Învățături despre bine și rău: Faptele săvârșite în numele lui Dumnezeu

Foto: Ziarul Lumina

Cel ce săvârșește fapte rele în locul faptelor bune este asemenea unui om care bagă otravă în organismul său duhovnicesc. Nimic altceva nu slăbește mai mult viața duhovnicească decât urmarea căii răului și împlinirea poftelor firii cu care am fost dăruiți. Calea aceasta duce spre greaua îmbolnăvire duhovnicească. Ea slăbește voința, împătimește mintea și pervertește inima. 

Omul acesta, continuând să trăiască trupește, moare pentru viața duhovnicească și pe bună dreptate poate fi numit un „mort viu.” Firește, Dumnezeu poate să-l învieze și pe el, prin taina pocăinței. Dumnezeu dă chip de pocăință fiecărui om și mai cu seamă fiecărui Creștin ortodox, care a primit harul înnoitor (dătător de viață nouă) al Sfintelor Taine ale Botezului și Mirungerii.

Odată primit, harul nu se mai ia de la om până la sfârșitul vieții lui, astfel încât orice păcătos poate, dacă vrea, să se folosească de harul ceresc primit în dar spre a se pocăi și a fi viu. /Iez. 18:23; 33:11/ Dacă omul alege, însă, să meargă pe calea coborâtoare a păcatului, Domnul îi dă libertatea să facă ce voiește. Și, cu toate acestea, în dragostea Sa părintească îi trimite, la felurite prilejuri din viață, îndeosebi prin boli, necazuri și nenorociri, pricină de amintire și îl cheamă la pocăință. 

Chiar și celui mai îndârjit păcătos, potrivnic Lui, Ziditorul nu îi ia harul Său. Doar la Înfricoșata Judecată îi va lipsi cu totul de harul Său pe păcătoșii ce nu s’au pocăit, poruncind slujitorilor Săi, îngerii, să îi taie înaintea Lui. /Lc. 19:27/

Într’un înțeles duhovnicesc, această tăiere, după tâlcuirea Sfântului Vasilie cel Mare, este despărțirea pentru totdeauna și luarea harului de la cei ce nu l-au folosit spre mântuirea lor. 

De aceea, pentru ca omul să nu ajungă la o astfel de moarte duhovnicească, trebuie a se păzi să nu săvârșească ceva oprit de conștiință și să nu lase ceva pe care i-l încredințează ca datorie legea lui Dumnezeu.

Sursă: Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania

Părintele Arsenie Boca: De ce avem necazuri? / Cuvinte despre bine şi rău

Sensul vieţii

Ca să trăim împreună cu Dumnezeu în viaţa veşnică (căci asta este mântuirea), trebuie să învăţăm să trăim cu El încă din viaţa aceasta. Fiul lui Dumnezeu, Împăratul, a venit tocmai ca să ne înveţe cum să facem acest lucru. Oamenii însă pricep greu:

„Împărăţia vieţii veşnice s-a propovăduit şi e deschisă; pe Împărat Îl cunoaştem şi iubirea I-o ştim; supuşii însă tare greu s-adună ca să fie una, de aceea trebuie răsunet de surle, după grosimea de ureche la care au ajuns supuşii Împărăţiei.

N-ar trebui decât să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi Îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orânduim viaţa. (…) Trebuie să ştim toţi supuşii Împărăţiei că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pământeşti spre o mare probă şi anume: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi mintea, şi înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El Îl moştenim şi viaţa veşnică; iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi cu cel rău vom petrece fără de sfârşit.(…) La această trăire a vieţii veşnice, cu începere de aici, Dumnezeu îşi cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle.”

Chemarea începe cu glasul interior al conştiinţei, continuă cu glasul din afară pe care îl auzim de la alţii şi, dacă rămânem surzi, vin necazurile vieţii şi ale morţii.

Chemarea delicată a conştiinţei

Chemarea plină de dragoste a lui Dumnezeu începe delicat, prin glasul pe care l-a lăsat în noi: conştiinţa. Acest glas este însă tainic, ca o chemare lină, pe care omul poate să ajungă să nu o mai audă:

„Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei noastre s-a îmbolnăvit. Înţelegem prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii păcătoşilor, încât aceştia ajung de bună credinţă în răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la “adevăr”.

Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pământeşti. Odată şi odată începe să strige la noi, punându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute (…).

Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năprasnică a conştiinţei bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor şi azvârlindu-le pe toate în faţa lor, încât şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea.”

Un glas mai puternic

Glasul lumii este însă adesea mai uşor de ascultat decât glasul conştiinţei; omul cade uşor în capcană şi devine tot mai surd la glasul conştiinţei:

„Larma vieţii şi gălăgia grijilor deşarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământeşti, mai tare decât le strigă glasul conştiinţei trebuinţele lor veşnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo şi li se par departe: surzenia tot mai mult se întăreşte şi chemarea lină nu se mai aude.

Dar Dumnezeu, milostivul, ca să nu-i piardă în fărădelegile lor, le rânduieşte şi chemare dinafară, prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoţi nu te cheamă omul, ca să-ţi pui nădejdea în om, ci te cheamă Domnul ca să-ţi strămuţi viaţa ta de om. Încă de demult i-a chemat Domnul pe oameni prin preoţi şi leviţi, prin lege şi prooroci, adică prin conştiinţe mai curate, care nu strâmbau chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi oamenii Însuşi Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvântul. Cine a chemat pe oameni mai duios decât Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei înşişi ca fii şi fraţi ai Săi?”

Cei datori să transmită această chemare sunt preoţii. „Pe sfinţi nu-i ştim, dar pe cei datori cu cuvântul îi ştim. Răspunderea lor e limpede şi tăcerea fără apărare. Dar, cum a zis oarecine: calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi are obârşia de dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le rânduieşte o chemare mai tare.”

Chemarea care ustură: necazurile

Dumnezeu nu îl pedepseşte pe om prin suferinţă. Dar, aşa cum face un tată, îngăduie ca omul să suporte consecinţele faptelor sale, pentru a se înţelepţi şi a învăţa ceva din greşelile lui.

„Mai tare şi mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vieţii, însă, iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră.

Am mai putea adăuga că, greşind omul cu toată voia sa, intră sub altă stăpânire, unde i se fură şi-şi pierde multe însuşiri sufleteşti – şi de cele mai multe ori libertatea conştiinţei – bunuri fără de care se simte în multe chinuri. Preţuieşti un lucru când nu-l mai ai.

Sunt două feluri de necazuri. Necazurile pentru păcate şi necazurile pentru Evanghelie. Aci vorbim numai despre necazurile vieţii de pe urma păcatelor, şi care, prin usturimea lor, au darul să fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea să iasă din ele nu-i rămâne altă cale, decât să-şi îndrepte purtările după voia lui Dumnezeu. Deci «când îţi va veni vreo încercare pe neaşteptate, nu învinovăţi pe cel prin care ţi-a venit, ci întreabă-te: pentru ce a venit? Şi vei afla răspuns. Deoarece fie prin acela, fie prin altul trebuie să bei amărăciunea judecăţii lui Dumnezeu.» (Sf. Maxim Mărturisitorul)

Pe pricina suferinţei iată un schimb de cuvinte intre Dumnezeu şi om: Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai întâi?

Chemarea aceasta mai aspră o face droaia de necazuri şi nenorociri, strâmtorări şi năpaste, vrajbe între oameni, bătaie între părinţi şi copii, războaie şi vărsare de sânge, pagube, beteşuguri, seceta şi foametea, şi tot felul de pustiiri, ce nu s-au mai pomenit: toate, urmări şi plată îndesată pentru purtare şi pentru lipsa de minte, că oamenii nu vor să înţeleagă la ce îmblăteală de necazuri îi duce iubirea de păcate.”

Singura scăpare: schimbarea vieţii

Părintele Arsenie explică astfel că necazurile sunt un glas mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei sau mai vicleni la minte şi ne aduce mărturie Sf. Scriptură, cu fragmente din capitolul 26 al cărţii Levitic. Aici vedem clar cum Dumnezeu ne spune că, atâta timp cât vom umbla după legile Lui, acestea se vor răsfrânge şi asupra vieţii noastre, adică vom avea toate după rânduială: ploi la vreme, roade bogate, pace şi mulţumire. În schimb, dacă noi alegem să trăim după voia noastră, ieşim de sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi a legilor Lui, iar lumea în care trăim va fi după chipul nostru: haos, răutate, războaie, foamete, lucruri pe care le vedem perfect astăzi:

„…vremea noastră le vede cu ochii pe toate acestea şi oamenii tot nu se îndreaptă. E o mare durere că poporul nu pricepe, iar păstorii nu le citesc măcar Scriptura, ca să nu greşească, învrăjbindu-se cu dreptatea dumnezeiască. Nu e chip de-a scăpa de pedeapsă luptându-te cu ea, ci numai şi numai cu schimbarea vieţii.”

Pentru a ne arăta cum poate schimba pocăinţa omului mersul lucrurilor, Părintele aduce tot exemple din Sfânta Scriptură. Atunci când oamenii s-au pocăit de păcatele lor, au recunoscut dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi s-au hotărât să îşi schimbe viaţa, Dumnezeu a ridicat suferinţa de la ei.

Şi mai dureros: necazurile morţii

„Mulţime de oameni însă nici grijă n-au de cuvintele chemării acesteia, oricât le-ar vedea cu ochii şi ar trece prin ele. Dacă nici după asprimea unor atare chemări, care ustură pielea vieţii, oamenii totuşi nu se întorc spre Dumnezeu, viaţa începe să fie în primejdie: încep necazurile morţii, surlele chemării a patra.

Viaţa o avem de la Dumnezeu: prin El trăim, ne mişcăm şi suntem. Adică Dumnezeu este izvorul, susţinătorul şi rostul sau destinul vieţii noastre. Dacă mergem aşa, potrivit acestora, avem viaţa asigurată de Dumnezeu, temelia ei; dacă nu urmăm aşa, ci încâlcim viaţa noastră în toate fărădelegile şi spurcăciunile, care îndrăcesc şi sufletul, şi trupul, şi o ducem aşa vreme îndelungată, atunci Dumnezeu se desface din viaţa noastră. Totuşi nu se desface îndată după greşeala noastră, ci rabdă o vreme rătăcirea omului, a fiului Său mai mic, în tot chipul chemându-l.

Iar moartea o avem de la ucigaşul. Deci, când oamenii se leagă cu totul de voile dracilor, le este în primejdie viaţa şi primejduiesc şi pe alţii. Iar de se leagă ca robii cu inima de lumea aceasta şi de voile trupului cele împotriva firii, mintea li se strâmbă, încât nu mai deosebeşte adevărul de rătăcire; atunci Dumnezeu se-ntunecă din mintea, din inima şi din voinţa lor şi ajung că nu vor să mai ştie de Dumnezeu şi aşa vine osânda la moarte, aşa vine prăpădul în vremea fiecărui rând de oameni. Întâi e moartea sufletească a ateismului, a necredinţei, pe urmă se arată şi moartea din afară a trupului, după vrednicie şi spre înţelepţirea multora. (…)

Dacă nepriceputul de om se ţine împotriva lui Hristos, de dragul fărădelegilor, cadre din har sub lege, şi aşa atârnă asupra lui pedeapsa cu moarte năprasnică, ce se împlineşte prin războaie şi nenorociri, întocmai cum scrie la lege.”

Ce urmăreşte Dumnezeu?

Rostul necazurilor este, deci, înţelepţirea noastră. Soluţia suferinţei nu stă în fugă, ci în schimbarea vieţii şi întoarcerea către Dumnezeu.

„Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde, şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstiri, şi în ceata sfinţilor Apostoli... (…)

Ceea ce urmăreşte Dumnezeu în tot chipul e mântuirea sau întoarcerea noastră duhovnicească spre El şi Acasă, chiar dacă mai rămânem şi în viaţa aceasta. Oamenii însă legaţi în neştiinţă, scurţi la minte şi slabi în credinţă urmăresc viaţa pământească şi toată mâhnirea lor e pentru trupuri. (…)

…Până nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi nici sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească.

Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, care, în tot ce face, urmăreşte înţelepţirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când ne plecăm capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre.”

Din: Părintele Arsenie Boca, “Cărarea Împărăţiei”

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşuluinr. 54 - iulie 2011

Franța interzice obiecţia pe motiv de conştiinţă în cazul „căsătoriilor” homosexuale

19 octombrie 2013   

În luna mai a acestui an, Franţa a devenit a 14 ţară din lume care recunoaşte „căsătoria” între persoane de acelaşi sex, după ce, în Europa, Olanda a fost prima care a dat tonul, legiferând această practică cu 12 ani în urmă.
 

Însă, un grup de primari francezi au solicitat permisiunea de a nu oficia „căsătoriile” civile între persoane de acelaşi sex, invocând  încălcarea libertății de conştiinţă.

 

Unul dintre primarii francezi care au refuzat oficierea unei astfel de „căsătorii” a fost primărița de Bolléne (Vaucluse), Marie-Claude Bompard.

 

„Marie-Claude Bompard ne-a spus că respectӑ cuplurile de homosexuali dar că, în raport cu convingerile sale religioase, îi este imposibil să ne căsătorească”, a declarat la 23 august Amanda Gilles, tânăra de 33 de ani ce dorea oficierea „căsătoriei” cu partenera ei, Angelique Leroux, de 27 ani. „I-am cerut să delege puterea unui adjunct, însă ea a refuzat.”

 

La rândul său, Marie-Claude Bompard a declarat că nu s-a opus  „unor persoane, ci unei legi”, adăugând că „în acest caz, primarii sunt constrânși și amenințați cu sancțiuni disproporționate și nelegitime.”

 

Cele două femei au depus o plângere pentru „discriminare în aplicarea legii din cauza orientării sexuale” și „impediment de executare a legii de către o  autoritate publică.”

 

„Căsătoria” celor două a fost oficiată pe data de 10 septembrie.

 

Adjunctul primarului a precizat: „Pentru a evita condamnarea penală a  lui Marie - Claude Bompard, colegul nostru Jacqueline Morel a decis din proprie inițiativă să efectueze ceremonia  de căsătorie. Municipalitatea însă va denunța presiunile administrative, politice, mass-media făcute asupra primarului drept un atac asupra libertății de exprimare, deci a libertăţii de opinie. Această oficiere nu constituie deloc  o aprobare de către noi a legii Taubira.”

 

Din păcate răspunsul Consiliului Constituțional, cea mai importantă autoritate juridică din Franţa, la această problemă prioritară de constituționalitate nu a dat câștig de cauză primarilor contestatari.

 

Vineri, 18 octombrie, Consiliul Constituţional a respins cererile lor pe motiv că „simplul fapt că ei au calitatea de a pune în aplicare dispozițiile contestate, nu justifică dreptul lor de a interveni.”

 

Pentru primarii sau locţiitorii lor, desemnaţi să celebreze „căsătoriile homosexuale” instituite de legea Taubira, nu va mai există dreptul la obiecţia de conştiinţă, atunci când propriile convingeri îi vor împiedica. 

 

„Prin nepermiterea ofiţerilor de stare civilă de a profita de dezacordul lor cu privire la dispoziţiile legii din 17 mai 2013, şi astfel de a evita îndeplinirea atribuţiilor care le sunt încredinţate de lege pentru celebrarea căsătoriilor, legiuitorul a intenţionat să pună în aplicare legea cu privire la căsătorie pentru a asigura buna funcţionare şi neutralitatea serviciului public. În ceea ce priveşte funcţiile ofiţerului stării civile în celebrarea căsătoriei, nu se aduce atingere libertăţii de conştiinţă.”

 

Cei şapte primari sunt decişi să-şi facă dreptate înaintea preşedintelui Francois Hollande şi chiar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În cazul în care nu vor avea câştig de cauză, refuzul lor le poate aduce cinci ani de închisoare sau o amendă de 7.500 de euro.

 

O jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în plină expansiune, afirmă aproape acelaşi lucru. Funcţionari britanici ai stării civile, concediaţi pentru opoziţia lor la înregistrarea uniunilor homosexuale, s-au văzut respinşi în justiţie, căci lupta contra discriminării primează înaintea la orice.

 

Prelucrare după: Le blog de Jeanne Smits

 

Vă prezentăm mai jos un interviu realizat,  în anul 2011, de Nouvelles de France cu Marie-Claude Bompard:  

 

Marie-Claude Bompard, primarul de Bolléne (Vaucluse), pune în fiecare an sub protecţia Bisericii Sacré Coeur (biserică din Paris închinată Cultului Inimii lui Iisus), orăşelul pe care îl reprezintă. În acest an (2011), opozanţii socialişti şi-au manifestat dezacordul lor în presa locală. 

De ce aţi aşezat Bollén-ul sub protecţia Sacré Coeur?
 

Vreau să pun oraşul meu sub protecţia Inimii Sacre a lui Iisus fiincă povara ce cade pe umerii primarului ne pune înainte situaţii dificile şi urmează să luăm decizii importante pentru care va trebui să dăm dovadă de responsabilitate. Ne referim în special la un set de legi paşnice, în interesul tuturor, bazate pe cele Zece Porunci. 

Înţelegeţi de ce anumite persoane se opun? 

Nu, nu înţeleg de ce, nu am făcut niciun act care implică persoane. Eu cer ca acţiunile mele să fie conforme cu moralitatea. Aceasta poate fi de domeniul trecutului pentru oamenii politici de astăzi. Eu cer protecție şi ajutor divin pentru orăşel. 

Am fost deja invitată la rugăciuni comune. Este vorba despre rugăciunile organizate de agricultori pentru căderea ploii, iar aceasta nu a şocat pe nimeni. 

Cum se desfăşoară această ceremonie? 

Este foarte simplă şi nu se cheltuie nici un ban. Aleşii locali şi enoriaşii sunt anunţaţi de evenimentul consacrării care va avea loc cât mai aproape de data serbării Scaré-Coeur. Urcăm în apropierea colegiului cu statuia Fecioarei Maria înainte. Aleşii care vor să vină, vin. Contrar a ceea ce mi se face mie, eu respect alegerea fiecăruia. Am un coleg care mi-a spus că el nu este creştin şi că nu doreşte să participe; ne respectăm unul altuia alegerea făcută. Preotul orăşelului participă. Nu există nicio obligaţie, ci este o rugăciune care îmi este aproape de suflet şi este destinată să protejeze oraşul drag mie. Îmi doresc să pot îndruma acest oraş în spiritul moralei creştine care impune respectul pentru celălalt ca şi pt bunul acestuia. 

Ce presupune această ceremonie pentru locuitori? 

Eu ştiu ceea ce eu îmi doresc să fie aportul lor. Eu mă rog ca ei să primească lucrurile bune. 

Nu este un lucru obişnuit pentru un reprezentant al Republicii... 

Nu este obişnuit? Cu atât mai bine, sper să fiu o pată de culoare. Se spune că în Franţa 100 de oraşe  fac această consacrare. Monfermeil o face din câte ştiu, Gaston Defferre a făcut-o de-a lungul anilor în Marsilia. 

Secretarul filialei locale a Partidului Socialist, Anthony Zillio, a calificat acest act drept „nesustenabil”. 

A spus nesustenabil? Are un vocabular sărac. Este vorba de un atac politic. Ce vrea să însemne nesustenabil? Socialiştii au ajuns până acolo încât să-mi reproşeze că văd medalia mea de creştin într-o fotografie a buletinului de ştiri. Într-adevăr, eu port o medalie, da, port o cruce, şi? Eu cred că, în ceea îl priveşte pe acest domn, trebuie să ne rugăm Sfintei Rita pentru că este un caz fără speranţă (Sfânta Rita este patronul spiritual al celor disperaţi în religia catolică). 

Când majoritatea m-a votat ca primar în Bollène, datoriile oraşului atingeau 20 de milioane de euro şi în trei ani am reuşit să stingem aceste datorii. Casierul, adică statul, a apreciat buna gestionare a primăriei. Astăzi am citit într-un jurnal sau mai bine-zis într-un comunicat al socialiştilor, că aceştia contestă aceste evidenţe recunoscute de stat, aceştia care au lăsat oraşul într-o stare lamentabilă. Noi chiar facem treabă bună aici. 

Pentru ce aceste reacţii pasionate pe acest subiect în această zonă? 

Nu ştiu, nu-mi dau seama. Laicismul (secularismul) este (foarte la modă) în vogă cu excepţia cazului când este vorba de primarul Parisului. D-l Zilio este alături de primarul Parisului care cheltuie 100.000 de euro pentru a sărbătorii sfârşitul Ramadamului, el care consideră nesustenabil ceea ce fac eu aici. În aceeaşi direcţie, o reprezentantă socialistă care are fiul la o şcoală privată, la şcoala Sfânta Maria, şi care este în acelaşi timp preşedinta asociaţiei de părinţi, vine să-mi facă acelaşi reproş. Socialiştii îmi reproşează chiar şi faptul că exist. Timp de 30 de ani au reprezentat oraşul şi au eşuat. Ceea ce interesează locuitorul unui oraş este facilitatea traiului de zi cu zi, iar securitatea să-i fie asigurată. Eu muncesc pentru ca acest trai să răspundă aşteptărilor. Eu sunt la dispoziţia locuitorilor când vor ei. Timpul meu este îndreptat spre nevoile lor. 

Dar dacă un primar l-ar invoca pe Mohamed pentru a-şi proteja oraşul, aţi găsi firesc acest lucru? 

Eu mă refer aici la rădăcinile Franţei care de foarte multă vreme are o identitate creştină. Sunt Liturghii şi binecuvântări pentru toate. Aceasta este tradiţie, sunt tradiţiile noastre şi la acestea mă refer. 

Aţi avut ecouri, pozitive sau negative, în urma acestei ceremonii? 

Sincer, nu am avut niciun reproş din partea populaţiei. În aceeaşi zi am participat la sărbătoarea asociaţiilor care grupau mai multe persoane, şi nu am primit un singur reproş. Din contră, două persoane au venit să mă vadă, mi-au mulţumit pentru această acţiune şi mi-au cerut să continui în aceeaşi direcţie.

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

 

Duminica Tuturor Sfinților

APOSTOLUL

Evrei 11, 33-40; 12, 1-2;

Fraţilor, proorocii, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi, iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.

De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.

EVANGHELIA

Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30;

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: pentru cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri.

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult, decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult, decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cine nu-şi va lua crucea sa şi nu va veni după Mine, acela nu este vrednic de Mine.

Atunci, răspunzând, Petru a zis către Dânsul: iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie; oare, ce vom avea noi? Iar Iisus a zis către ei: adevărat vă spun vouă că voi, cei care M-aţi urmat pe Mine, la naşterea din nou a lumii, când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau ţarini pentru numele Meu, însutit va lua înapoi şi viaţa veşnică va moşteni. Dar mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă vor fi întâi.

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

Lupta aduce cu sine numai povară şi osteneală, dar Biruinţa face plăcere. Aici, însă, la luptele pentru împărăţia cerului, este altfel, căci chiar înainte de biruinţă, chiar în timpul luptei, are cineva deplin temei a se lăuda a triumfa. Iar pentru ca să vezi că aşa se întâmplă, priveşte la sfinţii din toate neamurile şi din toate veacurile, iau cum zice Iacov: „Luaţi pildă de suferinţă şi de robire îndelungată pe proorocii care au grăit întru numele Domnului” (Iacov 5, 10). Aşa, însuşi Pavel, care îndeamnă la această luptă, vorbeşte de nenumăratele pătimiri ale sfinţilor, pe care ar fi cu neputinţă a le număra pe toate, şi apoi adaugă: „Au pribegit în piei de oaie şi de capră, lipsiţi fiind, strâmtoraţi, rău primiţi; ei, de care lumea nu era vrednică” (Evrei 11, 37-38), şi cu toate aceste necazuri, erau veseli. Aceasta poate să o vadă oricine din purtarea lor, atunci când Apostolii au fost mai întâi aruncaţi în temniţă şi apoi biciuiţi. Ce Ziceau ei atunci? „S-au dus bucurându-se de la faţa sinedriului, că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (Fapte 5, 41).

Vedeţi că şi necazurile au slava şi răsplătirea lor? Priviţi numai la Sfântul Pavel, cum zăcea el în temniţă, Cum se ţâra înaintea judecătorilor, cât de slăvit, cât de strălucit, cât de admirabil se părea el tuturor, mai vârtos Celor care îl prigoneau şi-l pândeau!

Dar ce zic eu că el atunci se părea oamenilor slăvit? Ba încă tocmai când el era bătut, era înfricoşat chiar şi duhurilor rele. Când era în temniţă, sau când suferea sfărâmare de corabie, atunci el săvârşea cele mai multe minuni, atunci el era mai învingător asupra puterilor şi stăpânirilor vrăjmaşe. Deci, fiindcă el ştia bine ce câştig trage sufletul său din necazuri, de aceea zicea: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10), şi pentru aceasta zice în acelaşi loc: „Pentru aceea mă bucur întru slăbiciunile mele, în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos” (II Corinteni 12, 10 şi 9). De aceea, când el în epistola sa, voind să dojenească pe unii dintre corintenii care aveau înaltă socotinţă despre sine şi dispreţuiau pe alţii, a fost silit să vorbească despre propriile sale însuşiri covârşitoare.

Nu s-a lăudat nici cu minunile, nici cu semnele sale, nici cu vrednicia şi înălţimea sa, ci s-a lăudat cu temniţa, cu judecătoriile, cu foamea, cu frigul, cu luptele şi cu prigonirile ce a suferit, zicând: „De sunt ei slugi ale lui Hristos, eu sunt încă mai mult” (II Corinteni 11, 23). Iar întru ce stă acest „mai mult”, arată în cele următoare: „întru osteneli mai mult, în temniţă mai mult, întru bătăi peste măsură, la moarte adeseori” (II Corinteni 11, 23). Şi apoi adaugă: „De se cuvine a mă lăuda, întru suferinţele mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30).

Vezi cum el întru acestea găseşte mai multă slavă decât în cununile şi însuşirile sale cele slăvite, şi de aceea zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe” (Romani 5, 3).

Ce înseamnă aceasta: „nu numai atât”! El vrea să zică: „Noi rămânem întru necazuri şi suferinţe nu numai cu curaj şi fără supărare, ba le şi socotim cinste şi ne lăudăm cu aceste suferinţe”. După ce a spus că necazurile duc la cea mai mare cinste, la laudă şi la slavă, aşadar, neapărat şi la bucurie, căci unde este slavă şi cinste, acolo este şi bucurie, după ce el a arătat cât de slăvit si lăudat este a suferi necazuri, vorbeşte de altă roadă mare şi slăvită a suferinţelor. Care este aceea? El zice: „Suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (Romani 5, 3-4). Ce vrea să zică aceasta: „Suferinţa aduce răbdare”!

Acesta este cel mai slăvit rod al suferinţelor, că ele împuternicesc şi întăresc pe omul cel asuprit. Aici se întâmplă ca şi cu arborii. Arborii care cresc la umbră şi sunt apăraţi de toate vânturile, deşi se par la privirea pe dinafară că înverzesc şi înfloresc frumos, ei sunt molăi şi bureţoşi şi se vătăma uşor de orice furtună. Dimpotrivă, arborii care stau pe înălţimile munţilor, izbiţi de multe şi puternice vânturi, răbdând toate vremile cele rele, suportând furtunile cele mai silnice şi suferind mult de zăpadă, aceştia sunt mai tari decât fierul. De asemenea, şi acele trupuri omeneşti care sunt crescute în multe Şi felurite îndestulări, care sunt împodobite cu haine moi, care necontenit întrebuinţează băi şi unsori şi se îndulcesc cu bucate bune, acestea sunt cu totul incapabile de toate ostenelile şi greutăţile pe care trebuie să le rabde cineva pentru cucernicie, şi aşa se fac vinovate de foarte mare pedeapsă.

De asemenea, şi sufletele care duc o viaţă fără supărare, care au prisosinţă de îndestulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai moi decât ceara, slabe şi incapabile de fapta cea bună şi, în fine, ajung pradă focului celui veşnic. Iar sufletele care necontenit suferă primejdii şi osteneli şi necazuri pentru Dumnezeu, sunt oarecum crescute cu acestea, ele sunt mai vârtoase, mai tari decât diamantul şi mai nobile. Tocmai prin necontenitele necazuri se fac neînvinse de potrivnicii lor şi dobândesc o iscusinţă în răbdare şi în statornicie, care prin nimic nu se poate clăti. Precum cei care pentru prima dată fac călătorie pe mare ameţesc şi se îmbolnăvesc cumplit, iar cei care au făcut îndelungate călătorii pe mare, care de sute de ori au ţinut lupta cu valurile şi care au suferit încă şi sfărâmare de corabie intră în noile călătorii pe mare plini de curaj şi de vitejie, aşa şi sufletul care a răbdat multe ispite şi a suferit multe necazuri, pe viitor se obişnuieşte şi se întăreşte în osteneli, fără a se mai teme şi a se înfricoşa şi fără a se buimăci. Adică, prin necontenita îndeletnicire în suferinţe, sufletul ajunge a suporta cu uşurinţă toate împotrivirile. Citește mai mult...

*

Sf. Nicolae Velimirovici:

Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe ostenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători si mai milostivi decât Dumnezeu – nici pe departe! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!

Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, si ca obârşie si ca stare, lipsiţi de orice avere, vază si putere lumească, au ieşit din casa si din rudenia lor si au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci,  socotise lumea a fi bun si vrednic de dorit!

Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înarmat Dumnezeu cu armele Sale ?

Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4).

Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup şi apoi iarăşi S-a înălţat în cereasca-I împărăţie, ei au semănat  sămânţa unei credinţe noi, a unei vieţi noi, a unei zidiri noi.

Astfel au ieşit din lume; şi atunci abia s-a aprins lumea de focul seminţei semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.

Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe faţa pământului; împărăţii ce le-au stat împotrivă s-au prăbuşit în ţărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de ruşine şi au pierit jalnic. Iar sămânţa aruncată de ei a răsărit şi a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieşite din mâini omeneşti sălbatice.

Cei ce i-au primit s-au înălţat; cei ce i-au crezut şi i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelsugare ii hrăneşte Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioşi! Cât de desăvârşit îi întrarmează pe soldaţii Săi!

Domnul întâi îi înzestrează si îi înarmează pe următorii Lui şi abia după aceea îi scoate la lucru şi la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieţii Sale pământeşti iar istoria Bisericii după Pogorea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosinţă.

Evanghelia spune Hristos i-a chemat pe toţi ucenicii Săi si „le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată si să tămăduiască orice boală si orice neputinţă“(Matei 10,1). Apoi le-a spus să meargă si să vestească venirea împărăţiei cerurilor, adăugând: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (10, 8).

Aşadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis sa lucreze. Pentru o asemenea uriaşă lucrare, era nevoie de o putere uriaşă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din  cuvintele Mântuitorului: „în dar aţi luat”.

Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare si de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fară nici o grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălţări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiţi, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în faţa prigonitorilor.

După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie si după ce i-a încredinţat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe faţă despre necazurile si durerile ce îi aşteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (10,16). Şi îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeţi! „La voi însă si perii capului, toţi sunt număraţi” (10, 30). Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, şi n-o să poarte de grijă vouă? şi termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi si care arată la ce au să se aştepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, şi dimpotrivă, ce îi aşteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.

Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie – şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.

Incă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi durerile ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul si durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.

Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu si fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe:

„Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).

Adică: cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate si sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el si îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou – îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi. Citește mai mult...

*

Pr. Dumitru Stăniloae:

Conştiinţa se manifestă prin semne, prin gesturi, în toate acţiunile noastre. Gesturile noastre, mişcarea membrelor noastre spre natură, spre ceilalţi, sunt manifestarea unei asemenea conştiinţe. O realitate pur interioară nu se interesează de univers şi de ceilalţi. Omul nu se poate închide în el însuşi. Încă de când eram student ştiam de ce ne închinăm până la pământ, de ce ne facem semnul Crucii: religia este ceva interior. Omul este un întreg. Şi când se închină până la pământ are sentimentul că se afla în faţa lui Dumnezeu. Dacă mănânc ceva, îi mulţumesc pentru aceasta lui Dumnezeu. Şi apoi trupul meu trebuie şi el sfinţit. Trupul nu este separat de suflet şi sufletul nu este separat de trup.

Dacă această lume este ea şi plină de duhuri rele, nu pot lucra atunci în ea în slujba lui Dumnezeu. Dumnezeu însă mă ajută, El este prezent, El stăpâneşte, se afla peste tot. Tot astfel, lăuntrul meu nu este separat de manifestările mele care se orientează spre oameni şi spre lucrurile acestei lumi, care pătrund în lucrurile acestei lumi.

De aceea, tot ce este exterior este important. Interiorul omului a fost separat în mod artificial de exteriorul său. Atunci, nu mai trebuie să vorbesc? De ce să vorbesc? Deoarece cuvântul este o manifestare. Trebuie să păstrez oare totul în sufletul meu?

Religia nu este ceva privat, despre care nu se vorbeşte, ceva între Dumnezeu şi mine.

Omul trebuie să ajungă să fie întreg în comunicarea sa şi să simtă nevoia să arate ceea ce simte. Religia implică comunicarea. De ce vorbeşte Hristos? De ce Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc? De ce vorbesc Apostolii? De ce ne rugăm împreună? Ne aflăm la polul opus al individualismului care este în întregime nerealist şi nu corespunde vieţii omului. Viaţa omului este manifestare. În această manifestare se vede omul, se vede faţa sa, se vede Dumnezeu în cuvintele sale, se vede în gesturile sale dacă face ceva bun. Oare pot să mă rup de trupul meu, să mă comport altfel în trupul meu, într-un mod întinat, scandalos, deşi sunt fiinţă care crede? Citește mai mult...

*

Pr. Sofian Boghiu:

Sfinţenia nu este un cerc închis, ea poate fi dobândită de oricine. Mântuitorul spune pe Muntele Fericirilor: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este! (Matei 5, 48). Nu erau nici călugări atunci, nici nişte oameni speciali care ascultau aceste cuvinte. Era de faţă o mulţime foarte variată şi El la toţi le poruncea să fie sfinţi. Aşa încât sfinţenia este deschisă pentru oricine. De aceea am amintit toate aceste categorii sociale. Toţi au intrat în sfinţenie. Şi aflăm din Vieţile Sfinţilor cum au petrecut şi şi-au săvârşit vieţile lor. Aşa încât cinstea sfinţeniei s-a dat pentru fiecare dintre noi, care uneori ne plictisim de rugăciune, de tot ceea ce ne oferă Dumnezeu pentru sfinţenia noastră.

Noi îi cinstim pe toţi sfinţii pentru viaţa lor pilduitoare, pentru statornicia lor în credinţă, pentru caracterul lor hotărât pe calea binelui şi a dreptăţii, pentru bunătatea inimii lor şi pentru sfinţenia vieţii lor. Îi cinstim pentru că au devenit cetăţenii casei lui Dumnezeu, prietenii şi iubiţii lui Durmezeu şi pentru că acolo unde sunt acum, în împărăţia lui Dumnezeu, ascultă rugăciunile noastre, ne văd cum trăim, cunosc trebuinţele noastre şi necazurile noastre, se bucura de întoarcerea noastră către Dumnezeu şi se roagă şi mijlocesc pentru noi atunci când le cerem ajutorul; iar rugăciunile şi mijlocirile lor sunt ascultate şi bineprimite de Dumnezeu.

Cinstind pe Maica Domnului şi pe sfinţi, cinstim pe Stăpânul lor, Care este Dumnezeul părinţilor noştri şi Dumnezeul nostru al tuturor. Noi toţi suntem chemaţi şi îndemnaţi să ne împrietenim cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi încă din viaţa aceasta, şi să-i chemăm în rugăciunile noastre, să le ascultăm poveţele şi să le urmăm credinţa şi faptele lor, să ne însuşim modelul vieţii lor şi scopul său idealul vieţii lor. Scopul ultim al vieţii lor a fost desăvârşirea sau sfinţenia, iar vieţile lor au strălucit ca nişte făclii luminoase pe cărările întortocheate ale acestei lumi. Ei au ascultat şi au împlinit slăvita porunca dată de Dumnezeu către toată lumea când a zis : Fiţi sfinţi, căci Sfânt sunt Eu ( I Petru 1, 16 )

Această poruncă este dată pentru prima dată lui Moise, pe care o găsim în cartea Levitic, capitolul 11. Deci, încă din vremea Vechiului Testament ni se poruncea să fim sfinţi. Iar astăzi este de batjocură acest cuvânt : "Vrei să fii sfânt? Vrei să faci pe sfântul?" Ca şi cum sfinţenia ar fi ceva interzis. Ar trebui să spunem: " Doamne ajută-mi să fiu sfânt !" Să fim sfinţi cu toţii. Acesta este idealul nostru! Este poruncă să fim sfinţi; porunca de la Dumnezeu. Şi o altă poruncă, asemănătoare cu aceasta, rostită de Mântuitorul pe Muntele Fericirilor, când a poruncit tuturor ascultătorilor Săi de atunci şi din totdeauna : Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este ( Matei 5, 48). Citește mai mult...

Arhim. Melchisedec Velnic: „Să fim uniți și să ne păstrăm identitatea în duhul cuminte al Bisericii”

Sursă imagine: Doxologia

Ascultă predica în format audio

Preacuvioși părinți și frați, iubiți credincioși,

Mărturisim în aceste zile Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer şi ne salutăm cu salutul „Hristos S-a înălţat!” până la Duminica ce urmează, a Rusaliilor, când vom prăznui Pogorârea Sfântului Duh, întemeierea Bisericii noastre.

Proorocul Solomon, în Pilde, spune că e este cu neputinţă să cunoști mersul corăbiei pe mare, să urmărești urma șarpelui pe stâncă și drumul vulturului pe cer. Este greu să înțelegi lucrurile acestea, spune el, este greu să pătrunzi aceste taine. Sfinții Părinți tălmăcesc acest cuvânt în felul acesta: așa cum corabia pluteşte pe mare și nu se cunoaște drumul pe unde a trecut, astfel a fost zămislirea Fecioarei Maria. Urma șarpelui pe stâncă face referire la pogorârea lui Hristos la iad, căci nu a știut iadul că l-a primit pe Hristos. Iar urma vulturului pe cer face referire la Înălțarea Domnului la ceruri. Odată cu înălțarea Sa la ceruri El a înălțat şi firea noastră omenească.

Am ascultat astăzi cu toții, în această duminică, a șaptea după Paști, învățătura Bisericii noastre despre Sinodul I Ecumenic, şi în cuvântul de învăţătură a fost prezentat în detaliu tot ce s-a întâmplat la Sinodul I Ecumenic și învățătura stabilită acolo.

De ce am spus acest cuvânt de la Înțeleptul Solomon? Pentru a ne aduce aminte că scopul firii umane este să se înalțe către cele de sus, să se înduhovnicească. Noi, cum frumos spune un Sfânt Părinte, îl avem pe Hristos înaintea noastră. El  a mers înainte ca să ne pregătească loc, și spre cele înalte trebuie să ne îndreptăm. În plus, Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic au pus accent pe unitatea Bisericii.

Dragii mei, vreau să atrag atenția asupra unui lucru care se petrece sub ochii noștri, ai tuturor. De multe ori noi stăm pasivi, nesimțitori la ceea ce se întâmplă în jurul nostru și această pasivitate a nu vine decât din lipsa de credință fierbinte. Nu avem o credință vie, statornică, luminată de Duhul lui Hristos, luminată de Duhul Evangheliei. Am spus că firea umană a fost lăsată de Dumnezeu ca să se înalțe, nu să se coboare, nu să se întoarcă spre cele de jos, ci să se îndrepte spre cele de sus.

Trebuie să fim uniți și să ne rugăm, căci trăim niște vremuri foarte grele pentru întregul neam. Nu ne dăm seama cu toţii de ce se întâmplă și de care vor fi urmările a ceea ce acum se dezbate și urmează să se legifereze. Am spus de atâtea ori, aici, în biserică, faptul că astăzi credința noastră și familia sunt vânate. Se vrea distrugerea familiei, a familiei sănătoase, sfinte și bune. Se urmăreşte desfiinţarea legii aceleia strămoșești bine așezate în Biserica noastră și în neamul nostru.

Au doar am fost un neam pervers? Au doar am fost un neam care n-a avut la căpătâi Evanghelia, încât astăzi trebuie să dăm și să aprobăm legi care să fie împotriva Evangheliei? Au doar trebuie să avem o Constituție care să fie departe de duhul neamului nostru? Sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem și pentru care trebuie să facem ceva, nu să stăm cu mâinile în sân. Prima dată aș face îndemnul să ne rugăm. Au doară la temelia neamului strămoșilor noștri, la căpătâiul lui Ștefan și al atâtor domnitori oare a stat legea păcatului? Oare au fost păcatele la căpătâiul lor sau a fost Evanghelia lui Hristos? Pe ce s-a întemeiat acest neam? Pe desfrânare? Pe sodomie? Pe păcate împotriva firii, care acum ajung să fie legiferate?

Hristos S-a înălțat la cer ca să înalțe firea umană. Ne-a deschis nouă drum, ne-a arătat calea pe care trebuie să mergem. Să se întrebe parlamentarii noștri și toți cei pe care i-am votat și i-am ales ca să ne reprezinte: oare tatăl și mama lor, strămoșii lor, ce spun? Bunicii care i-au crescut, ce spun când văd ce propun ei în Parlament?

Dragii mei, poate va spune cineva că va fi doar o lege, dar noi ne vom vedea de viața și de credința noastră mai departe. Nu, dragii mei. Legiferarea păcatelor împotriva firii, a sodomiei, a gomoriei – păcate pentru care în Vechiul Testament, vă amintiți foarte bine, Dumnezeu a trimis foc din cer –, legiferarea acestora atrage pervertirea firii, are consecințe asupra întregului neam.

Prin anul 2007­–2008 l-am vizitat, împreună cu părinţii de la această mănăstire, pe Părintele Arsenie de la Techirghiol. I-am pus atunci această întrebare: „Sfinția voastră, cum interpretați acest text al Sfintei Scripturi, «urâciunea pustiirii a ajuns în locul cel sfânt», la loc de cinste?”

Răspunsul părintelui a fost clar: păcatul se așează în locul cel sfânt. Care e locul cel sfânt? Mintea și inima noastră. Trupul nostru trebuie să fie templu al Duhului celui Preasfânt și nu altceva. Mintea noastră trebuie să fie locaș al Duhului lui Dumnezeu și nu altceva.

Și, pe lângă toate acestea, ce lege este aceea care îngăduie păcatul? Au doară nu am avut un regim comunist, care a vrut să impună o morală fără Dumnezeu? Dar în acea morală fără de Dumnezeu era mai bine ca acum, sincer să fim. Era mai bine atunci ca acum, pentru că acea morală îl înlătura pe Dumnezeu, dar nu legifera păcatul. Era împotriva păcatului. Pe când acum s-a ajuns să legiferăm păcatul.

Nădăjduim, dragii mei, că se vor lua decizii înțelepte. Nădăjduim că cei care atentează la ființa și la identitatea neamului nostru nu vor izbândi. Ieri l-am serbat pe Eminescu, ziua lui de naștere în veşnicie. Dragii mei, citiți Eminescu. Vedeți cât de frumos a scris despre neamul nostru, despre spiritualitatea noastră, despre rădăcinile noastre care sunt bune și sfinte. Ei bine, aceste rădăcini trebuie păstrate. Nu trebuie otrăvite. Nu trebuie injectate în rădăcina neamului nostru perversiunea, păcatul, fărădelegea, ci trebuie să ne păstrăm în demnitate sfântă și curată. De aceea, dragii mei, fiind în această perioadă, când trebuie să ne înălțăm sufletește, nu să coborâm către cele de jos, să ne rugăm mai mult.

Îndemnul nostru, al tuturor, este un îndemn la rugăciune, ca Dumnezeu să ne dea limpezime și curaj în a mărturisi Adevărul. Au sosit vremurile, dragii mei, când trebuie să mărturisim Adevărul. Au sosit vremurile când trebuie să ne detașăm, să despărțim apele tulburi de apele limpezi. E timpul să spunem răului că este rău și binelui că este bine, nu să amestecăm binele cu răul. O lege care promovează imoralitatea, aceea nu este lege, aceea este fărădelege. Aceea nu este ceva care să se impună, pentru că în interiorul nostru este sădită legea morală.

Spune Sfântul Apostol Pavel limpede în Epistola către Romani: „Păgânii care nu au lege – deci nu aveau legea creștină – din fire fac cele ale legii”. Adică își dau seama de ceea ce este bine și ceea ce este rău, de ceea ce este păcat și de ceea ce este virtute. Ei bine, să ne rugăm la preabunul Dumnezeu ca să dea tuturor limpezime minții, căci li s-a cam întunecat mintea.

S-a vorbit astăzi de Arie, de eretici și de nelegiuirile care îi stăpâneau. Dragii mei, când omul se desparte de Biserică, când se desparte de Adevăr, să nu credeți că imoralitatea este departe de el. Pe cel care se desparte, ereticul, când a plecat din Adevăr, diavolul are grijă, smulgându-l din adevărata credință, să-l treacă prin toate mârșăviile și prin toate păcatele.

Ați auzit, poate, că sunt atâtea și atâtea secte unde este promovată imoralitatea: incestul, orgii, desfrânări. Dacă nu ați auzit, veți auzi, ați auzit acum. Sunt secte unde sunt încrucișări, amestecări de sânge, care nu sunt altceva decât desfrânări în grup. V-am spus: diavolul nu se va mulțumi niciodată să-i răpească omului numai dreapta credință, ci caută să-l terfelească în cele mai urâte și în cele mai netrebnice păcate, de care rușine este și a grăi, cum spune Sfântul Apostol Pavel.

De aceea, dragii mei, fiind astăzi în Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, nădăjduim în unitatea Bisericii noastre și într-un duh cuminte, în duhul Sfinților Părinți, al Bisericii noastre. Împreună, cler și popor, trebuie să fim uniți și să ne păstrăm identitatea. Să păstrăm acest pământ sfânt și curat. De câte ori n-ați mărturisit, dumneavoastră, care ați fost plecați în afară, când v-ați întors în țară, că nu este un pământ mai sfânt și mai frumos ca acesta al patriei noastre? De ce? Pentru că a fost sfințit cu sudoarea strămoșilor noștri, cu genunchii pe care și i-au plecat, cu viața lor sfântă și curată, demnă, pe care au dus-o în frică de Dumnezeu. Ei bine, noi, cei de acum, trebuie să mergem tot așa. Tot în acest duh. Pe masa noastră de lucru tot Sfânta Evanghelie trebuie să fie, Crucea tot la pieptul nostru, trebuie să îl mărturisim tot pe Hristos Domnul și adevărurile pe care El ni le-a adus, iar păcatele, nelegiuirile care au fost legiferate în Apus și pe care vor și ai noștri să le legifereze, acestea n-au ce căuta. De aceea să fim tari, să nu vă fie rușine, să nu vă fie teamă în a mărturisi Adevărul.

Dascălii, profesorii, primarii, și absolut toți cei care aveți o funcție de conducere undeva, luați atitudine împotriva a ceea ce se întâmplă, a imoralității care ni se impune, pentru că iarăși spun: e vânată ființa, identitatea noastră națională. E un atentat la cultura noastră și la spiritualitatea noastră. Noi avem o cultură și o spiritualitate, un neam, un popor bine întemeiat, bine așezat pe niște valori și nu trebuie să le pervertim, nu trebuie să le schimbăm.

„Moda lumii” – auzeam pe cineva că spunea despre ce se încearcă să se înscrie în noua Constituție pe care vor să ne cheme să o votăm. Dacă nu va fi cum trebuie nu ne vom prezenta. Să nu mergem la Referendum dacă ea nu va fi în duhul neamului și a spiritualității noastre. De ce? Pentru că nu este a noastră. Nu mă reprezintă, nu mă caracterizează.

S-a ridicat cineva și a spus că trebuie să recunoaștem meritele Bisericii Ortodoxe și a celorlalte biserici din țară, contribuția lor la istoria neamului. Și altcineva s-a ridicat și a spus: Iarăși Biserica? Când vom deveni un stat civilizat?

Aceasta e civilizație? Pardon! Dacă trebuie să fiu pervertit și să-mi pervertesc mintea și conștiința, aceasta nu-i civilizație. Acesta este un abuz. Ceea ce fac ei este un abuz împotriva ființei și a identității naționale, pentru că ei caută să ne schimbe pe noi și să fim noi cum sunt ei. N-aibă decât! Să fie ei! Dacă ei nu știu să apere valorile noastre, nu trebuie să ne facă și pe noi ca pe ei.

De aceea, dragii mei, să-mi iertați vehemența cu care poate am vorbit, dar nu este de glumit. Nu este de tăcut, ci trebuie vorbit, cum am spus și cum a îndemnat Sinodul Mitropolitan. Poate unii cunoașteți, poate unii nu cunoașteți: miercuri, la Mănăstirea Neamț, s-a întâlnit Sinodul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și a luat atitudine faţă de ceea ce se întâmplă și a îndemnat tot clerul și pe credincioși la rugăciune, la veghere, la trezvie și la adoptarea unei atitudini. De aceea nu trebuie să tăcem.

Am spus că este cel mai mare atentat care se face asupra culturii și a spiritualității noastre naționale: să pui non-valoarea în locul valorii, să pui păcatul în locul cel sfânt, la loc de cinste. Aceștia grăbesc sfârșitul, dragii mei. Îl silesc pe Dumnezeu să se comporte altfel decât vrea El. De aceea, dându-ne seama că-L silim pe Dumnezeu să se comporte astfel, noi, cu atitudinea noastră, cu bunătatea, cu dragostea, cu rugăciunea fierbinte să-i cerem lui Dumnezeu să le schimbe mintea, să le dea cunoștința Adevărului, tăria mărturisirii Adevărului, a dreptei credințe.

Cum am spus: să meargă toți aceștia să-și întrebe părinții, să-și întrebe strămoșii, să-i întrebe pe toți aceia care stau la temelia neamului nostru: ei cum au mers, ei cum au trăit, ei cum au fost? Și dacă vor avea un răspuns pozitiv, să-l urmeze. Să facă ce au făcut înaintașii și nu altceva. Găsim la biserici, la mănăstiri, tetraevanghele date de sfinții noștri voievozi, de domnitorii noștri, de cei care au întemeiat neamul și țara. Să vadă toți aceștia pe ce trebuie să întemeieze o Constituție: pe Adevăr și pe dreptate, nu pe altceva. Și Adevărul este unul: Hristos este Adevărul, Calea pe care trebuie să mergem.

De aceea, nădăjduim în rugăciunile noastre, ale tuturor. Fiecare să se roage după cum poate: să postească o zi, două, cât poate, să facă ceva. Să zică „Doamne miluiește!” de patruzeci de ori. „Dă-le, Doamne, înțelepciune; dă-le, Doamne, nițică smerenie!” Căci, dragii mei, dacă vor avea nițică smerenie își vor da seama că greșesc. Dar, când omul trăiește în înfumurare, în închipuire, este greu să-şi înţeleagă greşeala. Ce este un eretic? O minte nerăstignită. Ce este un păcătos? Tot o minte nesmerită. Pe când cine se smerește își recunoaște starea în care se află și caută să se înalțe precum vulturul și urmează Vulturului a cărui Înălțare la ceruri am serbat-o, îi urmează lui Hristos. Aici este mintea cea limpede și curată.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne păstrăm cât mai mult identitatea noastră, spiritualitatea noastră, viața noastră cea bună, familia sfântă, aceea întemeiată din soț și soție, din bărbat și femeie, căci aceasta este binecuvântată de Dumnezeu. Încă de la creaţie Dumnezeu așa a lăsat: bărbat și femeie, și nu altfel. Aceasta e temelia familiei și a societății. Nu devierile, căci sunt devieri cele ce se vor legiferate. Am spus: dacă se va ajunge și se va îngădui să vină peste noi această plagă, ea va avea urmări nefaste asupra întregului neam, dar nădăjduim că nu va fi așa ceva. Dacă vom fi uniți și ne vom ruga, nu va fi. Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin.