Programul în viaţă, condiţia sporirii duhovniceşti / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească

de Alexandru Tudor, Ziarul Lumina

 

Deşi trăim într-o lume care de multe ori ne face să plecăm capul a resemnare şi dezgust, trebuie, în calitate de creştini, să îndrăznim şi să învingem, după îndemnul lui Hristos, tot ceea ce ne barează drumul către Împărăţie. Părinţii Bisericii, cei din vechime sau cei de astăzi, ne amintesc că avem un Tată iubitor, Care ne îndeamnă să păşim spre El, Care ne va ieşi în întâmpinare. Nouă nu ne rămâne decât să punem rânduială în viaţa noastră şi să oţelim voinţa ce ne mişcă spre mântuire.

Dacă ar fi să întrebăm în jurul nostru, probabil că majoritatea celor interogaţi ar spune că viaţa, în general, e mai curând grea decât uşoară. De altfel, nu degeaba vorbesc Părinţii Bisericii de "valurile vieţii", despre lumea aceasta ca despre o "vale a plângerii" şi de faptul că tindem cu toţii spre "limanul mântuirii". Aşa stând lucrurile, de multe ori ne plângem de cele ce compun existenţa noastră şi nu de puţine ori, conştient sau nu, încercăm să găsim ţapi ispăşitori: fie părinţi care nu ne-au fi sprijinit cum trebuie, fie prieteni care ne-au trădat încrederea, fie chiar şi Dumnezeu, pentru că ne-a adus într-o astfel de lume. În felul acesta, odată ajunşi aici cu gândirea, trăim descurajarea în faţa vieţii, deznădejdea, cu toată pleiada ei de stări... şi suntem vii, dar parcă nu trăim, iar din păcate unii ajung să-şi ia şi zilele. Nu e uşor să te descurci cu povara unor asemenea gânduri şi, chiar la auzul expunerii lor, un oftat tot îşi face apariţia. Cert este că, dincolo de simţăminte şi de gânduri, cel mai rău lucru este descurajarea însăşi, această dispoziţie a sufletului care secătuieşte tăria oricărei forţe sau puteri spirituale.

Descurajând, ne depărtăm de Dumnezeu

Orice pom se cunoaşte după roade, în consecinţă, e clar că rodul deznădejdii nu creşte în pomul cel bun. De fapt nu sunt lucruri necunoscute acestea, dar iată câteva cuvinte ale părintelui Arsenie Papacioc care ne fac să realizăm că la aşa ceva nu prea am dat atenţie: "Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândeşte ca, indirect, să poată despărţi pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi dacă reuşeşte nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă omului o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat, şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu; şi, iată, acesta e scopul atins de vrăjmaşul".

Poate că ne-am îngăduit nouă înşine, până acum, să zacem în descurajare şi să nu acţionăm în nici un fel, dar, auzind cuvintele de mai sus, te cam cuprinde teama şi îţi pui semne de întrebare. Dacă păcatul cel mai mic nu-i chiar aşa de mic, cum rămâne cu deznădejdea şi delăsarea ce o însoţeşte, care, după spusa amintită a părintelui Arsenie, reprezintă încununarea tuturor relelor? Înseamnă că nu e puţin lucru să cazi în deprimare şi nepăsare. Nu e de stat aşa. Nu ne putem permite descurajarea, căci e diabolică, e, până la urmă, neomenească şi, oricând o simţim înfiripându-se în inima noastră, e spre folosul nostru să o aruncăm cu îndârjire ca ceva ce nu e de-al nostru. Să-i spunem: "Eşti falsă şi otrăvită! Nu te vreau în viaţa mea! Nu mă păcăleşti".

Vorbind despre akedie, acea stare de spirit ce îmbină într-un mod nefast descurajarea cu nepăsarea, neglijenţa şi dezgustul faţă de toate, Cuviosul Iosif Isihastul, cunoscut şi simplu ca Gheron Iosif, afirmă cu tărie că este mai păgubitoare decât chiar colosul patimilor: mândria. "Slava deşartă prăpădeşte vistieriile ascunse, în timp ce akedia nu te lasă nici măcar să le aduni. Akedia seamănă cu seceta, din pricina căreia nu încolţeşte nimic. Slava deşartă îi vatămă pe cei ce au rod, pe cei ce au sporit, în timp ce akedia îi păgubeşte pe toţi, pentru că şi pe cei ce vor să pornească îi împiedică, şi pe cei sporiţi îi opreşte, şi pe cei neştiutori nu-i lasă să înveţe, şi pe cei înşelaţi îi împiedică să se întoarcă, şi pe cei căzuţi nu îi lasă să se ridice, şi, în general, pentru toţi cei pe care îi robeşte, akedia este distrugătoare. (...) Există desigur şi alte pricini ale căderii nevoitorului, deoarece şi slava deşartă îi aduce mari distrugeri, dar în comparaţie cu hoiturile neglijenţei, acestea sunt mult mai puţine. Neglijenţa distruge, de obicei, rădăcinile şi principiile".

Motivul pentru care descurajarea, akedia, neglijenţa, sau oricum am numi-o, atacă principiile însele este pentru că are ca punct de pornire puţina credinţă în Dumnezeu, puţina încredere în cuvintele Lui Care ne-a îndemnat să îndrăznim, fiindcă El a biruit lumea (Ioan 16, 33) şi este cu noi până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20). Spune tot Iosif Isihastul: "Numai sufletul viteaz, ce are ca temelie credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, răstoarnă această uneltire". De asemenea, motivul pentru care bărbăţia este considerată virtute e pentru că are ca bază o apropiere strânsă de Dumnezeu fundamentată pe credinţa în El, iar noi am văzut, de la părintele Arsenie, că tocmai împotriva acestei apropieri complotează demonii. "Numai cu bărbăţie şi cu hotărâre poate fi înfruntat diavolul care răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită, iar nu numai să vatăme". Înţelegem, astfel, cum poate credinţa să ne fie pavăză (Efeseni 6, 16).

Perseverenţa oferă posibilitatea educării obişnuinţei celei bune

Nici aici Părinţii nu ne lasă singuri, pentru că, din experienţa lor şi a altora, şi-au dat seama că şi voinţa trebuie îngrijită pentru a ne putea fi de folos, după cum a lăsat-o Dumnezeu. Sunt lucruri care o slăbesc şi altele care o sprijină, iar Gheron Iosif mărturiseşte cu tărie că nimic nu lasă voinţa să se ofilească precum neglijenţa, neorânduiala şi nimic nu o întăreşte mai mult decât un program de viaţă chibzuit. "Începutul dobândirii caracterului şi a personalităţii se află în stăruinţa de a urma un mod de viaţă programat şi sistematizat. Prin respectarea statornică a unui program, omul dobândeşte hotărâre şi bărbăţie, lucru foarte important şi absolut necesar în viaţa noastră, mai ales pentru că nevoinţa noastră este luptă. Nici un alt factor omenesc nu întăreşte atât reuşita noastră ca hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi programul bine rânduit."

Este de subliniat folosirea de către Părintele Iosif Isihastul a noţiunilor de "caracter" şi "personalitate" atunci când vorbeşte de probleme duhovniceşti, fiindcă multă lume percepe creştinismul, mai ales Ortodoxia, ca fiind pentru oamenii slabi, lipsiţi de caracter, însă cert este că singurul om cu adevărat puternic şi nobil este sfântul, cel care a dat formă în sine rânduielii "bune foarte" lăsate de Dumnezeu. 

Ceea ce aduce un mod de viaţă programat în mod conştient şi liber, nu impus din afară, este exersarea tocmai a acelei perseverenţe de care aminteam, perseverenţă ce oferă posibilitatea educării unor noi obişnuinţe, bune. Voinţa trebuie fortificată în mod sistematic, deoarece, dacă nu e utilizată, îşi pierde din tărie, după cum o grupă de muşchi nefolosită ajunge să se atrofieze, iar pusă la treabă, se întăreşte. De asemenea, cel care urmează o rânduială în viaţă este cu adevărat liber, pentru că alege el însuşi un mod de a trăi, prin propria voinţă conştientă, nu îi este impus din afară sau chiar dinăuntru prin impulsuri ale subconştientului.

Despre Gheron Iosif ucenicii săi mărturisesc următoarele: "credea cu tărie că nu era întâmplător devotamentul său faţă de programul isihast, ci că era o menire dumnezeiască". De altfel, e ştiut că Dumnezeu nu e al neorânduielii. Avem chiar un exemplu concludent în care Domnul, printr-un înger al Său, ne-a învăţat leacul deprimării. E vorba despre o întâmplare, istorisită în Pateric, din viaţa Sfântului Antonie cel Mare, care, în ciuda măreţiei lui duhovniceşti, nu a scăpat de ispita akediei: "Sfântul Avva Antonie, şezând odată în deşert, a fost cuprins de akedie şi de o mare întunecare de gânduri. Şi zicea către Dumnezeu: "Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile. Ce voi face în necazul meu? Cum mă voi mântui?" Şi, sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut pe cineva ca pe sine şezând şi lucrând, apoi sculându-se de la lucru şi rugându-se, apoi iarăşi şezând şi împletind funia, apoi iarăşi sculându-se la rugăciune. Acesta era un înger al Domnului trimis spre îndreptarea şi încredinţarea lui Antonie. Şi a auzit pe înger zicând: Fă aşa şi te vei mântui!. Iar el, auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală; şi făcând aşa se mântuia".

Ce putem concluziona din experienţa amintită a Sfântului Antonie e, în primul rând, că Dumnezeu l-a învăţat să nu trăiască la întâmplare, după cum are sau nu are chef, ci să aibă o rânduială, un program. În al doilea rând, programul e format din muncă şi rugăciune; muncă, deoarece omul e viu şi nu e în firea lui să stea, ci să fie activ, fiecare după vocaţia şi ştiinţa lui, şi rugăciune, pentru că Dumnezeu e viaţa, "Vistierul tuturor bunătăţilor" şi de la el ne luăm puterea, vioiciunea şi adevărata comuniune. Fiinţa umană este ontologic comunională, iar cel care se lasă ispitit de avântul nesăbuit de a munci, de a produce pentru sine, e firesc să se îndrepte spre anormal şi să cadă în deznădejde, căci numai persoana satură cu adevărat, nu lucrul.

Tot Avva Iosif Isihastul învaţă că "programul în viaţă este condiţia cea mai importantă a sporirii duhovniceşti. Acesta este şi scopul legilor şi al poruncilor ce au fost date din vechime în vederea bunei petreceri omeneşti, fie de Dumnezeu, fie de oameni. Zdruncinarea integrităţii caracterului omului, după căderea protopărinţilor, cerea crearea unei legi pentru a echilibra puterile sufleteşti şi trupeşti care se slăbănogiseră. Dar când, oare, nu sunt de trebuinţă legea şi poruncile şi rânduielile? Răspuns: când omul îşi va redobândi personalitatea prin dumnezeiescul Har şi acest trup stricăcios se îmbracă în nemurire (I Cor. 15, 54)". Prin urmare, din pricina caracterului nestatornic al firii umane afectate de păcat, o rânduială de viaţă e trebuitoare nu doar începătorilor, ci şi celor avansaţi în viaţa duhovnicească. De altfel, mai ales pe culmile virtuţii e mai periculoasă căderea şi e nevoie de o hotărâre mai fermă, căci, am văzut, diavolul nu iartă pe nimeni.

"Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge!"

Viaţa nu e joacă, deşi noi, în inconştienţa noastră, o tratăm ca şi cum ar fi o ciornă care cândva, poate, va fi transcrisă pe "curat" şi tocmai de aceea avem nevoie de multă bărbăţie, de multă determinare şi curaj. Omul nu a fost făcut ca să se ofilească în descurajare, iar Dumnezeul nostru, Dumnezeu Cel viu, dovedit prin El Însuşi şi prin sfinţii Lui, nu e fitecine şi nu minte când spune că este cu noi şi ne iubeşte şi ne întăreşte. E adevărat că nu e uşor, când zaci zdrobit de deznădejde, să îţi spui cuvintele acestea şi să le şi crezi, dar e bine să ne aducem aminte de a cerceta gândurile noastre ale cui roade sunt şi de a nu crede minciuna dracilor care ne spun că noi suntem slabi şi că Dumnezeu nici nu ne bagă în seamă. Lui nu îi trebuie mult de la noi ca să aibă motiv să ne iasă în întâmpinare. "Avem marele avantaj că suntem foarte iubiţi de Dumnezeu, iubiţi dincolo de închipuirea omenească şi îngerească. Deci nu ne va lăsa... Dar să ne găsească Dumnezeu în mişcare. Să ne găsească pe poziţie; ne ajută, ne ţine de mână să ajungem la "Ierusalim". Dacă nu eşti pe şoseaua care duce la Ierusalim, nu te mai ţine de mână, că eşti pe un drum lăturalnic. Dacă eşti în mişcare, Dumnezeu te ajută. Pentru că nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge! Deci nu doar să zici că vrei să faci cutare lucru, ci să mişti să-l faci şi atunci te ajută harul: când ai început să păşeşti! Te-ai oprit, s-a oprit şi harul. Dai voinţă, iei putere! Dar dacă dai voinţă la fiecare pas, viaţa ta e o curgere continuă, pentru că e o curgere continuă de har".

Auzind cele de mai sus, parcă îţi vine să râzi de bucurie şi să zici: Ce Tată iubitor avem! Nu trebuie decât să îţi faci curaj, să vrei şi să păşeşti într-acolo. Nici măcar "să mergi" nu zice, ci "să păşeşti", oricât de mici şi temători ar fi paşii, iar Dumnezeu nu va întârzia, dacă eşti cu inima deschisă şi smerită. E adevărat, după cum ar spune unii, că nici voinţa nu-i uşor de găsit când eşti clătinat de atât timp de deprimare. Când ai fost fricos şi deznădăjduit toată viaţa, te dezlipeşti cu greu de vechiul tu, dar să nu uiţi să te strădui cât de puţin şi să nu te dai bătut. 

Pericolul neorânduielii

Gheron Iosif era foarte atent să îi ţină treji pe ucenicii săi, să-i ţină "în priză", pentru că, aşa cum afirmă şi părintele Arsenie Papacioc, nimic nu urăşte diavolul mai mult decât omul treaz, omul viu. Viaţa duhovnicească cere multă dăruire şi seriozitate, de aceea Cuviosul Iosif îşi îndemna o uceniţă: "Ascultă, fiica mea; dă ascultare cuvintelor mele. Să mergi cu multă seriozitate". Din nou părintele Arsenie ne spune: "Dacă aţi fi simţit gheara diavolului pe spinarea voastră, n-aţi mai fi amânat pocăinţa!"

Această seriozitate cu care trebuie tratată viaţa noastră i-a făcut pe părinţi să fie atenţi chiar şi la cele mai mici detalii, aparent fără legătură cu problemele sufleteşti şi să ţină o rânduială în toate. Povestea Gheron Iosif despre un călugăr îmbunătăţit pe nume Teofilact, pe care l-a cunoscut în Muntele Athos, că ţinea cu străşnicie la respectarea programului de viaţă şi a ordinii. Se pare că ar fi spus unui frate ce dorea să se nevoiască alături de el: "Ascultă, fiule, dacă vei rămâne cu mine, vreau ca în viaţa ta să ai o rânduială şi un program, pentru că fără acestea nu te faci călugăr. Priveşte în jur lucrurile noastre, aşa cum ţi le spun: acolo este urciorul nostru, alături ceaşca, acolo sunt lighenele, dincolo posmagii şi celelalte, precum le vezi. Vreau să le găsesc totdeauna acolo. Dacă din întâmplare faci vreo greşeală, prima dată îţi voi aduce aminte de locul exact al lucrului, dar nu voi suferi a doua oară. Dacă continui pentru a treia oară neorânduiala, te voi ruga să-ţi iei lucrurile tale şi să pleci, ca măcar pe mine să nu mă tulburi, dacă tu nu vrei să te foloseşti".

Nouă, celor mai lumeşti, trebuie să recunoaştem că ni se pare puţin exagerată poziţia bătrânului Teofilact, dar ceea ce nu luăm în considerare este că nici un detaliu nu este de neluat în seamă când vine vorba despre mântuire. Cei ca Antonie, Gheron Iosif sau Teofilact ştiau valoarea sufletului, gravitatea păcatului şi pericolul neorânduielii, de aceea nu voiau să aibă atingere cu acestea două din urmă.

În lumea contemporană nu mai realizăm importanţa faptului de a fi treji, de a privi lucrurile în faţă şi de a ne ordona traiul astfel încât noi să fim stăpânii noştri. De aceea ne şi descurajăm aşa uşor. Soluţia nu e să evadezi într-o lume de carton. Diavolul abia aşteaptă să ne buimăcească în iureşul vieţii agitate pe care o ducem, a vieţii dezordonate pe care ne-o îngăduim. Până la urmă, viaţa e frumoasă ori urâtă, în funcţie de cum ne raportăm la ea.

Sfântul Siluan Athonitul: „Nenorocirea sufletească ne vine de la mândrie” / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească

Multă vreme n-am ştiut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Şi am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insufla mândrie, iar Domnul învaţă blândeţea, smerenia şi iubirea, prin care sufletul afla odihna.

În lupta noastră trebuie să fim curajoşi. Domnul a zis Prorocului Ieremia: "Du-te, vesteşte şi fii curajos, iar Eu îţi voi porunci" (cf. Ir 1, 17). Domnul iubeşte sufletul curajos şi înţelept, iar dacă în noi nu este nici una, nici alta, trebuie să le cerem de la Domnul şi să ascultăm de duhovnici: în ei viază harul Duhului Sfânt. Îndeosebi omul a cărui minte e stricată de lucrarea demonilor nu trebuie să se încreadă în sine însuşi şi în ei, ci să asculte de duhovnic.

Nenorocirea sufletească ne vine de la mândrie, iar cea trupească este adeseori îngăduită de Dumnezeu după iubirea Lui pentru noi, cum a fost cu mult-încercatul Iov. A recunoaşte în tine însuţi mândria e lucru foarte chinuitor. Dar iată semnele ei: dacă te năpădesc vrăjmaşii (demonii) sau te chinuie gândurile rele, aceasta înseamnă că în tine nu e smerenie, şi de aceea, chiar dacă n-ai înţeles mândria ta, smereşte-te.

(fragment din Cuviosul Siluan Athonitul: Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, editura Deisis, 2001)

Arhim. Arsenie PAPACIOC: „Să rămână într-o continuă nădejde şi linişte sufletească“ / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească

Unii începători şi chiar vârstnici îşi pierd repede elanul, bărbăţia, râvna duhovnicească în lupta cu ispitele. Pentru ce pătimesc această ispită şi cum pot dobândi din nou râvnă, bărbăţie, încredere?

Viaţa duhovnicească se observă şi la sfinţi că este în zig-zag. Urcă şi coboară, dar de cele mai multe ori nu-i mare primejdie, că prin coborâş harul lucrează mai încetinel şi oamenii se smeresc. Părerea de rău şi smerenia sunt nemăsurat mai mari decât isprăvile elanului nevoinţelor. Cum spune prea frumos Apostolul Pavel: Când sunt slab, atunci sunt tare, recunoscând prin aceasta că lucrează harul mai mult în cei smeriţi, că smerenia în neputinţă este mai sigură, lucrătoare. M-am folosit de sfatul unor Sfinţi Părinţi care spun că nu este bine să doreşti daruri mari, ci să te mulţumeşti cu daruri mici, că este necuviincios să-ţi zădăreşti fiinţa ta duhovnicească, comportându-te ca un om plin de mândrie şi grozăvindu-te. Psalmul 130 spune: „Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine“ (Psalm 130, 1). 

Dar nu trebuie să fim nici nepăsători, fără de lucrare şi interes, ca şi cum am sta într-un tron închipuit, aşteptând, cum se zice, „vocaţia“, harul de-a gata. Lucrul care ţi-ar aduce o mare nădejde şi un echilibru liniştitor este o stare de trezvie fără echivoc, o permanentă luare-aminte de sine. Atunci nu te-ai certa sau te-ai cerceta pretenţios cu harurile lui Dumnezeu.

Pe cei ce-şi pierd repede elanul, dar sunt de bună credinţă şi ştiu că fără harul lui Dumnezeu nu se poate face nimic şi totuşi se consideră părăsiţi, îi încurajăm să rămână într-o continuă nădejde şi linişte sufletească, recunoscându-şi neputinţele, smerindu-se adevărat cu inima.

Unii ca aceştia vor vedea curând iubirea de oameni a lui Dumnezeu. „Că cine se lasă întreg în mâna lui Dumnezeu, Care este de toate întru toate, nu-i moare nimic, nu-i piere nimic, ci toate îi trăiesc, toate îi slujesc.“ (arhim. Arsenie PAPACIOC, Convorbiri duhovniceşti, II)

Învaţături pentru vremurile noastre de la Părintele Dionisie de la Colciu / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească

Cum putem ţine paza minţii, mai ales în oraş, unde suntem agresaţi de tot felul de lucruri rele?

Părintele Dionisie: Trebuie luptă, trebuie osteneală. Ştii prea bine, ca şi creştin, lucrurile care te vatămă, nu-i aşa? Ei, să te osârduieşti să nu le faci. Ştii foarte bine şi faptele care te pot ajuta, faptele bune. Fă-le şi te mântuieşti cu ele. De aceea, să te consideri ca şi cum ai fi într-un război, ca şi cum ai fi un soldat care te lupţi şi în dreapta şi în stânga să-l omori pe duşmanul tău, să nu-l laşi să dea înainte. Aşa şi noi, creştinii, să ne luptăm cu patimile care ne vatămă, cu vrăjmaşul sufletelor, şi să ne osârduim să facem faptele cele bune. Şi chiar dacă ne osârduim, omul e totdeauna neputincios, nu şi-ar putea împlini dorinţa, dar este Dumnezeu care ne ajută. Dumnezeu, dacă vede că aplecarea inimii tale nu-i falsă, atuncea ţi-ajută neapărat, e cu neputinţă să nu-ţi ajute. De multe ori întârzie să ne ajute ca să vadă hotărârea ta, osârdia ta. Dar dacă ne osârduim cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînţeles, Dumnezeu ajută. (1996)

Nişte mireni, patroni, vor să le daţi câteva sfaturi. Cum să petreacă dânşii o viaţă duhovnicească când întâmpină multe probleme, au responsabilitate, oameni sub ascultare?

Părintele Dionisie: Vedeţi, ne-o binecuvântat Dumnezeu şi ne-am născut creştini. Dacă ne-am născut creştini, să nu ne depărtăm sub nici un motiv de sfaturile Bisericii. Biserica niciodată n-are greşeală, sub nici un motiv. Să ascultăm ceea ce ne spune Biserica şi atunci nu putem călca cuvintele Domnului.

Dar dacă ne depărtăm de sfaturile Bisericii, atunci e primejdie, că omul câteodată vrea, câteodată nu vrea, şi alunecă, şi cade în fărădelegi, cade în necaz. Noi însă, cât putem, să respectăm cu sfinţenie sfaturile Bisericii ş-atunci, fie că suntem călugări, fie că suntem mireni sau în orice scaun înalt bisericesc sau mirenesc, putem să ne purtam în aşa fel ca toţi să ne iubească. În primul rând, conducătorii să-i iubească pe subalternii lor şi-atunci toate sunt după Dumnezeu. (2002)

Cum se poate duce o viaţă de sfinţenie în lume, unde sunt ispite la tot pasul? În lume e mult mai multă ispită, să zicem a văzului, a auzului. Ştim că în mănăstire ispitele sunt mai mari ca în lume, dar mă refer la ispitele acestea grosolane care sunt în lume. Cum putem să le depăşim?

Părintele Dionisie: Eee!… Cu îndelungă răbdare, cu hotărâre duhovnicească în sufletul tău. Să-ţi zici aşa: „Eu ştiu ce este păcatul. De ce să mă uit cu poftă la fata aceea că-i aşa frumoasă, şi pe urmă să mă rănesc cu inima?”. Vezi că Sfânta Scriptură spune: „Când te-ai uitat cu patimă la parte femeiască, iată că ai preacurvit în inima ta cu ea.” De aceea, trebuie să ne osârduim să avem o bărbăţie duhovnicească în sufletul nostru. Să zicem aşa: „Frumoasă mai e fata aceea, dar e zidirea lui Dumnezeu. Dacă ea e aşa frumoasă, dar îngerii lui Dumnezeu cum or fi?” S-o admiri că-i frumoasă, dar fără patimă, că e zidirea lui Dumnezeu.

Dacă aici, pe lumea asta, omul este aşa, vai de capul lui cum este, şi are aşa frumuseţe, dar îngerii lui Dumnezeu? Să-ţi îndrepţi ideea şi mintea la îngerii lui Dumnezeu şi la frumuseţile pe care le are Dumnezeu în ceruri şi atunci nu pătimeşti. Dar trebuie, cum am zis, o bărbăţie duhovnicească, şi Dumnezeu ajută. În orice secundă şi în orice minut să spui „Doamne ajută!”, şi tot în momentul acela El ţi-ajută, că Dumnezeu nu-i departe, e pretutindenea şi veşnic. (2002)

Sursă: Familia ortodoxă

Părintele Arsenie Boca: Lupta mântuirii - Fii destoinic, ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme baţi război / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească

Calea mântuirii ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce ştim că de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem şi lăsăm lumea. Fericit cine se-ntoarce...

Duşmanii

Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.

Ruşinea de a fi bun

Prin "lume" se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17, 9). E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai da îndărăt cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. "Lumea" e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: "Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl." (1 Ioan2, 15-16)

Plăcerea se plăteşte cu durere

Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelile mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere. (…)

Căci multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă

    spre îndrumarea noastră,

    sau spre stingerea păcatelor trecute,

    sau spre îndreptarea neatenţiei prezente,

    sau spre ocolirea păcatelor viitoare.

Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit - mai ales dacă e conştient de păcatul său - nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela, fie prin altul, el a avut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti...

Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel, arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta.

Arma iertării întoarce răul spre bine

Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.

Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate.

Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă, ci se smereşte, aducându-ne aminte greşelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmaşul nu poate nimic.

Deci, făcând aşa, ori de câte ori întâmplarea o cere - dar şi când n-o cere - ajutat de Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a potrivnicului pe care ţi-o ridică în cale prin fraţii tăi din lume, care sunt mai slabi de înger (1 Tesaloniceni 5, 14).

Răbdarea răului nu este o slăbiciune

Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă - dacă luptă după lege, iar legea este dragostea - poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul potrivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi ai lui Dumnezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme baţi război, Cine îţi ajută, - ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. De aceea au zis Pă-rinţii, că pricina mântuirii este aproapele.

Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostaşii împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânia morţii. Mântuirea e cununa acestei biruinţe. Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

Părintele Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei

Apostolat în Ţara Făgăraşuluinr. 36 - ianuarie 2010

A începe din nou – aceasta este legea vieţii duhovniceşti / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească

 

foto: Adam Falkowski (Orthphoto)

Fiecare zi trebuie să o socotim prima zi din viaţă trăită în frica de Dumnezeu, uitănd toate cele din urmă, în afara păcatelor, pentru care întotdeauna trebuie să ne căim.

Să aveţi totdeauna în suflet pomenirea lui Dumnezeu şi pomenirea morţii... Păstraţi duhul căinţei, inima înfrântă şi smerită...Fiţi ascultători, iubiţi tăcerea...Nu vă petreceţi timpul în zadar.

Lupta duhovnicească...Lupta care duce la a trăi întotdeauna în pace adâncă şi cu Dumnezeu, şi cu oamenii, şi cu noi înşine.

În fiecare neputinţă sufletească trebuie să vă îndreptaţi imediat cu rugăciune către Domnul, cerându-I să vă vindece. Apoi întrebuinţând şi mijloacele care depind de voi şi propriile eforturi, aşteptaţi ajutorul de sus şi Domnul vă va trimite ajutor la timp şi vă va vindeca.

Rodul final al rugăciunii este formarea sentimentului faţă de Dumnezeu, care este nedespărţit de rugăciunea neîncetată sau este totuna cu ea. Aici se află legătura vie cu Dumnezeu – ţelul vieţii duhovniceşti.

În afară de neîndurarea faţă se sine, cei mai puternici stimulenţi duhovniceşti sunt şederea cu atenţie în prezenţa lui Dumnezeu şi aşteptarea neîncetată a morţii.

A începe din nou – aceasta este legea vieţii duhovniceşti. Fiecare zi trebuie să o socotim prima zi din viaţă trăită în frica de Dumnezeu, uitănd toate cele din urmă, în afara păcatelor, pentru care întotdeauna trebuie să ne căim.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte – viaţa duhovnicească, Editura Egumeniţa, p.249)

Sfântul Ioan din Kronştad / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească

Maica Taisia: Faptul că am fost într-o legătură spirituală cu regretatul părinte Ioan din Kronştad, a cărui amintire este nemuritoare, a fost o mare bucurie pentru mine. Am avut multe dialoguri cu el. L-am consultat in legătură cu experienţele duhovniceşti pe care le-am trăit in viaţa monahală. Cu cugetul plin de răspunsurile încărcate de bunătate ale părintelui, mă retrăgeam seara in chilia mea pentru a consemna ceea ce-mi spusese. Străduindu-mă să nu omit nici unui din cuvintele sale. Aceste însemnări constituie o adevărată carte.

Spre sfârşitul vieții părintelui Ioan (nu-mi amintesc exact data) i-am vorbit despre însemnările mele, iar el şi-a exprimat dorința de a le citi. Le-a găsit potrivite. A mai făcut totuşi, cu propria-i mână câteva corectãri si adăugiri, apoi mi-a spus: „Faptul că ai notat cuvintele mele. Este un lucru bun. Sfântul Apostol spunea: „Vă laud, fraţilor că in toate lucrurile vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat “(I Corinteni 11, 2). Ceea ce înseamnă că sămânţa a crescut pe pământ fertil şi că vor putea fi hrăniţi şi alţii cu roadele pe care le va da.”

Iată deci aceste însemnări care încep cu anul 1891, an in care părintele Ioan a întreprins prima sa călătorie la Sura, in regiunea sa natală, sat în care intenţiona să construiască o biserică parohială din piatră. Când s-a întors de la Sura. Dupã ce navigase pe Şeksna până la Ritinsk, părintele Ioan a fost aşteptat la Şerepoveţ de M. L. care îl invitase şi ii pusese la dispoziţie un vapor. In ajunul acelei zile, 17 iulie, mă dusesem la Şerepoveţ pentru a rezolva nişte probleme ale mănăstirii, neştiind nimic despre aşteptată vizită a părintelui Ioan. Am aflat de venirea sa in cursul serii.

A doua zi. Descoperind că ieşise deja si că fusese găzduit de conducătorul parohiei, un om de afaceri pe nume A. Krokin, m-am dus la el, croindu-mi drum prin mulţimea adunatã deja. L-am implorat pe părintele Ioan să facă o vizită la mănăstirea noastră, situată pe malul răului Şeksna. Părintele Ioan şi-a cerut scuze explicându-mi că nu putea lăsa să aştepte vaporul care trebuia să-l ia. Apoi adăugă: „Dacă doriţi să discutăm, de ce nu vă îmbarcaţi împreună cu mine? În felul acesta vom putea discuta”. Şi astfel am plecat. După ce în prealabil obţinusem acordul proprietarului vasului, l-am rugat din nou pe părintele Ioan să primească invitaţia de a veni la mănăstirea noastră. Atunci acceptă. Vasul se opri la cheiul mãnăstirii numită Borki. Debarcarăm şi o trăsură cu cai ne duse la mănăstire. Atunci, întorcându-se spre mine, părintele rosti aceste cuvinte:

Părintele Ioan: De ce ai insistat atât de mult să vin la mănăstirea ta? Am făcut cunoştinţă si am discutat îndelung. Nu era suficient?

Maica Taisia: Batiușca (apelativ obişnuit si afectuos dat preoţilor – dragă părinte) dacă ţi-am cerut să vii, am făcut-o pentru că am avut marea şansă de a sta de vorbă cu tine şi de a te vedea cu proprii mei ochi. As vrea să pot împărtăşi bucuria pe care am primit-o si cu măicuţele mele. Dacă n-aş fi tăcut tot ce mi-a stat in putinţă pentru a te convinge, as fi avut conştiinţa încărcată; dacă totuşi ai fi refuzat, după ce eu aş fi făcut tot posibilul. Atunci mi-ar fi fost teamă să mă înfăţişez înaintea lui Dumnezeu.

Părintele Ioan: Aşa deci! Iată de ce mergem la mănăstire. Pe drum am reluat discuţia.

Maica Taisia: Batiușca, as vrea să-mi deschid pe deplin sufletul în fata ta. Am dorit să fac acest lucru dintotdeauna. Pentru ca tu să mă poţi privi din afară si să mă sfătuieşti de ce am nevoie. Iată unde as vrea să ajung prin discuţia cu tine. De cele mai multe ori nu ne cunoaştem pe noi înşine; ne tratăm problemele cu indulgentă. Dar văd că ai har. Tu vezi cu ajutorul Duhului Sfânt care sălăşluieşte în tine.

Părintele Ioan: Preoţii primesc un har special care le permite să conducă spre mântuire sufletele care se încred în ei. Acest har special ne ajută să cunoaştem ceea ce este necesar să cunoaştem.

Maica Taisia: Adevărat, Batiuşca, dar nu toţi preoţii primesc harul în aceeaşi măsură. Cred că i se dă fiecăruia atâta cât poate să primească. Ai fost înzestrat in mod special cu Duhul Sfânt si prin El vorbeşti oamenilor. Iată ce am observat la tine de multă vreme.

Părintele Ioan: Dacă poţi descoperi spiritualitatea care emană dintr-o persoană si o poţi şi înţelege, atunci credinţa devine de necontestat. Vrăjmaşul este cel care ne tulbură sufletul cu îndoiala şi cu neîncrederea. Pentru a ne răpi liniştea.

Maica Taisia: Batiușca, ai şansa să vezi mulţi oameni, să le asculţi cererile, păcatele, întrebările şi tot ce vor să-ți mărturisească.

Părintele Ioan: Da, draga mea, trebuie să ascult spovedaniile unui mare număr de persoane. (Atunci Batiuşca îşi făcu semnul crucii de mai multe ori).

Maica Taisia: E greu să faci acest lucru, Batiușca?

Părintele Ioan: Nu e uşor, dar să faci asta înseamnă să urmezi exact ce spune porunca: „Noi cei care suntem mai tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi “(Romani 15, 1). Lată o porunca ce nu este uşor de urmat şi care se adresează mai ales preoţilor.

Maica Taisia: Ţi se întâmplă să întâlnești suflete sfinte, perfecte?

Părintele Ioan: Perfecţiunea noastră e acolo sus (arătând spre cer) şi unul singur este sfânt si acela este Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.

Maica Taisia: Batiuşca. Atâta vreme cât un om este trup, nu se poate elibera nici de patimi, nici de ispite, nici de cursele vrăjmaşilor. Oriunde in lume este ameninţat.

Părintele Ioan: Bineînţeles că nu poate fi eliberat de ele si tocmai acesta este motivul pentru care trebuie să vegheze neîncetat asupra lui însuşi, cu cea mai mare atenţie. Atunci când un om este supus ispitei, el este în cumpănă; ca si cum s-ar afla pe o balanță – încotro se va îndrepta? Vrãjmaşul îl va trage spre pierzanie, în timp ce îngerul său păzitor şi conştiinţa îl vor reţine. În aceste cazuri trebuie să se înarmeze cu teama față de ceea ce reprezintă suferinţele iadului. În astfel de situaţii este de asemenea necesar să ne rugăm cu evlavie, fiindcã noi singuri fără ajutorul lui Dumnezeu nu avem puterea să învingem ispitele.

Maica Taisia: Când un om veghează asupra lui însuşi, atunci cea mai mică greşeală, fie ea de voie sau fără de voie, care îl îndepărtează de Dumnezeu, apasă asupra sufletului sãu şi face să dispară starea de pace sufletească in care se află (vorbesc bineînţeles din experienţă). Pierderea liniştii interioare determină apariţia frământării, a neliniştii si a frustrării. Ce chinuri are atunci de îndurat sufletul şi cât îi este de greu să-şi regăsească pacea!

Părintele Ioan: Atunci când se întâmplă așa ceva, trebuie să-ţi ceri de îndată iertare în gând: „Când mă va chema ii voi răspunde” (Psalmul 91, 15). Domnul ne cunoaşte slăbiciunile. Este gata să ne ierte totul dacă ne cãim şi îi cerem iertare. Esenţialul este să nu ne împietrim inima, adică să nu ezităm să ne gândim la păcatul săvârşit şi să ne pocãim de îndată lãsându-ne în grija milostivirii lui Dumnezeu. Atunci inima nu va mai cunoaşte nici frământãri, nici ispite, căci va fi înfrântă și smerită şi Dumnezeu nu o va mai urgisi (Psalmul 50. 19).

Maica Taisia: Această pace sufletească în contactul cu Dumnezeu este restabilită graţie Sfintelor Taine, a pocăinţei şi milostivirii lui Dumnezeu: dar cum s-o poţi păzi?

Părintele Ioan: Pentru a păzi această pace sufletească care se naşte din apropierea de Dumnezeu, este obligatoriu să veghezi asupra propriei tale persoane. Cel care are o viaţă duhovnicească şi luptă pentru mântuirea sa, trebuie să vegheze neîncetat asupra sa; ceea ce înseamnă că trebuie să acorde atenţie oricărei frământări a sufletului şi a duhului său. El este în permanenţă hărţuit de vrăjmaşul care încearcă să pună stăpânire pe el; când acesta găseşte pe unde să intre, fiindcă stăpânului i-a slăbit vigilenta, atunci el se grăbeşte să-i invadeze sufletul pricinuindu-i astfel mari suferinţe.

Maica Taisia: După ce-am fost curăţiţi şi am refăcut această unire cu Dumnezeu şi când sufletul o rupe din nou, cât de greu e atunci să suporţi o astfel de încercare!

Părintele Ioan: Pe o suprafaţă albă, cea mai mică pată se observă imediat; putem spune acelaşi lucru despre suflet. Din contră, pe o suprafaţă neagră pătată. Unde totul este plin de beznă şi de murdărie, nu se observă nimic. Trebuie deci să veghem din răsputeri asupra noastră, să păstrăm veşnic viu in noi gândul la Dumnezeu şi să ne rugăm cu smerenie.

Maica Taisia: Dai. Batiușca, cât de greu îi este unui om, chiar dacă este sincer, să se zbată pentru a urma această cale; mă gândesc, spre exemplu, la cei care au responsabilitatea altor fiinţe şi care trebuie să lupte pentru a-şi menţine atenţia trează.

Părintele Ioan: Da, e greu, dar ce binefacere se dobândeşte fără încercări? Şi-apoi, dacă privim din alt punct de vedere, mântuirea nu este ea dobândită prin suferinţă? Să fie părtaş Împărăţiei Cerurilor, nu nădăjduieşte orice credincios? „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea!” (Matei 11, 12). Numai aplecându-se cu hotărâre asupra propriei persoane, numai străduindu-se in luptă. Cei mai zeloşi ajung să-şi atingă scopul. Atunci e necesară rugăciunea.

Maica Taisia: Părinte. Învaţă-mă să mă rog.

Părintele Ioan: Rugăciunea este lucrul cel mai simplu şi in acelaşi timp cel mai dificil. Un copil se poate ruga în felul lui: Când doreşte ceva, ştie să le ceară părinţilor ceea ce doreşte. In ceea ce ne priveşte, noi suntem copiii Împăratului Ceresc. De ce ar trebui să fim o altă persoană când ne adresam Tatălui nostru? Spune-i de ce ai nevoie, cum îl simţi si deschide-ţi inima in faţa Lui. „Domnul este lângă toţi cei ce-L cheamă, lângã toţi cei ce-L cheamă cu toată inima. El împlineşte dorinţele tuturor celor ce se tem de Ei “(Psalmul 145, l8-19). Vin şi-ţi spun din nou: „Îl vei descoperi” (II Samuel 19, 2). Cât de mare este milostenia lui Dumnezeu! Dar cu toate acestea. Trebuie să fii chibzuit şi prudent, să nu-ţi risipeşti duhul, să te fereşti de rătăciri, să-ţi înfrângi mândria.

Maica Taisia: Batiuşca, mi se întâmplă să mă rog cu toată fiinţa. ca şi cum m-aș afla în fata lui Dumnezeu Însuşi. E ca si cum fiinţa mea n-ar mai exista şi atunci rugãciunea mea devine tăcută şi fierbinte. Totuşi, acest lucru nu mi se întâmplă deseori; de asemenea mă feresc să intru in această stare, de teama vrăjmaşului; ar putea să mă laude peste măsură atunci când mă rog astfel, căci eu n-am experienţă şi sunt deci incapabilă să mă, apăr singură de o asemenea cursă. Aceasta este sarcina celor care cunosc o viaţă duhovnicească superioară celei ale mele. Am citit, bineînţeles, scrierile asceţilor care îi pun în gardă mai ales pe începători, cum sunt şi eu, în legătură cu practica rugăciunilor numite contemplative; decât să te angajezi în această luptă de foarte timpuriu, e mai bine să o faci cu extremă prudenţă, ca şi cum ai primi un dar de la Dumnezeu.

Părintele Ioan: Exact acelaşi lucru vreau să ţi-l spun şi eu: fii plină de înţelepciune şi de prudenţă. Asta nu înseamnă că trebuie să eviţi să te rogi cu întreaga familie. Prin această rugăciune Harul divin se revarsă asupra noastră. Trebuie să ceri neîncetat şi cu stăruinţă să primeşti acest Har. Apoi să-l păstrezi cu sfinţenie: nu trebuie să încetezi niciodată şi sub nici un motiv să-L ceri. Vrăjmaşul se teme peste măsură de aceastã rugăciune si de aceea încearcă din toate puterile să te înfricoşeze şi să te înşele. Această rugăciune aduce pacea in suflet; ea dăruieşte sufletului linişte şi calm.

Maica Taisia: De când sunt stareţă nu mă mai rog atât de mult, Batiuşca. Întreaga zi sunt epuizată de sarcinile şi de grijile cărora mã dedic trup şi suflet; când vine noaptea, mă prăbuşesc în așternut. Nici nu mă trezesc bine dimineaţa că mă aşteaptă deja urgenţele. De îndată ce deschid uşa sunt copleşită, mi-e aproape imposibil să regăsesc rugăciunea.

Părintele Ioan: „Mântuirea și rugãciunea nu constau în vorbe” (Matei 6, 7-8); ele au nevoie de o inimă curată si plină de ardoare. Esenţialul este să stăruieşti cu gândul la Dumnezeu, ceea ce înseamnă să-ţi spui mereu rugăciunea lăuntrică cu cugetul curat. Nici eu nu am timp să îndeplinesc toate rânduielile pravilei, dar oriunde mã duc, pe jos sau cu trăsura fie că stau aşezat sau întins, gândul la Dumnezeu nu mă părăseşte niciodată. „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin.” (Psalmul 15, 8). Gândul că este mereu alãturi de mine nu mã părăseşte niciodată. Şi tu trebuie să te învredniceşti să ajungi aici.

Maica Taisia: Batiuşca, îl simţi într-adevãr alături de tine?

Părintele Ioan: Da, copila mea, Îl simt foarte, foarte aproape de mine. Este veșnic cu mine, după cum spune El Însuşi: „Eu voi locui şi voi umbla in mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu “(II Corinteni 6, 16). Cum aş putea eu oare să mă comport zilnic dacă nu prin Harul lui Dumnezeu?

Maica Taisia: E adevărat Batiuşca, eşti neîncetat la strâmtoare. Te sacrifici pentru alţii până la a uita de tine însuţi.

Părintele Ioan: Ei bine, poate exagerezi putin. Ceea ce fac, fac după propriile mele puteri, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor. Am fost pregătit pentru acest lucru incă de la hirotonia mea ca preot. Preoţii, care sunt urmaşii Apostolilor, trebuie să trăiască pentru mulţime si nu pentru ei înşişi. „Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? “(Matei 5, 13).

Maica Taisia: Ştiu Batiuşca, că ai slujit ca preot multă vreme. Dar cum se face că acum, oriunde ai fi toate privirile se întorc spre tine?

Părintele Ioan: A fost o perioadă de pregãtire. Cum ar fi oare posibil să conduci lupta fără să te fi pregătit şi fără să fi acumulat experienţă?

Maica Taisia: Da, Batiuşca. Nu a fost uşor pentru tine; dar începând de atunci ți-ai dominat toate ispitele şi toate patimile. Oricine se apropie de tine se află în faţa neclintitei tale credinţe si simte Harul care sălãşluieşte în tine.

Părintele Ioan îşi face semnul crucii şi-mi spune citând: Exagerezi din nou. Mi-am dominat ispitele şi patimile? Nu sunt lipsit de patimi. „Și Harul Lui față de mine nu a fost zadarnic “(I Corinteni 15, 10), m-a întărit şi mi-a dat curaj. Suntem făcuţi doar din slăbiciuni şi păcate; capacitatea noastră de a-L sluji, vine numai de la Dumnezeu.

