APOSTOLUL
În
zilele acelea, prin mâinile apostolilor se făceau semne şi minuni multe în
popor; şi erau toţi, într-un cuget, în pridvorul lui Solomon. Şi nimeni dintre
ceilalţi nu cuteza să se alipească de ei, dar poporul îi lăuda. Şi din ce în ce
mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei,
încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca,
venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Şi se aduna şi
mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de
duhuri necurate, şi toţi se vindecau. Şi sculându-se arhiereul şi toţi cei
împreună cu el - cei din neamul saducheilor - s-au umplut de pizmă. Şi au pus
mâna pe apostoli şi i-au aruncat în temniţa obştească. Iar un înger al
Domnului, în timpul nopţii, a deschis uşile temniţei şi, scoţându-i, le-a zis:
Mergeţi şi staţi drept şi, grăiţi poporului în templu toate cuvintele Vieţii
acesteia.
EVANGHELIA
IOAN 20, 19-31
În ziua cea dintâi
a săptămânii, când s-a înserat şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau
ucenicii adunaţi de frica iudeilor, a venit Iisus, a stat în mijloc şi le-a
zis: pace vouă! Şi, după acest cuvânt, le-a arătat lor
mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând că este Domnul. Atunci
le-a zis Iisus iarăşi: pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi
Eu pe voi. Şi grăind acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt;
cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute
vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, numit Geamănul, nu era cu ei când
a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: am văzut pe Domnul! Dar el
le-a zis: dacă nu voi vedea în palmele Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune
degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu
voi crede! După opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, în casă, şi Toma
împreună cu ei. Şi a venit Iisus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi
le-a zis: pace vouă! Apoi a zis lui Toma: adu degetul tău încoace şi vezi
mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci
credincios. Şi a răspuns Toma, şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iar
Iisus I-a zis: pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce n-au
văzut şi au crezut. Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte minuni multe,
care nu s-au scris în cartea aceasta; iar acestea s-au scris, ca să credeţi că
Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele
Lui.
Ierom. Calinic Berger: Descoperirea de sine a lui Toma si descoperirea de Sine a
lui Hristos
Biblia e plină de exemple de oameni mai puţin desăvârşiţi
care s-au plâns, s-au îndoit, ba chiar s-au certat cu Dumnezeu. Dumnezeu
acceptă acest lucru. În fapt, ne cheamă la aceasta. Dumnezeu doreşte o relaţie
deschisă, sinceră şi onestă cu noi în contextul „sortării lucrurilor” şi a
mersului prin viaţă. Dumnezeu nu-i respinge pe cei care-L iubesc şi se
străduiesc să-I slujească, au făcut sacrificii pentru El, după care se simt
răniţi, dezamăgiţi sau rămaşi în urmă când lucrurile nu merg pe făgaşul
anticipat de ei.
Un astfel de exemplu e apostolul Toma, al cărui zel şi
iubire pentru Hristos l-au condus să spună: „Să mergem şi noi şi să murim cu
El” (În 11,16). În ziua Învierii s-a întâmplat însă un eveniment remarcabil la
care Toma n-a fost prezent: Hristos Se arată şi transferă autoritatea Lui
exclusivă de Dumnezeu de a ierta păcatele apostolilor Săi, suflând asupra lor
pe Dumnezeu Însuşi, Duhul Sfânt, prin Care se dă iertarea.
Dar înainte de Cincizecime ucenicii nu erau înzestraţi pe
deplin cu puterea Duhului Sfânt şi din acest motiv se adunau încă cu frică în
spatele uşilor închise. În această adunare — înaintea Bisericii şi a
apostolilor ei — Toma îşi mărturiseşte îndoielile. Ar fi putut ascunde asta,
dar a preferat să fie onest.
Toma a transmis un mesaj dur: respingea mărturia lor.
Comitea el un păcat prin îndoială? Am putea fi tentaţi să gândim aşa, pentru că
Toma nu avea niciun motiv să se îndoiască. La urma urmei, Toma lăsase totul
şi-L urmase pe Iisus timp de trei ani. Îl auzise învăţând aşa cum niciun om nu
învăţase vreodată, l-a văzut ostenind fără odihnă zi şi noapte ca un ascet
desăvârşit, vindecând la suflet sau la trup nenumăraţi oameni — chiar pe cei
născuţi orbi — şi sculând trei oameni din morţi, inclusiv pe unul care devenise
un cadavru mirositor de patru zile. Iisus îşi profeţise şi suferinţele, moartea
şi învierea Sa. Cu toate acestea, faptul că a fost răstignit ca un criminal
într-o spectaculoasă etalare publică de mulţimi violente, eficienţă romană şi
intrigi viclene între liderii religiei proprii a fost cel puţin traumatic.
Dar Iisus S-a sculat din morţi şi a început să se arate
ucenicilor Săi, dându-le cu fiecare prilej dovada pe care o doreau. I S-a
arătat lui Petru şi celorlalţi, care au dat mărturie de asta. Toma a respins
mărturia lor. Mai degrabă Toma căuta un semn. Cum e cu putinţă aceasta? Iisus
spusese mai înainte că numai „o generaţie rea şi adulteră caută un semn“. Poate
că Toma se încăpăţânase, dar nu putem spune că era nerezonabil. E evident că
Toma căuta să creadă, dar nu putea dacă asta însemna să fie neonest cu sine
însuşi. Avea nevoie să fie onest cu sine însuşi. E onest şi cu apostolii,
pentru că nu-şi ascunde necredinţa. Ar fi putut pur şi simplu să-şi continue
calea şi să-şi rezolve problemele cu Dumnezeu prin el însuşi. Le-ar fi putut
mărturisi numai lui Dumnezeu în particular, acasă. La urma urmei, nu ne aude
Dumnezeu la fel de bine şi în particular?
Dar Toma nu a mărturisit în particular, iar Dumnezeu nu i-a
răspuns în privat. În schimb, amândoi au luat loc înaintea apostolilor, cei
prin care Iisus lucrează acum printr-un dar al Duhului Sfânt.
Ceea ce se întâmplă apoi revelează un adevăr important:
Dumnezeu ne cere să fim oneşti. Ne cere să-I spunem deschis durerile,
îndoielile, neliniştile, înfrângerile noastre. Va răspunde la orice problemă.
Hristos n-a spus: „Acest Toma! Până nu se maturizează, nu voi mai vorbi cu el.”
Mai degrabă, când Toma şi-a mărturisit cinstit îndoielile, Hristos i-a oferit
lui Toma mâinile şi coasta Sa exact aşa cum îşi dorea Toma. Hristos n-a
protestat nici atunci când Toma n-a ezitat să cerceteze, aşa cum ne arată
icoana şi imnele Bisericii. Dumnezeu nu se opune întrebărilor noastre, dacă
suntem cinstiţi şi căutăm. Nu se aşteaptă să avem o credinţă „oarbă” sau să nu
ne folosim gândirea raţională, căci pentru ce ne-a dat El o minte dacă nu
pentru a o folosi?
Dar onestitatea noastră faţă de Dumnezeu nu poate fi
separată de Biserică, aşa cum Hristos nu poate fi separat de Biserica Sa.
Hristos continuă să ierte păcatele şi să Se reveleze pe Sine însuşi în
Biserică. Astfel, nici mărturia lui Toma, nici descoperirea lui Hristos n-au
avut loc în privat, ci în mijlocul apostolilor. Descoperirea de sine a lui Toma
lui Hristos a prilejuit descoperirea de Sine a lui Hristos lui Toma. Toma nu
s-a putut împăca cu Hristos dacă nu s-ar fi împăcat cu Trupul Său, Biserica şi
sfinţii apostoli.
Onestitate (mărturisire) şi Revelaţie (Euharistie) sunt
embleme ale vieţii apostolice. Prima e descoperirea noastră înşine lui
Dumnezeu, iar a doua e răspunsul Său de descoperire de Sine nouă. Ambele sunt
profund personale şi în acelaşi timp inseparabile de Biserică. Toma e un
exemplu pentru noi în ambele. Numai fiind oneşti cu Dumnezeu, punând toate
înaintea Lui, descoperindu-ne pe noi înşine Lui, îi dăm ocazia să ni Se
descopere pe Sine Însuşi. Dumnezeu invită la această deschidere reciprocă, dar
vine cu aceeaşi poruncă pe care i-a dat-o lui Toma: „Dar nu fi necredincios, ci
credincios!“ (În 20,27).
Scepticismul,
erudiţia şi mărturisirile lui Toma şi Petru
Relatarea întâlnirii sfântului apostol Toma cu Iisus cel
înviat prilejuieşte o reflecţie despre relaţia dintre investigaţiile
ştiinţifice şi istorice ale adevărurilor religioase şi credinţa simplă. Astfel
de investigaţii sunt de primă importanţă în lumea noastră contemporană. Sunt
ele irelevante pentru credinţă, sau poate păcătoase? Exemplul lui Toma ne arată
că nu. Scepticismul lui Toma se baza pe chestiuni de maximă importanţă pentru
el — nu tangenţiale, astfel încât să fie îndepărtate fără prea multă preocupare
ca de nerezolvat. Toma trebuia să ştie adevărul. Atunci Domnul i-a dat lui Toma
dovada empirică pe care o ceruse, ce-i drept cu o nouă fericire: „Fericiţi cei
care n-au văzut şi au crezut“ (În 20,29). Iar mărturisirea lui Toma care a
urmat a fost mai profundă şi mai consecventă decât cea a apostolului Petru.
Ca şi Toma, oameni din toate timpurile au avut întrebări şi
au investigat teme de credinţă, îndeosebi cele privitoare la persoana lui Iisus
Hristos. Dar când oameni diferiţi privesc aceleaşi „date”, ei pot ajunge la
concluzii foarte diferite. Acelaşi lucru s-a adeverit după Înviere când „unii
se îndoiau” (Mt 28,17). Cum ar trebui să înţelegem sau să abordăm aceste
probleme? Multe depind de dorinţa unei persoane de a-L cunoaşte pe Dumnezeu în
termenii lui Dumnezeu, ceea ce implică întotdeauna o iubire altruistă. De
exemplu, cei care aşteptau un Mesia politic (un Mesia în termenii lor) au fost
extrem de dezamăgiţi de Iisus. Cu alte cuvinte, dorinţa omului a-L cunoaşte pe
Dumnezeu (sau nu) determină adeseori „teologia” lui şi are un mare impact
asupra felului în care unii abordează chestiunea legată de credinţă şi de Iisus
Hristos.
Să luăm, de exemplu, pe savantul contemporan, Bart Ehrman
(Universitatea Carolinei de Nord, Chapel Hill). Ehrman e un filolog expert în
textul Noului Testament şi a scris o duzină de cărţi despre „contradicţiile”
din Biblie — îndeosebi din Noul Testament — de exemplu, cele privitoare la
relatările despre Învierea lui Hristos. Aceste contradicţii, îşi informează
sistematic Ehrman ascultătorii, l-au condus la pierderea credinţei în
credibilitatea istorică a mărturiei Bibliei. La urma urmei, dacă Dumnezeu a
scris Biblia, iar Biblia e Revelaţia, argumentează Ehrman, atunci n-ar fi
trebuit oare să scrie ceva perfect? De altfel, cum putem avea încredere în
informaţia care ne vine nu din manuscrisele originale ale acestor scrieri, ci
doar din copiile acestora? Ehrman îşi relatează parcursul de la convertirea sa
adolescentină, studiile sale în două din citadelele protestantismului
fundamentalist (Moody şi Wheaton), apoi la Princeton, cu Bruce Metzger (celebru
savant nou-testamentar, el însuşi un credincios), până la ulterioara sa
pierdere a credinţei în creştinism şi, în cele din urmă, transformarea sa
într-un agnostic de către problema raului. Ce trebuie să facem cu punctele de
vedere ale lui Ehrman şi discrepanţele asupra cărora atrage el atenţia?
Fără să intrăm în detalii, poate fi uşor arătat că sfinţii
Părinţi erau conştienţi de toate aceste discrepanţe din naraţiunile
Evangheliilor, inclusiv diferenţele cronologice pe care le evidenţiază Ehrman.
Dar, în mod evident, la sfinţii Părinţi aceste discrepanţe n-au provocat
pierderea credinţei. De ce au făcut-o la Ehrman?
Pentru că nu putem vorbi personal cu Ehrman, putem atrage
atenţia asupra unei slăbiciuni tipice pentru cea mai mare parte din teologia
protestantă: ea echivalează Revelaţia divină cu Biblia. Iar atunci când e
evidenţiată partea umană a Bibliei, atunci se clătină nu numai credinţa în
Biblie, dar şi validitatea Revelaţiei pretinse. În Ortodoxie însă Biblia —
oricât de sfânta şi cinstită — e o carte despre Revelaţie, dar nu e ea însăşi
Revelaţia. Revelaţia divină nu e nimic altceva decât Iisus Hristos Însuşi, Singurul
care, prin Învierea Sa şi acordarea îndumnezeirii Duhului, L-a revelat atât pe
Dumnezeu Tatăl, cât şi destinul umanităţii. Prin urmare Biblia trimite spre
Revelaţia divină, dă mărturie despre ea şi prin aceasta participă la ea, dar nu
poate înlocui sau substitui Revelaţia care e o Persoană vie, Fiul Cel veşnic,
întrupat, răstignit, înviat şi înălţat al lui Dumnezeu, Iisus Hristos Domnul,
„Unul din Sfânta Treime”.
Dacă avem în minte acest adevăr fundamental, putem înţelege
de ce atâţia savanţi angajaţi în critica textului cred încă în Iisus Hristos şi
primesc pe deplin mărturia Sfintei Scripturi. Între aceştia, aşa cum s-a
observat mai sus, a fost şi Bruce Metzger, mentorul personal al lui Ehrman.
Altul e N.T. Wright, actualmente episcop anglican la Durham (Anglia), care a
publicat recent o carte de şapte sute de pagini apărând istoricitatea Învierii.
În această carte Wright arată că nu avem documentele originale ale unui mare
număr de lucrări istorice (de exemplu, Iosif Flavius, sau chiar Platon etc),
iar „contradicţii” asemănătoare apar în toate aceste lucrări la aceiaşi autori.
În realitate, astfel de contradicţii sprijină istoricitatea evenimentelor mai
degrabă decât o denigrează. De exemplu, faptul că la Matei cocoşul a cântat o
dată, iar la Marcu de două ori trimite spre existenţa a două relatări
independente ale lepădării lui Petru, ceea ce indică faptul că Petru chiar L-a
negat pe Hristos. Dacă evenimentul ar fi fost o simplă povestire scrisă mai
târziu, n-ar fi existat contradicţie în relatări. Diferenţele în relatări
reflectă cât de real sunt percepute, relatate sau povestite evenimentele de
oameni reali.
S-ar putea adăuga aici mult mai multe lucruri cu privire la
abordările criticii biblice, numărul şi calitatea manuscriselor, atestările istoricităţii
existenţei şi conţinutului lor etc. E de ajuns să spunem că atunci căutarea
adevărului cu sinceritate, ca temă de viaţă şi moarte, va conduce întotdeauna la
Adevăr. Cine caută va găsi (Mt 7,7).
Acesta a fost şi cazul lui Toma. Când s-a asigurat de
dovada empirică a Învierii lui Iisus, el n-a spus pur şi simplu aşa cum a
făcut-o Petru, „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Mt 16,16).
Aceeaşi „informaţie” a fost cerută şi oferită lui Caiafa (Mt 26,63) şi n-a
condus la nici o mărturisire a credinţei. Dimpotrivă. „Informaţia” nu e
niciodată de ajuns pentru că aceasta ar forţa credinţa în Dumnezeu şi dragostea
de Dumnezeu, iar Dumnezeu nu doreşte o iubire forţată, care nu e niciodată o
adevărată iubire. De aceea Toma n-a făcut o mărturisire ca Petru pentru că
aceasta i-ar fi îngăduit să se îndepărteze, ca şi cum ar fi aflat şi stabilit
un fapt obiectiv care n-a mai avut apoi un impact asupra vieţii lui.
Mărturisirea lui Toma revelează faptul că scopul întrebării lui Toma nu era o
simplă cunoaştere, ci mântuirea — o cunoaştere mântuitoare, Toma trebuia să
ştie adevărul pentru că acesta era o chestiune de viaţă şi de moarte pentru el.
Aflându-l, Toma şi-a întors însăşi viaţa sa spre Iisus Hristos exclamând:
„Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (În 20, 28).
Toma e un exemplu pentru noi astăzi: scepticismul nu e un
păcat dacă aflarea Adevărului e preocuparea noastră ultima şi mântuitoare. Dacă
e aşa, atunci dovezile ne vor fi date de Dumnezeu Însuşi. Acestea pot să nu fie
acceptate de alţii care nu au această preocupare — sunt mulţi cei care n-ar
crede „nici dacă s-ar ridica cineva din morţi“ (Lc 16,31). Într-adevăr Cineva
s-a ridicat din morţi şi profeţia lui Hristos rămâne: ei tot nu cred. Dar dacă
vom căuta vom găsi. Sau, mai degrabă, Dumnezeu ne va găsi, aşa cum a făcut-o cu
Toma. Atunci va depinde de noi să spunem, ca Toma, “Domnul meu şi Dumnezeul
meu!“.
(În: Ierom. Calinic, Provocări ale gândirii şi vieţii
ortodoxe astăzi, Editura Deisis, 2012)
Preluare de pe Război întru cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu