Educatoare creştină concediată pentru că a refuzat să le citească copiilor poveşti cu gay

de Colin Kerr,  LifeSiteNews.com 

O educatoare creştină din Londra, Sarah Mbuyi, a fost concediată de la grădiniţa Newpark Childcare în urma unei plângeri făcute de o colegă de orientare sexuală lesbiană.

Aceasta a pretins că a fost hărţuită de Sarah. Chemată la o şedinţă disciplinară, Sarah Mbuy a fost întrebată ce părere ar avea dacă i s-ar cere să le citească copiilor poveşti cu părinţi de acelaşi sex. Aceasta a răspuns că nu ar putea face aşa ceva.

Sarah Mbuyi nu şi-a ascuns credinţa, despre care a avut câteva conversaţii cu colega ei lesbiană, pe care chiar a vizitat-o la spital, când aceasta a avut un accident, şi i-a făcut cadou o Biblie. Sarah spune că ea nu şi-a exprimat opinia despre învăţăturile despre homosexualitate care există în Biblie decât după ce colega a întrebat-o aceasta în mod expres.

„Dacă ţi-aş spune că Dumnezeu este Ok cu aşa ceva te-aş minţi, dar El te iubeşte şi te aşteaptă să vii la el aşa cum eşti”, i-a răspuns aceasta. Sarah povesteşte că imediat colega s-a dus să o reclame la superiori. „Mi se oare că se hotărâseră deja să mă concedieze înainte să mai audă şi versiunea mea despre cele întâmplate”, a declarat Sarah, care a dat în judecată grădiniţa pe temeiul că a concediat-o din cauza convingerilor sale religioase.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ştefana Totorcea

Sfaturi de la Ieromonahul Ieremia de la Iviron / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească

Important este să trăieşti pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi oameni, să te jertfeşti pentru ei. Nu trebuie să facem voia noastră, ci să uităm de nevoile noastre. Să luăm lucrurile aşa cum sunt, să le primim ca venite de la Dumnezeu şi să mulţumim Domnului pentru toate. Să ne lăsăm în voia şi în mâinile lui Dumnezeu. Un isihast aude liniştea, nu are nevoie să mai vorbească cu alţii; toată viaţa noastră trebuie să devină o liturghie.

Călugării de la Iviron au canon zilnic 600 de închinăciuni şi 150 de metanii. La această mănăstire ne împărtăşim de două ori pe săptămână, dar la altele se împărtăşesc şi de trei ori. Toţi călugării se împărtăşesc sâmbăta după postul de vineri, iar în celelalte zile după cum le recomandă duhovnicul. De aceea, aici, la slujbă, în loc să se citească o catismă din Psaltire, sâmbăta se citesc rugăciunile dinainte de împărtăşanie.

Să privim Biserica şi Mănăstirea la fel ca pe pântecele unei mame, care ne ocroteşte fără să ne facem griji de ceea ce se întâmplă în exterior. Foarte importantă în progresul rugăciunii lui Iisus este smerenia, căci atunci când o avem Dumnezeu ne dăruieşte rugăciunea. Şi ascultarea este importantă. Toată viaţa să devină o rugăciune. Să ne lăsăm viaţa în mâinile Domnului şi să ne dedicăm altora.

Fiecare mănăstire trebuie să fie ca o familie. Să nu fim egoişti, gândindu-ne la noi, ci la ceilalţi şi cum putem să-i ajutăm. A fi duhovnicesc în Ortodoxie înseamnă a avea deplină libertate, a nu fi închistat în formule sau gesturi. Nu-i putem judeca pe eterodocşi, dar le putem judeca dogmele. În Athos, nu se pune problema vechiului şi a noului calendar, ci problema apartenenţei la o Biserică canonică sau necanonică, indiferent de calendarul pe care-l are ea.

Sursa: George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Preluare de pe blogul Sfântul Munte Athos

Reacţia unui adolescent cu sindrom Down care află că a fost admis la facultate

de Lauren Enriquez, LiveActionNews.com

Un adolescent cu sindrom Down a primit de curând vestea că a fost admis la facultate, ceea ce i-a stârnit  o reacţie atât de haioasă, încât a devenit în scurt timp virală pe net.

De marţea trecută, de când filmuleţul a fost postat pe net, a avut peste 600.000 de vizualizări pe YouTube. De îndată ce Noah îşi dă seama că a fost admis, începe să strige: „Sunt admis! DA! Tată eşti cel mai tare! Te iubesc! Am fost admis, da! Daaaaa!”

Reacţiile au fost  pozitive, oamenii au comentat cu sutele, felicitându-l pe tânăr sau spunând că i-a impresionat până la lacrimi entuziasmul lui Noah şi fericirea care l-a copleşit.

Un filmuleţ care este o inspiraţie pentru mulţi care sunt nemulţumiţi de darurile vieţii lor.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
Traducere: Ştefana Totorcea

 Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Arhim. Simeon Kraiopoulos: Care este sensul suferinţei? Suferinţa, binecuvântare sau blestem / Sensul vieţii

„Să fii binecuvântat, Dumnezeul meu!”, iată cum se pune în valoare suferinţa

“Iubiţii mei, aşa cum am spus şi la început, într-un chip sau altul, toţi suferim. Durerea pe care o experimentăm este prezentă în orice moment. Am putea spune că nu există clipă în viaţa omului în care acesta să nu sufere de ceva, de o durere pricinuită de el însuşi, sau venită de la cei dragi, de la copii, sau din partea celorlalţi oameni. Apoi, atunci când aflăm în fiecare zi despre răul care se întâmplă într-un loc sau altul de pe glob, când aflăm că în Africa copiii sunt înfometaţi şi mor de foame sau altele asemenea, un suflet creştinesc nu poate să nu simtă durere pentru toate câte se întâmplă. Prin urmare, fiecare clipă este plină de pătimire şi, voim sau nu voim, vom suferi. Toţi vom împlini acest canon.

Problema nu este, aşadar că suferim, ci în felul în care reacţionăm la suferinţă. Cât de minunat ar fi să nu lăsăm să se irosească suferinţa! De suferit, oricum vom suferi. Tot chinul suferinţei va fi în zadar dacă nu valorificăm pozitiv această pătimire, dacă n-o exploatăm. Şi valorificăm suferinţa, o exploatăm pozitiv, când cugetăm aşa cum am spus mai sus şi avem o atitudine pozitivă.

Întâi de toate, să nu ne împotrivim deloc şi să nu ne văităm. Chiar dacă-ţi face rău toată lumea, să nu zici: ”Acesta mi-a făcut rău…!”. Nu ţi-ar fi făcut nimic dacă n-ar fi îngăduit Dumnezeu. Iar El a lăsat aşa lucrurile pentru că aveai nevoie de suferinţă. Nu înseamnă că cel care a făcut răul a săvârşit un lucru bun. În această postură se află şi Iuda. El L-a trădat pe Hristos şi aceasta este cea mai mare crimă, însă era în iconomia lui Dumnezeu să fie trădat tocmai de Iuda şi să moară pe Cruce.

De asemenea, cei care L-au răstignit sunt răstignitorii Lui adevăraţi. Dar trădarea, Crucea lui Hristos, moartea Lui înseamnă mântuire pentru lume. Aşa şi aici. Cel care ţi-a făcut răul este răufăcător şi va da răspuns într-o zi pentru aceasta, tu însă nu te foloseşti, nu câştigi nimic dacă în continuare spui: ”Mi-a făcut aşa şi aşa, să păţească şi el la fel…!”. Este păcat!

Dumnezeu îngăduie unui om să-ţi facă rău şi să suferi. Lasă-l pe acela, ia seama la suferinţa ta şi să-L ai înaintea ochilor pe Dumnezeu. Aşadar, nici un necaz, nici o pătimire să n-o înfrunţi aşa, ci dacă este posibil, suferinţa s-o întâmpinăm zicând aceste cuvinte: “Dumnezeul meu, fii binecuvântat, fie aşa cum voieşti Tu!”. Astfel, durerea nu se va irosi, ci va fi valorificată, adică ne va folosi şi va deveni pentru sufletul nostru marele bine despre care am vorbit.

Calea cea scurtă a mântuirii

Oamenii de astăzi sunt în general foarte ocupaţi, de aceea şi creştinii ar dori căi de mântuire scurte, ar voi să nu mai piardă mult timp ca să ajungă acolo unde trebuie, să-şi atingă scopul imediat şi fără multe ocolişuri. Ei bine, una dintre aceste căi scurte spre mântuire este suferinţa. Am spus că omul în fiecare moment, în fiecare clipă are parte de suferinţă. În loc să laşi să se irosească suferinţa, poţi avea o atitudine potrivită înaintea lui Dumnezeu, fie că te afli în casă, în sala de clasă sau în orice alt loc. Deşi îţi vine să oftezi pentru că suferi, binecuvântează pe Dumnezeu şi pe neaşteptate, fără zgomot, vei simţi în sufletul tău binele, acel bine care nu se întâmplă în nici un alt fel. Un Avvă în Pateric spune că:

    „Dimineaţa se poate să fii în iad, iar spre seară să te afli în Rai”,

lăsând să se înţeleagă că dimineaţa omul poate să săvârşească păcate, dar pe parcursul zilei îşi revine la conştiinţa de sine, revine la priveghere, se pocăieşte, plânge, şi nu este mare lucru pentru Dumnezeu ca să-l aducă în Rai. Lucrurile sunt uşoare şi calea mântuirii este scurtă, noi, însă, prin purtarea noastră greşită, le facem dificile şi îngreunăm calea mântuirii.

Omule, în orice stare te-ai afla, dacă te pocăieşti, Dumnezeu te primeşte şi te mântuieşti, dar numai dacă te căieşti cu adevărat. Este cu putinţă să te căieşti pentru cea ce ai făcut numai pentru că ţi-a fost rănit egoismul! Ia seama şi la acest aspect: cineva poate să meargă să se mărturisească din pricina faptului că egoismul lui a fost rănit şi nu pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.

De multe ori omul se mâhneşte pentru păcatele pe care le-a făcut şi se căieşte pentru ele, dar nu pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, ci din cauza egoismului rănit. Adică, înainte de a păcătui, omul avea o părere bună despre sine, dar când a păcătuit nu mai poate să aibă aceeaşi părere, şi aceasta îl face să sufere. În cazul acesta nu este vorba despre pocăinţă adevărată. Pocăinţa voită de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu este aceasta:

    „Dumnezeul meu, chiar de ar fi să mor în acest moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să trăiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă laşi să cad din nou în păcat!”.

Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul mântuirii este cel mai scurt, aşa cum a fost pentru tâlharul de pe cruce. Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viaţa lui! Dar acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârşea, în acel ceas, fără să aibă nici o nădejde, I-a arătat întreaga sa căinţă, nădăjduind în mila Lui, şi a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. În timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine corectă înaintea Domnului. Ce minunat este acest lucru! Cât de frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit să moară!

De aceea, Vechiul Testament ne învaţă:

    „Adu-ţi aminte de cele din urmă ale tale şi în veac nu vei greşi”.

Să-ţi aminteşti că vei muri şi aceasta te va ajuta să nu păcătuieşti. Ceva asemănător este amintit şi în aceste cărţi bisericeşti. Omul păcătuieşte pentru că voieşte să se bucure în această viaţă. Când este pregătit în orice moment să moară, când se gândeşte că în orice clipă poate să moară, atunci nu mai săvârşeşte păcatul. Tâlharul de pe cruce, când nu mai avea nici o nădejde să trăiască, în puţine clipe, a spus cuvinte pe care nu le-au spus nici ucenicii lui Hristos şi a înţeles lucruri pe care nici aceia nu le-au putut înţelege. După ce mai înainte, mustrându-l pe celălalt tâlhar, i-a zis:

    „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă cu El? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite pentru faptele noastre, Acesta, însă, n-a făcut nici un rău!”, în continuare a rostit acel cuvânt înfricoşător: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Şi în acel ceas a primit făgăduinţa de la Domnul Însuşi: „Amin îţi zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai”.

Aşadar, fraţilor, avem această realitate a suferinţei care sfâşie existenţa noastră până în străfunduri şi ne face să suferim tainic. Poate că deja ne-a şi înfricoşat vreodată, şi mintea noastră s-o fi dus cu gândul că putem să şi murim. Este cel mai frumos gând! Mă iertaţi că zic aşa. Să trăim lucrurile aşa cum am spus mai sus. Este cu adevărat minunat să sufere cineva şi să simtă ceea ce am spus, să ia lucrurile aşa cum am spus. Desigur, eu sunt îndreptăţit să spun acestea în această seară, pentru că sunt cam bolnav. De aceea v-am spus că vom duce discuţia în această direcţie, pentru că mă influenţează şi indispoziţia mea.

Este cel mai bun lucru să conştientizeze cineva şi să creadă că peste puţin timp poate să nu mai fie în această lume, că poate să plece în lumea cealaltă. Atunci, în acel moment, sufletul se dezleagă, se dezlipeşte şi se desface de toate lucrurile de care era legat, şi rămâne singur numai cu Dumnezeu. Şi omul, ajutat de anumite lucruri pe care le-a auzit, pe care le ştie, se pocăieşte înainte lui Dumnezeu, şi astfel, se izbăveşte, îşi mântuieşte sufletul, simte într-adevăr că Raiul vine înlăuntrul lui şi conştientizează marele bine pe care îl aduce suferinţa. Şi oricât ar părea de ciudat, omul spune:

    „Nimic altceva nu foloseşte omenirii ca suferinţa!”.

Şi când spunem suferinţă, le înţelegem pe toate acestea împreună: boala, toată stricăciunea trupească a omului, în general, şi moartea. Dacă nu erau acestea, toţi ar fi fost o junglă. Dar ele există şi ne îmblânzesc pe noi, oamenii. Creştinismul, mai ales, trebuie să privească astfel lucrurile, să valorifice, să exploateze suferinţa, încât continuu să se afle în Paradis.

Când va ridica Dumnezeu suferinţa

Să mai ştiţi şi acest lucru: după ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa:

    „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc”.

Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine. Aceste lucruri le spun şi părinţilor în legătură cu copiii lor. Câteodată vin unii care sunt oamenii duhovniceşti şi părinţi buni, atenţi la îndatoririle lor creştineşti, ca să se vaite despre copilul lor care a luat altă cale, pe care niciodată nu se aşteptau să o ia. Mă străduiesc şi le spun următoarele, nu ca să port doar o simplă conversaţie cu ei, ci pentru că eu cred – şi deja am văzut acest lucru în fapt – că lucrurile stau astfel:

    „Luaţi seama, poate că voi vă consideraţi nişte părinţi buni şi vă pasă de ceea ce se întâmplă cu copilul vostru, care se pierde pe o cale greşită, dar să ştiţi că Dumnezeu îngăduie aceasta copilului vostru, exact ca să vedeţi unele lucruri pe care nu le-aţi văzut încă. Se poate să aveţi înlăuntrul vostru un egoism, o părere bună despre voi înşivă, sau orice altceva la care nu aţi luat seama. Dacă voi veţi pricepe şi se va vindeca sufletul vostru de aceste păcate, de aceste patimi, se va vindeca şi copilul vostru. Dumnezeu va aduce copilul înapoi, pe drumul cel bun, pe calea cea dreaptă, lângă voi”.

Şi, într-adevăr, în multe situaţii se întâmplă aşa. În general însă, vreau să spun că, atunci când suferinţa nu ne mai este necesară, Dumnezeu o ia de la noi. Dacă ea continuă, dacă rămâne, înseamnă că ne este de folos. Şi de faptul că eu sunt indispus în această seară se pare că era nevoie, şi de aceea Dumnezeu a îngăduit. Deci, nu trebuie să spunem altceva decât ceea ce am spus. Altfel, dacă nu aveam această indispoziţie, n-am fi spus ceea ce am spus. Am fi vorbit despre alte lucruri, dar probabil că acestea ne-au fost de folos să le auzim în această seară. Iubiţilor, socotesc că dacă luaţi aminte, dacă înţelegeţi puţin din ceea ce v-am spus, începeţi să înfruntaţi suferinţa în acest mod şi veţi descoperi că lucrurile sunt aşa cum le-am destăinuit.

Dar luaţi seama, să nu se zdruncine niciunul înlăuntrul lui, pentru că în ceasul în care auzim predica, se poate ca în noi să se cutremure totul. Şi zicem: Bine le spune părintele, dar nu se potriveşte, iscusit grăieşte, dar cum să facem? Nu, nu trebuie aşa! Dacă priveşti astfel lucrurile, deja ai pricinuit o mare pagubă sufletului tău. Ai auzit cuvântul lui Dumnezeu? Lasă-L să intre în inima ta şi să-şi facă treaba înlăuntrul tău. Nu te cutremura, nu reacţiona deloc.

Iubiţilor, cred că aceste cuvinte sărace pe care le-am grăit, luând lucrurile în serios, vor face tuturor şi mie un mare bine: din acest moment, când deja suntem în biserică şi ascultăm dumnezeiasca Liturghie, care este Raiul, Împărăţia lui Dumnezeu, vom simţi că ne aflăm înlăuntrul acestora şi vom trăi cu acest sentiment cealaltă vreme a vieţii noastre. Şi când vom pleca din lumea aceasta, vom trăi pentru veşnicie cu Dumnezeu şi cu sfinţii în Rai.

(Din: Arhim. Simeon Kraiopulos, Taina suferinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007)

Preluare de pe Război într-un cuvânt

Constanţa, 4 mai: Conferinţa „Creştinii între apostolat şi ritualism”

În data de 4 mai, ora 16:00 avem plăcerea deosebită să vă invităm la conferinţa organizată de Şcoala şi Grădiniţa Brâncovenească şi Facultatea de Teologie Ortodoxă Sfântul Andrei - Secţia Asistenţă Socială - Constanţa, cu titlul "Creştinii între apostolat şi ritualism".

Îi vom avea alături de noi pe:

- Dr. Psihiatru Galina Răduleanu (supravieţuitoare a închisorilor comuniste şi autoarea romanului autobiografic "Repetiţie la moarte - din spatele gratiilor")

- PhD Nina Stănescu - Doctor în Sociologie şi cadru didactic al Facultăţii de Teologie Constanţa - Asistentă Socială

- Carmen Mitran şi Vasile Avîrvarei - studenţi ai Facultăţii de Teologie - Asistenţă Socială

Intrarea este liberă!

Apărarea căsniciei prin definirea ei

Un interviu cu Ryan T. Anderson despre concepţia societăţii asupra căsniciei şi de ce este importantă

de Alton J. Pelowski, 1 august 2013, KOFC.org

Astăzi, când problema căsătoriei între persoanele de acelaşi sex este discutată în Occident în instanţele de judecată, în mediul academic, în mass-media şi în rândul publicului, dezbaterea se centrează în jurul noţiunii de „egalitate a căsniciei”.

Dar după cum au subliniat mulţi, o astfel de retorică obliterează dezbaterea fundamentală: ce e de fapt căsătoria?

Din această perspectivă, editorul publicaţiei Columbia, Alton Pelowski, l-a intervievat recent pe Ryan T. Anderson, membru al organizaţiei conservatoare Heritage Foundation din Washington D.C. şi co-autor al cărţii:  “What Is Marriage? Man and Woman: A Defense” („Ce este căsnicia? Bărbatul şi femeia: O apărare” – Ed. Encounter Books, 2012).

Ryan T. Anderson este absolvent de Princeton magna cum laudae şi doctorand în filosofie politică la Universitatea Notre Dame din statul american Indiana. Este interesat de tradiţia dreptului natural şi interacţiunea acestuia cu liberalismul clasic şi neoliberalismul.

Columbia: Ai subliniat că în dezbaterea actuală privind căsătoria există două perspective fundamental diferite asupra căsniciei. Care sunt acestea?

Ryan Anderson: După cum bine a explicat judecătorul Samuel Alito în cazul SUA vs. Windsor, există concepţia conjugală asupra căsniciei şi există perspectiva bazată pe consimţământ, sau cea revizionistă. În cadrul celei bazate pe consimţământ, căsnicia este pur şi simplu o relaţie intensă de dragoste între adulţi care îşi dau consimţământul. Nu ia în calcul sexul persoanelor în cauză şi nu este bazată pe diferenţele sexuale dintre bărbat şi femeie. Definiţia dată de noi căsătoriei este raportul conjugal, şi anume că ea leagă un bărbat şi o femeie, care devin părinţii oricărui copil pe care-l concep. Este bazată pe o uniune mai comprehensivă - o uniune a inimilor şi minţilor, dar şi a trupurilor. Foarte important este faptul că actul care uneşte un bărbat şi o femeie este acelaşi act care creează şi viaţă.

Căsnicia trebuie să fie formată din persoane de sexe diferite, pentru că doar acest tip de relaţie poate produce o nouă viaţă. Trebuie să fie o uniune permanentă, deoarece doar aşa este o uniune completă, iar copiii au nevoie de un mediu stabil, cu o mamă şi un tată. Însă, perspectiva revizionistă spune că nu există o justificare reală pentru care căsătoria ar trebui să se facă doar între doi oameni şi doar între persoane de sexe diferite şi să dureze pentru totdeauna.

Statul nu poate rămâne neutru în faţa acestor pretenţii. Legea va consacra doar o singură viziune asupra căsniciei şi, orice ar fi, va avansa o viziune a binelui, adevărului şi frumosului. Deci întrebarea este care viziune este cea adevărată? Vrem ca legea să reflecte realitatea cât mai bine posibil.

Columbia: Care e legătura dintre egalitatea persoanelor şi definirea căsniciei?

Ryan Anderson: Într-un fel, toată lumea este în favoarea egalităţii. Toţi vrem ca guvernul să le permită oamenilor să intre într-o căsnicie pe picior egal. Întrebarea este, prin urmare, ce e căsnicia? Doar când ştim ce este căsnicia putem şti dacă legea tratează căsnicia şi soţii în mod egal sau nu. Orice regulă a căsniciei va trage o linie de separare între ce este şi ce nu este aceasta. Perspectiva revizionistă a căsniciei se delimitează şi ea la două persoane implicate în relaţie, nu mai multe. Dar dacă egalitatea cere ca redefinirea căsniciei să includă cuplul homosexual, atunci de ce egalitatea nu ar putea cere şi redefinirea căsniciei pentru a include o relaţie ce cuprinde trei persoane? Aceasta rămâne o întrebare deschisă în mintea unora. Guvernul trebuie să justifice de ce recunoaşte un anume fel de relaţie drept căsnicie, iar pe altele nu.

Columbia: De ce este statul interesat de reglementarea căsniciei?

Ryan Anderson: Guvernul nu intervine în problema căsniciei pentru că i-ar păsa de viaţa amoroasa a adulţilor care pot consimţi liber la o relaţie, doar că un anume tip de relaţie amoroasă duce la naşterea de copii. Atunci este interesul guvernului să se asigure că dreptul oricărui copil la o mamă şi un tată este protejat într-un mod cât mai puţin coercitiv şi intruziv.

În loc să încurajeze o mamă şi un tată să-şi crească copiii ca soţ şi soţie, guvernul ar putea încerca să crească el însuşi copiii, ca în experimentul sugerat de Platon în Republica. Dar, odată cu deteriorarea instituţiei căsniciei în ultimele decenii, am văzut că statul social s-a dezvoltat, cu consecinţe dezastruoase pentru copii. Am văzut o creştere a delincvenţei, a numărului de deţinuţi şi a sărăciei în rândul copiilor şi o scădere a mobilităţii sociale.

Justiţia socială şi libertatea ar fi mai bine servite dacă guvernul ar trata cu dreptate căsnicia, astfel încât societatea civilă să poată duce la capăt munca pe care n-o poate îndeplini guvernul. În momentul în care cultura mariajului se destramă, rămânem cu un mare program de protecţie socială care trebuie să repare greşelile.

Columbia: Cum rămâne cu acele cazuri de cupluri infertile şi cu faptul că până şi cuplurile heterosexuale de azi disociază căsnicia de procreare?

Ryan Anderson: Nimeni nu a gândit vreodată că fiecare căsnicie va conduce la naşterea unui copil. N-am avut niciodată cerinţe referitoare la fertilitate în cadrul legilor maritale. Dar toată lumea ştia că fiecare copil este rezultatul unei uniuni bărbat-femeie. Legile şi politicile maritale maximizau posibilitatea ca un copil  să crească cunoscând dragostea şi grija unei mame şi ale unui tată.

Politică publică este bazată pe regulă mai degrabă decât pe excepţia de la ea. Interesul guvernului stă în mare parte în căsniciile care vor procrea şi în relaţiile bărbat-femeie care vor produce copii, chiar dacă nu sunt încă mariaje.

Întrebarea care ne stă înainte este următoarea: Vrem să încurajăm căsătoria dintre soţi şi soţii, dintre mame şi taţi, sau vrem să apărăm ideea că de fapt căsătoria se învârte doar în jurul dorinţelor adulţilor?

Columbia: Ce e în joc? Ce urmare ar putea avea schimbarea legală a definiţiei căsniciei?

Ryan Anderson: În primul rând, redefinirea căsniciei ar direcţiona-o numai înspre dorinţele adulţilor şi ar elimina din lege şi din politicile publice orice instituţii ce susţin idealul că un copil merită o mamă şi un tată. În al doilea rând, redefinirea căsniciei nu se va opri aici. Dacă reducem căsnicia doar la cineva pe care-l iubeşti şi vedem aspectul bărbat-femeie drept unul iraţional sau arbitrar, ne vom opri aici sau vom crede şi că numărul de persoane dintr-o căsătorie nu contează? Ce mai e atât de important la numărul de două persoane implicate într-o astfel de relaţie?

Motivul principal pentru care mariajul este înţeles că fiind monogam, exclusivist sexual (bazat pe diferenţierea dintre sexe) şi permanent este bazat tocmai pe dimensiunea bărbat-femeie. În afară de asta, diverşi experţi şi activişti au argumentat că mariajul ar trebui să fie doar un contract între adulţi ce-şi exprimă consimţământul. Nu există niciun motiv, spun ei, pentru care acesta să nu fie un contract temporar ce poate fi reînnoit. La fel, vezi oameni zicând că monogamia este împotriva firii şi că relaţiile extraconjugale ar trebui permise, cu condiţia să nu fie vreo înşelătorie sau constrângere.

Asemenea propuneri sunt un coşmar pentru interesul public, care cere ca bărbaţii şi femeile să se dăruiască unii altora permanent şi-n mod exclusiv. Un număr mai mare de parteneri sexuali şi relaţiile de scurtă durată reprezintă un risc mai mare de copii fără tată şi familii destrămate.

A treia consecinţă a redefinirii căsătoriei are legătură cu libertatea religioasă. Am văzut deja organizaţii caritabile catolice cărora li s-a interzis să mai furnizeze servicii de adopţie în statele Massachusetts, Illinois şi Washington, D.C., pentru că voiau să-i plaseze pe copiii din grija lor în case cu o mamă şi un tată. Am văzut florari, brutari, fotografi şi proprietari de pensiuni care au fost daţi în judecată pentru că au refuzat să-şi ofere serviciile pentru căsătorii între persoane homosexuale.

Columbia: De ce crezi că în ultimii ani opinia publică a înclinat în favoarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex?

Ryan Anderson: Nu ne-am formulat încă argumentul. Este uimitor faptul că o mică parte a societăţii are mai multă influenţă atunci când e bine organizată, are o bază solidă şi e foarte asertivă, în timp ce partea cealaltă este în mare parte tăcută. Adevărul este şi că ultimii 40 de ani au fost un coşmar pentru căsnicie în general. Căsătoria homosexuală este plauzibilă doar într-o lume în care căsătoria şi sexualitatea umană sunt deja profund afectate. Eliminarea aspectului bărbat-femeie al căsniciei este doar ultima verigă din lanţul de consecinţe nefaste ale revoluţiei sexuale, care a inclus pornografia, sexul şi naşterea de copii fără căsătorie, relaţiile extraconjugale, divorţul şi aşa mai departe. Tinerii nu prea au mai auzit argumente în favoarea viziunii conjugale a căsniciei şi nu au văzut supravieţuind această instituţie naturală.

Columbia: Cum le răspundeţi celor care privesc aspectul  conjugal al căsniciei drept arbitrar şi iraţional fiindcă este asociat cu religia?

Ryan Anderson: Oamenii religioşi au şi viziunea lor asupra lucrurilor de genul crimelor sau despre dreptul la proprietate. Întrebarea e dacă e nevoie de raţiune pentru a recunoaşte nişte realităţi evidente.

Dacă ne gândim la toţi marii gânditori care au scris despre căsătorie: grecii şi romanii antici; liderii iudaismului, creştinismului şi islamului; gânditorii iluminişti precum Immanuel Kant şi John Locke; gânditorii orientali precum Mahatma Gandhi. Aceştia nu gândesc la fel în nicio chestiune, dar sunt cu toţii de acord că mariajul este o instituţie a bărbatului şi femeii. Până în anul 2000, nicio comunitate politică de pe faţa pământului nu a definit mariajul ca fiind altceva decât o relaţie bărbat-femeie.

A spune că viziunea conjugală a mariajului este cumva iraţională şi arbitrară dezminte istoria şi argumentele rezonabile care o sprijină.

Columbia: Cum să se raporteze la persoanele homosexuale cei care susţin căsătoria între bărbat şi femeie?

Ryan Anderson: Cred că aceasta este marea întrebare ce rămâne în prim plan şi e ceva cu care generaţiile mai tinere trebuie să se lupte într-un mod în care generaţiile anterioare nu au făcut-o. Cum le arătăm dragoste şi respect prietenilor noştri homosexuali sau prietenelor noastre lesbiene, membrilor familiei şi concetăţenilor fără să fim nevoiţi să redefinim căsătoria? Nu poţi nega faptul că în decursul istoriei americane homosexualii şi lesbienele au fost trataţi neadecvat şi abuzaţi în felurite moduri – dar legea căsătoriei nu este una dintre cauzele acestor abuzuri.

Trebuie să găsim un mod atrăgător de a le prezenta adevărul despre căsătorie prietenilor noştri sau membrilor familiei care sunt homosexuali, susţinând oportunităţi adevărate pentru relaţii de însemnătate şi o dezvoltare umană armonioasă. În vremurile şi culturile anterioare, oamenii înţelegeau mai bine prieteniile strânse, profunde; ei nu tindeau spre realizarea emoţională numai prin căsătorie. Recunoaşterea caracterului unic al căsniciei deschide un orizont mai larg şi pentru relaţii profunde care nu sunt de natură maritală.

Columbia: Ce rol pot juca cetăţenii de bună-credinţă care vor să apere şi să promoveze căsătoria în societate?

Ryan Anderson: În primul rând, să trăiască sub semnul adevărului despre căsătorie şi sexualitatea umană în propriile lor familii. Să fie soţi credincioşi unul altuia. Să fie buni părinţi. Oameni tineri, puneţi în aplicare în viaţa voastră virtutea castităţii şi pregătiţi-vă acum pentru viitoarea voastră căsnicie! Cu mult înaintea dezbaterii cu care ne confruntăm astăzi, căsătoria s-a prăbuşit pentru că homosexualii şi-au însuşit o ideologie falsă, liberală, despre sex.

În al doilea rând, să se lucreze la protejarea libertăţii religioase ţinând cont de legea căsătoriei. Trebuie să ne asigurăm că aleşii şi concetăţenii noştri respectă instituţiile şi persoanele care cred în căsătoria dintre bărbat şi femeie.

În al treilea rând, să se lucreze la consolidarea căsniciei cu mai multă vigoare şi cu dăruire. Să fim prezenţi pe reţelele de socializare, în emisiunile de divertisment şi în cultura populară, pentru a explica pe larg, în cât mai multe moduri posibile, ce este căsătoria şi de ce e atât de importantă.

 Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere de Flavia-Maria Hemcinschi

foto: www.freedigitalphotos.net

Canonicon, expoziție itinerantă de fotografie religioasă

Luni, 28 aprilie, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru nr. 38, București) va avea loc vernisajul expoziţiei de fotografie Canonicon de Dan Mihalcea. La eveniment va lua cuvântul prof. univ. Corneliu Medvedov.

Expoziția cuprinde 20 de lucrări realizate în maniera clar-obscur și detaliu. Fotografiile reprezintă o selecție dintr-o serie pe care autorul le-a realizat în decursul a cinci ani de pelerinaje pe care le-a făcut la mânăstirile din țară.

Expoziția este deschisă în perioada 28 aprilie - 7 mai 2014.

„Fotografiile reprezintă eşantioane ale realităţii concrete transpuse prin detalii, mai ales, şi prin plastică afectivă. Este fotografia care rămâne dincolo dar şi dincoace de prezentul meu. Prin fotografiile mele încerc o extindere a timpului şi o reducere a spaţiului. Spaţiul concret într-un timp relativ este ceea ce vreau să descopăr prin clarobscur şi prin detaliu. «... unele mici amănunte de detaliu», aşa spune bătrânul Muşatescu prin vocea Mizei. Graba de a vedea şi de a cunoaşte cât mai multe are ca rezultat suprimarea văzului.“ – Dan Mihalcea

Dan Mihalcea este regizor, operator de imagine și artist fotograf. A absolvit Facultatea de Arte, Specializarea Regie de Film și Televiziune, a Universității Hyperion din București. S-a format ca om de televiziune la Râmnicu Vâlcea la cele două televiziuni locale, Vâlcea 1 și Etalon, la care a lucrat din 1995 până în 2002, succesiv, ca editor de montaj, regizor de montaj, operator de imagine, realizator de film documentar. Din 2003 a lucrat ca regizor artistic, regizor de platou, operator de imagine și operator de film la mai multe televiziuni centrale și la Studioul Sahia Film.

Părintele Sofian Boghiu - Tinerii şi Biserica / Cuvinte pentru tineri

Prin cele ce se văd

foto: Orthphoto

Părintele Isaac de la mănăstirea Putna: „În orice ascultare ai sentimentul că eşti în casa ta“ / Şcoala de Duminică

 

Între părinţii Putnei. Primul din stânga, părintele Isaac

Prima persoană cu care trebuie să discuţi atunci când, pelerin pentru câteva zile fiind, calci pragul lavrei ştefaniene de la hotarul României cu Ucraina nu este părintele stareţ sau altă persoană din conducerea mănăstirii, ci arhondarul. Părintele Isaac, căci despre el este vorba, are un nume de două ori inspirat pentru ascultarea sa. O dată pentru că ne aduce aminte de fiul patriarhului primitor de străini din Vechiul Testament, şi în al doilea rând, pentru că firea blândă a părintelui ne duce cu gândul la sfântul episcop sirian al Ninivei din secolele VI-VII. Despre viaţa în mănăstire şi bucuriile ascultării ne-a vorbit în seara dinaintea plecării noastre din Putna.

Nu vreau să înţelegeţi că părintele stareţ, arhimandritul Melchisedec, nu ştie cine este cazat în mănăstire, ci doar că responsabil cu primirea credincioşilor acolo este părintele Isaac, ajutat de părintele ierodiacon Ieremia.

Atent la orice nevoie a ta şi mereu voios, părintele Isaac ascunde în sufletul său deschidere faţă de oricine vine la Putna să-şi liniştească sufletul de grijile care-l împresoară în lume pe om clipă de clipă. Chiar l-am întrebat cum de niciodată nu e plictisit de oamenii care se tot perindă zilnic pe la arhondaric şi e mereu binedispus. Pentru că nimeni nu l-a auzit vreodată spunând: „Hmmm, au mai venit şi ăştia pe capul meu!“ Răspunsul părintelui m-a minunat:

„Dacă nu ai trezvie, dacă eşti prins vreun moment în «offside», să zicem, poate să-ţi vină gândul: «Vai, ce obosit sunt, am treabă…» Desigur că acest lucru se poate întâmpla, dar, în primul rând, conştiinţa că Dumnezeu te-a pus în locul respectiv, că eşti sub purtarea Lui de grijă, în mediul tău, şi apoi faptul că te mişti în ascultarea ta precum peştele în apă, toate acestea te fac să nu simţi oboseala sau să crezi că ceea ce faci e peste puterile tale şi astfel să-ţi displacă. Perioade grele nu sunt. Există intervale când, dacă nu ai puţină rânduială, dacă nu ai un program, dacă nu reuşeşti să-ţi faci puţin timp pentru tine însuţi, să te aduni, să faci o rugăciune, atunci te ia valul. Pentru că atunci începi să nu mai vezi lucrurile duhovniceşte, uiţi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De fapt, ce trebuie să faci tu nu e decât pur şi simplu să-L laşi pe Dumnezeu să lucreze mai mult. Însă, când începi să crezi că tu faci totul, atunci şchiopătezi. Totul e greu când pierzi un pic logica duhovnicească şi începi să raţionezi după logica lumii. Dar imediat te trezeşti şi spui: «Doamne, iartă-mă!», iar lucrurile, uşor-uşor, se îndreaptă.

Uneori mă întreb cum ar fi dacă acum aş primi altă ascultare decât cea de arhondar. Cred că m-aş bucura cum te bucuri de un lucru nou şi aş considera că este un alt început, exact ca acum opt ani, când am venit în mănăstire.“

Şi părintele începe să-mi povestească drumul lui spre Putna.

În urmă cu opt ani…

După ce a absolvit, în anul 2005, Facultatea de Economie, specializarea Management în comerţ, turism şi servicii, Ioan, originar din Botoşani, intră în obştea Putnei. Fusese la mormântul lui Ştefan de mai multe ori încă din timpul facultăţii, din anul trei de studiu, şi plinătatea harului pe care a simţit-o aici, pacea şi bucuria i-au fermecat sufletul. Ascultarea sa este la arhondaricul „Mitropolit Visarion Puiu“, a cărui piatră de temelie a fost pusă în 1938 de ierarhul cu acelaşi nume. Tocmai fusese redat în folosinţă în 2004, la împlinirea a 500 de ani de la trecerea în veşnicie a marelui domnitor moldovean. Mitropolit la Iaşi era atunci actualul Patriarh al României, Daniel. Au fost cazaţi acolo toţi membrii Sfântului Sinod.

părintele Isaac

„În 2004, când am venit pentru prima oară la mănăstire, ceea ce m-a impresionat foarte mult a fost dragostea imensă a părintelui stareţ faţă de noi, faţă de tineri. Acest lucru a fost ca un magnet şi dragostea părinţilor care ne-au primit mi-a rămas în suflet. O dragoste şi o bunătate care m-au pus pe gânduri. Eu cugetam, în sinea mea: «Doamne, dacă mă voi duce la mănăstire, mă stabilesc într-un loc retras…» Aşa mă gândeam atunci…“ Înainte de Putna, Ioan mai fusese la o singură mănăstire, sus, pe Rarău, sub Pietrele Doamnei, unde este icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni care izvorăşte mir din gură. Dar când a ajuns la Putna, a ştiut sigur că aici îi era locul: „Pentru mine lucrul care m-a determinat să aleg Putna a fost că l-am întâlnit pe părintele stareţ, care mai târziu avea să îmi devină duhovnic. Mă spovedeam la un preot de parohie, părintele Dumitru Butnariuc din Botoşani, şi simţeam că îl incomodez pentru că doream să vin la spovedit la două săptămâni sau când aveam nevoie. Un părinte extraordinar, foarte sensibil, de o cuminţenie şi de o bună-cuviinţă care pur şi simplu te făceau să te topeşti în faţa lui. Chiar el mi-a recomandat: «Ionuţ, încearcă să te spovedeşti la un preot de mănăstire… să vezi ce sunt ascultarea, tăierea voii.» Pentru mine acela a fost cuvântul lui Dumnezeu. Eu nu am făcut Teologia şi, în consecinţă, nu ştiam nimic despre rânduiala monahală. Mai citisem cărţi, dar nu ştiam ce înseamnă ascultarea, cum să faci sau de ce să faci… Auzisem doar părinţi care-mi spuneau: «Uite, ca să asculţi, trebuie să faci exact ce ţi se spune».“

Şi părintele, zâmbind, îşi aduce aminte de un moment nostim al începutului întru cele ale călugăriei. „Eram în ascultare la părintele Dosoftei şi aveam un câine-lup la arhondaric, pentru pază. Ziua mai era lăsat dezlegat. Părintele vorbea odată cu cineva, iar câinele a trecut pe lângă el şi i-a lins telefonul. Când a văzut asta, părintele Dosoftei mi-a dat telefonul şi mi-a spus atât: «Du-te şi spală-l!» Eu mă duc, dau drumul la apă, pun telefonul sub jet, îl spăl bine… Vă daţi seama că telefonul nu a mai fost bun de nimic. S-a stricat…“

Şi asta pentru că viaţa în mănăstire decurge după cu totul alte reguli. Dar până le deprinzi, trebuie să treacă ceva timp. Pentru că, oricât de matur ai fi în gândire, călugăria înseamnă altceva decât şederea în lume. Doar dacă te laşi în voia lui Dumnezeu descoperi altă logică, intri într-un alt timp.

Tainele ascultării monahale

Când ca monah ţi s-a spus „fă aceasta sau aceasta“, nu te mai gândeşti dacă e bine sau dacă nu e bine. Pur şi simplu faci ceea ce ţi se spune şi trebuie să simţi că acela e firescul, normalul. „Niciodată nu am stat să mă gândesc de două ori când am avut de făcut ceva, pentru că am văzut exemplul ăsta la fraţii mei, la ceilalţi părinţi. Cu toate că la început nu realizam de ce mi se cere una sau alta, după ce am început să mă coc puţin, să văd ce înseamnă ascultarea, care e rodul ei, mi-am dat seama că mă aflam lângă oameni care, înainte de a spune ei ceva altora, împlineau întru ei cuvântul zis către aceia. Nu mă consider ascultător, mă consider un norocos, un privilegiat, şi chiar stau de multe ori şi-mi zic că poate nu sunt destul de recunoscător pentru cât de mult m-a ajutat Dumnezeu şi cât de uşor mi-a fost, căci eu nu m-am luptat foarte mult, nu am avut astfel de ispite încât să-mi fie greu… Tot timpul mi s-a părut totul foarte uşor şi chiar de multe ori m-au mai întrebat unii dacă nu mi se pare greu şi am zis că mulţumesc lui Dumnezeu, niciodată nu mi-a fost greu. La început nu îmi dădeam seama, pentru că este harul lui Dumnezeu care te acoperă. Mai târziu Dumnezeu îngăduie să ai unele ispite…“

Putna este o mănăstire mare, în primul rând prin istorie, dar mai ales dacă ai în vedere numărul monahilor ei astăzi. Chiar unul dintre părinţi spunea la masă: „V-aţi gândit vreodată cât costă să cumperi fiecărui monah o pereche de pantofi? Înmulţiţi 100 cu 200 de lei şi veţi vedea la ce sumă ajungeţi doar pentru o pereche de încălţări. Nu mai punem la socoteală hainele, mâncarea, mâncarea care este oferită pelerinilor la arhondaric şi alte cheltuieli, motorină pentru maşini…“ Ascultările călugăreşti se schimbă în fiecare an; în funcţie de nevoile mănăstirii, de disponibilitatea părinţilor, ascultările se rotesc. În mănăstire, vorba părintelui stareţ, trebuie să ştii de la tractor până la calculator.

Pentru părintele Isaac orice ascultare este mântuitoare. „Nu m-aş mira dacă aş ajunge în alt loc, unde aş fi rânduit… În orice ascultare ai sentimentul că eşti în casa ta, orice ai face, fie că pregăteşti mâncare sau că te duci la câmp. De fiecare dată merg la câmp cu mare bucurie, când mai am ocazia. Şi de multe ori aşa stau şi mă gândesc: oare de ce mă duc cu o aşa mare bucurie? Pentru că stau aşa mult timp pe aici şi faptul că mă recreez sau mai schimb aerul sau peisajul îmi dă bună dispoziţie? Am simţit un lucru, un lucru de care sunt conştient. Acela că ascultarea mea şi tot ceea ce fac aici sunt rodul rugăciunii părintelui stareţ şi al părinţilor. Tot timpul m-am socotit un privilegiat şi un alintat, pentru că toţi mă privesc şi zic: «Vai, părinte Isaac, trebuie să fie tare greu acolo, la vale!» (arhondaricul este în afara incintei mănăstirii, situată puţin mai sus, n.n.). Şi eu stau şi mă gândesc: «Doamne, Tu ştii mai bine ca mine că eu mare lucru nu fac…» Dacă aş trage tare, dacă ar fi greu şi ar curge sudoare şi aş zice că muncesc eu, sau fac eu… Dar totul decurge aşa de lin şi parcă eu sunt ţinut pe palme şi văd că toată este lucrarea lui Dumnezeu. Oriunde mă duc, sau când ieşim pe la alte ascultări, pentru mine e în acelaşi timp nu numai bucuria că mai schimb un pic mediul, e ca şi cum atunci aş începe altceva, e un nou episod în viaţa mea. Văd că e rodul rugăciunii părinţilor, şi nu al ascultării mele, şi cred că aşa e în fiecare ascultare! Dacă eşti conştient că Dumnezeu te-a pus acolo pentru că aceea este voia lui Dumnezeu şi tu intri în voia lui Dumnezeu conştient că acolo îţi este locul, ai foarte multă pace şi eşti în firea ta, nu eşti crispat, totul este lin.

Îmi vine în minte un cuvânt de la Sfinţii Părinţi, de la avva Dorotei, care îl întreabă pe părintele său: «Avvo, de multe ori mă tulbur şi mă gândesc, de ce îmi este atât de uşor? Că spun Părinţii că prin multe sudori şi prin multe nevoinţe, aşa se poate intra în Împărăţia cerurilor.» Şi părintele i-a zis: «Stai liniştit, că pentru ascultători totul este aşa. Totul este uşor!» Şi mă umilesc şi sunt conştient că nu fac nimic şi că, de fapt, ascultarea nu este a mea, ci a părinţilor.

Mi-am adus aminte tot un cuvânt din Pateric. Se zice că erau doi părinţi: avva Or şi avva Atre. Ei trăiau într-o foarte mare pace, iar avva Or îl avea ca ucenic pe avva Atre. Când a venit avva Sisoe să-l vadă pe ucenicul avvei Or pentru folos, el tocmai curăţa un peşte ca să i-l gătească bătrânului. Acesta îl cheamă: «Atre, Atre!» Şi când l-a strigat, avea cuţitul în mijlocul peştelui şi acolo l-a lăsat. Avva Sisoe s-a minunat de ascultarea lui cea mare, pentru că nu a zis: «Mai aşteaptă până voi spinteca peştele!» Apoi i-a spus avva Atre: «Vreau să-ţi arăt că, de fapt, ascultarea nu e a mea, ci e a bătrânului.» Şi s-a dus, a gătit un peşte, dar l-a stricat intenţionat, apoi cei doi au stat la masă şi, mâncând, ucenicul a zis avvei: «Părinte, e bun peştele?» Atunci el i-a răspuns: «Da, bun este.» După aceea i-a adus bătrânului încă puţin peşte, însă foarte bun, şi i-a zis: «L-am stricat, avvo!» Şi a răspuns: «Da, l-ai stricat!» Atunci a zis avva Atre: «Văzut-ai că ascultarea este a bătrânului?» Exact la lucrul acesta m-am gândit de foarte multe ori: bucuria, pacea şi toate darurile pe care le-am simţit ca mari binecuvântări ştiu că sunt rodul ascultării şi al rugăciunilor părinţilor, nu ale mele. Sunt conştient de lucrul acesta şi de aceea socotesc că nu aş putea niciodată să fiu destul de recunoscător Maicii Domnului că m-a adus aici, între aşa părinţi. Sunt conştient de darul acesta mare pe care Dumnezeu mi l-a dat, ca să-l am pe părintele stareţ ca părinte duhovnicesc şi pe ceilalţi părinţi ca fraţi ai mei, de la care tot timpul am ce învăţa.

Cât valorează binecuvântarea stareţului tău

Povesteam şi părinţilor că de fiecare dată se împlinesc cuvintele părintelui stareţ. Am avut marea bucurie să merg să văd Sfintele locuri de la Ierusalim anul trecut, pe 15 ianuarie, şi ţin minte că părintele stareţ ne-a dat fiecăruia când am plecat câte o binecuvântare şi ne-a zis câte ceva. Am ţinut minte ce i-a spus unui părinte de lângă mine: «Vezi, când te duci acolo, să nu te sminteşti de nimic, să te rogi, să te foloseşti, să fii aşa şi pe dincolo.» Iar mie mi-a zis să fac ce pot, să fiu de folos, adică unde pot, să ajut. Mi-a zis: «Să ai înger păzitor, înger de pace, înger de lumină!» şi atât. Şi a fost o clipă în care, din îngăduinţa lui Dumnezeu şi spre folosul meu, ca să-mi amintesc mai bine cuvintele părintelui stareţ, acel părinte a avut o clipă în care era înclinat să se smintească de o anumită situaţie. Imediat i-am adus aminte de cuvântul părintelui spus la plecare, el s-a bucurat şi s-a îmbărbătat, şi lucrul acesta m-a trezit şi pe mine. N-am mulţumit destul părintelui stareţ, nici când m-am întors de la Ierusalim nu am îndrăznit să-i povestesc, îmi era ruşine că mă laud… Vă mărturisesc ca una din bucuriile pe care nu sunt vrednic să le am, să le trăiesc: tot drumul la Ierusalim şi în toate cele 10 zile s-a împlinit cuvântul părintelui stareţ întru toate. Mulţi spun, din experienţa lor anterioară, că la aeroportul din Tel Aviv nu este bine să spui că ştii engleză, trebuie să fii rezervat, să nu ieşi în evidenţă. Vama israeliană e o vamă foarte dificilă. La dus a fost foarte uşor, dar când ne-am întors, ne-au scanat bagajele, ne-au ţinut la rând, eu aveam nişte pietre, nişte ouă de onix. Cât am stat la rând, vreo două ore, am văzut nişte măicuţe românce; îmi era milă de ele, le percheziţionau, le întorceau pe dos bagajul. Când am ajuns la punctul de control, acesta era de forma unui pătrat, cu vreo 12 birouri, şi în mijloc era biroul lor. Şi eu am dat să mă mut la alt ghişeu, mi-am zis că acolo nu era nici un agent, m-am mutat ca să mă preia altcineva. Atunci controlorii s-au uitat mai aspru la mine şi au ridicat tonul, spunându-mi: «Cine ţi-a zis să te muţi?» Eu am stat liniştit, nu m-am tulburat deloc şi, când a venit o doamnă controlor şi m-a întrebat «Vorbiţi engleza?», eu i-am spus: «Da, sigur că da.» Femeia s-a uitat la mine, mi-a zâmbit şi mi-a zis: «Serios?» Am continuat în aceeaşi notă: «Da!» Apoi mi-a pus două întrebări scurte: dacă am ceva de declarat, dacă m-am întâlnit cu cineva în Israel, şi i-am răspuns că nu, am doar nişte cărţi, una de acasă şi una pe care am cumpărat-o. M-a întrebat câţi mai sunt din grupul nostru în spatele meu, iar eu i-am spus că vreo 7-8, şi m-a rugat să traduc şi pentru ei ca să poată trece mai repede. Am fost de acord. Au fost foarte drăguţi, foarte amabili. Aşa totul a decurs cu pace. Şi sunt conştient că pentru rugăciunile părintelui stareţ şi ale părinţilor am avut toată această mare bucurie, şi chiar mă gândeam că, în toate cele 10 zile cât am stat, îmi venea să strâng în braţe pe toată lumea. Atunci mi-am zis în sinea mea: «Când îţi dă Dumnezeu un dar, ţi-l dă atât de deplin!» Pentru mine, pelerinajul în Ţara Sfântă a rămas ca o mare binecuvântare pe care El mi-a dăruit-o.“

Lacrimi de părinte

În ultima zi pe care am petrecut-o la Putna am vorbit şi cu părintele stareţ despre monahii de acolo. Arhimandritul Melchisedec este un om dârz şi de neclintit în felul lui, asemenea marelui ctitor şi domnitor moldovean înmormântat în biserica mănăstirii, dar când a început să-mi vorbească despre cei împreună cu care duce războiul nevăzut, i-au dat lacrimile. Lacrimile lui mărturiseau mai mult decât orice altceva dragostea părintească pentru fiii săi duhovniceşti. Nu îmi venea să cred cum duritatea şi asprimea vieţii monahale pot naşte apropieri sufleteşti aidoma celor dintr-o familie unde părinţii îşi iubesc necondiţionat copiii.

„Îngerul ţi-l aduce pe novice până la uşa ta, m-a atenţionat părintele Melchisedec cu multă seriozitate. Până acolo are el grijă de acesta. Din acel moment, e sarcina ta ca stareţ să-l ajuţi, tu trebuie să-i porţi de grijă.“

Şi cum se poartă de grijă unui ucenic? Intuind vocaţia lui şi găsind, tu stareţ, un loc în mănăstire, o ascultare care să-i potenţeze la maximum această chemare. Părintele Isaac e doar una din dovezile acestei intuiţii corecte.

Sursă: Ziarul Lumina