Maica Taisia: Batiuşca. Credinţa ta este foarte mare iar a mea foarte mică. Dă-mi puţin din credinţa ta.

Părintele Ioan zâmbi şi-mi spuse: Ia cât pofteşti, ia atâta cât poţi duce. Bunătatea Domnului este nemărginită!

Maica Taisia: Glumeşti, Batiuşca, dar mi se întâmplă deseori să şovãi. Nu în ceea ce priveşte credinţa, bineînţeles. O, nicidecum! Cred în Dumnezeu cu tărie şi fără rezerve. Aş vrea să-ţi dau un exemplu: cum aş putea spera să fiu mântuită în drumul pe care mi l-am ales? Este voia lui Dumnezeu sau propria-mi dorinţă? Şi ce să cred despre visele mele, pe care ti le-am povestit deja? Sunt o mulţime de încercări pentru care as avea nevoie de sprijin duhovnicesc, de speranţă şi de Har.

Părintele Ioan: In zadar te laşi tulburată de toate aceste lucruri. Prima datã când ti s-a arătat Dumnezeu, erai doar o copilă. Ce fel de amăgire putea fi aceea? In felul acesta te-a chemat să-L slujeşti şi ţi-a dat un legământ pentru mântuirea ta.

Maica Taisia: La sfârşitul acestei viziuni mi-a spus: „Trebuie să începi prin a trudi. Şi aşa am şi făcut, din răsputeri, dar oare îi este plăcută truda mea? Va primi El ostenelile mele, Îi sunt ele pe plac? Nu sunt sigură de acest lucru căci, înainte de toate, „alta este judecata lui Dumnezeu”.

Părintele Ioan: Cum ar putea să nu-ţi primească ostenelile de vreme ce ţi le-a răsplătit deja cu succes? Gândeşte-te numai la catedrala pe care ai construit-o într-un timp atât de scurt şi având atât de puţine mijloace. Nu ţi-a răsplãtit Dumnezeu ostenelile printr-o astfel de reuşită? Pentru mănăstirea ta şi pentru maicile pe care le conduci spre mântuire. Domnul te va răsplăti infinit mai mult, căci este drept şi bunătatea Sa este fără margini.

Maica Taisia: Dar toate acestea ţin de exterior, vin din afara sufletului, Batiuşca. Da. Am construit o catedrală cu ajutorul donaţiilor făcute de oameni care, la rândul lor le primiseră de la alţii. Toată lumea mă laudă pentru ce am făcut, dar primesc acest lucru din exterior alături de alte lucruri exterioare. Şi unde este sufletul meu in toate acestea? Ce am dobândit in toţi aceşti ani petrecuţi la mănăstire?

Părintele Ioan: Vrei să spui că n-ai dobândit nimic spre folosul sufletului tău? Acest lucru va fi judecat numai de Dumnezeu care poate să vadă in sufletele noastre. Atâta timp cât suntem pe pămât Taisia, duhul se află amestecat într-un mod foarte strâns cu lucrările din afara lui, iar suferinţele, chiar dacă sunt de natură materială. Sunt răbdate în numele lui Dumnezeu şi spre mărirea Sa. Nu este nicio îndoială că sunt acceptate de El. Catedrala a fost construită graţie donaţiilor altor persoane? Tocmai aici e esențialul. E mult mai uşor să construieşti ceva folosindu-te de proprii tăi bani decât să-ţi asumi dificila sarcină de a~i aduna. Spui că eşti lãudată pentru că ai construit această catedrală. Dar cum poţi evita acest lucru? Mai important decât orice este faptul că milioane de buze vor mări numele lui Dumnezeu in vecii vecilor. Ai construit această catedralã şi Biserica nu te va uita.

Maica Taisia: Odată cu începerea lucrărilor de construcţie, care s-au adăugat la îndatoririle şi obligaţiile mele de stareță, nu mi-a mai rămas timp pentru rugăciune, nici pentru post, nici pentru activităţile monastice.

Părintele loan: Ostenelile nu-ţi sunt trimise numai pentru sufletul tău, ci spre binele tuturor. De aceea sunt atât de mari, mult mai mari decât dacă ar fi fost doar pentru tine. In ceea ce priveşte postul, te înşeli singură. Hrana ta este simplă şi frugală. Este imposibil să ceri mai mult celor care au numeroase sarcini de îndeplinit.

Maica Taisia: Dar păcatele care se datoreazã poziţiei mele de stareță? Ce poţi să-mi spui despre ele?

Părintele Ioan: Ce se poate spune de Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Lui toate păcatele lumii? Cere-i lui Dumnezeu să-ţi dea credinţă şi speranţă. Apostolul Petru spune: „De aceea, încingeţi-vă coapsele mintii voastre, fiți treji şi puneţi-vă toată nădejdea în Harul care vã va fi adus la arătarea lui Iisus Hristos “(I Petru 1. 13).

Maica Taisia: Roagã-te pentru mine, Batiuşca, ca să-mi vină Dumnezeu în ajutor prin rugăciunile tale.

Părintele loan: Mă rog şi voi continua să mã rog. Roagă-te si tu pentru mine; rugăciunea ta este puternică.

Maica Taisia: Cât cântăreşte rugăciunea mea? Mă rog pentru tine Batiuşca, e adevărat; o fac pentru că îmi place ca să mă rog pentru tine. Eşti un părinte plin de iubire, nimeni nu doreşte să ți se întâmple vreun rău. Dar uneori mi-e ruşine şi mă tem să mă rog lui Dumnezeu pentru tine, căci cine sunt eu pe lângă tine?.

Părintele Ioan: De ce să te temi şi să-ți fie ruşine, Taisia? Nu e drept să mă lauzi astfel. Sunt cel dintâi dintre pãcãtoşi. Însuși Apostolul Pavel le cerea credincioşilor să se roage pentru el: „Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi “(I Tesaloniceni 5, 25). Şi celălalt Apostol spunea: „Rugați-vă unul pentru altul “(Iacov 5, 16). Este uşor să ne rugăm pentru cei care se roagă pentru noi.

Maica Taisia: Ţi-am scris o dată, Batiuşca, cerându-ţi să te rogi pentru vindecarea unei boli; starea mea s-a ameliorat, dar nu m-am vindecat complet.

Părintele loan: Nu te-ai vindecat complet pentru că nu era necesar. Nu încerca să eviți boala; putem fi bolnavi o perioadă de timp şi putem răbda această încercare. Totul este făcut spre binele nostru, în scopul mântuirii noastre.

(Dialoguri duhovnicești cu părinte Ioan din Kronștad – Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1994)

Sursă: http://ioandekronstadt.wordpress.com/