Şcoala de Duminică - Horia Bernea: „Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi”

Pe 14 Septembrie 1938 s-a născut, la Bucureşti, pictorul Horia Bernea (d. 2000, la Paris), ctitor al Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti şi una dintre marile conştiinţe ortodoxe contemporane.

„Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.

Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvântul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.

Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu „cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzica şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu „al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început nouă viaţa printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...

Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importantă şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.

Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Taranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene „de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi „instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl „îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.

Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţa de aprofundare lipsită de suficientă ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.

Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplină experimentului...

Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.

Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie „tare" şi articulaţie „slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerentă formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor „tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia „slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.

Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce „vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.

Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?

Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.

Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, „muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze „slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt „simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un „simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin încorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu „producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.

Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?”

(fragmente din "Câteva gânduri despre cantităţi, mentalitate şi încrucişare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Ţăranului Român, 1993)

Sursă: Creștin Ortodox

Ce se întâmplă cu femeile cărora le este refuzat avortul? 95% dintre ele sunt fericite

de Kirsten Andersen, 14 iunie 2013

Pe data de 14 iulie 2013, revista New York Times Magazine a publicat un articol cu titlul de rău augur: „Ce se întâmplă cu femeile cărora le-a fost refuzat avortul?”. Scris de Joshua Lang, un student din cadrul proiectului UC Berkeley-UCSF Joint Medical Program, articolul încearcă să răspundă la întrebare folosind rezultatele studiului Turnaway Study efectuat pe circa 200 de femei ce au dorit să avorteze, dar care au fost refuzate, în mare parte datorită stadiului prea avansat în care se afla sarcina pentru ca procedura să aibă loc în mod legal.

Studiul a fost efectuat de un grup de cercetători pro-avort care au căutat să întocmească un catalog al efectelor negative ale naşterii unui copil nedorit. În schimb, ei au descoperit că marea majoritate a femeilor care şi-au dorit să avorteze, dar nu au reuşit să o facă, erau fericite de felul în care au decurs ulterior lucrurile în viaţa lor.

Răspunsul la întrebarea din titlu se regăseşte chiar în cuvintele unuia dintre autorii studiului, Diana Greene Foster: „În jur de 5 procente dintre femei, după ce au avut copilul, încă îşi doresc să nu îl fi avut. Iar restul se adaptează situaţiei."

Iată şi răspunsul unei femei, pe nume S., căreia i-a fost refuzat avortul, fiind în a 23-a săptămână de sarcină. Ea a fost intervievată pentru articolul lui Lang, însă nu a făcut parte din studiul original: „Copilul meu e mai mult decât cel mai bun prieten al meu, mai mult decât dragostea vieţii mele...pur şi simplu, întregul meu univers."

Se pare că nu acestea erau răspunsurile la care spera dl. Lang. Drept urmare, în loc să scrie un articol corect despre rezultatele studiului, sau în loc să o creadă pe cuvânt pe S., el şi-a înţesat naraţiunea cu o serie de citate de la „experţii” pro-avort şi a subliniat „consecinţele negative” ale maternităţii, şi anume sacrificiile.

„Refuzul avortului a avut efecte negative măsurabile pentru S.", a scris Lang. „A trebuit să renunțe la locul de muncă și la apartamentul ei, iar resursele ei financiare precare au devenit şi mai precare."

„Luând în calcul câteva dintre efectele negative ale refuzului avorturilor”, adauga Lang, „studiul lui Foster ridică o întrebare incomodă: Este avortul un bine social?”

Pentru a aprecia în mod corect rezultatul unui astfel de schimbări de plan, Lang susţine că nu ar trebui întrebată femeia despre ceea ce gândeşte, ci, mai degrabă, comparat statutul ei socio-economic cu cel al femeilor care au avortat. El o citează pe Foster, autoarea studiului, care a spus: „Ar trebui să ne uităm la cele care au avortat şi să cercetăm dacă o femeie cu statut inițial similar este acum la şcoală, într-o relaţie stabilă, cu o carieră stabilă sau dacă mai târziu a avut un copil pentru care era pregătită."

Cu părere de rău Lang trebuie să admită faptul că aproape toate femeile care au născut după ce le-a fost refuzat avortul recunosc că de fapt sunt mulţumite de felul în care au decurs ulterior lucrurile, doar o mică parte a lor fiind de altă părere.

Dar, deplângând faptul că cineva ar putea stabili anumite limite ale avortului, el citează un bioetician care le acuză pe acele femei că se mint pe ele însele  și societatea.

„Unii ar putea folosi aceste date ca şi justificare pentru limitarea în continuare a avortului - femeile rareori regretă conceperea unui copil, chiar şi al unuia pe care iniţial nu-l voiau”, scrie Lang. „Dar, după cum subliniază Katie Watson, un bioetician al Facultăţii de Medicină Feinberg din cadrul Universităţii Northwestern, ne spunem anumite poveşti pentru un anumit motiv. „Din punct de vedere psihologic, este în interesul nostru să ne spunem o poveste optimistă şi să mergem mai departe”, spune ea. „În cazul femeilor care au copii funcţionează minunat dacă sunt fericite pentru că îi au, iar cele care nu îi au se vor bucura pentru oportunităţile oferite de lipsa lor.”

Lang pune la loc de cinste povestea unei femei de 38 de ani, J., care, hotărâtă să avorteze copilul ei care fusese conceput în mod neașteptat, suferă un avort nereuşit după care este nevoită să apeleze la alte trei clinici din trei state de pe Coasta de Vest până a găsit pe cineva care să termine avortul. În acel moment era gravidă de mai mult de 23 de săptămâni.

Lang scrie că după avort „J. a primit locul de muncă pentru care aplicase în ultimele şase luni, într-o fabrică, ca operator de utilaje grele, pentru un salariu de 15 dolari pe oră. Dacă ar fi născut copilul, a spus ea, nu ar fi fost în stare să obțină acel loc de muncă."

Așadar, după părerea lui Lang, lucrul cu utilaje grele într-o fabrică, pentru 15 dolari pe oră, este în mod clar ceva mai bun decât să ai un copil care ar putea deveni, conform spuselor lui S. „mai mult decât cel mai bun prieten al meu, mai mult decât dragostea vieţii mele...pur şi simplu, întregul meu univers."

Sursă: LifeSiteNews

Traducere: Flavia-Maria Hemcinschi

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com