legume și fructe fierte pentru salate, am întins untul și brânza topită pe pâine, am măturat podeaua, am șters praful, am spălat șosete și multe altele.

Nu este greu de ghicit că și cu ceilalți copii am procedat la fel. Și știți, inițiativa lor crește cu fiecare an, fiind încântați să realizeze lucruri care nu sunt încredințate altor copii de vârsta lor. Astfel, ei au situații de succes, care sunt importante pentru motivarea interioară a oricărui om, chiar și adult fiind.

La 3-4 ani deja gătim prânzul împreună, la 6 ani copilul își gătește singur prânzul și vrea să facă asta folosind cărți cu rețete, preșcolarii mari își strâng singuri lucrurile și jucăriile fără a aştepta să li se amintească acest lucru. Elevii nu numai că-și fac singuri lecțiile şi îi ajută pe cei mai mici, dar își caută permanent preocupări folositoare: își însușesc programe noi, învață să programeze, caută și găsesc rețete noi de mâncăruri de complexități diferite și le și execută. Nu numai că își fac curat în cameră, dar caută variante de optimizare a spațiului. Și toate acestea constituie inițiativa lor personală, pe care trebuie s-o încurajăm încă din fragedă copilărie. Și, de fapt, elevii noștri nu sunt atât de mari. Au 7-8 ani.

Cum să încurajezi inițiativa copilului de 1-3 ani, în siguranță pentru el și fără să afectezi psihicul mamei?

Cumpărați cuțite din plastic nepericuloase. Cu ele copilul poate să taie banane, legume fierte, fructe moi, să întindă unt și brânză topită. Când el învață să facă acestea, îi poți da un cuțit adevărat neascuțit și se va trece la o altă etapă. Acolo unde copilul taie, curăță, mănâncă sau gătește puneți o mușama. Acesta se spală mai ușor decât podeaua. Lasă-l pe copil să învețe să gătească și să mănânce numai în chiloți sau pamperși, pentru a nu fi nevoie să speli munți de îmbrăcăminte.

Dați-i copilului cârpă de șters praf, burete şi aspirator cu care să curețe, la început, suprafețe destul de curate, urmând ca apoi să mărești gradul de murdărie ce urmează s-o îndepărteze. Atunci copilul se învață treptat să folosească cârpa și buretele și să nu împrăștie mai rău mizeria și praful.

Începeți și hrăniți copilul cu mâncare care poate fi “apucată”, alegeți linguri confortabile, iar cănuțele cu margini subțiri.

Cumpărați un aspirator manual care este ușor și cu care și un copil de 2 ani se poate descurca.

Dați-i copilului să spele vasele, la început incasabile.

Puneți cutii de plastic pentru îmbrăcăminte și jucării direct pe podea, pentru ca micuțul să poată să-și strângă singur lucrurile.

Sfaturile par destul de simple, dar ele aduc foarte mult în planul dezvoltării inițiativei și independenței copilului!

Traducere: Nicoleta Macovei

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

„Este important să susţii moral femeia” – Interviu cu psihologul Irina Vladislavovna despre consilierea în criza de sarcină

de Tatiana Serejkina, 25 iunie 2014, www.kolybel-ekb.ru

Consilierea înainte de avort este o nouă orientare a activității din maternitățile din Tiumeni, Rusia. În esență, acesta este un experiment, în timpul căruia apar, în mod inevitabil, şi alte probleme care necesită rezolvare și, posibil, căutarea unei alte forme de activitate. Despre ce fel de probleme este vorba, care sunt căile de înlăturare a lor, precum şi alte întrebări le-am dezbătut în discuția cu psihologul Centrului de ocrotire a mamei și copilului “Pokrov” (“Acoperământul”) IV Pohodina.

- Irina Vladislavovna, înainte de toate, aș vrea să vă întreb cum reușiți să faceţi faţă unui asemenea program încărcat de muncă? Cum vă descurcați ca în decurs de câteva ore să discutați cu femeile și să le explicați, să le convingeți, să le consiliați și, de fapt, cu fiecare femeie să trăiți situația ei personală? Totuși, aici la fiecare întâlnire are loc o luptă pentru viața copilului. Cu siguranţă, acest lucru este foarte greu pe plan emoțional?

- Întocmai. Este important ca psihologul să știe să nu se afunde emoțional în situația dată, deși acest lucru nu înseamnă să fii nepăsător. El trebuie să privească obiectiv care este, de fapt, situația, iar pentru aceasta trebuie să lupți tot timpul cu tine însuți.

- Adică, vă țineți departe?

- Trebuie să privim din exterior și, totodată, să le ajutăm pe femei să privească lucrurile din aceeaşi perspectivă. Activitatea psihologului tocmai în asta constă. Doar astfel poți ajuta femeile aflate în criza de sarcină să descopere calea de ieșire din această situație complicată. Dacă, de fiecare dată, psihologul se va afunda în problemele lor emoționale, problema nu se va rezolva. Da, ai putea vărsa împreună lacrimi cu ele, dar cine va analiza situația creată? Psihologul le este alături, dar rolul lui este da a le învaţă să-și conștientizeze sentimentele, de a le atrage atenţia asupra acţiunilor lor. Să le ajute să găsească problema reală.

- După câte știu, pe lângă consilierea pre-avort, mai intenţionaţi să dezvoltaţi și alte metode de lucru cu femeile? De unde a apărut această necesitate?

- Da, avem astfel de planuri. Atunci când am început activitatea de consiliere a femeilor aflate în criza de sarcină, a devenit clară necesitatea prelungiri consilierii şi după ce pacientele iau hotărârea de a păstra copilul. Şi aceasta pentru că femeile care au ales viața copilului, de cele mai multe ori, rămân cu problemele lor. De aceea, este necesar ca noi să fim alături de ele și în perioada sarcinii, învăţându-le să gândească pozitiv și să-și găsească echilibrul interior. Desigur, întâlnindu-te de două, trei ori, poţi dezbate o parte din probleme, dar este foarte puțin. Este necesară o muncă psihologică foarte serioasă cu gravidele, inclusiv sub forma unei instruiri a lor. Problema care o determină pe o femeie să ajungă la soluţia avortului are un caracter interior profund.

Rolul psihologului tocmai în aceasta constă: a le ajuta pe femei să vadă dincolo de suprafaţa lucrurilor, de factorii externi pe care ele le invoca ca motiv al avortului, cum ar fi lipsa unei case, divorţul sau lipsa bărbatului. Ele au nevoie să se schimbe mai întâi în interior, să-şi asume responsabilitatea. În această direcție le poate ajuta psihologul.

- Ați discutat deja ideile dumneavoastră cu conducerile maternităților?

- Da, am discutat deja pe această temă cu medicul principal și cu directorul și, din câte văd, ei mi-au venit în întâmpinare cu plăcere.

- Ce condiții sunt necesare pentru o astfel de activitate?

- Condiții sunt. Vor aloca un spațiu. Cel mai probabil, acesta va fi sala de conferințe, destul de spațioasă pentru a ne putea mișca, pentru a face exerciții, a socializa, a asculta muzică, a desena, adică tot ce este necesar pentru instruire; toate condițiile sunt întrunite.

- Cât de des revin femeile la dumneavoastră? Acelea dintre ele care revin sunt cele care ezită în a lua decizia de a păstra copilul?

- Revin din diferite motive. Iată, luna martie a fost o lună deosebită pentru mine. Am obținut rezultate bune: 11 sarcini păstrate pentru care femeile au venit de 2-3 ori. Mi-aduc aminte că o femeie mi-a spus: “Ce să fac? Să trăiesc de acum încolo lângă dumneavoastră? După discuția cu dumneavoastră mi se pare totul clar, dar nu durează decât o zi… .” Ea a venit de trei ori, iar apoi s-a înregistrat ca gravidă. Se pare că în martie au venit femei mai deschise discuțiilor. Cu ele mi-e mai ușor să lucrez. Astăzi, a venit o pereche tânără, care nici măcar nu concep să păstreze copilul, pentru ei acesta nefiind un copil, nefiind om. Situația nu este simplă. Mama este tânără, iar sarcina are deja patru luni. Este clar că dacă ea naște, toate greutățile cad pe soț. El a mai venit o dată. Am constatat o împotrivire puternică din partea lui. Vom face copil, dar nu acum. Vom face trei și chiar mai mulți, dar nu acum. Pe cei mai mulți îi auzi vorbind așa – nu acum, mai ales că mai avem un copil. În orice caz, consilierea îi poate ajuta ca pe viitor să nu mai ajungă în situații asemănătoare, învăţându-i că trebuie să trăiască mai responsabil în căsnicie, că trebuie să aibă o atitudine mai responsabilă față de sarcină. Consilierea contribuie la înțelegerea acestor lucruri.

- Mi se pare că un singur cuvânt “ucidere” ar trebui să-l trezească pe om, făcându-l ca nici măcar să nu mai cugete la avort.

- Da, acesta este lucrul cel mai cumplit. Când omul merge conștient să întrerupă sarcina, cu atât mai mult cu cât clienții noștri admit că aceasta este ucidere. Mai mult, uneori le pun o întrebare: imaginați-vă situația în care în viitorul apropiat legea va interzice avortul, ce veți face atunci? Din fericire, multe spun: dacă nu avem încotro, vom naște. Însă altele vorbesc deschis că vor suporta consecințele…

- Sunt femei, probabil majoritatea, care conștientizând ce au făcut suferă foarte mult, cad în depresie, nu pot să doarmă …

- Există o astfel de problemă, iar aceste femei au nevoie de ajutor. Nimeni nu are dreptul să le judece. Și susținerea nu constă în aceea că trebuie să le spui de fiecare dată că nu au înțeles nimic din tinerețea lor – toate acestea sunt scuze. Este vorba de cum va trăi ea în continuare cu aceasta, pentru că de trăit trebuie să trăiască. Ce poate ea să facă într-o asemenea situație? În parte, o astfel de situație este similară cu aceea în care, din vina unui om, moare altul. După aceea, acești oameni suferă într-atât încât nimic nu-i mai poate ajuta – nici pedeapsa cu bani sau cu închisoare. Cea mai cumplită pedeapsă pentru ele este cum să trăiască în continuare. În această situație este important ca oamenii să știe să trăiască… Acum chiar femeile scriu destul de mult despre chinurile lor. Dar, în orice caz, este bine că ele conștientizează și se căiesc, ceea ce înseamnă că nu s-au înrăit, că sunt capabile de iubire. Există, din păcate, femei care devin rele și mai dure după câteva avorturi… . Reabilitarea femeilor cu sindrom post avort este posibilă, aceasta fiind încă o direcție a muncii noastre în viitor. Dar acum este prea devreme să lansăm un astfel de proiect, deoarece acum trebuie să rezolvăm ceea ce am discutat deja – necesitatea continuării activității cu femeile care au hotărât să păstreze sarcina.

- Există opinia conform căreia hotărârea femeii de a face avort este influențată, în mare parte, de ceea ce o înconjoară.

- Știți, multe fete vin la noi numai pentru că mamele lor le îndeamnă să scape de copil.

Nu demult, a venit o femeie de 36 de ani cu 4 avorturi și fără copii. A venit de două ori la consiliere. Ea mi-a povestit cum mama ei a forțat-o să facă primul avort. Și astfel de cazuri sunt multe. Din fericire, fata a hotărât să nască.

- Se pare că apare și o altă problemă – presiunea părinților și trebuie făcut ceva și în această direcție.

- Nu poți rezolva toate problemele dintr-odată. Deși, noi discutăm și cu părinții. Repet încă o dată: dacă femeia începe să lucreze cu sine, asupra stării ei interioare, atunci și în familie au loc schimbări, uneori globale. Începe să se schimbe relația cu soțul, cu apropiații, cu copiii, se produc schimbări pozitive în carieră, la serviciu. Iar într-o familie fericită, avorturile nu au loc.

Traducere: Nicoleta Macovei

 Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Dialog cu psihologul clinician Mihaela Sahlean: „Psihologul ajută, însă nu suplineşte duhovnicul“ / Despre spovedanie şi duhovnicie

 

Interviu realizat de diac. George ANICULOAIE, 26 iulie 2012

Nici la psiholog, nici la duhovnic nu poţi să vorbeşti cu indulgenţă despre tine, trebuie să vorbeşti cu adevăr, spune în interviul acordat ziarului nostru psihologul Mihaela Sahlean.

Psihologul poate lucra împreună cu preotul, pentru că şi el face parte din comunitatea creştină, mai spune terapeutul, care recunoaşte că cere sfatul duhovnicului mult mai des decât al psihologului.

Pornind de la faptul că pentru un creştin sensul în viaţă este Dumnezeu, vă rugăm să ne spuneţi ce semnifică sensul în viaţă din punctul de vedere al unui psiholog.

Are legătură cu ceea ce defineşte traiectoria pe care poţi să o ai în viaţă, drumul care te duce către ceva, dar pentru a ajunge la destinaţie contează foarte mult cum ne alegem drumul, dacă ştim ce înseamnă acest drum şi dacă ne-am putut defini unul sau mai multe obiective în viaţă.

Este foarte important să ne supraveghem propriile gânduri, să le observăm, să le monitorizăm, pentru că identificarea gândurilor noastre chiar este importantă. Sunt foarte multe persoane care operează cu etichete mentale sau cu tipare reactive. Ele îngustează foarte mult realitatea. Gândirea prefabricată nu este o gândire creativă. Din cauza ei se pierde foarte mult din ceea ce realitatea oferă.

Şi atunci, din punctul de vedere al psihologului, sensul nostru nu este către Dumnezeu, ci spre ceea ce gândim?

Eu nu văd psihologia desprinsă de religie, deşi sunt psihologi care văd psihologia strictamente ca ştiinţă. Eu consider că toate ştiinţele, câte există în lume şi câte vor mai putea să apară, adunate, sunt sub Dumnezeu. Ele au apărut cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nu pot fi desprinse de El.

Între psihologie şi religia ortodoxă există părţi comune. De exemplu, la Taina Spovedaniei creştinul vine şi spune preotului tot ce are pe suflet. Şi în psihoterapie pacientul vine şi spune psihoterapeutului ceea ce are pe conştiinţă, lucruri din cauza cărora nu mai are linişte sau nu-şi mai regăseşte liniştea. Greşeli, vinovăţii pe care consideră că le-a făcut, aspecte ale vieţii pe care nu le poate înţelege ori propriul comportament pe care nu-l poate înţelege în multe din circumstanţe. Toate lucrurile acestea se discută la terapie, se analizează. Terapeutul, psihologul ajută, însă nu se poate suplini părintelui duhovnic.

Pentru că părintele duhovnic şi vindecă...

Sunt vindecări diferite. Ca terapeut ajuţi mult pacientul să se înţeleagă pe sine, cu mecanismele lui, cu gândirea lui, cu simţirea lui. Trebuie să ai acele iluminări în care să îţi dai seama unde ai greşit. Prima condiţie este să recunoşti că ai o problemă, că conştientizezi asta, şi după aceea să o rezolvi. Nu poţi să rezolvi ceea ce nu conştientizezi că ai.

Aşa e şi cu păcatul, dacă nu îl recunoşti, nu îl spui la spovedanie.

Da, la fel. Sunt credincioşi care au tendinţa să spună 10% din păcatele lor. Nu îşi fac lor bine în felul acesta. Această negare a păcatului, şi nu prin uitare din cauza unei boli (amnezie, Alzheimer), ci prin uitare cu bună ştiinţă, este un păcat în plus. La fel şi în psihoterapie. Dacă tu consideri că ai făcut numai lucruri bune, dar multiple probleme se ţin de tine, de fapt nu te-ai uitat corect în trecut, de fapt nu te-ai autoanalizat corect. Nu te poţi analiza cu indulgenţă, nu poţi nici aici şi nici la spovedanie să vorbeşti cu indulgenţă despre tine, trebuie să vorbeşti cu adevăr. Valoarea adevărului există şi în spoveda-nie, şi în psihoterapie. Nu poţi progresa altfel. Cu minciuna nu poţi merge înainte, baţi pasul pe loc sau chiar mergi în urmă, regresezi, nu progresezi.

Preotul şi psihologul nu sunt în opoziţie

Cred că aţi primit sfatul unui psiholog, şi cred că şi al unui duhovnic.

Sfatul duhovnicului îl primesc mult mai des, pentru că îl caut mai des.

Din experienţa dumneavoastră, care este graniţa dintre psihologie şi duhovnicie?

Sunt două compartimente diferite, care nu se află în conflict. Vorbim într-o parte de un accent pe psihic, şi în cealaltă parte de un accent pe suflet. Psihicul şi sufletul sunt două entităţi fără legătură. Ambele ne cer un efort de introspecţie. Dacă am face o operaţie de neurochirurgie unui om, nu o să găsim psihicul niciodată. Nici dacă facem o operaţie pe inimă, nu o să găsim sufletul. Deci şi psihoterapia, şi duhovnicia lucrează cu ceva invizibil, însă care este simţibil, dacă mă pot exprima astfel. Dacă nu-l vedem în momentul acesta pe Dumnezeu lângă noi, nu înseamnă că nu există.

Cum poate să-l ajute pe un creştin psihologul?

Psihologul poate lucra împreună cu preotul, pentru că şi el face parte din comunitatea creştină, sau cel puţin ar trebui. M-a ajutat Dumnezeu să am pacienţi care, chiar dacă au avut o deschidere mai mică spre religie, după mai multe şedinţe, am constatat că şi-au deschis calea mai mult spre Dumnezeu.

Un om care merge la psiholog se poate spovedi mai uşor şi mai bine decât unul care nu merge la psiholog?

Cred că un om care merge la psiholog deja şi-a depăşit o limită în a vorbi despre problemele lui, şi atunci poate reuşeşte mai uşor să ajungă la duhovnic. Pe de altă parte, şi enoriaşul care vine şi vorbeşte cu duhovicul şi-a depăşit nişte limite. Şi atunci, dacă el constată că are nişte probleme în plan psihic, va vorbi uşor despre ele şi la psiholog. De aceea spun că nu le văd în opoziţie sub nici o formă. Şi nu întâmplător v-am spus că ambele se ocupă de aspecte practic invizibile, mintea şi sufletul. Mintea şi sufletul nu sunt palpabile, dar ele sunt foarte vii. Un om nu suferă din cauza creierului mai mare sau mai mic, dar poate să aibă o depresie. Nici dacă are inima mai mică sau mare nu suferă, dar sufletul lui poate să plângă.

Psihologia nu anulează credinţa

Ce boli se pot trata doar la psiholog?

Sunt anumite derapaje în planul psihic care au neapărat nevoie de intervenţia psihoterapeutului. Adică anumite depresii foarte puternice unde este nevoie şi de psihoterapie, dar şi de medicaţie, care este prescrisă tot pentru ajutorul omului. Însă ea nu anulează credinţa. Medicamentele toate sunt făcute să uşureze, să simplifice, să reducă partea de boală, pentru ca persoana să ajungă mai repede la sănătate. Deci nu orice se poate substitui oricând şi oricum, dar credinţa trebuie să-l însoţească pe om permanent.

Aşadar, rolul psihologului este esenţial?

Da. De asemenea, şi rolul părintelui duhovnic, şi relaţia calitativ bună pe care enoriaşul trebuie să o aibă cu el sunt foarte importante.

Sursă: ziarul Lumina