Pomenirea Sf. Ier. Ghenadie (17 noiembrie)

Astăzi, 17 noiembrie, facem pomenirea Sf. Ier. Ghenadie, Patriarhul Constantinopolului, ale cărui sfinte moaște se păstrează la Mănăstirea Putna. În chip minunat a binevoit Dumnezeu ca în anul 1993 să descopere cu putere lucrarea tămăduitoare a moaștelor Sfântului Ierarh Ghenadie, aflate la Mănăstirea Putna. Moaștele sale erau așezate în Altarul bisericii voievodale și până atunci nu se știa despre Sfântul Ghenadie altceva în afară de faptul că aceste moaște au fost dăruite mănăstirii în 1488 de către Sfântul Voievod Ștefan cel Mare (domn al Moldovei între 1457–1504, primul ctitor al Mănăstirii Putna, unde a fost și înmormântat; este prăznuit la 2 iulie). Sfintele moaște au o cunună de argint aurit pe care este scris: „Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, a ferecat acest cap al Sfântului Ghenadie și l-a pus în mănăstirea de la Putna, în anul 6996 <1488>, mai 1”. În iarna anului 1993 au venit la Mănăstirea Putna pentru rugăciune trei tinere, Teodora, Marina și Angela, stăpânite de putere diavolească. După săvârșirea Tainei Sfântului Maslu și ungerea cu untdelemn sfințit, s-a adus icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni aflată în catapeteasma bisericii și două persoane dintre cele trei, Teodora și Marina, s-au vindecat. Angela, cea de-a treia bolnavă, a rămas mai departe chinuită în chip cumplit. Cu nădejdea în Bunul Dumnezeu, în Preacurata Fecioară Maria și în toți sfinții, rugăciunile au continuat și în zilele următoare. Vineri, în prima săptămână din Postul Mare, venind la mănăstire un număr mare de credincioși pentru Taina Sfântului Maslu și spovedanie, starețul mănăstirii a rânduit ca slujba pentru bolnava Angela să se săvârșească la arhondaric, locul unde sunt găzduiţi pelerinii închinători. Din îndemn dumnezeiesc, părinții slujitori au luat cu ei racla unde se afla așezat craniul Sfântului Ghenadie. S-a săvârșit Sfânta Taină a Maslului, pentru a douăsprezecea oară. Duhurile cele necurate nu o slăbeau deloc pe bolnavă. Părinții slujitori au așezat atunci racla cu sfintele moaște deasupra capului ei și au cântat de mai multe ori troparul pentru un cuvios: „Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip. Căci luând crucea ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup căci este trecător. Ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Sfinte Ghenadie, duhul tău”. Simțindu-și parcă sfârșitul stăpânirii asupra acelei persoane, demonii strigau din ce în ce mai tare: „Ghenadie, lasă-ne! Ghenadie, nu ne izgoni!” Întăriți la auzul acestor cuvinte, preoții slujitori au chemat și mai mult numele sfântului. Când au cântat troparul pentru a douăsprezecea oară – o, minune!, demonii au zguduit-o o dată puternic și au lăsat-o pentru totdeauna. Apoi Angela a mărturisit tuturor cum i-a văzut pe demoni în toată urâțenia lor și, mai ales, cum a văzut în chip minunat că Sfântul îi izgonea. Ea l-a văzut pe Sfântul Ghenadie ca arhiereu. Doi ani mai târziu, în martie 1995, un frate de mănăstire, Onisifor, a început să fie chinuit de duhurile necurate. Părinților slujitori care au slujit atunci Taina Sfântului Maslu pentru el, în perioada Postului Mare, li s-a descoperit din nou puterea Sfântului Ierarh Ghenadie. Bolnavul Onisifor a văzut cum demonii au fost alungați de trei sfinți: Sfântul Ghenadie, Sfântul Ierarh Ilie Iorest (ierarh al Translivaniei, de metanie din Mănăstirea Putna, al cărui mormânt se află, după tradiție, lângă altarul mănăstirii; este prăznuit la 24 aprilie) și Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Bolnavul Onisifor, care a fost tuns peste câțiva ani în cinul monahal cu numele de Haralambie, fiind iconar, a pictat icoana Sfântului așa cum l-a văzut. Toate acestea s-au întâmplat prin buna voință a lui Dumnezeu pentru a ne descoperi puterea sfântului prin sfințitul său cap și pentru a ne întări în dreapta credință, prin care este slăvită Sfânta, cea deoființă, de viață făcătoare și nedespărțită Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, prin Sfinții Săi. Ca mulțumire pentru lucrările minunate săvârșite, s-a sculptat o raclă de lemn în care a fost așezat capul sfântului în pronaosul bisericii, spre folosul tuturor închinătorilor. Tot atunci, s-a scris acest acatist. Timpul în care a trăit și nevoințele Sfântului Ghenadie nu le cunoaștem cu certitudine. O ipoteză spune că este un ierarh moldovean, viețuitor pe meleagurile putnene, cinstit de către Sfântul Ștefan ca sfânt. O altă ipoteză se întemeiază pe o precizare în scris, de la mijlocul veacului al XVIII-lea, în inventarul de odoare al mănăstirii, în care este numit „patriarh al Ţarigradului”, adică al Constantinopolului. Singurul ierarh cu numele de Ghenadie ale cărui moaște Sfântul Ștefan le-ar fi putut aduce înainte de 1488 din afara mănăstirii este Ghenadie I, patriarh al Constantinopolului între 458–471, prăznuit la 17 noiembrie (nu Sfântul Ghenadie al II-lea Scholarul, patriarh al Constantinopolului între 1453–1456). O legătură duhovnicească între Sfântul Ștefan și Sfântul Ghenadie I o reprezintă ziua de 2 iulie: Sfântul Ștefan cel Mare a trecut la cele veșnice pe 2 iulie, zi în care se sărbătorește punerea veșmântului Maicii Domnului în biserica Vlaherne, eveniment care a avut loc cu binecuvântarea patriarhului Ghenadie. Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Ghenadie, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sursa: Mănăstirea Putna

Sfântul Apostol și Evanghelist Matei

Fiul lui Dumnezeu, Unul fără de păcat, Care a venit pe pământ cu asemănare omenească să mântuiască pe oamenii cei păcătoşi, trecând prin Capernaum, a văzut un om şezând la vamă care se chema Matei şi a zis către dânsul: Vino după Mine! Vameşul, auzind aceasta nu numai cu urechile trupeşti ci şi cu cele sufleteşti, îndată s-a sculat de la vamă şi, lăsând toate, a urmat pe Hristos; apoi Domnul a intrat în casa lui, iar Matei i-a făcut ospăţ. Acolo s-au adunat la Matei vecinii lui, prietenii lui şi mulţi cunoscuţi, vameşi şi păcătoşi şi au şezut împreună cu Hristos şi cu ucenicii Lui. Deci s-a întâmplat să fie acolo farisei şi păcătoşi; aceştia şezând împreună cu păcătoşii au zis către ucenicii Lui: Pentru ce dascălul vostru mănâncă şi bea cu păcătoşii şi cu vameşii?

Iar Domnul, auzind cuvintele lor, a zis către dânşii: Nu trebuie doctor celor sănătoşi, ci bolnavilor, că n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Din acea vreme Sfântul Matei s-a făcut ucenic şi următor al lui Hristos şi s-a învrednicit a fi cinstit între cei doisprezece apostoli.

Acest sfânt era fiul lui Alfeu şi frate cu Iacob, iar de către ceilalţi evanghelişti se numea Levi al lui Alfeu. Pentru aceea, vrând să acopere viaţa lui de vameş pentru cinstea apostoliei, l-au numit cu nume puţin cunoscut, adică Levi a lui Alfeu. Iar Sfântul Matei în Evanghelia sa, scriind însuşi despre sine, din multă smerenie, arată pe faţă tuturor numele său, numindu-se Matei şi povestind înaintea tuturor viaţa sa de mai înainte, neruşinîndu-se a-şi mărturisi păcatele sale.

Iar după primirea Sfântului Duh, Sfântul Matei, mai înainte decât toţi ceilalţi evanghelişti, a scris Evanghelia în limba evreiască, pentru evreii care crezuseră, şi a scris-o după opt ani de la Înălţarea Domnului, propovăduind această Evanghelie prin multe ţări. Căci a străbătut Pârtia şi Midia, binevestind pe Hristos. Apoi a înconjurat toată Etiopia, unde îi căzuse soarta, ţară pe care a luminat-o cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Iar mai la sfârşit, fiind povăţuit de Sfântul Duh, a venit în ţinutul mâncătorilor de oameni, la o seminţie neagră la chip şi cu nărav de fiară şi a intrat într-o cetate ce se chema Mirmenia, unde, întorcând către Domnul câteva suflete, le-a pus episcop pe Platon, următorul său, şi a zidit o biserică mică. Iar el s-a suit pe un munte, care era în apropiere şi a petrecut pe acest munte în post, rugându-se lui Dumnezeu cu sârguinţă pentru întoarcerea acelui neam necredincios.

Atunci i s-a arătat Domnul în chip de tânăr preafrumos, având în mâna Sa un toiag. Apoi, dând pace apostolului, a întins dreapta Sa, dându-i acel toiag şi poruncindu-i să se coboare din munte şi să înfigă toiagul înaintea uşii bisericii celei zidite, "căci degrab - i-a zis Domnul -, se va înrădăcina şi va creşte copac înalt cu puterea Mea şi va aduce multă roadă, întrecând cu mărimea şi cu dulceaţa toate celelalte roade. Iar din rădăcina lui va curge izvor de apă curată şi, dacă mâncătorii de oameni se vor spăla, vor deveni albi, şi cei ce vor gusta din roada lui, vor lepăda năravurile cele de fiară şi vor fi oameni blânzi şi buni".

Sfântul Matei, luând toiagul din mâna Domnului, a coborât din munte, mergând în cetate să facă ceea ce i s-a poruncit. Iar ighemonul acelei cetăţi, anume Flavian, avea o femeie şi un fiu care erau chinuiţi de diavoli. Aceştia, întimpinând în cale pe apostol, au strigat în urma lui cu glasuri sălbatice, înfricoşându-l şi zicând: "Cine te-a trimis pe tine aici cu acel toiag pentru pierderea noastră?". Iar el, certând duhurile cele necurate, le-a izgonit. Apoi, cei ce s-au tămăduit s-au închinat apostolului şi au mers după dânsul cu bucurie.

Înştiinţându-se episcopul Platon de venirea lui, l-a întâmpinat cu clerul. Apoi, intrând în cetate şi apropiindu-se de biserică, a făcut precum îi era poruncit: a înfipt toiagul cel dat lui de la Domnul şi îndată înaintea tuturor s-a făcut toiagul copac mare, dând ramuri cu o mulţime de frunze şi s-au arătat roade într-însul foarte frumoase, mari şi dulci şi izvor de apă a curs din rădăcina lui.

Atunci s-au minunat toţi cei ce priveau la această minune, pentru că toată cetatea se strânsese la o minune ca aceasta, şi mâncau poame dulci din acest pom şi beau apă curată. Iar Sfântul Apostol Matei, stând la un loc înalt, propovăduia cuvântul lui Dumnezeu în limba poporului ce se adunase acolo. Deci, îndată, toţi au crezut în Domnul, iar apostolul i-a botezat în acel izvor făcător de minuni. Mai întâi a botezat pe femeia ighemonului pe care o izbăvise de duhul cel viclean, împreună cu fiul său; pe urmă pe tot poporul care a crezut în Hristos. Iar toţi mâncătorii de oameni, care se botezau după cuvântul Domnului, ieşeau din apă luminaţi la faţă, apoi câştigau albire şi frumuseţe nu numai trupească, ci şi sufletească, lepădând negreala de arap şi îmbrăcându-se întru Hristos, omul cel nou.

Înştiinţându-se de aceasta ighemonul, mai întâi s-a bucurat de tămăduirea soţiei şi a fiului său. După aceea, îndemnându-l diavolul, s-a mâniat asupra Apostolului, pentru că tot poporul părăsind zeii alerga la dânsul, şi a cugetat să-l omoare. Dar în acea noapte Mântuitorul S-a arătat Apostolului, poruncindu-i a îndrăzni către El şi făgăduindu-i că va fi împreună cu dânsul în mâhnirea care-i va veni. Deci, făcându-se ziuă, pe când apostolul cânta în biserică laude lui Dumnezeu împreună cu cei credincioşi, ighemonul a trimis patru ostaşi să-l prindă, însă aceia când au ajuns la biserica Domnului îndată i-a cuprins un întuneric încât abia au putut să se întoarcă înapoi.

Atunci, fiind întrebaţi de ce n-au adus pe Matei, au răspuns: "Am auzit glasul lui vorbind, dar n-am putut să-l prindem". Deci, mâniindu-se ighemonul, a trimis ostaşi mai mulţi cu arme, poruncindu-le să aducă pe Apostol cu sila, şi de se va împotrivi cineva, nelăsând să-l ia pe acela, să-l taie cu sabia. Dar şi acest plan a rămas fără rezultat. Căci, pe când se apropiau de biserică, a strălucit o lumină cerească asupra Apostolului, spre care ostaşii neputând a căuta, s-au umplut de frică şi, aruncând armele, au fugit; apoi întorcându-se au spus ighemonului cele ce se făcuse.

Auzind ighemonul, s-a mâniat foarte tare şi s-a dus cu toată mulţimea slugilor sale, vrând că singur să prindă pe Apostol. Însă, când s-a apropiat de dânsul, îndată a orbit şi căuta un sprijinitor. Apoi a început a ruga pe Apostol să-i ierte păcatul şi să-i lumineze ochii, iar Apostolul, făcând semnul Sfintei Cruci peste ochii lui, i-a dăruit vederea. Dar ighemonul, văzând cu ochii cei trupeşti, însă nu şi cu cei sufleteşti - căci l-a orbit răutatea lui -, n-a crezut că ar fi puterea lui Dumnezeu, ci o vrăjitorie. Apoi, luând pe Apostol de mână, îl ducea în curtea sa ca şi cum ar fi vrut să-l cinstească, iar în inima sa cugeta cele viclene, vrând să ardă în foc pe Apostolul Domnului, ca pe un vrăjitor.

Apostolul, văzând tainele inimii lui şi, înţelegând gândurile cele viclene, l-a mustrat, zicând: "Prigonitorule şi vicleanule, de ce nu săvârşeşti lucrul pe care l-ai cugetat asupra mea? Fă ceea ce au pus diavolii în inima ta, căci, precum vezi, sunt gata să rabd toate pentru Dumnezeul meu". Atunci ighemonul a poruncit ostaşilor să-l ia pe Sfântul Matei şi, punându-l pe pământ, să-l întindă cu faţa în sus şi să-i pironească mâinile şi picioarele pe pământ. Făcându-se aceasta, după porunca chinuitorului, slugile au adunat mulţime de viţe şi vreascuri; apoi au adus smoală şi pucioasă şi toate acestea punându-le deasupra Sfântului Matei, le-au aprins. Aprinzându-se focul cu văpaie mare, toţi credeau că Apostolul lui Hristos va fi ars. Dar, o, minune! Îndată s-a prefăcut focul acela în răcoreală şi văpaia în rouă, iar Sfântul Matei a rămas viu, slăvind pe Dumnezeu.

Văzând aceasta, tot poporul s-a înspăimântat de o asemenea minune şi a lăudat pe Dumnezeul Apostolului. Iar judecătorul s-a mâniat mai mult, în loc să cunoască puterea lui Dumnezeu, Care a păzit viu şi nevătămat de foc pe propovăduitorul lui Hristos, şi grăia asupra dreptului fărădelegi, numindu-l vrăjitor şi zicând că vrăjile au stins focul şi l-au păzit viu. După aceea a poruncit să adune lemne mai multe, viţe şi vreascuri şi, punându-le deasupra lui, să le aprindă, iar deasupra să toarne multă smoală. Apoi a adus şi pe zeii săi cei de aur în număr de doisprezece şi, punându-i în jurul focului, îi chemă în ajutor pentru că Sfântul Matei, cu puterea lor, să nu se poată izbăvi de văpaie şi să ardă în foc.

Sfântul Apostol, fiind în văpaie, s-a rugat către Domnul puterilor ca să arate puterea Sa nebiruită, să vădească neputinţa zeilor păgâneşti şi să ruşineze pe cei ce nădăjduiesc spre dânşii. Şi îndată s-a pornit văpaia focului înfricoşat asupra idolilor de aur şi s-au topit ca ceară, ba încă au ars şi mulţi din cei necredincioşi, care stăteau împrejur. Iar din topirea idolilor a ieşit un şarpe ca de foc, care mergea după ighemon, vrând să-l vatăme, încât nu-i era lui cu putinţă a fugi şi a scăpa de frica aceluia, până ce a făcut smerită rugăminte către Apostol ca să-l izbăvească din acea nevoie. Sfântul Apostol Matei a certat focul şi îndată s-a stins văpaia şi a pierit asemănarea şarpelui cea de foc. De acum, ighemonul voia să scoată din foc pe sfântul, însă el, făcând rugăciunea cea mai de pe urmă, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Atunci judecătorul a poruncit să se aducă un pat de aur şi să pună pe dânsul cinstitul trup al Apostolului, care fusese scos din foc nevătămat. Apoi, învelindu-l cu veşminte de mare preţ, l-a luat pe umeri împreună cu boierii săi şi l-a dus în curţile sale. Dar el nu avea credinţă desăvârşită. De aceea a poruncit să facă un sicriu din fier şi, punând într-însul trupul Sfântului Apostol Matei, să-l închidă pretutindeni cu plumb şi să-l arunce în mare, zicând către boierii săi: "Dacă Cel ce l-a păzit pe Matei întreg în foc, îl va păzi pe el şi de înec, apoi cu adevărat Acela este Dumnezeu şi Aceluia ne vom închina, lăsând pe toţi zeii noştri, care n-au putut să se izbăvească de arderea focului".

Fiind aruncat în mare sicriul cel de fier cu cinstitele moaşte, noaptea s-a arătat Sfântul Matei episcopului Platon, zicându-i: "Duminică să mergi la malul mării care este spre partea răsăritului de la curţile domneşti şi să iei de acolo moaştele mele, care vor fi scoase la uscat". Sculându-se episcopul, a mers la mare cu o mulţime de popor, la locul arătat şi au aflat racla cea de fier cu moaştele Sfântului Apostol Matei, precum i-a vestit lui în vedenie.

Înştiinţându-se despre aceasta ighemonul şi boierii săi, au crezut cu adevărat în Domnul nostru Iisus Hristos, mărturisindu-L cu glas mare a fi Unul adevăratul Dumnezeu, Care a păzit pe sluga Sa, Matei. Apoi ighemonul, cazând înaintea raclei Sfântului Apostol, îşi cerea iertare de la el pentru greşeala să şi cu osârdie dorea să se boteze. Episcopul Platon, văzând credinţa voievodului şi rugămintea lui cea cu dinadinsul şi învăţându-l mult, i-a poruncit să intre în apa Botezului. Iar când episcopul a pus mâna pe capul lui, voind să-i dea nume, îndată a venit un glas de sus, zicând: "Nu Flavian să-l numeşti, ci Matei".

Astfel, luând voievodul din botez numele Apostolului, s-a sârguit a fi următor al faptelor lui apostoleşti. Căci degrabă, încredinţând altuia domnia sa, s-a lepădat de lumea aceasta deşartă şi se sârguia întru rugăciuni în biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost învrednicit rânduielii preoţeşti de către Sfântul Platon episcopul. Iar după trei ani, murind episcopul, Sfântul Matei s-a arătat în vedenie preotului Matei, celui ce-şi lăsase domnia, şi l-a sfătuit să primească scaunul episcopal, după fericitul Platon.

Luând episcopia Matei cel nou, bine s-a ostenit în bună vestire a lui Hristos şi pe mulţi întorcându-i de la închinarea la idoli, i-a adus către Dumnezeu. Apoi, vieţuind ani îndelungaţi cu plăcere de Dumnezeu, s-a mutat către El, stând înaintea scaunului Lui, împreună cu Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei şi se roagă pentru noi, ca să fim moştenitori împărăţiei Sale în veci. Amin.

Sursa: Doxologia

Amintiri despre părintele Dumitru Stăniloae

Pe 16 noiembrie, anul acesta, se împlinesc 105 ani de la naşterea celui mai mare teolog ortodox pe care neamul românesc l-a dat în secolul al XX-lea. Opera şi gândirea sa, de mare înălţime duhovnicească, au rămas repere fundamentale în cercetarea teologică contemporană. Dar studiul teologic aprofundat al părintelui Stăniloae s-a reflectat puternic şi în viaţa sfinţiei sale. O mărturisesc cei care îi treceau pragul casei pentru a afla un cuvânt de folos sau pentru a primi o lămurire la întrebările care îi frământau, într-o vreme neprielnică pentru preocupări duhovniceşti. Am stat de vorbă cu o parte dintre ucenicii părintelui, pentru a şti de ce îl căutau, ce era atât de special în persoana lui, cum reuşea el să creeze acel duh de comuniune. Răspunsurile lor ne descoperă imaginea unui preot şi om cu totul deosebit.

 „N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate“

Părintele Gheorghe Holbea este doctor în Teologie Ortodoxă şi lector la Catedra de Teologie sistematică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Teza de doctorat susţinută în anul 2000 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Thessalonic, Grecia, s-a intitulat „Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae şi legătura ei cu teologia contemporană răsăriteană şi apuseană“. Părintele Gheorghe Holbea a fost şi el unul dintre ucenicii părintelui Stăniloae.

În ce moment al vieţii dumneavoastră l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?

Pe părintele profesor Dumitru Stăniloae l-am cunoscut în perioada studenţiei. Am descoperit sprijinul de care aveam nevoie, pomul statornic înrădăcinat în pământul roditor al Bisericii. Într-o vreme a confuziei, am simţit în acel spaţiu, în apropierea părintelui, atmosfera inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor, unde firii şi naturii li se deschid cu totul alte perspective înnoitoare, în ciuda formelor efemere prin care trecem. Într-o vreme în care se urmărea depersonalizarea prin transformarea individului într-o rotiţă a unui mecanism care era numit „marea masă“, părintele vorbea despre marea taină a persoanei descoperită nouă prin Mântuitorul Iisus Hristos. Îmi amintesc câtă bucurie am avut când mi-a dăruit manuscrisul dactilografiat al lucrării „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“. Citeam doar câteva pagini pe zi şi simţeam o bucurie care dospea în mine gânduri creatoare, pentru ca apoi, cu entuziasmul debordant al adolescentului, să împărtăşesc şi altora din bucuria mea.

Puteţi să ne descrieţi, în câteva cuvinte, cum percepeaţi statura duhovnicească a părintelui Stăniloae?

Părintele unea în personalitatea sa, într-un chip armonios, pe preotul ortodox cu teologul de mare iubire şi cuprindere, pe preotul căsătorit preocupat de Filocalie, pe omul înaintat în zile, dar cu duhul tânăr, plin de iubire.

„Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul părintelui Dumitru o bucurie aparte“

Deşi pentru mulţi era numai un riguros păstrător al dogmei şi al adevăratei noastre credinţe, părintele demonstra că, tocmai de aceea, e plin de căldură şi cu inima deschisă tuturor. În perioada aceea, tocmai terminase de tradus câteva lucrări ale Sfântului Atanasie cel Mare şi era entuziasmat de personalitatea Sfântului Atanasie, pe care îl simţea inspirându-l şi ajutându-l în truda sa zilnică. Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul Părintelui Dumitru o bucurie aparte. Observând aceasta, mi-am dat seama de diferenţa dintre Părintele Dumitru şi ceilalţi traducători ai operelor Sfinţilor Părinţi. La părintele Dumitru, esenţială era comuniunea cu sfinţii pe care îi traducea şi care îl inspirau în această muncă de tălmăcire. Simţeai în preajma sa, când îţi vorbea, cum se hrăneşte de la Părinţi, cum pune în valoare şi asimilează mesajul lor, cum întrupează într-un mod firesc viaţa şi învăţătura lor.

„Să mergem către Iisus din adâncurile inimii!“

Ce efecte v-a produs în suflet întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae şi cum s-au conturat aceste efecte în viaţa dumneavoastră?

Faptul de a-l fi cunoscut pe părintele Dumitru mi-a creat sentimentul încrederii şi siguranţei în lucrarea lui Dumnezeu în istorie, chiar şi în acea perioadă a studenţiei, plină de molozul bisericilor dărâmate, a fricii şi terorii că eşti urmărit în fiecare clipă de nişte forţe diabolice, care căutau să se insinueze chiar şi în cutele cele mai profunde ale sufletului tău, când părintele îndemna „să mergem către Iisus din adâncurile inimii“. Chiar şi în acea perioadă a laşităţii şi compromisului grosolan, în numele unor pretinse interese ale familiei sau ale copiilor, prezenţa sa, încrederea sa profundă în Ortodoxie, în valorile răsăritene, în neamul său, preschimba, prin Hristos, patima oarbă a istoriei în calea Învierii. Ceea ce mă întărea în prezenţa sfinţiei sale era atitudinea cu care trata orice problemă. N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate; nimic din dragostea superficială, efemeră, sau din asprimea sterilă care pustieşte. Prezenţa sa răspândea o limpezime şi o stare de linişte ce se înfăţişa liturgic, dincolo de istoria imediată.

 „Părintelui Stăniloae ştia cum să creeze comuniune între oameni diferiţi“

Doamnă profesoară Elena Solunca Moise, care a fost primul contact cu părintele Stăniloae?

M-am întâlnit cu părintele Stăniloae mai întâi în scris. Înainte de Revoluţie, cine a vrut să citească, putea să citească. Aşa am ajuns să citesc şi cărţile părintelui Stăniloae, iar eu, ca absolventă a unei facultăţi de filosofie, cu multe întrebări rămase deschise, ale unei filosofii la modă atunci, nu-mi găseam răspunsul la multe întrebări. Întâlnirea cu părintele Stăniloae în cărţile sale m-a luminat, mi-a arătat unde trebuia să caut şi ce puteam să aflu şi, indirect, am devenit într-un fel ucenica dumnealui, eu de fapt fiind pe vremea aceea fiica duhovnicească a părintelui Galeriu.

„În prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire“

Cu mare timiditate m-am dus la părintele Stăniloae după ce a fost ales membru al Academiei Române, mai întâi corespondent şi apoi titular. Şi a fost o întâlnire mirabilă. Am discutat cu părintele şi am simţit că toate rezervele mele de a mă apropia de el, considerându-l mult prea mare pentru prea modesta mea fiinţă, erau inutile; şi asta pentru că în prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire, iar această iubire care creştea cu fiecare nou venit în casa părintelui era capabilă să te înalţe, aproape fără ca tu să îţi dai seama, la înălţimea gândirii şi simţirii sale creştine.

Am devenit treptat eu şi soţul meu un fel de obişnuiţi ai casei. Ne duceam frecvent. Mergând către Biserica „Sfântul Silvestru“, treceam mai întâi pe la părintele Stăniloae, după aceea ajungeam la părintele Galeriu, şi-i duceam veşti. Se crea astfel o comunitate. Era foarte frumos la părintele Stăniloae, acea stare a lui Dumnezeu-Iubire, pe care trebuie să spun că nu am mai trăit-o în preajma nimănui, dar pe care o trăiesc şi acum doar citind cărţile sau privindu-i pur şi simplu portretul.

„Părintele avea harul de a scoate din tine credinţa“

Care erau temele pe care le discutaţi împreună cu părintele?

Subiectele porneau îndeobşte toate pe de o parte de la cărţile sale, iar pe de altă parte de la pregătirea mea filosofică. Era extraordinar la părintele faptul că, în termeni socratici vorbind, avea o maieutică, harul de a scoate din tine, de a face vizibilă şi perceptibilă credinţa pe care tu o ai în tine, lumina dumnezeiască pe care o ai în suflet. Ăsta cred că a fost marele har duhovnicesc; în preajma lui simţeai cum poţi să-L vezi, aproape să-L „naşti“ tu pe Dumnezeu, din sinele tău profund acoperit cu aluviuni ale vieţii cotidiene, ale lecturilor noastre, ale educaţiei pe care fiecare dintre noi am primit-o. Din cauza aceasta apropierea dintre noi a fost una pe care nu o pot descrie în cuvinte.

Era uimitor că citea în tine, şi, uneori, când ne dădea un canon, nu îl dădea ca pe o sentinţă. Ei bine, plecai de acolo şi mergeai şi mestecai gândurile, dându-ţi seama că absolut tot ce ţi-a spus era exact ce trebuia să-ţi spună şi simţeai lucrul acesta.

Părintele era un om spectaculos, impresionant, ca manifestare?

Nu. Era bun şi blând. Eram puţin geloasă pe soţul meu pentru că la fiecare întâlnire părintele îi lua capul în mâini aşa, ca pe o cupă, îl săruta pe frunte şi îi dădea binecuvântarea. Pe mine nu mă săruta decât de trei ori pe an.

Darul părintelui Stăniloae era acela că ştia cum să creeze o comuniune între oameni diferiţi. Noi, cei care veneam în casa din strada Cernica proveneam din diverse domenii, felurite profesii. El reuşea să facă un tip de comuniune, apoi ne apropia, trimiţându-ne pe unul la altul, în funcţie de nevoile fiecăruia. Era ca un dirijor de orchestră. Trimitea pe fiecare şi aşa se crea comuniunea pe care o simţeam toţi în jurul lui, dar împreună, parcă ţinându-ne toţi de mână. Fiecare din noi îşi aducea aportul în acest cerc, dar era un aport pe care dumnealui îl stimula. Asta era formidabil la părintele Stăniloae, cum ştia să creeze acea comuniune în care toţi ne simţeam în dragostea lui Hristos. Iar acest lucru nu se poate spune în cuvinte.

 „Majoritatea timpului părintele scria şi traducea“

Lăcaşul unde părintele Dumitru Stăniloae a slujit ca preot în ultimii 10 ani din viaţă a fost Biserica „Sfântul Nicolae“ - Negustori din Bucureşti. Parohul acestei biserici, părintele Dinu Mihalcea şi duhovnicul părintelui Stăniloae, a fost unul dintre apropiaţii marelui teolog. Ne-a povestit câteva din amintirile păstrate în legătură cu pesoana părintelui.

Părinte Dinu Mihalcea, cum aţi ajuns să slujiţi la altar împreună cu părintele Stăniloae?

Eu am venit ca preot în Biserica „Sfântul Nicolae“ - Negustori în anul 1980. Părintele Stăniloae a început să slujească aici din 1981. Familia Stăniloae stătea foarte aproape de biserică, la nici 300 de metri de casa noastră. După ce părintele a venit la biserica unde slujeam am început şi noi să ne ducem la dumnealui acasă şi acolo l-am cunoscut pe actualul Patriarh, Preafericitul Părinte Daniel, pe părintele Ioanichie Bălan, pe părintele Galeriu, pe profesorul Ioan Bria, Sorin Dumitrescu, pe Horia Paştina, pe Leonida Lari, pe psihiatrul Enăchescu, pe Costion Nicolescu.

Părintele Stăniloae venea la noi în biserică în fiecare duminică. Slujea, se împărtăşea şi predica. Avea o voce domoală, calmă, dar care dădea în acelaşi timp un efect deosebit. Predica sa, cuvântul lui simplu, captiva pe toţi. Era foarte prietenos, cu dragoste părintească faţă de toţi. Oamenii veneau la sfârşitul slujbei să îi sărute mâna, iar el îi binecuvânta cu răbdare pe toţi. Dacă cineva întreba un anumit lucru era întotdeauna dispus la a da un răspuns, o explicaţie, o lămurire oricui dorea. Era stimat, apreciat şi respectat de toţi. Nu se grăbea niciodată, nici la vorbă, nici ca să plece din biserică mai repede.

„Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el“

Care era atmosfera din casa Părintelui Stăniloae?

Părintele trăia într-o modestie nespusă. În acelaşi timp avea un suflet larg. Faptul că era deschis faţă de toţi era un lucru admirat de toţi. Când ne duceam la dumnealui acasă nu repezea pe nimeni sau cumva să motiveze „nu mai pot să stau, trebuie să plecaţi“, ori altceva. Rămânea şi dacă erau lucruri de lămurit nu se dădea înapoi niciodată. Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el. Pentru aceasta lumea îl iubea aşa de mult. Predicile lui erau ascultate cu atenţie pentru că nu erau nişte predici savante, ci pe înţelesul tuturor.

Am asistat la multe convorbiri de-ale dânsului cu cei care veneau pentru a-i pune tot felul de întrebări. Oricine venea la părintele, indiferent de oră, era bine primit. Majoritatea timpului părintele scria şi traducea. În camera lui erau maldăre întregi de manuscrise. Părintelui i-au rămas multe articole şi manuscrise netipărite pentru că atunci Tipografia Institului Biblic nu putea din cauza cenzurii comuniste să publice materialele sale. Muncea foarte mult, iar lucrările lui erau de înaltă valoare, dar foarte puţini apreciau în acel timp osteneala părintelui. Ar fi vrut ca multe din articole să îi apară, dar atunci nu s-a putut mai mult.

 „Când vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre Tatăl lui“

Domnul Costion Nicolescu, cercetător ştiinţific principal la Muzeul Ţăranului Român, doctor în teologie ortodoxă, scriitor şi om de media, ne-a împărtăşit şi el din clipele pline de har petrecute alături de părintele Dumitru Stăniloae.

Cum l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?

Înainte de a-l cunoaşte personal pe părintele Dumitru Stăniloae, am auzit despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie. Ulterior, am cumpărat cartea părintelui despre viaţa Sfântul Grigorie Palama. Bineînţeles că nu am priceput nimic - mi s-a părut foarte complicată - dar cu toate acestea mi-a trezit un respect extraordinar. Apoi a venit şi momentul întâlnirii, „faţă către faţă“, cu părintele Stăniloae.

„Mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor“

Am plecat către casa părintelui cu o mare sfială; am nimerit adresa - era un bloc mic cu apartamente micuţe pe strada Cernica - am sunat la uşă şi mi-a deschis doamna preoteasă. Am intrat sfios. Dar părintele m-a întrebat cine sunt, ce fac, aşa cum se interesează orice om atunci când îi calci pragul. Eram prea emoţionat ca să realizez ceva, şi parcă de abia aşteptam să plec. Ceva minunat s-a întâmplat la plecare: doamna preoteasă mi-a zis, cu o lumină în ochi şi foarte serios: „Să mai vii! Să mai vii pe la noi!“ A fost aşa de imperativă - dar în felul frumos - încât am simţit nevoia să mă întorc, mai ales după ce am scăpat de poticnirea de prima dată, cunoscându-l mai bine pe părintele cu chipul său de o lumină extraordinară. Maica preoteasă era braţul lui, vocea lui şi prima care îl înţelegea. Când erau împreună mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor.

Casa părintelui - un loc de validare duhovnicească

Descrieţi, vă rog, biroul părintelui.

Camera în care locuia avea aspectul de chilie, ceva minuscul, cu bibliotecă şi un birou absolut modest - aşa, de ultimul student, mobilă obişnuită şi un televizor pe care nu-l deschidea decât doamna preoteasă ca să asculte „vremea“, după care îl închidea. Printre cărţile acelea care stăteau să se prăbuşească, erau şi icoane vechi, pe sticlă. Toate acestea dădeau aspectul unei chilii mai deosebită decât una obişnuită deoarece era însufleţită de prezenţa părintelui. Pentru mine, casa părintelui era un loc de odihnă şi de validare duhovnicească. De ce zic validare? Ajungând din când în când în preajma unui astfel de om, în care asemănarea lui Dumnezeu este lucrată, adică nu este lăsată în paragină, puteam şi eu să am acces la o anumită pace şi linişte, un fel de isihie care te vindeca de orice tulburare.

„Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui“

Ce v-a făcut să vă legaţi sufleteşte de el?

Ceea ce m-a atras foarte mult la el a fost faptul că ştia să te asculte, participa la cele ale tale, îl vedeai cum compătimeşte sincer împreună cu tine, atunci când te întreba de necazurile tale, apoi le punea în legătură cu Dumnezeu. Nu puteai să zici că te-ai dus la el şi ai stat un sfert sau o jumătate de oră şi totul s-a discutat pe chestii lumeşti, banale. Întotdeauna, după ce etapa aceasta pământească despre viaţa noastră o derulam într-un fel sau altul, deodată, şi de obicei destul de rapid, decola spre teologie.

Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui, ca despre un prieten apropiat, iar lucrul acesta era molipsitor. Când erai acolo uitai cine eşti, ca atunci când te duci cu un vreasc prăpădit la foc, şi lemnul acela se aprinde şi devine la fel cu focul. Dumnezeu era Persoană apropiată. Iubirea, Persoana, Treimea erau câteva constante ale lui pe care ţi le apropia. Deodată simţeai că Dumnezeu este cu tine, alături, acolo, dar nu într-un fel naiv, copilăresc şi nici savant, ci firesc, natural. Pentru părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă, cu tot omul. Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna aproape, aproape… Cu tine! Îl simt şi acum… Iar în întâlnirea cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu.

Sursa: Ziarul Lumina

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, stareț înduhovnicit și cărturar luminat

Postul Crăciunului debutează cu proslăvirea Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț. Viața și lucrarea marelui stareț nemțean au fost și vor rămâne paradigmatice pentru cei care doresc a-și dărui total viața lui Hristos și Evangheliei Sale. Ajuns la Neamț, Cuviosul Paisie a adunat în juru-i o obște impresionată, după unii, de aproape o mie de călugări. Nu era deloc ușor să cârmuiești o astfel de comunitate monahală. În pofida acestor greutăți Sfântul Paisie nu a întrerupt studiul şi traducerea textelor patristice, ajungând să constituie o adevărată școală de traducători, pe care Starețul Paisie a promovat-o cu multă osârdie. Dacă la Athos ocupațiile sale cărturărești au avut caracterul de verificare şi de corectare a traducerilor slavone, iar la Dragomirna şi-a început activitatea de traducător, aceasta a atins apogeul la Mănăstirea Neamț. Aici activitatea de cercetare, corectare şi traducere a textelor patristice şi, în mod special, a celor isihaste, s-a născut din foamea obștii nemțene după cuvântul dumnezeiesc, care la stăruința Sfântului Paisie, a redescoperit practica rugăciunii lui Iisus, dar și frumusețea scrierilor Patristice.

Amploarea școlii de tălmaci de la Neamț devenise un model demn de urmat de alte chinovii, care se doreau a fi veritabile focare de spiritualitate și cultură așa cum devenise cea de la Neamț, sub atenta îndrumare a starețului cu viață aleasă. Erau două echipe de traducători: românii, care traduceau foarte bine din elinește, iar câțiva slavi traduceau din română în slavonă. Uneori cărțile erau traduse din manuscrisele Sfinților Părinți din greacă în română şi apoi, cu ajutorul versiunii românești, erau traduse şi în limba slavonă. Fără învățătura cărților – învăța Sfântul Paisie – nimeni nu poate arăta altora calea mântuirii, nici pe sine să se mântuiască. Așa cum adună albina mierea din flori, tot așa se adună prin lectură înțelepciunea și virtuțile.

În toată opera cărturărească, traducerea Filocaliei reprezintă, cred, opera de căpătâi a Sfântului Paisie. Înțelept, inspiratul stareț nu s-a mărginit la o simplă traducere a scrierilor Sfinților Părinți. Pentru o mai bună asimilare duhovnicească a teologiei isihaste, el afirma necesitatea aprofundării şi experierii personale a Filocaliei în viața călugărilor. Filocalia era înțeleasă nu doar ca sursă a evlaviei, ci şi ca un îndreptar al credinței şi ca o dogmatică luminată de rugăciune şi aducătoare de lumină cerească în mintea şi în inima celor care se hrănesc cu înțelesurile ei. Prin lucrarea sa de tălmăcire şi răspândire a scrierilor filocalice, obștea paisiană a reușit să surprindă expresia rugăciunii şi a teologiei filocalice în lumina ei dogmatică şi să afirme dreapta credință. În modul paisienilor de abordare a teologiei, aceasta era unită cu spiritualitatea, credința cu rugăciunea, dogma cu trăirea, ascultarea cu libertatea, iubirea cu adevărul. De aceea, slujbele mănăstirești au fost cele care au ritmat viața liturgică şi teologică a obștii Cuviosului Paisie. Era un crez al Starețului că în Filocalie se împletește lumina cuvintelor cu lumina tăcerii lucrătoare, mărturisind vocația umanității de a se uni în iubire şi rugăciune cu Iubitorul de oameni şi de a asuma şi transfigura întreaga făptură pentru a o înălța în sânul de iubire veșnică al Preasfintei Treimi.

Starețului Paisie îi mai revine încă un merit uriaș în organizarea monahismului moldav: a inițiat și a condus așa-numitele școli duhovnicești pentru călugări, pe timpul iernii, când toți frații, după terminarea lucrărilor agricole, reveneau la mănăstire, reconstituind marea familie a părinților și fraților nemțeni. Acestea începeau o dată cu Postul Nașterii Domnului, la 15 noiembrie, şi se finalizau în sâmbăta lui Lazăr, în ajunul Floriilor. În afară de duminici şi sărbători, se făceau citiri in învățăturile Sfinților Părinți traduși de Paisie, într-o seară în slavonește, într-alta în românește, se explicau textele şi aveau loc convorbiri duhovnicești între stareț şi ucenici. Lectura din operele Sfinților Părinți era recomandată întrucât, spunea Starețul Paisie, ea luminează mintea şi aprinde dorința de a pune în practică poruncile. Cercetarea atentă a textelor Sfinților Părinți este cu atât mai necesară cu cât noi, oamenii pătimitor, nu putem înțelege lumina Scripturilor şi apelăm la scrierile Părinților care au avut o inimă curată, luminată de Duhul Sfânt şi li s-au deschis tainele Împărăției Cerurilor, mai exact profunzimea Sfintei Scripturi. Interpretările lor la pasajele biblice ne scoate din înșelăciunea diavolului şi ne sporește râvna respectării poruncilor. Nu este nici un folos – mai spunea Sfântul Paisie – dacă citești doar negru pe alb, fără a te strădui să înțelegi puterea a ceea ce citești. Repeta adesea că atunci când s-a ajuns la setea după cuvântul Domnului, studiul atent al Scripturilor şi Părinților ar înlocui neglijența şi diviziunile dintre frați, diminuarea râvnei pentru Hristos şi, prin urmare, căutarea comodității şi o voii proprii.

Citirea Scripturilor şi a Sfinților Părinți, cu atenție şi cu stăruință – își învăța starețul ucenicii – , duce la evitarea pericolului de a cădea în iluzia de a te conduce singur şi de a cădea victimă iluziei de a urma propria părere. A cerceta zi şi noapte Scripturile şi scrierile patristice poate chiar substitui lipsa unui sfătuitor experimentat. În ceea ce privește persoana părintelui duhovnicesc, acesta nu trebuie să învețe nimic de capul său, ci totul după Sfânta Scriptură şi Părinți. Această convingere are o asemenea autoritate încât a rămas ca o moștenire specifică operei paisiene.

Cuviosul Paisie a arătat aceeași grijă şi pentru sporirea duhovnicească a mirenilor sau laicilor, îndemnându-i şi pe dânșii să practice isihasmul prin oratio mentis (rugăciunii minții), bineînțeles, nu la același nivel de severitate cu călugării. În învățătura Starețului, orice extremă raționalistă ori pietistă a fost evitată. Astfel, raționalizarea credinței şi transformarea ei într-un cod de legi care se impun din exterior şi sunt neinteligibile credincioșilor şi deopotrivă pietismul exagerat care cufundă evlavia în superstiție ori în individualism sentimentalist, au rămas străine de duhul lui Paisie.

Cuvinte ziditoare de suflet a adresat și preoților: „să fiți treji precum şi păstorii care pasc oile, căci ei păzesc ziua şi noaptea, ca să nu le piardă știind că va da seama de cea care se va pierde. Asemenea se cuvine şi preotului să fie treaz pentru că păstorilor care păzesc dobitoacele le este mai ușor, căci Dumnezeu le-a dat ajutor câinele atunci când vine lupul sau furul şi deșteaptă pe păstor şi apără dobitoacele, dar păstorul de suflete omenești, dacă nu va fi treaz întotdeauna, ziua şi noaptea, căci dormind el şi neavând grijă, îndată vine diavolul şi răpește sufletele”.

Autor: Arhimandritul Mihail Daniliuc

Sursa: Doxologia

Pace şi Bunăvoinţă - Sfântul Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului

La Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos au venit din tărâmuri îndepărtate ca să-I aducă daruri cei trei magi ghidaţi de o stea miraculoasă. Şi mai vedem cum păstorii dădeau slavă lui Dumnezeu înconjuraţi fiind de îngeri strălucitori. Îngerii sunt cei care îi învaţă pe păstori cum să se roage lui Dumnezeu şi cum să-L slăvească pe El. „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Îngerul le-a zis păstorilor: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul” (Luca 2, 10).

Acum Cel care locuieşte în ceruri şi stăpâneşte peste tot pământul este slăvit de îngerii din ceruri, de sfinţi, deopotrivă cu oamenii. Sfântul Grigore Palama ne spune următoarele: „Ascultaţi cuvintele Sfintei Evanghelii care zice: pe pământ pace şi între oameni bunăvoire. Dumnezeu se întrupează pentru a dărui lumii pace şi pentru a o împăca cu Tatăl cel ceresc care era supărat pe neamul omenesc pentru starea lui de păcătoşenie. Iată, cântările şi colindele de la sărbătoarea Naşterii Domnului ne arată clar că Hristos a venit pe lume pentru oameni, că să-L cunoască şi să se mântuiască, Hristos Domnul, în oraşul lui David. Şi nu a venit pentru îngeri, care Îl văd pe Dumnezeu în Ceruri.”

De ce pacea este strâns legată de bunăvoire? Sfântul Grigore Palama spune: „Bunăvoinţa este un lucru bineplăcut înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu îi iubeşte pe cei care vor să-L cunoască, pe cei care vor să se mântuiască şi de aceea îi numeşte şi fii. Dumnezeu nu aşteaptă nimic de la noi decât să-L ascultăm şi să facem voia Lui şi nu voia noastră. El este Cel care ne dă pace sufletelor noastre.”

Este responsabilitatea noastră să dezvoltăm pacea aceasta în sufletele noastre prin participarea la Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare din an şi la toate slujbele Bisericii. De noi înşine depinde să păstrăm pacea în sufletele noastre.

Sursa: Doxologia

Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului

Sfântul Grigorie Arhiepiscopul Tesalonicului, numit şi Palama, s-a născut în Constantinopol. A rămas orfan de tată încă de mic, dar sub îngrijirea mamei sale şi-a săvârşit studiile şi a fost de mare folos mamei şi fraţilor săi, pe care-i ţinea din ostenelile sale.

Văzând deşertăciunea lumii acesteia, ia venit în gând să se facă călugăr, îndemnând şi pe mama şi fraţii săi la aceasta.

Primind cu bucurie propunerea, mama sa a luat schima într-o mănăstire de maici, iar el şi cu fraţii săi s-a dus în Muntele Athos, unde punându-se în ascultarea unui cuvios Nicodim, s-a deprins cu toate rânduielile vieţii monahale. Câtva timp a fost şi în Lavra cea mare; dar dorind liniştea, s-a sălăşluit în pustie şi ducea viaţa cea mai aspră.

Întâmplându-se să treacă pe acolo Varlaam din Calabria, care învăţa că strălucirea dumnezeirii este creatură, a fost combătut de sfântul pentru acele erori. Asemenea şi pe Aţuindiu şi Polichindin, care au fost sinodiceşte condamnaţi pentru învăţăturile lor cele greşite.

Pentru luptele sale cu ereticii s-a învrednicit de marele dar al arhieriei, ocupând însemnatul scaun al Tesalonicului şi păstorindu-l cu multă demnitate. S-a învrednicit a purta rănile Domnului pe trupul său, ca dumnezeiescul Pavel şi după multe suferinţe din partea turcilor, pentru că le arăta cu multă îndrăzneală rătăcirile lui Mahomed, a adormit în Domnul în vârstă de 63 de ani, la 1340.

Sursa: Doxologia

Neîncetat strigați către Domnul - Sfântul Ierarh Grigorie Palama, Părintele Dumitru Stăniloae

Fiți așadar totdeauna liberi și stăruiți la Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va sălășlui în voi. Și nu cereți nimic altceva, decât numai mila de la Domnul slavei. Iar cerând mila cereți-o cu inimă smerită și înfrântă și strigați de dimineața până seara, și de e cu putință toată noapte: Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluește-ne pe noi. Și siliți-vă mintea voastră la acest lucru până la moarte. Căci multă silință cere lucrul acesta… Vă îndemn deci să nu vă despărțiți inimile voastre de Dumnezeu, ci stăruiți și păziți-o pe ea cu gîndul la Domnul nostru Iisus Hristos totdeauna, până ce se va sădi numele Domnului în lăuntru în inimă. Și nu cugetați nimic altceva decât să se mărească Hristos în voi. Vă îndemn deci să nu părăsiți niciodată canonul acestei rugăciuni, ci fie că mâncați, fie că beți, fie că sunteți la drum, fie că faceți altceva neîncetat să strigați: Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluește-ne pe noi. Ca această amintire a numelui Domnului nostru Iisus Hristos să vă trezească la combaterea dușmanilor… Gândul la Domnul nostru Iisus Hristos clatină toată puterea dușmanului în inimă, el o învinge și o dezrădăcinează pe rând. Coborându-se partea numelui Domnului nostru Iisus Hristos în adâncul inimii pe balaurul care stăpânește întinderile inimii îl frânge iar sufletul îl mântuiește și face viu.

Neîncetat strigați deci în inimă numele Domnului Iisus ca să înghită inima pe Domnul și Domnul inima și să devină cele două una. Lucrul acesta nu se face într-o zi sau două, ci în timp îndelungat și e nevoie de multă străduință și chin până se va scoate dușmanul și se va sălășlui Domnul. Nu e lipsă, zice, de cuvinte multe, căci obosești și vine diavolul și-ți fură gândul. Spunând cuvinte puține îți rămâne mintea concentrată și face rugăciunea cu multă veghere. Învățați de la Ana, mama lui Samuil, care se ruga continuu dar nu I se auzea vocea (I Reg. 1, 9-13).

Strigă și zi: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă, chiar fără să miști buzele, dar strigând în cuget; căci Dumnezeu aude și pe cei ce tac… Făcând aceasta trebuie să țineți inima sub toată paza, ca nu cumva să iasă gândul despre Dumnezeu…, ci printr-o amintire neîntreruptă și curată să se întipărească în sufletele voastre ca o pecete gândul la Dumnezeu.

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv)

Evanghelia

Luca 10, 25-37

În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi întrebându-L: Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus l-a întrebat: ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Atunci Iisus i-a spus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: un om oarecare se cobora din Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, s-au dus, lăsându-l abia viu. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, dar, văzându-l, a trecut pe alături. Tot aşa şi un levit, sosind la acel loc, a venit, a văzut şi a trecut pe alături. Dar un samarinean care era călător, ajungând lângă el şi văzându-l, i s-a făcut lui milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile turnând peste ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a avut grijă de el. Iar a doua zi, la plecare, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce, eu îţi voi da înapoi. Deci care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor? Iar el a răspuns: cel care a făcut milă cu el. Atunci Iisus a zis către el: de-te de fă şi tu asemenea.

Pr. Constantin Coman – Iubirea teoretica si iubirea “departelui” – placuta amagire (inchipuire de sine) a “bunului samaritean”

“Cautati pe adevaratii nevoiasi!” Cum ii recunoastem?

R. Radulescu: Parinte profesor, cine este aproapele meu? Este o intrebare la care Mantuitorul Hristos raspunde printr-o pilda, redand o intamplare ipotetica sau poate chiar reala. Concluzia acestei intamplari o trage chiar intrebatorul. Astazi, in jurul nostru este multa suferinta. Vedem si luam contact cu suferinta si noi, in mod real, langa noi, dar si prin mass-media. Mijloacele de comunicare ne dau tot felul de situatii in care oamenii sufera din diferite motive, iar cea mai la indemana reactie a noastra este compasiunea. Este suficient acest tip de reactie, pentru noi cei de astazi?

Pr. Coman: Am sa citez un calugar atonit, care evalua cele spuse de noi cu expresia: „decat nimic…!” Asadar, decat nimic este buna si compasiunea! Comunicarea aceasta aproape simultana a informatiei despre un eveniment neplacut, petrecut undeva departe de noi, s-ar parea ca ne aduce aproape de evenimentul respectiv, ca ne transforma in aproapele celui cazut intre talhari. Dar nu este chiar asa. Distanta se pastreaza, tocmai pentru ca noi suntem in imposibilitatea de a face ceva practic. Este o provocare foarte mare intr-adevar, pentra ca, tot asezandu-ne in postura de compatimitori sau solidari de la distanta, este foarte posibil sa ne tocim sensibilitatea fata de astfel de situatii si de eroii lor. Intervine o anumita inertie, o rutina.

Apoi, mai exista un risc, acela al linistirii constiintei. Ne tot spunem in sinea noastra, ca daca am fi fost la fata locului am fi facut ceva, n-am fi stat cu mainile incrucisate. Nu trebuie sa fim chiar atat de siguri. Se poate instala chiar o usoara ipocrizie. Tot avand noi compasiune pentru cei de departe, ne convingem ca suntem sensibili, buni la suflet, milosi, iubitori si tragem concluzia inevitabila ca, in situatia in care nu ne manifestam ca atare, fata de cei din jurul nostru, atunci respectivii sunt de vina. Daca am fi un pic onesti cu noi insine, am putea observa ca iubim mai mult pe cei de departe decat pe cei de aproape. In situatia aceasta ar trebui sa recunoastem ca dragostea noastra este mai curand una teoretica, decat una aplicata. Sau, chiar ipocrita!

Putem face ceva si de la distanta pentru cei in necazuri si in nevoi… Din perspectiva noastra crestineasca, cel care este martor, chiar si prin intermediul televizorului, al unor astfel de evenimente poate sa se roage lui Dumnezeu. Rugaciunea este mult mai mult decat o compasiune pasiva. Sa se aseze in genunchi, sa-si aprinda candela, sa-si aprinda lumanarea si sa spuna lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu pot sa ajung acolo, dar Tu poti sa ajungi, Te rog pe Tine, prin sfintii Tai, prin ingerii Tai si prin Maica Domnului, fa ceva!” Cred ca gestul acesta, crestineste vorbind, ar fi o iesire din inertia nefaptuirii, a compasiuni si a solidaritatii pasive, ar fi o iesire mult folositoare.

R.Radulescu: De ce v-am pus aceasta intrebare? M-am gandit ca, in Evanghelii si in limba romana, cel caruia poti sa-i vii in ajutor, se cheama aproapele nostru. Ii mai spunem si semenul nostru, dar parca aproapele este mai „aproape”. M-am gandit chiar si la distanta fizica dintre cel care are nevoie de ajutorul meu si mine. Va intreb: care este, in limba greaca, termenul pe care il foloseste Evanghelia pentru aproapele, pentru cel cu care eu vin in contact si chiar pot sa fac ceva pentru el?

Pr. Coman: Atat textul original cat si versiunea romaneasca vorbesc despre aproapele cu sensul propriu, adica cel de langa tine. In limba greaca termenul este plision. Si nu este deloc intamplator. Evangheliile nu folosesc termenul semenul nostru, pentru ca este mult mai general si mai abstract. Discursul Mantuitorului este extrem de aplicat. Se adreseaza direct ascultatorului sau cititorului si-l invita la lucruri foarte concrete. As dori sa retinem acest lucru. Mantuitorul vorbeste cu tot dinadinsul despre cel de langa noi si ne cere pe acesta sa-l avem in vedere inainte de orice. De cele mai multe ori, pe cel de langa noi, cu nevoile sau necazurile lui, poate mai mici decat cele pe care le vedem la televizor, nu ne este la indemana a-l ajuta. Spre el ne cheama, de fapt, Mantuitorul Hristos sa luam aminte, spre cel de langa noi, nu spre cel de la distanta, pe care nu-l putem ajuta.

Cel de langa noi reprezinta provocarea imediata a relatiei, a mediului in care suntem chemati sa ne producem, a spatiului in care suntem chemati sa implinim poruncile lui Dumnezeu. Paradoxal, in zona relatiei cu aproapele, gasim foarte multe justificari de a nu fi solidari, de a nu arata prea multa compasiune, de a nu arata prea multa dragoste si ajutor. De ce? Pentru ca cel de langa noi, de foarte multe ori ne irita, ne deranjeaza, are chiar revendicari la adresa noastra, are si nedreptatiri. In fapt, omul cand este aproape de noi, ne si deranjeaza. El ne este foarte drag cand este departe, pentru ca nu ne cere mare lucru sau daca ne cere, neputand noi sa-l ajutam, compasiunea, cu care am inceput discutia, pare a fi suficienta.

De aceea Mantuitorul Hristos se lupta, in primul rand, in Evanghelia Sa cu ipocrizia. Este foarte clar in porunca Sa: „Sa iubesti pe aproapele tau…!” Esti chemat sa-i iubesti pe cei de langa tine, incepand cu sotul, cu sotia, cu copiii, cu tata, cu mama, cu vecinii, cu colegii si dupa aceea pe cei de la distanta, daca iti mai ramane suficienta forta.

R. Radulescu: Putem spune ca cel cazut intre talhari i-a dat peste cap planurile samarineanului, care s-a gandit ca trebuie sa intervina sa-l ajute pe respectivul om si, probabil, a renuntat la treburile pe care le avea in ziua aceea. Nu s-a intamplat lucrul acesta in cazul celorlalti doi, care au trecut indiferenti pe langa cel cazut. Este posibil ca amandoi sa fi avut in plan niste treburi, sa-si implineasca niste sarcini in ziua aceea. Samarineanul si-a lasat treburile sale deoparte si a intervenit, nu doar aruncand ceva, sau spunandu-i o vorba, ci l-a luat pe omul acela si s-a ocupat de el aproape o zi intreaga. De aici putem intelege ca in a face bine este nevoie nu de un simplu gest reactiv, ci de putina creativitate, sa te gandesti de ce are nevoie omul, in primul rand, si cum sa faci binele, pentru ca a face binele nu este chiar asa usor, se pare.

Pr. Coman: Este in discutie aici si o scara axiologica, a ierarhiei valorilor. Mantuitorul Hristos vorbeste despre prima porunca si despre cea de-a doua: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau si pe aproapele tau, ca pe tine insuti!” Aceasta ar fi prioritar pentru toata lumea. Tot ceea ce alcatuieste viata noastra de fiecare zi, grijile noastre, profesiunea noastra, proiectele noastre materiale, se subsumeaza acestei porunci, acestor doua porunci in care se recapituleaza toate celelalte.

Asa cum spuneati, binele nu se poate face fara jertfa. Jertfa ce inseamna? Inseamna sa renunti la interesul tau imediat pentru a te preocupa de celalalt. Adica intri in sfera interesului altcuiva. Intr-o situatie ca aceea din parabola noastra, tu nu ai un interes personal, dar aproapele tau are nevoie vitala de ajutorul cuiva. Atunci, tu renunti la interesul tau si te indrepti spre celalalt. Daca se face acest gest, desigur in libertate, el se cheama jertfa, sacrificiu, iar sacrificiul este temelia filozofiei noastre de a trai, a crestinilor, filozofie care este recapitulata in Sfanta Cruce. Crucea inseamna sacrificiu de sine, inseamna jertfa. La jertfa ne cheama Mantuitorul Hristos, iar binele, intr-adevar, cere intotdeauna sacrificiu. Nu putem face un bine cuiva fara sacrificiu.

R. Radulescu: Vreau sa va supun atentiei o problema pusa in Evanghelia Samarineanului milostiv. Asistam acum la o Campanie anti-cersit, in societatea noastra romaneasca, si am observat ca se exploateaza oarecum o frustrare pe care am putea-o avea noi cei care luam contact cu anumiti cersetori pe strada, afland ca ei ar castiga foarte mult intr-o zi, mult mai mult decat niste oameni care muncesc. De aici concluzia ca nu s-ar cadea sa mai raspundem sau sa mai fim milostivi fata de o mana intinsa la o intersectie sau in alta parte. Cum sa reactionam sau ce atitudine sa avem din punct de vedere crestinesc, din punctul de vedere al autenticului vietii crestine, in fata acestor provocari pe care le fac unii cersetori pe strada sau oriunde?

Pr. Coman: In traditia noastra bisericeasca, exista indemnul ca sa asude banul in mana ta pana cand il dai, adica se invoca un discernamant foarte serios atunci cand faci actul de milostenie. Putem spune, in principiu, ca este binevenita Campania de eliminare a unui rau social, ca cel al institutionalizarii cersitului. Sigur ca ea presupune riscuri. Ii afecteaza si pe cersetorii neinstitutionalizati sau neexploatati. Dar, personal, consider ca sacrificiul este sufìcient de mic, pentru a extirpa un rau atat de mare. Faptul ca unii semeni ai nostri cu neputinte, cu handicap, sunt exploatati de catre si in interesul unor semeni ai lor, pentru castig personal, este un lucru reprobabil. De aceea, spuneam, personal sunt de acord cu aceasta Campanie. Nu stiu daca si Sfanta noastra Biserica este de acord. Paralel cu acest lucru, eu recomand credinciosilor mei la biserica, celor care se spovedesc la mine, tinerilor cu care ma intalnesc pentru a ne sfatui, sa-si sporeasca atentia pentru a depista pe cei cu adevarat nevoiasi din jurul lor:

„Luati aminte, le spun, ca oamenii care au nevoie de voi, de ajutorul vostru, sunt de cele mai multe ori in jurul vostru, trimisi de Dumnezeu. Vi-i scoate Dumnezeu in cale. Fiti sufìcient de viglienti ca la acestia sa reactionati. Cei cu adevarat nevoiasi sunt de obicei foarte rusinosi, sunt bine crescuti, au un bun simt exagerat, si sufera fantastic de mult. Sa luam aminte la vecinii nostri, la oamenii cu multi copii pe care ii putem descoperi. Sunt langa noi aceia care au nevoie de ajutorul nostru. Se ingrijeste Dumnezeu sa-i trimita, acolo unde este suflet generos gata sa ajute”.

Sursa: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010