Să păstrăm pacea şi unitatea Bisericii

În ultima perioadă, au avut loc unele manifestări publice ale unor persoane, care, în duh lumesc şi agresiv, au acuzat şi calomniat pe ierarhii Bisericii Ortodoxe Române prezenţi la Sinodul din Creta (iunie 2016), unde au participat aproape 200 de ierarhi din zece Biserici Ortodoxe surori.

Cei care promovează aceste atitudini negative sunt, în general, câţiva clerici răzvrătiţi şi monahi necanonici, neascultători şi nestatornici, care nu locuiesc în mănăstire conform rânduielilor monahale, precum şi unii mireni influenţaţi negativ de către aceştia.

Un astfel de grup a protestat şi pe Dealul Mitropoliei în data de 30 august 2016 când membrii acestuia, care au fost ascultaţi de Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, au dovedit că nu sunt capabili de dialog, ci sunt agresivi, repetă idei şi acuzaţii nefondate, judecă şi calomniază pe ierarhii care au aprobat documentul Sinodului din Creta referitor la relaţiile Bisericii Ortodoxe cu alţi creştini.

Într-o vreme în care Biserica Ortodoxă este atacată de multe forţe exterioare văzute şi nevăzute ale fenomenului secularizării, aceşti răzvrătiți din Biserică, sub pretextul că apără Ortodoxia, tulbură din interior pacea şi unitatea Bisericii, deoarece nu sunt călăuziţi de Duhul lui Hristos.

Totuşi, în marea lor majoritate, clerul, monahii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române păstrează pacea şi unitatea Bisericii lui Hristos şi cunosc adevărul că Sinodul din Creta nu a formulat dogme noi, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos, iar bisericile sau confesiunile eterodoxe (neortodoxe) s-au despărţit de Ortodoxie pentru că s-au îndepărtat de la credinţa ortodoxă care este baza unităţii Bisericii. Iar pentru că Domnul Iisus Hristos S-a rugat Tatălui din ceruri ca ucenicii Lui şi toţi cei care cred în El să fie una (cf. Ioan 17, 21), adică să păstreze unitatea Bisericii pe baza credinţei adevărate, Biserica Ortodoxă nu promovează ura confesională sau „războiul religios”, ci „credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), mărturisind Ortodoxia cu smerenie şi cu pace în suflet.

Astfel, adevăraţii creştini ortodocşi pot să-şi păstreze dreapta credinţă, chiar dacă se află în dialog sau în cooperare de ordin social-filantropic sau cultural cu alţi creştini, mai ales în ţări în care creştinii ortodocşi sunt minoritari. De pildă, în prezent, există în Europa Occidentală peste 700 de parohii ortodoxe româneşti dintre care 670, pentru că nu deţin propriile lor biserici, se roagă în lăcaşuri de cult închiriate sau împrumutate de la creştini catolici, anglicani sau protestanţi, fără ca aceşti români să-şi piardă credinţa lor ortodoxă.

Deci, creştinul ortodox lucid şi realist poate rămâne fidel Ortodoxiei şi atunci când se află în dialog şi cooperare cu alţi creştini fără a fi fanatic, arogant sau agresiv. Însă cei ce tulbură acum pacea şi unitatea Bisericii nu au nicio responsabilitate pastorală pentru comunităţile ortodoxe româneşti din străinătate şi nici nu înţeleg cât de mare este păcatul dezbinării şi tulburării păcii şi unităţii Bisericii, sub pretextul că numai ei, protestatarii, sunt credincioşi adevăraţi, corecţi şi competenţi în apărarea Ortodoxiei, declarând eretici pe toţi cei care nu gândesc ca ei.

Cuvântul Biserică înseamnă adunare, nu dezbinare, adică adunarea creştinilor ortodocşi în iubirea Preasfintei Treimi prin mărturisirea şi trăirea dreptei credinţe în comuniune frăţească în Hristos şi ascultare faţă de părinţii duhovniceşti cărora le-a fost încredinţată lucrarea de păstorire a credincioşilor pe calea mântuirii (cf. Evrei 13, 17).

De aceea, trebuie să păstrăm totdeauna pacea şi unitatea Bisericii lui Hristos!

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Sursa: Basilica

Societatea noastră nu ştie nimic despre căsnicie

 

de Matt Walsh

Există cu siguranţă persoane şi cupluri care au dobândit înţelepciune şi multă cunoaştere în această problemă. Pe acestea le-au dobândit după ani de experienţă, în care şi-au exersat intuiţia şi au ajuns la o maturizare personală pe care puţini o ating – şi încă şi mai puţini şi-o doresc.

În societatea noastră, unii mai ştiu câte ceva despre căsătorie. Părinţii mei ştiu destule. Sunt căsătoriţi de peste 30 de ani şi au şase copii. Cunosc părţile bune şi pe cele rele ale unei căsnicii, au rezistat în faţa încercărilor şi obstacolelor vieţii. Căsătoria lor este adevărată, iubirea lor este reală şi ne inspiră pe mine şi pe soţia mea. Au mai rămas vreo câţiva mohicani din tagma părinţilor mei, dar societatea în ansamblu a uitat secretele acestora. Nu ştie nimic despre căsătorie.

Uitaţi-vă ce am făcut cu această instituţie. Uitaţi-vă la starea jalnică a acestei taine care este căsătoria. Gândiţi-vă cât de frivol şi arogant jonglează cu ea mulţi dintre noi: când în barcă, când în afara ei, de parcă ar fi vorba de o angajare cu jumătate de normă la un restaurant fast-food.

„Concepţia general-acceptată” despre căsătorie e vorbă goală. Gunoi. Mizerie. Unul din principalele motive pentru care cultura noastră nu se poate deloc numi „mai luminată” sau „mai avansată” decât cea a generaţiilor trecute. Da, mă opun agresiv, pasional şi fără să-mi cer scuze la „lecţiile” culturii noastre despre viaţă şi căsătorie. Tot de la părinţii mei am învăţat şi asta.

Sunt căsătorit de vreo doi ani. Nu pretind că să fiu consilier marital. Totuşi, ştiu destule încât să-mi dau seama ce minciuni se vehiculează. Noi am rezistat furtunilor şi am rămas uniţi tocmai pentru că am respins, practic, toate sfaturile pentru căsnicie pe care le are de oferit ţara sucită în care trăim. Am rezistat mai ales pentru că suntem creştini şi ne construim fundamentul căsniciei pe Hristos – o strategie care nu corespunde cu tendinţele actuale.

Cu câteva zile în urmă, un tip pe nume Seth Adam Smith a scris o postare devenită virală pe Internet, intitulată „Căsătoria nu este pentru tine”. Bineînţeles, mesajul pe care îl transmite nu este ceea ce se înţelege din titlu. El susţine un punct de vedere pe care nu-l contestă nimeni, şi anume că mariajul nu este ceva în care te implici doar pentru tine. Te implici în căsătorie pentru soţ sau soţie şi, când va veni timpul, pentru copii. Căsătoria este un act de iubire şi o instituţie ca atare. Dragostea nu arată spre sine. Nu afli secretul unei căsătorii de succes cufundându-te în Peştera Sinelui. Nu există nimic acolo. Doar vechile şi prăfuitele tale temeri şi obsesii egoiste. Secretul se află în inima celuilalt. Ne angajăm total când depunem jurământul înaintea lui Dumnezeu.

Parafrazez gândurile lui Seth, aşa că citiţi-i articolul. Zeci de oameni m-au rugat să-l comentez, dar iniţial am ezitat. Omul se bucură de un real succes cu un mesaj fantastic despre iubire şi unitate, iar eu nu am de gând să profit de pe urma succesului pe care numele lui l-a creat pe net. Apoi am văzut că e atacat şi criticat de trolii noştri neoliberali şi de eternii sceptici. Legiunile de nebuni moderni tot au găsit ceva de care să se plângă în declaraţia de fidelitate, iubire şi recunoştinţă pe care acesta i-o face soţiei.

Seth, fii puternic, frate! Mesajul tău e adevărat şi plin, dar de inspiraţie demodată, de aceea e întâmpinat cu atâta furie.

Eu înţeleg ce încerci să spui. Ţi-ai expus punctul de vedere destul de clar. Şi, desigur, oamenii căsătoriţi pot fi şi ei egoişti. Oamenii care au căsnicii fericite încă se luptă cu tendinţele egocentrice. Nimeni nu face remarci utopice. Dar ideea e (nu doar ideea lui Seth, ci IDEEA) că trebuie să ne luptăm cu această înclinaţie a firii şi să ne ostenim mereu să slujim şi să iubim persoana cu care ne-am căsătorit.

Da, să slujeşti, o, Doamne, ce învechit! Ştiţi ce? Soţia mea îmi slujeşte. Aşa e, te deranjează să citeşti asta? „NICIO FEMEIE NU AR TREBUI VREODATĂ SĂ SLUJEASCĂ UNUI BĂRBAT, ŞOVINISTULE!” Da, cu atitudinea asta, o să te întreb cum îţi merge la a patra căsătorie. Soţia mea îmi slujeşte şi eu îi slujesc, iar această slujire a unuia către celălalt se manifestă în diferite feluri.

Ai putea spune: „Păi, asta e o modalitate de a face căsătoria să funcţioneze”. Nu, nu e O modalitate. E UNICA. Nu sunt expert. Dar ştiu asta, fiindcă am fost atent la cuvintele pe care le-am rostit când ne-am jurat credinţă unul altuia.

În zilele noastre ne place să pretindem că mariajul este doar un „contract între doi adulţi care îşi dau consimţământul”, ceea ce îl face aproape la fel de important ca şi contractul de leasing sau ca şi cel încheiat cu echipa care-ţi reamenajează bucătăria.

Pentru mine, e mai mult decât atât. Cuvintele pe care i le-am spus soţiei în faţa altarului au însemnat ceva. Dar nu în sens simbolic. Cuvintele acelea nu au altă semnificaţie decât ceea ce spun, efectiv. Poate ar fi mai corect să spun că acele cuvinte au făcut ceva. Ceva s-a întâmplat în acea biserică, în acea zi. S-a întâmplat ceva misterios şi supranatural. Sufletul meu s-a unit cu sufletul soţiei mele şi noi am devenit una şi aceeaşi persoană. Asta nu este doar o frază mică şi drăguţă: este realitatea. Se întâmplă. Am devenit una cu soţia mea.

Inelul pe care i l-am pus pe deget a fost un simbol. Florile, rochiile, toate celelalte fleacuri au fost doar decor. Dar ceremonia în sine și cuvintele pe care le-am rostit nu au fost nici simbolice, nici decorative. Au fost reale. Dumnezeu era acolo și a luat acest eveniment și l-a transfigurat în ceva mistic și din altă lume. El mă va trage la răspundere cândva pentru jurământul depus.

Oamenii l-au contactat pe Seth, insistând că „ne menținem propria identitate în căsătorie”. Ei bine, nu este așa. Da, sunt tot eu, dar natura mea s-a schimbat. Dacă vrei să rămâi complet „tu însuţi”, nu te căsători. Ce este așa de greu? Venind la altar cu intenții frivole este ca și cum ai opera pe creier doar pentru că ești curios să vezi cum arată acesta: „A, chiar vrei să repar asta? Doamne, nu încercam să mă implic în ceva atât de serios!”

Oamenii tratează căsătoria ca pe mercenariat. Nu sunt soți, sunt vânători de trofee. Dăruiesc doar când primesc și dăruiesc direct proporțional cu cât primesc. Sunt calculați și imaturi. Cred că „sentimentele” lor sunt cele care ar trebui să le ghideze unirea. Se duc cu valul, până când valul nu îi mai duce. Se gândesc la dragoste ca la un tren pentru care îți cumperi bilet și apoi călătorești până unde merge. Nu-și dau seama că iubirea este o alegere și trebuie să o ALEGEM în fiecare zi până la sfârșitul vieții. Câteodată trebuie să o alegem în ciuda propriei persoane și în ciuda a ceea ce simțim.

Acesta este mesajul despre căsătorie care nu este popularizat (pentru că nici nu este popular, ce-i drept) şi care tocmai de aceea trebuie strigat de pe acoperişuri. Spun toate astea nu pentru că mă consider un model sau pentru că am soluţia pentru căsnicia perfectă, ci pentru că ăsta e adevărul. Pur şi simplu.

Cultura noastră e otravă pentru căsătorie. Cultura noastră este otravă în general. Ne convingem de asta pe zi ce trece.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Andreea Rusanovschi

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com  

Sfânta Treime

 APOSTOLUL

Efeseni 5, 8-19

Fraţilor, altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este bine-plăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea zice: «Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos». Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre.

EVANGHELIA

Matei 18, 10-20

Zis-a Domnul: căutaţi ca să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mai mici, căci vă spun vouă că îngerii lor din ceruri totdeauna privesc faţa Tatălui Meu, care este în ceruri; căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cei pierduţi. Ce vi se pare? Dacă un om ar avea o sută de oi şi i se rătăceşte una din ele, au nu lasă pe cele 99 în munţi şi se duce de caută pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă să o găsească, adevăr vă spun vouă că se bucură de ea mai mult, decât de cele 99, care nu s-au rătăcit. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru, cel din ceruri, ca să piară vreunul dintre aceştia mai mici. De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi şi-l mustră între tine şi el singur; dacă te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine încă unul sau doi, ca din gura a două sau trei mărturii să se sprijine orice cuvânt. Iar de nu-i va asculta pe ei, spune-l soborului Bisericii; şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş. Adevărat vă spun vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer. Iarăşi vă spun vouă că, dacă doi dintre voi se vor uni pe pământ pentru un lucru pe care îl vor cere, se va da lor de Tatăl Meu, care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.

Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii, cu toţii sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Biblie.

Şi nu noi, ci necredincioşii, care se împotrivesc unui lucru aşa de dovedit şi adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: „Ce este oare aşa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, atunci şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, căci şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie şi cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire şi zic: „Încă şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit numai fiu, dar nu Unul-Născut, precum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuşi Iisus Hristos, spre a arăta că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (Ioan 5, 21). Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioşii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înţeles subiectiv, zicând că şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci şi pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie. Cine voieşte să înveţe pe alţii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici, El, Care cu cuvântul şi cu fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire. Citește mai mult...

*

Sf. Antim Ivireanul:

de vreme ce noi sân­tem neam ales al lui Dumnezeu, este dar Dumnezeu cu noi! Şi când este, creştine, Dumnezeu cu tine, atunci nimenea nu poate să-ţi strice ceva, căci îl iubeşte Dumne­zeu şi pre carele iubeşte Dumnezeu îl şi ceartă şi îl şi cercetează.

La acela nevăzut vine de-i mângâie sufletul şi inima lui, darul îl înmulţeşte întru el, dragostea cătră Sfinţia Sa îi adaoge, blagoslovenie îi dă întru toate lu­crurile şi trebile lui, pace şi linişte vine totdeauna omului aceluia căci este crescut din tulpina cea bună a lui Dumnezeu.

Iar de n-ai pre Dumnezeu, nimic nu ai, bine nu poţi să faci niciodată. Dumnezeu este viaţa cea de veci. De n-ai pre Dumnezeu, nici viaţa cea de veci nu o ai şi îţi caută să flămânzeşti şi să însetoşăzi de Dân­sul în veci. O, ce sărăcie rea! Ce răutate netrecută! Căci cine ne depărtează pre noi de Dumnezeu? Nimeni altul fără numai păcatul. Păcatul scoate pe Duhul lui Dumne­zeu afară şi aduce pre duhul cel necurat şi rămâne becisnic. Şi vai de el! Rămâne ca un lemn uscat şi sec, gata de ardere în focul cel de veci, acolo unde arde şi nu să sfârşeşte. Citește mai mult...

*

Pr. Dumitru Stăniloae:

„Dumnezeu este capătul tuturor aspiraţiilor mele. E desăvârşirea însăşi. E Persoana în comuniune în deplinătatea Ei: Ea nu se poate bucura decât în comuniune, iar aceasta cere Trei Persoane. În definitiv suntem trei, totdeauna trei. Chiar dacă suntem într-un număr mai mare, toţi ceilalţi sunt cel de-al treilea – ‘ei’. Vedem aceasta în folosirea celor trei pronume personale: ‘eu, tu, el’. Dacă noi doi nu iubim pe un al treilea, iubirea noastră în Dumnezeu nu este desăvârşită. Aceasta excludere a celui de-al treilea întinează legătura noastră. Mă dezinteresez de celălalt, vorbesc rău de el. Iar apoi, când ‘el’ devine ‘tu’ şi ‘tu’ devii ‘el’, eu voi vorbi despre tine aşa cum nu se cuvine… Iubirea în doi poate fi pe deplin generoasă numai dacă este întoarsă spre un al treilea“.

„. . . că ei să fie una aşa cum Noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine, că ei să fie în chip desăvârşit una” (În 17, 22).

Avem astfel experienta Treimii. „Nu pot să mă realizez în iubire, dacă nu există în faţa mea un ‘tu’ care mă face responsabil, care face apel la mine şi căruia trebuie să-i răspund. Nu mă pot dezvolta deplin, nu sunt fericit decât în responsabilitate. Altfel, devin un epicureu, vreau să-mi satisfac doar plăcerile mele. Dar responsabilitatea mă face să spun: cum mă pot bucura de viaţă, dacă nu există un ‘tu’? Numai cu lucrurile sunt singur, mă plictisesc. De aş avea lumea întreagă, dacă n-ar exista nimeni, n-aş avea căldura celuilalt. Numai celălalt mă face fericit, îmi dă pofta de viaţă; dacă n-ar fi celălalt…Dar celălalt înseamnă şi responsabilitate. Celălalt este şi o graniţă pentru mine, nu suntem confundabili. El este un obstacol în calea egoismului meu de a mă rupe de el sau de a-l înghiţi. Am nevoie de iubirea cuiva. Am nevoie ca acest celălalt să rămână altul, să nu se confunde cu mine, dar să fie unit cu mine. Nu exist numai eu. Există şi un ‘tu’ pentru că există o comunicare între el şi mine. Dacă nu ar exista comunicare în iubire, nu ar exista nici o posibilitate de a fi fericit. Tatăl este Tata şi Fiul este Fiu. Ei trebuie să fie diferiţi. Duhul este martorul iubirii Lor, El ia parte la bucuria fiecăruia faţă de celălalt. Dar în relaţia lor cu Duhul Sfânt, Tatăl trebuie să rămână Tata şi Fiul trebuie să rămână Fiu“. 

Pe Tatăl Cel fără de început, pe Fiul Cel împreună fără de început, pe Duhul Cel împreună veşnic, Dumnezeirea cea una, că heruvimii a-I slăvi îndrăznind zicem: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi, mituieşte-ne pe noi!” (Treimica, Utrenie, glas 3).

Experienţa treimică este o experienţă cotidiană care îşi are obârşia în Dumnezeu-Tatăl, manifestarea în Dumnezeu-Fiul, comunicarea în Dumnezeu-Duhul. Omul este creat după chipul Treimii dumnezeieşti. Există un „eu – tu – el”, o fiinţă în comuniune cu Dumnezeu şi cu creaturile. „Este vorba de o experienţă sociologică, psihologică şi, mai mult decât atât, ea este fundamentală pentru noi. Fără ea nu putem exista deplin; ea este înrădăcinată în fiinţa noastră şi niciodată nu mă voi mulţumi cu nivelul la care mă aflu. Totdeauna voi vrea să merg mai departe. Sunt însetat de o iubire nesfârşită. 

Responsabilitatea mea nu se stinge niciodată. Psihologic vorbind, simt faţă de fiica mea sau de fiul meu că nu am făcut niciodată tot ceea ce trebuia să fac; faţă de soţia mea, faţă de ceilalţi, n-am făcut niciodată ceea ce trebuia să fac. Se deschide aici o perspectivă nesfârşită pentru a-mi exercita, pentru a-mi manifesta responsabilitatea, pentru a face tot mai mult pentru celălalt iar el să facă ceva pentru mine; pentru a ne arăta tot mai mult iubirea. Până unde? La infinit. Dar de unde vine oare aceasta sete de infinit, dacă acest infinit nu este realizat undeva, la un anume nivel? Aceasta aspiraţie aparţine naturii noastre. De ce oare suntem astfel? Cine ne-a făcut aşa? Cred că aici există un semn ce trimite spre temeiul existenţei noastre.

Trebuie să găsim într-o zi satisfacerea deplină a acestei aspiraţii de a iubi nesfârşit, de a ne dărui deplin, adică infinit, celuilalt, de a nu mai avea nici o umbră în iubirea noastră, nici o reticenţa, nici o rezervă, nici o distanţă. Altfel totul ar fi lipsit de sens. De ce? “Raţionalitatea profundă a existenţei noastre rămâne învăluită câtă vreme nu intrăm în legătură cu Celălalt, Tu-ul care este izvorul şi capătul aspiraţiei noastre infinite de a iubi. La capătul şi la originea vieţii mele se afla o desăvârşire a iubirii manifestată în mine prin dorinţa infinită de iubire: în ea se înrădăcinează raţionalitatea iubitoare a fiinţei mele. 

“Credinţa nu este numai ceva sentimental, ceva lipsit de temei, în Dumnezeu avem şi un Logos, un ‘Cuvant’, un Verb, o Raţiune, nu numai un ‘Duh’, un Suflu. Responsabilitatea faţă de celălalt mă face să ating cu degetul aceasta raţionalitate plină de duhul, de iubire. Prin aceasta raţionalitate îl simt pe celălalt. Prin cuvântul său, prin prezenţa sa, celălalt este în mine. Dar nu numai el se afla în mine. Cel căruia eu îi spun ‘tu’ şi pe care astfel îl port în mine este şi el în legătură cu un altul, cu ceilalţi. Intru astfel în comuniune cu o fiinţă care este ea însăşi în comuniune cu o persoană, în tine există şi celălalt; tu eşti în el şi, plin de el, tu eşti în mine. Când vorbesc cu tine, mă gândesc şi la celălalt cu care tu eşti în legătură. Şi el lucrează în mine: este prezent în mine în responsabilitatea pe care o am faţă de el.

Sunt întotdeauna o treime. Sunt în mine însumi o treime. Sunt o icoană, un chip al Sfintei Treimi. Sunt un chip triadic, dar îndeosebi o icoană a Fiului şi, prin El, sunt în legătură cu Tatăl. Nu există un ‘eu’ izolat, nici numai ‘eu şi tu’, cum spunea Martin Buber: există şi un ‘el’. Tu şi eu avem o responsabilitate faţă de un celălalt. Această responsabilitate este importantă şi ea ne uneşte într-o mare seriozitate.

Acesta este chipul Treimii în om. El poate fi descoperit în mod experimental, pentru că există aici un sentiment al necondiţionatului, al absolutului. Suntem necondiţionat obligaţi unul faţă de altul şi faţă de un celălalt. Iar aceasta trebuie neapărat să vină de la o instanţă supremă care a imprimat în noi că o pecete această responsabilitate, această adâncă seriozitate care ne uneşte, care nu ne lasă în superficial, ci ne sfinţeşte.”„Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fc 1, 26). „Dumnezeu” este la singular, „să facem” este la plural: un singur Dumnezeu, o comuniune de persoane. După chipul şi asemănarea Celui Intreit-Unul a fost creat dintru început omul…

Dumnezeule în Trei fețe, Care ai plăsmuit după chipul şi asemănarea Ta neamul omenesc şi din nefiinţă la fiinţă ai adus toate, Ţie mă închin, pe Tine Te cinstesc şi în cântări Te slăvesc.

Dumnezeule Atotputernic şi singur nescris-împrejur, vino şi Te sălăşluieşte sub acoperişul meu.

Doamne Cel în Trei străluciri, trimite lumina Ta şi luminează-mă întru negrăită iubire a inimii Tale (Duminica Tuturor Sfinţilor, Miezonoptica, cantarea 6).

Lumina neînserată, Soare în trei străluciri, Unule Dumnezeu necuprins, singurul Domn şi Stăpân, luminează inima mea cea întunecată, ca să strălucesc cu razele slavei Tale şi să Te cânt şi slăvesc întru toţi vecii (Cântarea 8)”.

Pr. M. Costa de Beauregard şi Pr. Dumitru Stăniloae. Mica Dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, Sibiu

Sursă: Războiîntrucuvânt

Sursă Apostol și Evanghelie: Doxologia

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae - Sf. Treime, Dumnezeul iubirii și al conștiinței

Școala de Duminică: Pr. Dumitru Stăniloae: „Unirea deplină între un bărbat și o femeie corespunde unei iubiri desăvârșite”

Pr. Dumitru Stăniloae

Se poate spune că aceste două aspecte (masculin şi feminin) ale omului sunt în aşa măsură inseparabile în iubirea lui Dumnezeu, că o fiinţă umană, luată izolat şi considerată în sine, nu e deplin om. Nu e, aşa zicând, decât o jumătate de om, într-o existenţa izolată de complementarul său”. Nu e decât o jumătate neuniformă cu cealaltă jumătate.

Deosebirea complementară trupească redă şi condiţionează o diferenţă complementară sufletească. Aceasta nu face pe fiecare mai puţin om. Dar umanitatea este trăită de fiecare în alt mod şi într-o completare reciprocă. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umană şi-o trăiesc numai împreună, în completarea reciprocă. Cu alte cuvinte, această unitate umană diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală. “Fiinţă umană este o fiinţă conjugală“. Perechea umană din rai era o pereche conjugală. “Aceasta era căsătoria paradisiaca, avându-şi baza în natura umană duală”. Dar ea avea şi un har.

Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comportă o iubire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă. Astfel, căsătoria avea de la început atributele unităţii şi indisolubilităţii. Bărbatul avea, în mod deplin, în unirea desăvârşită cu o femeie, tot ce-l completă esenţial; şi femeia la fel. Trecerea de la legătura cu o femeie la legătura cu alta, sau de la un bărbat la altul, nu procură nici unuia completarea deplină printr-o unire desăvârşită. Femeiescul e mereu căutat fără să fie găsit deplin, în acea dăruire a lui deplină şi pentru toată viaţa; şi bărbătescul la fel. Fiecare jumătate rămâne mai mult sau mai puţin un individ necomplet ca om, mai mult sau mai puţin într-o singurătate.

Unirea deplină între un bărbat şi o femeie, corespunzând unei iubiri desăvârşite, e netrecătoare. Căci fiecare a găsit în celălalt nu un obiect, ale cărui posibilităţi de satisfacere sunt limitate şi care se ascunde ca persoană atunci când e tratat ca obiect, ci o persoană inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de autodăruire.

Cei doi se iubesc pentru că se completează, pentru că nu-şi sunt uniformi. Iubirea nu se naşte între două suflete care sună la fel, ci care sună “armonic”, spune Schiller. Iubirea este un schimb de fiinţă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit, pe când ura sărăceşte, pentru că nu dă şi nu primeşte nimic.

Bărbatul găseşte în femeie o taină indefinită. Ea îşi cunoaşte nişte insuficiențe care se cer după o întregire prin bărbat, de aceea îl iubeşte pe bărbat; şi bărbatul, la fel. Căsătoria e în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se da celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneşte uimirea în fata tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari.

…

Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei şi numai împreună cu ea bărbatul formează omul întreg şi numai în unire cu ea se realizează că bărbat. Şi femeia la fel. Căci bărbatul e cel ce completează femeia, şi viceversa. Şi dacă bărbatul nu completează de fapt femeia şi nu e completat de ea, nu se realizează că bărbat, precum nici femeia, ca femeie. În felul acesta, în femeia lui, bărbatul are toată cealaltă jumătate a speciei, şi viceversa, încât nici unul nu are nevoie de alt bărbat sau de altă femeie.

Dar orice bărbat sau femeie e nu numai un exemplar uniform al unei jumătăţi a speciei, ci poartă şi caracterele unice ale unei persoane nerepetate. Vieţuind împreună, cele două persoane se configurează una după cealaltă, încât bărbatul se completează şi că persoană prin femeie, şi invers. Fiecare devine un fel de co-persoană şi amândoi o unitate co-personală.

De aceea, bărbatul care ar trece de la o femeie la alta nu se mai realizează că persoană, definită prin convieţuirea cu o singură persoană ca femeie. Trăsăturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu-zis el va deveni mai mult un individ-specie, căci cel ce e lipsit de o adevărată şi permanentă comuniune personală, e mai mult un individ uniform al speciei decât o persoană. În el se dezvolta mai mult pasiunile speciei, nearmonizate şi neînfrânate în trăsăturile unei persoane cu caractere spirituale reliefate în mod propriu.

…

În acest răspuns, El afirmă unitatea celor căsătoriţi, bazat pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi ca femeie şi deci cel ce se uneşte cu o femeie se completează în mod atât de total cu ea, încât alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul înteg prin această femeie sau viceversa. Dumnezeu însuşi i-a împreunat prin faptul că a făcut pe om bărbat şi femeie, deci prin faptul că fiecare devine omul întreg în unirea cu celălalt, iar această unitate pe care şi-a găsit-o fiecare nu se poate dezintegra şi reface cu alt partener.

Nerespectându-se unul pe altul ca persoană, ci tratându-se că obiecte de plăcere care nu ţine mult, aceştia cad din demnitatea de om, pe care au primit-o prin creaţie: “Răspunzând, El a zis: Oare n-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a făcut? Şi adăugă: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia să şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt. 19, 1-6).

Dar unitatea aceasta indisolubilă, alcătuită între bărbat şi femeie, fiind o unitate în planul uman, nu e atât o unitate organică, fiziologică, ci o unitate prin iubire. Ea se bazează pe iubirea între două existente umane ce se completează nu numai pe planul trupesc, ci şi pe cel spiritual. Pentru aceasta ea primeşte în Biserică un har. Ca atare, el nu trebuie primit pasiv, ci dezvoltat activ de cei doi. Astfel indisolubilitatea implicată în fire şi refăcută prin har e şi o operă a voinţei celor doi.

Dacă o concep numai ca mijloc de satisfacere a poftei trupeşti, cei doi se plictisesc repede unul de altul. Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracţia trupească şi cea spirituală, cu o iubire în care fiecare preţuieşte taina celuilalt şi afirma în iubirea să disponibilităţi nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a accepta toate jertfele şi oboselile pentru el.

…

Bărbatul găseşte în femeie o taină indefinită. Căsătoria e în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se da celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneşte uimirea în fata tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari. …Un rol important în această spiritualizare treptată a legăturii dintre ei îl are exerciţiul şi creşterea responsabilităţii unuia pentru altul. Iubirea creşte din exerciţiul responsabilităţii reciproce, şi responsabilitatea creşte din iubire. Iubirea între fiinţele condiţionate de atâtea nevoi ale vieţii în trup nu e numai o fericită contemplare a frumuseţii trupeşti şi apoi o tot mai trăită contemplare şi a celei sufleteşti a celuilalt, deşi este şi aceasta; ci ea e motorul unor nesfârşite acte de responsabilitate pentru acela. …

Responsabilitatea aceasta îl face cu adevărat persoană, factor de mare eficienţă conştientă în viaţa celuilalt şi a societăţii, dar ea se susţine şi din respectul celuilalt că persoană. Prin reciprocă jertfelnicie, fiecare din cei doi îşi accentuează caracterul şi îl accentuează şi pe al celuilalt; unirea lor se accentuează tot mai mult ca o comuniune personală, în care fiecare persoană creşte spiritual pe măsură unirii între ele. Fără trăirea şi exercitarea acestei responsabilităţi, omul rămâne într-o stare vecină cu inconsistența, deosebindu-se de copil doar prin lipsa de inocență a acestuia.

În responsabilitatea aceasta se face tot mai străvezie, pentru fiecare prin celălalt, prezenţa lui Dumnezeu cel personal că factor care dă valoare nemăsurată partenerului de căsătorie. Pe măsură ce celălalt îşi descoperă adâncimea, devine mai transparent pentru Hristos care-i garantează valoarea lui eternă de om, prin faptul că El însuşi S-a făcut om. Iar aceasta sporeşte responsabilitatea fiecăruia pentru celălalt.

…

Femeia este omul cel mai apropiat de bărbatul ei, şi, viceversa. Şi este aceasta, pentru că îl completează. Bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el. Şi viceversa. Ei îşi sunt unul altuia deplin descoperiţi, într-o totală sinceritate; fiecare îi este celuilalt ca un alt “eu”, rămânând totuşi un “tu” care îi este necesar pentru a se descoperi.

Fiecare se uită pe sine, făcându-se eu-ul celuilalt. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Cel iubit este pentru cel ce iubeşte identic cu sine. Însuşirea iubirii este de aşa fel, că cel ce iubeşte şi cel iubit nu mai par să formeze două persoane deosebite, ci un singur om”. Iar altădată spune: “Cine are un prieten are o altă sine”.

Prin aceasta fiecare din cei doi soţi realizează starea după care năzuieşte şi se realizează că persoană în reciprocă comuniune. Dar se realizează numai când dragostea trupească e penetrată de cea spirituală şi copleşită de ea.

…

Biserica atribuie şi căsătoriei o castitate şi o consideră că un drum spre o tot mai mare castitate. Ca şi castitatea monahală, şi ea este o libertate a spiritului. Şi pentru amândouă se cere o luptă spirituală. Satisfăcută în afara căsătoriei, pofta trupească îl robeşte pe bărbat în aşa măsură, că nu mai vede în femeie decât un instrument al satisfacerii ei, şi viceversa. Aceasta se poate întâmpla însă şi în căsătorie, dar numai unde cei doi nu fac efortul de a transfigura şi spiritualiza prin unirea sufletească unirea lor trupească. Şi aceasta se întâmplă aproape totdeauna acolo unde lipseşte harul credinţei. În acest caz, pofta trupească plictisită repede de o femeie sau de un bărbat, îşi cauta satisfacţia în altă parte.

De fapt, cine nu ştie că cel ce priveşte femeia din afara căsătoriei o vede îngustată la calitatea unui obiect carnal de plăcere epidermică? Numai în căsătorie ea se descoperă că persoană cu toată complexitatea de probleme, în care are nevoie să fie ajutată, să nu fie singură, cum are nevoie şi bărbatul; numai căsătoria ridică legătură între bărbat şi femeie la prietenie şi adâncă responsabilitate practică reciprocă, în care fiecare trebuie să se angajeze total.

… P. Florensky spune că societatea – deci şi Biserica – este formată din unităţi duale, nu din indivizi; am zice din molecule, nu din atomi. Dar o familie care nu are copii nu e necesară în sens deplin societăţii. Familia promovează coeziunea socială, bisericească, nu indivizii. Celula familiei, deşi nu se dizolvă în organismul bisericesc sau social, trebuie să fie într-o comunicare cu celelalte celule prin “sângele” comun al lor, prin copii.

Desigur naşterea şi creşterea de prunci, slujirea Bisericii şi a societăţii, că înfrânare a egoismului în doi (sau în mai mulţi; cu copii cu tot), înseamnă o cruce. De aceea se cântă la slujba cununiei un imn închinat mucenicilor. Soţii care nu-şi înfrânează egoismul în doi vor deveni până la urma netransparenţi chiar şi lor înşişi. Vor constitui un egoism de instincte, de mic grup animalic, grupul insensibil la alţii al familiei de tip biologic, un grup închis ca o cetate în zidurile proprii şi capabil numai de ieşiri acaparatoare, nu şi de ieşiri dăruitoare.

“O căsătorie care nu-şi răstigneşte statornic lăcomia şi autosuficienţa proprie şi nu se depăşeşte pe sine prin aceasta năzuinţă”, nu e familie creştină.

Pr. Dumitru Stăniloae, Căsătoria că legătura naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie

Sursă: Blog - Irina Monica

Arhim. Melchisedec Velnic: „Să fim uniți și să ne păstrăm identitatea în duhul cuminte al Bisericii”

Sursă imagine: Doxologia

Ascultă predica în format audio

Preacuvioși părinți și frați, iubiți credincioși,

Mărturisim în aceste zile Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer şi ne salutăm cu salutul „Hristos S-a înălţat!” până la Duminica ce urmează, a Rusaliilor, când vom prăznui Pogorârea Sfântului Duh, întemeierea Bisericii noastre.

Proorocul Solomon, în Pilde, spune că e este cu neputinţă să cunoști mersul corăbiei pe mare, să urmărești urma șarpelui pe stâncă și drumul vulturului pe cer. Este greu să înțelegi lucrurile acestea, spune el, este greu să pătrunzi aceste taine. Sfinții Părinți tălmăcesc acest cuvânt în felul acesta: așa cum corabia pluteşte pe mare și nu se cunoaște drumul pe unde a trecut, astfel a fost zămislirea Fecioarei Maria. Urma șarpelui pe stâncă face referire la pogorârea lui Hristos la iad, căci nu a știut iadul că l-a primit pe Hristos. Iar urma vulturului pe cer face referire la Înălțarea Domnului la ceruri. Odată cu înălțarea Sa la ceruri El a înălțat şi firea noastră omenească.

Am ascultat astăzi cu toții, în această duminică, a șaptea după Paști, învățătura Bisericii noastre despre Sinodul I Ecumenic, şi în cuvântul de învăţătură a fost prezentat în detaliu tot ce s-a întâmplat la Sinodul I Ecumenic și învățătura stabilită acolo.

De ce am spus acest cuvânt de la Înțeleptul Solomon? Pentru a ne aduce aminte că scopul firii umane este să se înalțe către cele de sus, să se înduhovnicească. Noi, cum frumos spune un Sfânt Părinte, îl avem pe Hristos înaintea noastră. El  a mers înainte ca să ne pregătească loc, și spre cele înalte trebuie să ne îndreptăm. În plus, Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic au pus accent pe unitatea Bisericii.

Dragii mei, vreau să atrag atenția asupra unui lucru care se petrece sub ochii noștri, ai tuturor. De multe ori noi stăm pasivi, nesimțitori la ceea ce se întâmplă în jurul nostru și această pasivitate a nu vine decât din lipsa de credință fierbinte. Nu avem o credință vie, statornică, luminată de Duhul lui Hristos, luminată de Duhul Evangheliei. Am spus că firea umană a fost lăsată de Dumnezeu ca să se înalțe, nu să se coboare, nu să se întoarcă spre cele de jos, ci să se îndrepte spre cele de sus.

Trebuie să fim uniți și să ne rugăm, căci trăim niște vremuri foarte grele pentru întregul neam. Nu ne dăm seama cu toţii de ce se întâmplă și de care vor fi urmările a ceea ce acum se dezbate și urmează să se legifereze. Am spus de atâtea ori, aici, în biserică, faptul că astăzi credința noastră și familia sunt vânate. Se vrea distrugerea familiei, a familiei sănătoase, sfinte și bune. Se urmăreşte desfiinţarea legii aceleia strămoșești bine așezate în Biserica noastră și în neamul nostru.

Au doar am fost un neam pervers? Au doar am fost un neam care n-a avut la căpătâi Evanghelia, încât astăzi trebuie să dăm și să aprobăm legi care să fie împotriva Evangheliei? Au doar trebuie să avem o Constituție care să fie departe de duhul neamului nostru? Sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem și pentru care trebuie să facem ceva, nu să stăm cu mâinile în sân. Prima dată aș face îndemnul să ne rugăm. Au doară la temelia neamului strămoșilor noștri, la căpătâiul lui Ștefan și al atâtor domnitori oare a stat legea păcatului? Oare au fost păcatele la căpătâiul lor sau a fost Evanghelia lui Hristos? Pe ce s-a întemeiat acest neam? Pe desfrânare? Pe sodomie? Pe păcate împotriva firii, care acum ajung să fie legiferate?

Hristos S-a înălțat la cer ca să înalțe firea umană. Ne-a deschis nouă drum, ne-a arătat calea pe care trebuie să mergem. Să se întrebe parlamentarii noștri și toți cei pe care i-am votat și i-am ales ca să ne reprezinte: oare tatăl și mama lor, strămoșii lor, ce spun? Bunicii care i-au crescut, ce spun când văd ce propun ei în Parlament?

Dragii mei, poate va spune cineva că va fi doar o lege, dar noi ne vom vedea de viața și de credința noastră mai departe. Nu, dragii mei. Legiferarea păcatelor împotriva firii, a sodomiei, a gomoriei – păcate pentru care în Vechiul Testament, vă amintiți foarte bine, Dumnezeu a trimis foc din cer –, legiferarea acestora atrage pervertirea firii, are consecințe asupra întregului neam.

Prin anul 2007­–2008 l-am vizitat, împreună cu părinţii de la această mănăstire, pe Părintele Arsenie de la Techirghiol. I-am pus atunci această întrebare: „Sfinția voastră, cum interpretați acest text al Sfintei Scripturi, «urâciunea pustiirii a ajuns în locul cel sfânt», la loc de cinste?”

Răspunsul părintelui a fost clar: păcatul se așează în locul cel sfânt. Care e locul cel sfânt? Mintea și inima noastră. Trupul nostru trebuie să fie templu al Duhului celui Preasfânt și nu altceva. Mintea noastră trebuie să fie locaș al Duhului lui Dumnezeu și nu altceva.

Și, pe lângă toate acestea, ce lege este aceea care îngăduie păcatul? Au doară nu am avut un regim comunist, care a vrut să impună o morală fără Dumnezeu? Dar în acea morală fără de Dumnezeu era mai bine ca acum, sincer să fim. Era mai bine atunci ca acum, pentru că acea morală îl înlătura pe Dumnezeu, dar nu legifera păcatul. Era împotriva păcatului. Pe când acum s-a ajuns să legiferăm păcatul.

Nădăjduim, dragii mei, că se vor lua decizii înțelepte. Nădăjduim că cei care atentează la ființa și la identitatea neamului nostru nu vor izbândi. Ieri l-am serbat pe Eminescu, ziua lui de naștere în veşnicie. Dragii mei, citiți Eminescu. Vedeți cât de frumos a scris despre neamul nostru, despre spiritualitatea noastră, despre rădăcinile noastre care sunt bune și sfinte. Ei bine, aceste rădăcini trebuie păstrate. Nu trebuie otrăvite. Nu trebuie injectate în rădăcina neamului nostru perversiunea, păcatul, fărădelegea, ci trebuie să ne păstrăm în demnitate sfântă și curată. De aceea, dragii mei, fiind în această perioadă, când trebuie să ne înălțăm sufletește, nu să coborâm către cele de jos, să ne rugăm mai mult.

Îndemnul nostru, al tuturor, este un îndemn la rugăciune, ca Dumnezeu să ne dea limpezime și curaj în a mărturisi Adevărul. Au sosit vremurile, dragii mei, când trebuie să mărturisim Adevărul. Au sosit vremurile când trebuie să ne detașăm, să despărțim apele tulburi de apele limpezi. E timpul să spunem răului că este rău și binelui că este bine, nu să amestecăm binele cu răul. O lege care promovează imoralitatea, aceea nu este lege, aceea este fărădelege. Aceea nu este ceva care să se impună, pentru că în interiorul nostru este sădită legea morală.

Spune Sfântul Apostol Pavel limpede în Epistola către Romani: „Păgânii care nu au lege – deci nu aveau legea creștină – din fire fac cele ale legii”. Adică își dau seama de ceea ce este bine și ceea ce este rău, de ceea ce este păcat și de ceea ce este virtute. Ei bine, să ne rugăm la preabunul Dumnezeu ca să dea tuturor limpezime minții, căci li s-a cam întunecat mintea.

S-a vorbit astăzi de Arie, de eretici și de nelegiuirile care îi stăpâneau. Dragii mei, când omul se desparte de Biserică, când se desparte de Adevăr, să nu credeți că imoralitatea este departe de el. Pe cel care se desparte, ereticul, când a plecat din Adevăr, diavolul are grijă, smulgându-l din adevărata credință, să-l treacă prin toate mârșăviile și prin toate păcatele.

Ați auzit, poate, că sunt atâtea și atâtea secte unde este promovată imoralitatea: incestul, orgii, desfrânări. Dacă nu ați auzit, veți auzi, ați auzit acum. Sunt secte unde sunt încrucișări, amestecări de sânge, care nu sunt altceva decât desfrânări în grup. V-am spus: diavolul nu se va mulțumi niciodată să-i răpească omului numai dreapta credință, ci caută să-l terfelească în cele mai urâte și în cele mai netrebnice păcate, de care rușine este și a grăi, cum spune Sfântul Apostol Pavel.

De aceea, dragii mei, fiind astăzi în Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, nădăjduim în unitatea Bisericii noastre și într-un duh cuminte, în duhul Sfinților Părinți, al Bisericii noastre. Împreună, cler și popor, trebuie să fim uniți și să ne păstrăm identitatea. Să păstrăm acest pământ sfânt și curat. De câte ori n-ați mărturisit, dumneavoastră, care ați fost plecați în afară, când v-ați întors în țară, că nu este un pământ mai sfânt și mai frumos ca acesta al patriei noastre? De ce? Pentru că a fost sfințit cu sudoarea strămoșilor noștri, cu genunchii pe care și i-au plecat, cu viața lor sfântă și curată, demnă, pe care au dus-o în frică de Dumnezeu. Ei bine, noi, cei de acum, trebuie să mergem tot așa. Tot în acest duh. Pe masa noastră de lucru tot Sfânta Evanghelie trebuie să fie, Crucea tot la pieptul nostru, trebuie să îl mărturisim tot pe Hristos Domnul și adevărurile pe care El ni le-a adus, iar păcatele, nelegiuirile care au fost legiferate în Apus și pe care vor și ai noștri să le legifereze, acestea n-au ce căuta. De aceea să fim tari, să nu vă fie rușine, să nu vă fie teamă în a mărturisi Adevărul.

Dascălii, profesorii, primarii, și absolut toți cei care aveți o funcție de conducere undeva, luați atitudine împotriva a ceea ce se întâmplă, a imoralității care ni se impune, pentru că iarăși spun: e vânată ființa, identitatea noastră națională. E un atentat la cultura noastră și la spiritualitatea noastră. Noi avem o cultură și o spiritualitate, un neam, un popor bine întemeiat, bine așezat pe niște valori și nu trebuie să le pervertim, nu trebuie să le schimbăm.

„Moda lumii” – auzeam pe cineva că spunea despre ce se încearcă să se înscrie în noua Constituție pe care vor să ne cheme să o votăm. Dacă nu va fi cum trebuie nu ne vom prezenta. Să nu mergem la Referendum dacă ea nu va fi în duhul neamului și a spiritualității noastre. De ce? Pentru că nu este a noastră. Nu mă reprezintă, nu mă caracterizează.

S-a ridicat cineva și a spus că trebuie să recunoaștem meritele Bisericii Ortodoxe și a celorlalte biserici din țară, contribuția lor la istoria neamului. Și altcineva s-a ridicat și a spus: Iarăși Biserica? Când vom deveni un stat civilizat?

Aceasta e civilizație? Pardon! Dacă trebuie să fiu pervertit și să-mi pervertesc mintea și conștiința, aceasta nu-i civilizație. Acesta este un abuz. Ceea ce fac ei este un abuz împotriva ființei și a identității naționale, pentru că ei caută să ne schimbe pe noi și să fim noi cum sunt ei. N-aibă decât! Să fie ei! Dacă ei nu știu să apere valorile noastre, nu trebuie să ne facă și pe noi ca pe ei.

De aceea, dragii mei, să-mi iertați vehemența cu care poate am vorbit, dar nu este de glumit. Nu este de tăcut, ci trebuie vorbit, cum am spus și cum a îndemnat Sinodul Mitropolitan. Poate unii cunoașteți, poate unii nu cunoașteți: miercuri, la Mănăstirea Neamț, s-a întâlnit Sinodul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și a luat atitudine faţă de ceea ce se întâmplă și a îndemnat tot clerul și pe credincioși la rugăciune, la veghere, la trezvie și la adoptarea unei atitudini. De aceea nu trebuie să tăcem.

Am spus că este cel mai mare atentat care se face asupra culturii și a spiritualității noastre naționale: să pui non-valoarea în locul valorii, să pui păcatul în locul cel sfânt, la loc de cinste. Aceștia grăbesc sfârșitul, dragii mei. Îl silesc pe Dumnezeu să se comporte altfel decât vrea El. De aceea, dându-ne seama că-L silim pe Dumnezeu să se comporte astfel, noi, cu atitudinea noastră, cu bunătatea, cu dragostea, cu rugăciunea fierbinte să-i cerem lui Dumnezeu să le schimbe mintea, să le dea cunoștința Adevărului, tăria mărturisirii Adevărului, a dreptei credințe.

Cum am spus: să meargă toți aceștia să-și întrebe părinții, să-și întrebe strămoșii, să-i întrebe pe toți aceia care stau la temelia neamului nostru: ei cum au mers, ei cum au trăit, ei cum au fost? Și dacă vor avea un răspuns pozitiv, să-l urmeze. Să facă ce au făcut înaintașii și nu altceva. Găsim la biserici, la mănăstiri, tetraevanghele date de sfinții noștri voievozi, de domnitorii noștri, de cei care au întemeiat neamul și țara. Să vadă toți aceștia pe ce trebuie să întemeieze o Constituție: pe Adevăr și pe dreptate, nu pe altceva. Și Adevărul este unul: Hristos este Adevărul, Calea pe care trebuie să mergem.

De aceea, nădăjduim în rugăciunile noastre, ale tuturor. Fiecare să se roage după cum poate: să postească o zi, două, cât poate, să facă ceva. Să zică „Doamne miluiește!” de patruzeci de ori. „Dă-le, Doamne, înțelepciune; dă-le, Doamne, nițică smerenie!” Căci, dragii mei, dacă vor avea nițică smerenie își vor da seama că greșesc. Dar, când omul trăiește în înfumurare, în închipuire, este greu să-şi înţeleagă greşeala. Ce este un eretic? O minte nerăstignită. Ce este un păcătos? Tot o minte nesmerită. Pe când cine se smerește își recunoaște starea în care se află și caută să se înalțe precum vulturul și urmează Vulturului a cărui Înălțare la ceruri am serbat-o, îi urmează lui Hristos. Aici este mintea cea limpede și curată.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne păstrăm cât mai mult identitatea noastră, spiritualitatea noastră, viața noastră cea bună, familia sfântă, aceea întemeiată din soț și soție, din bărbat și femeie, căci aceasta este binecuvântată de Dumnezeu. Încă de la creaţie Dumnezeu așa a lăsat: bărbat și femeie, și nu altfel. Aceasta e temelia familiei și a societății. Nu devierile, căci sunt devieri cele ce se vor legiferate. Am spus: dacă se va ajunge și se va îngădui să vină peste noi această plagă, ea va avea urmări nefaste asupra întregului neam, dar nădăjduim că nu va fi așa ceva. Dacă vom fi uniți și ne vom ruga, nu va fi. Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin.