Părintele Rafail Noica:Despre spovedanie și duhovnicie (1)

 

Duhovnicia este duh, şi „Duh este Dumnezeu”. Trebuie să găsim felul în care Dumnezeu acum poate să lucreze lucrarea de mântuire în fiecare suflet care vine către mine, păcătosul, şi pe care trebuie să-l aduc la Hristos.

De câţiva ani, mai ales de când sunt eu duhovnic, îmi vine gândul şi uimirea: de ce Dumnezeu a rânduit că mântuirea oamenilor să depindă de păcătoşi ca mine? Nu zic că altul este păcătos; mi-e ruşine să zic, şi totuşi ştim că nu este niciunul drept înaintea lui Dumnezeu. Şi ştiu că şi fraţii şi părinţii mei, mai buni ca mine, au totuşi conştiinţa păcatului. Fiindcă văd că şi cei mai mari sfinţi se numesc pe ei înşişi cei mai mari păcătoşi.

Deci, de ce şi cum va putea face Dumnezeu mântuirea păcătoşilor prin alţi păcătoşi? Eu văd aici o taină mângâietoare, dacă Dumnezeu a îngăduit ca eu, păcătosul, să fiu duhovnic altora… Când nu eram duhovnic şi mă spovedeam la oricine, nu mă gândeam – m-a ajutat Dumnezeu şi am trăit ce spune Biserica – dacă e păcătos sau nu, dacă e vrednic sau nu. Aveam încredere; nu ştiu dacă mai mult în Dumnezeu decât în om, dar nici nu-mi puneam problema. Aveam încredere în duhovnicie şi mă spovedeam la duhovnic.

Acum este rândul meu, şi tremur: cum, mântuirea unui suflet depinde de mine? Şi atunci cum să fac să nu pierd un suflet pentru care S-a jertfit însuşi Dumnezeu? Mângâierea mea este că dacă Dumnezeu a rânduit că mântuirea omului păcătos să fie făcută prin păcătoşi, înseamnă că pot să zic: dar ce, păcătosul ăsta va fi împiedicat spre mântuire din cauza păcatului şi a neputinţei mele? Şi sfârşesc zicând: anatema gândului ăstuia! Erezie e gândul ăsta! Că altfel Dumnezeu nu ar fi făcut hirotonie şi hirotesie de oameni nevrednici precum sunt eu.

Deci, să prindem curaj şi să ştim că lucrarea noastră este lucrare nu în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu; şi puterea lui Dumnezeu să o căutăm, şi prin puterea lui Dumnezeu să încercăm să săvârşim aceasta mântuire înainte şi după toată lucrarea omenească.

Deci, puterea lui Dumnezeu trebuie să o căutăm şi să vină înainte de formarea şi experienţa noastră. Experienţa şi formarea noastră sunt bune pentru îmbogăţirea şi a noastră şi a Bisericii şi pentru multe lucruri, fiindcă omul este şi el împreună lucrător cu Dumnezeu în mântuirea omului, dar până la urma doar puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte, şi deci înainte de lucrarea omului şi, în sfârşit, după lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte şi prin mine pe cei care vin către mine.

Cum putem intra noi în posesia puterii lui Dumnezeu, sau cum o putem noi invita în lucrarea noastră? Nici nu ştiu cum să exprim lucrul acesta, dar înţelegeţi ce vreau să spun: adică să nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci să fie lucrarea dumnezeiască prin mine, omul.

Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt foarte îndrăzneţ: „Să împlinesc ceea ce lipseşte jertfei lui Hristos”. Spre a nu face din duhovnicie o lucrare omenească, cred că noi, dacă vrem să fim astăzi duhovnici buni, trebuie să învăţăm taina rugăciunii. Prin rugăciune, să nu ne dezlipim de Dumnezeu; prin rugăciune, să primim în inimile noastre naşterea unui cuvânt. Adică Dumnezeu să nască în inimile noastre cuvânt pe care să îl dăm celui care îl caută – ori un cuvânt de îndrumare, dar chiar şi cuvântul de rugăciune, adică nu cuvânt omenesc. Sfântul Serafim spune – şi Sfântul Siluan, şi el spune – că „atunci când vorbeam omeneşte puteam greşi”. Şi Sfântul Siluan adăugă: „şi greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari”, fiindcă, aşa cum vorbeam adineauri, ce este mântuirea omului: îndumnezeirea omului, mântuirea Adamului întreg în fiecare persoană care se mântuieşte.

Sfântul Siluan, într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea (era o întrebare retorică): „Părinte, cum vorbesc cei desăvârşiţi?” Şi Stratonic n-a ştiut să răspundă.

Iar Sfântul Siluan i-a spus: „Cei desăvârşiţi nu vorbesc niciodată de la ei, ci întotdeauna vorbesc numai ce le da Duhul”.

Iată că, într-un fel, desăvârşirea – cel puţin la nivelul acesta -nu e aşa de grea. Nu noi trebuie să născocim desăvârşirea cuvântului, ci să o căutăm la Duhul. Spunând asta, chiar mă rog Domnului să ne dea El însuşi tuturor, nu numai duhovnicilor, dar şi fiecărui creştin care vorbeşte cu un alt creştin, cuvânt de mântuire, fiindcă – şi acesta e un lucru important, cred – mântuirea nu este ceva prescris într-o carte, un răspuns de tip „pagina 37, paragraful 3”; mântuirea este un cuvânt tainic, dumnezeiesc, pentru fiecare suflet care s-a născut în lume; iar pentru fiecare suflet, alt cuvânt.

Vedeţi în Pateric cum vine un călugăr la un avva cutare şi cere cuvânt. Şi avva zice: „Păstrează-ţi chilia. Mănâncă, bea, dormi, fă tot ce vrei, dar nu ieşi din chilie”. Altul are aceeaşi căutare: „Cum să mă mântuiesc, avva?” Şi avva îi zice: „Păstrează postul până la ora 6:00”. Poate să iasă din chilie, poate să intre, să facă ce vrea, dar postul să-l păstreze. Altuia îi spune ceva despre gânduri, altuia îi spune alt lucru… Şi, cum spunea părintele Sofronie, aici nu-i vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte; e vorba de o strategie duhovnicească, unde duhovnicul înţelege fiindcă Duhul îi naşte cuvântul în inimă şi înţelege că strategia, pentru omul acesta, este punctul acela. Întăreşte-ţi armata în punctul acela; dacă în punctul acela tu reuşeşti, în rest o să-ţi fie relativ uşor. Mântuirea îţi e deja asigurată.

Dacă toate punctele le întăreşti, dar acolo este o spărtură mare în peretele cetăţii tale şi o laşi liberă, pe acolo năvălesc armatele vrăjmaşului şi nimic n-ai făcut cu mântuirea ta. Deci, este vorba de a găsi care este acea gaură în perete pe unde pot năvăli armatele.De aceea e nevoie să intrăm în lucrarea lui Dumnezeu, să căutăm cuvânt dumnezeiesc. De toate este nevoie, şi de psihologie, şi de pregătire; dar atâta timp cât n-o avem, cu frică şi cu cutremur să căutăm ca Dumnezeu să nască în inimile noastre acel cuvânt de duh şi de adevăr.

(Cuvinte de folos rostite de Părintele Rafail Noica la mănăstirea Râmeţ, August, 1994: „Despre Duhovnicie şi Spovedanie”)

 

Sursă: rafailnoicawordpress.com

 

Prin cele ce se aud: Paraclisul Maicii Domnului (româno-arab)

Paraclisul Maicii Domnului interpretat de protopsalţii Mihail Buca şi Youseph Shattahi.

Am plâns ca niciodată până atunci-un apel de la Rebekah O'Brien, LifeSiteNews

Rebekah O'Brien, social media coordinator, LifeSiteNews.com

Dragă Prietene,

Lucrez pentru LifeSiteNews de un an şi ceva. E timpul să-ți spun cum am învățat să cred în ceea ce fac.

La început, aproape că nu credeam în munca mea.

Nu este vorba că nu eram pro-viață. Eram. Dar am fost întotdeauna o persoană apatică. Poţi să crezi în ceva şi „să nu îţi impui credinţa ta altora.”

Nu am fost deloc activă în comunitatea mea. Nu știam prea multe despre Centrele de criză a sarcinii. De asemenea, nu am privit adopţia decât ca pe o chestiune de care oamenii se interesează doar atunci când îşi doresc să aibă copii dar nu pot.

Nu mă înţelege greşit, ideea de avort mă deranja, dar era mai uşor să nu mă gândesc la asta. Aşa că nu am făcut-o. Chiar și după ce am fost angajată, am încercat să nu mă las atinsă de ceea ce citeam.

Apoi, într-o zi, după aproximativ trei săptămâni de când începusem munca, am citit un mesaj de la unul dintre fanii noştri de pe Facebook.

Mesajul era scurt, constând într-o întrebare:

„Ai văzut vreodată filmul pro-viaţă: „Eclipsa rațiunii”? Este foarte puternic. Puteți vedea totul pe YouTube”.

Fanul nostru atașase un link către video. Am dat clic. M-am gândit: „Presupun că ar trebui să fiu informată. Ar trebui să știu cu ce mă lupt.”

Nimic nu m-a pregătit pentru ceea ce urma să văd.

Naratorul, fostul doctor avorţionist, Bernard Nathanson, descrie ceea ce se întâmpla pe măsura desfăşurării filmului. Este un film cu imagini cu un impact emoţional incredibil. Descrierea lui suna cam aşa:

„Și acum, avorţionistul este pe cale de a ajunge în uter cu instrumentul de apucare, pentru a dezmembra copilul. Bucată cu bucată, membrele sunt scoase. Apoi porțiuni ale spatelui, coloanei vertebrale și trunchiului .... ”

Cred că aveţi idee despre ceea ce vedeam pe ecran.

Nu am închis ochii. Până în ziua de azi, mă întreb de ce nu am închis ochii. M-am uitat. Am urmărit un film ce prezenta un avort în al doilea trimestru de sarcină, care a avut loc la mijlocul anilor '80.

M-am născut în mijlocul anilor '80.

Acel băiețel ar fi avut astăzi aproximativ vârsta mea. Iar eu am vizionat un film cu moartea sa. Am văzut un om într-un halat alb omorându-l. În mod legal.

În acea noapte nu am dormit. Am plâns. Am plâns mai tare şi mai mult decât am făcut-o vreodată. Pentru că acel băiețel mic, cu un suflet și o viață înaintea sa, a fost ucis iar eu am privit filmul.

Şi era doar unul dintre sutele de milioane de copii care au fost uciși prin avort.

Când, în sfârşit, m-am oprit din plâns, am realizat că noul meu loc de muncă era prea mare pentru mine. Uram avortul. Îmi uram serviciul.

Mi-am urât slujba pentru aproximativ cinci ore. Și apoi, brusc, am realizat că munca mea era crucială. Aveam ceva de făcut, aveam un rol alături de LifeSiteNews.

Cam la o lună după ce am văzut înregistrarea, am avut o mică contribuție, împreună cu colegii mei de la LifeSiteNews, în salvarea vieții unei fetițe în Nevada.

În acea zi mi-am iubit munca.

Aceea a fost ziua în care am realizat de ce eu cred în ceea ce fac. Mi-am dat seama că mișcarea pro-viață este o mișcare de salvare.

LifeSiteNews spune adevărul. Adevărul deschide ochii, schimbă inimile. Adevărul despre ce s-a întâmplat cu acel băiețel, a cărui ucidere a fost filmată în urmă cu aproape treizeci de ani, m-a schimbat de la un „pro-condamnat pe viață apatic” într-un activist pro-viață.

Fiecare dintre noi are ceva de făcut pentru a pune capăt avortului și a salva vieți omenești.

Care este rolul tău?

Sper că şi tu crezi în salvarea vieții și puterea modelatoare a culturii adevărului.

Și sper că vei sprijini serviciul din sluja adevărului al sitului LifeSiteNews prin donaţia ta generoasă de azi. Pentru că am văzut că primul lucru cu care începe salvarea de vieți este spunerea adevărului.

Chiar acum suntem în mijlocul unei campanii de strângere de fonduri. Trebuie să strângem un minim de 150.000 dolari până la 1 octombrie, pur și simplu pentru a menține funcţională această organizație. Te rog, fii generos atât cât îţi permiţi.

Vreau să îţi mulțumesc din adâncul inimii pentru sprijinul, încurajările și rugăciunile tale. Avem nevoie de ele.

Dumnezeu să te binecuvânteze!

Rebekah O'Brien

Social Media Coordinator

LifeSiteNews.com

Sursă: LifeSiteNews

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

V-aţi gândit vreodată să adoptaţi un copil ?

Am avut ocazia să stau printre copiii orfani şi să-i văd cum sunt ca oameni. A fi orfan la noi în ţară presupune în primul rând să stai la o casă de copiii (centru de plasament) care de cele mai multe ori arată nu prea bine. Crescut într-o familie cu părinţi iubitori care mi-au oferit tot ce mi-am dorit şi tot ce le-a stat în putere, când mă gândeam la copiii orfani aveam un sentiment de milă pentru lipsurile materiale pe care ei le trăiesc. După o vreme de stat cu ei am înţeles că nu asta e marea lor suferinţă.

Copiiilor din centrele de plasament le lipseşte cel mai mult dragostea părinţilor. Sunt părinte şi eu şi observ cum fetele noastre cresc şi se dezvoltă fizic şi psihic, înconjurate de afecţiunea şi iubirea noastră. Noi suntem totul pentru ele, şi oriunde ar fi şi orice ar face, dacă mami şi tati sunt acolo atunci totul e în regulă, şi nu e nevoie de mai mult. Le mai lăsăm la bunici câteodată. Ele se bucură, se joacă, dar după un timp vor înapoi acasa, cu mami şi cu tati. Surprinzător, fetiţa noastră cea mare, la doi ani şi şase luni, are foarte bine definită în minte noţiunea de „acasă.”

Ce este acasă pentru Sofia? E locul unde ne întoarcem mereu cu bucurie, locul unde ne odihnim, unde am trăit cele mai frumoase clipe, locul unde ne jucăm, ne alintăm, cântăm, dansăm, ne rugăm, citim, unde primim musafiri.... Dacă o întreb pe Sofia: “unde e Doamne-Doamne ?” ea o să-mi spună că e acasă la noi, pe perete, acolo unde dimineaţa şi seara noi vorbim cu El.

Copiii au nevoie de stabilitate în creşterea lor, de afecţiune continuă, sinceră şi neîntreruptă. Din acest motiv „acasă” e locul cel mai frumos pentru ei. Ei trăiesc ca îngeraşii, fără păcat, şi totul li se pare frumos, pentru că ei sunt aşa frumoşi şi curaţi cu inima.

Poate nu ştiaţi dar copiii din orfelinate nu spun niciodată „hai să mergem acasă” deşi stau în acel loc de ani de zile, ci spun „hai să mergem la cămin”. Uneori îi corectam şi îi încurajam spunându-le că orfelinatul e casa lor şi ar trebui să nu se ferească a zice „acasă”. Dar pot ei spune „acasă” orfelinatului când unii dintre ei chiar au fost luaţi „acasă” ?

În centrele de plasament există copiii care au fost abandonaţi definitiv de când s-au născut iar alţii care au fost plasaţi temporar de părinţii lor pentru că nu au bani să-i crească. Dintre cei plasaţi temporar unii se mai întorc acasă o perioadă şi apoi revin. Iar dintre cei plasaţi definitiv unii sunt luaţi pentru câteva săptămâni acasă de câte o familie, iar alţii chiar adoptaţi.

Dar totuşi sunt unii copii care n-au fost luaţi niciodată de cineva şi nu-şi cunosc părinţii, dar văd pe alţii în jurul lor care au avut această mare binecuvântare. Copiii din orfelinate nu sunt fericiţi ... nu zâmbesc prea des... şi par împovăraţi de griji multe.

Ce e mai dureros în lume decât un copil care suferă? Cel care ar trebuie să fie bucuria celor din jur, lumina sufletelor care-l încojoară, mocneşte stins şi abătut din lipsa dragostei.

Părintele Moga de la Câmpina are cinci copii pe al şaselea l-a adoptat. El spunea: „creşterea unui copil înfiat te obligă să fii mult mai responsabil. Asupra copilului propriu simţi că ai un ascendent, şi poţi să-l cerţi, să-l mustri, să-l mai pişti câte puţin, pentru că tu l-ai făcut, dar cu un copil care-ţi este încredinţat, este cu totul altceva.” Ce conştiinţă curaţă şi ce gândire profundă!

Câţi dintre noi, având cinci copii, l-am înfia pe al şaselea?

Sunt multe familii de tineri care nu reuşesc să aibe un copil, şi lor de obicei le dă Dumnezeu gândul cel bun de a adopta. Un părinte spunea că aşa rânduieşte Dumnezeu să nu dea viaţă în pântecele unor femei, ca să se mai pricopsească şi cei orfani cu părinţi. Florin îmi spunea de colega lui care a înfiat o fetiţa împreună cu soţul ei şi la puţin timp a rămas şi însărcinată.

Nimic nu e întâmplător! Nici faptul că unele femei nu rămân însărcinate mult timp, iar asta ar trebui să ne pună pe gânduri. Au fost tineri care au trăit în concubinaj o perioadă îndelungată şi n-au putut avea un copil, iar după ce s-au cununat imediat le-a dăruit Dumnezeu un bebeluş.

Nu cred că putem conştientiza ce mare e răsplata celor ce adoptă un copil. Înfierea e o binecuvântare pentru copil cât şi pentru părinţi, toţi găsindu-şi împlinirea atunci când se unesc în iubire. Copiii din orfelinate ar putea fi la fel frumoşi, educaţi, şi curaţi ca toţi copiii din lume, doar să li se ofere o şansă.

Moise, a fost abandonat de mama lui de frica de a nu fi omorât de Faraon, care dăduse ordin ca toţi copiii de parte bărbătească să fie aruncaţi în Nil. Faraon se temea de creşterea îngrijorătoare pe care o avea poporul lui Israel în pământul Egiptului. Pus într-un coş uns cu smoală şi plutind pe apele Nilului Moise a fost adopotat şi crescut chiar de fiica lui Faraon. Primind o asemenea şansă de a trăi, Moise educat la curtea regală se răzvrăteşte tocmai împotriva celui care l-a crescut. Prin Moise începe istoria extraordinară a poporului ales de Dumnezeu, din care urma să iasă Mântuitorul tuturor neamurilor.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Moise n-ar fi fost adoptat... numai Dumnezeu ştie!

Cine înfiază un copil se aseamănă lui Dumnezeu care ne-a înfiat pe toţi oamenii prin Duhul Sfânt în marea familie a Bisericii.

Căci câţi sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rm. 8, 14-15)

(Claudiu)

Sursă: Ortodoxia Tinerilor

Predica la Duminica a XIX-a după Rusalii. „Iubirea de vrăjmaşi sau Chemarea la asemănarea cu Dumnezeu” / Pr. Constantin Coman

APOSTOLUL

Fraţilor, Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus, Cel ce este binecuvântat în veci, ştie că nu mint! În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă. Şi printr-o fereastră am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat din mâinile lui.

Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda, decât numai în slăbiciunile mele. Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine. Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.

EVANGHELIA

LUCA 6, 31-36

Zis-a Domnul: precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor tot aşa. Pentru că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe dânşii. Şi, dacă faceţi bine celor care vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă împrumutaţi pe cineva de la care nădăjduiţi să luaţi, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, să faceţi binele, şi să daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi atunci răsplata voastră va fi multă, şi voi veţi fi fiii Celui prea Înalt; pentru că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Aşadar fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.

utopie, creştini, standarde,

Pr. Constantin Coman: Iubirea de vrăjmaşi sau Chemarea la asemănarea cu Dumnezeu

(fragment din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

R. Rădulescu: Părinte profesor, în fragmentul evanghelic despre care vom vorbi astăzi, Iisus Hristos ne pune o măsură foarte înaltă, un standard, să-i spunem, foarte ridicat: Ne spune că, dacă vrem să ne diferenţiem sau să ieşim din rândul păcătoşilor, al oamenilor obişnuiţi şi vrem să fim creştini, vrem să fim ucenici ai Săi, să purtăm cu demnitate numele de creştin, trebuie să-i iubim pe vrăjmaşi. Este aceasta o propunere sau o chemare la un lucru care nu ţine de natura omului? Cum să interpretăm această poruncă a lui Hristos, această chemare a Sa de a-i iubi pe vrăjmaşi? Este un lucru foarte greu de împlinit! Este aproape utopic!

Părintele Coman: Nu este vorba despre cum să se diferenţieze creştinii de restul oamenilor, ci este vorba despre nivelul maxim la care este chemat omul să vieţuiască. Cei mai mulţi comentatori ai acestui fragment, fie în varianta de la Sfântul Evanghelist Matei, fie în cea de la Sfântul Evanghelist Luca, pe care noi o discutăm astăzi, chiar pun problema dacă, nu cumva, este vorba despre o măsură care depăşeşte puterile omului. Se vorbeşte, într-adevăr, despre un eventual maximalism sau chiar despre o utopie! Sunt de acord cu dumneavoastră că este un standard pe care omul nu îl poate atinge. Nu îl poate atinge doar cu puterile sale! Standardul este, însă, real. La acest standard este chemat omul să ajungă. Ceea ce înseamnă că omul poate ajunge mai sus decât îl pot conduce puterile sale, că-şi poate depăşi măsura firii. Acest lucru este esenţial. Cum îşi poate omul depăşi măsura firii? Recurgând la ajutorul lui Dumnezeu! Omul are şansa – aşa a fost creat el de Dumnezeu – de a accesa resursele dumnezeieşti şi de a realiza standarde care-i depăşesc puterile naturale proprii.

Unul dintre aceste standarde este acela de a ajunge să-­şi iubească vrăjmaşii. Nu numai să nu se răzbune pe ei, să nu le răspundă cu rău, ci, mult mai mult decât atât, să-i iubească. Acesta este un standard dumnezeiesc, este o măsură dumnezeiască şi omul este chemat să o atingă.

Aşadar, iubiţi pe vrăjmaşi ca să fiţi fiii lui Dumnezeu, să vă asemănaţi Lui, să-I urmaţi Lui. Iubirea tuturor oamenilor, fără excepţie – deci şi a vrăjmaşilor – este un standard dumnezeiesc, este modul de existenţă sau de atitudine a lui Dumnezeu însuşi. Ce Dumnezeu ar fi fost acela care ar fi depins în manifestările Sale de atitudinile oamenilor?! Dacă Dumnezeu ar fi fost bun numai cu cei buni, înseamnă că ar fi fost bun la schimb! Ori, aceasta este cea mai de jos, cea mai meschină treaptă a comportamentului uman căzut. Dumnezeu S-ar fi făcut pe Sine captiv slăbiciunilor omeneşti! Omul este chemat să reacţioneze faţă de neputinţele semenilor săi aşa cum reacţionează Dumnezeu. Adică, să se ridice deasupra determinărilor contextuale, să nu se blocheze în răutăţile semenilor, să nu-şi pună limite propriei sale iubiri faţă de oameni, pentru că oamenii sunt neputincioşi, păcătoşi, răi ş.a.m.d. Din păcate, „filozofia” sau mentalitatea aceasta este foarte răspândită, aproape că guvernează relaţiile dintre oamenii. Se invocă, de obicei, dreptatea! Însă dacă s-ar cerceta cineva pe sine, ar constata că nu are bucurie, nu are împlinire atunci când este bun la schimb, când face bine la schimb, când iubeşte la schimb etc. Oricine poate măcar experimenta propunerea Evangheliei lui Hristos, să fie bun cu cei care nu sunt buni cu el, să facă bine celor care-i fac rău şi să se cerceteze cu atenţie ce simte în sufletul său!

Cum spuneam, prin natura lui, omul este însă departe de a răspunde acestor exigenţe! O poate face, însă, luând putere de la Dumnezeu. De la Dumnezeu îi vine omului o putere extraordinară, care nu se încadrează în puterile firii noastre create şi care nu seamănă în nici un fel cu acestea.

Aşadar, răspunsul la întrebarea dacă avem de-a face cu o utopie este şi da şi nu! Pentru omul limitat la condiţia sa umană iubirea vrăjmaşilor rămâne un lucru de neatins. Pentru cel care se deschide împărtăşirii de harul lui Dumnezeu, iubirea vrăjmaşilor este posibilă. Subliniez, nu trebuie să fii bun pentru a iubi pe vrăjmaş, ci trebuie să te întăreşti în slăbiciunea ta, cu puterea dumnezeiască. Cei care nu-i iubesc pe vrăjmaşi, nu înseamnă că sunt răi, ci că se lipsesc „din pricina puterii lor”, de „infuzia” cu putere dumnezeiască!

Lucrul acesta este esenţial din perspectiva întregii Evanghelii. Mântuitorul Hristos, prin Evanghelia Sa, nu ne cheamă la o anume morală! A câta oară spun lucrul acesta! Nu invită, pur şi simplu, pe cei buni să fie mai buni, iar pe cei răi să fie mai puţin răi sau buni! Acest lucru îl întâlnim în toate moralele filozofice şi chiar politice, sau în fine, ideologice! Evanghelia nu este, întâi de toate, o morală! Standardul de care vorbim pare a fi unul moral. Şi este, până la urmă, un standard moral. Dar depinde de un standard existenţial sau de un nivel anume de existenţă.

Domnul nostru Iisus Hristos ne cheamă să facem saltul de la omenesc la dumnezeiesc, care este un salt uriaş. De la o existenţă după logica omenească şi după puterea omenească, la o existenţă după logica dumnezeiască şi, mai ales, cu puterea dumnezeiască. Aceasta este chemarea. Acesta este şi obiectivul întregii iconomii dumnezeieşti lucrate prin Fiul. Hristos nu a venit să ne spună să fim mai buni, ci să ne amintească faptul esenţial că suntem creaţi pentru a viza existenţa sau viaţa la nivelul dumnezeirii şi, mai ales, pentru a oferi lumii „puterea dumnezeiască”, prin care să atingă acest nivel.

Esenţial pentru Biserică nu este faptul că face pe oameni mai buni, ci că oferă lumii şansa existenţei în planul nemuririi, al veşniciei, al nestricăciunii, al iubirii prin excelenţă, care este existenţa asemenea lui Dumnezeu. Care morală oferă această şansă omului? Niciuna, oricât de desăvârşită ar fi ea! Acolo se întemeiază credinţa noastră. Dacă nu ar fi credinţa în înviere, tot edificiul bisericesc, şi al credinţei noastre, şi al propovăduirilor noastre, s-ar prăbuşi, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Aceasta este oferta Bisericii către omenire. Aceasta este oferta Evangheliei Mântuitorului Hristos, ca învăţătură, către înţelepciunea omenească. Ea oferă omului şansa de a deveni asemenea lui Dumnezeu, ceea ce se spune şi în Evanghelia de astăzi: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48).

R. Rădulescu: In istorie, exemple de oameni care au ajuns şi au împlinit acest înalt standard sunt sfinţii, este clar. De fapt, este o chemare la sfinţenie…

Pr. Coman: Absolut! Dar sfinţenia nu trebuie înţeleasă ca performanţă morală, ci ca împărtăşire a omului de harul dumnezeiesc. Acesta este, de altfel, înţelesul sfinţeniei în spiritualitatea noastră răsăriteană. Sfinţenia, înţeleasă ca vieţuire cu Dumnezeu, este starea de normalitate! Viaţa fără Dumnezeu este cădere de la normalitate, este starea decadentă a omenirii! Viaţa cu Dumnezeu nu înseamnă numai a crede că există Dumnezeu, ci a-ţi trage resursa vitală din Dumnezeu. La antipodul acesteia este viaţa omului suficient sieşi, care-şi trage resursele vitale din sine şi din lumea înconjurătoare, din lumea creată.

R. Rădulescu: Să-i spunem poruncă, dar, de fapt, nu ne dă o poruncă, ci ne arată o cale...

Pr. Coman: Este calea prin excelenţă! Este sau ar trebui să fie o tulburătoare aducere aminte a chemării noastre iniţiale, de a râvni la vieţuirea asemenea lui Dumnezeu. I se aduce aminte omului că a fost „făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!” Sau, aşa cum explică teologii, a fost făcut după chip şi chemat să ajungă la asemănare cu Dumnezeu.

R. Rădulescu: Sfinţii au împlinit această chemare. Aţi spus că nu cu puterile lor omeneşti, ci prin harul lui Dumnezeu. Dar totuşi, omul trebuie să dea şi el ceva, să se pună la dispoziţie. Şi vă întreb concret: fiecare dintre noi are situaţii în care are pe cineva, nu spunem că este chiar vrăjmaş, dar are un om care îi face rău. Cum, sau ce etape trebuie să parcurgă sau cum să facă să nu reacţioneze la răul care i se face şi care poate fi mare. Sunt oameni care au făcut mult rău altora. Cum să facă cei cărora li s-a făcut rău, să nu reacţioneze fără iubire, ci să reacţioneze în duhul acesta, pe care ni-L propune Hristos?

Pr. Coman: Eu cred că o primă fază nu este foarte grea. Să observăm şi să acceptăm că această logică este pozitivă şi corectă. Să spunem că nu ni se cere nouă personal, nici mie, nici dumneavoastră, nici celorlalţi, să-i iubim pe vrăjmaşii noştri! Discutăm o chestiune abstractă. In abstract, este bine să-l iubeşti pe cel care îţi face rău, pentru că nu mai înmulţeşti răul, cel puţin, nu se escaladează răul… Altfel, ajungem la binecunoscuta spirală a răului! Acesta este un argument care ţine de logica omenească.

R. Rădulescu: Răul rămâne la celălalt…

Pr. Coman: Rămâne la celălalt şi în sensul că numai el este subiectul răului, dar şi în sensul dimensiunii răului. Daca noi nu răspundem răului cu rău, răul rămâne numai la dimensiunea iniţială, nu se înmulţeşte. Este logic, nu? Aşadar, o primă fază ar fi să reflectăm asupra acestei perspective şi să recunoaştem că este pozitivă. Să nu luăm dintru început în calcul cât de realizabilă este o astfel de atitudine. Este foarte important de împlinit acest lucru. Atunci când vorbim despre iubirea vrăjmaşilor, atitudinea nu se limitează la a nu răspunde cu rău ci, limitând răul, se înmulţeşte binele. Acolo unde se naşte răul, eu pun ca răspuns binele. Să iubim pe vrăjmaşii noştri, nu înseamnă numai să-i tolerăm, să le suportăm vrăjmăşia, ci înseamnă să le răspundem cu un gest pozitiv, bun. Aşa cum spune Sfântul Evanghelist Matei: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor care vă prigonesc, rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă”. Deci, de fiecare dată, tu, în locul gestului sau al atitudinii negative care vine de la celălalt, să pui ceva pozitiv.

La sămânţa răului, care izvorăşte din celălalt, tu să vii cu izvorul binelui. Ceea ce, logic, este corect. Abstract judecând, cine ar putea să spună că nu este corect? Toţi ne vom împiedica, însă, în momentul în care ni se va cere să facem noi aceasta. Vom constata pe propria noastră piele sau experienţă că nu este posibil. Haideţi să recunoaştem în primă fază că teoretic este bine, iar în a doua fază, să recunoaştem că, personal, nu putem face acest lucru! Ne vom mira, dar chiar aceasta vrea Mântuitorul Hristos. Să conştientizăm standardele reale la care suntem chemaţi să existăm, şi după aceea să conştientizăm că ele ne depăşesc puterile. Din orgoliu, din mândrie, atât de greu îi este omului să facă acest lucru, încât a generat o întreagă filozofie de viaţă, o logică, opusă celei dumnezeieşti, care să-l îndreptăţească, să-l justifice. În loc să spună: „aşa este bine, aşa este corect, dar eu nu pot face aşa pentru că sunt neputincios”, va spune „nu este drept!“, „unde este dreptatea?!”, „Dreptatea cui?!”. Dreptatea sa! Aşa s-a născut ipocrizia, singurul rău uman înfierat fără clauze de Mântuitorul Hristos, cu tărie.

Dacă recunoaştem că este bine să iubim pe vrăjmaşi, dar că noi nu putem împlini o astfel de cerinţă, avem o singură ieşire, aceea de a apela la ajutorul altcuiva, pentru ceea ce este dincolo de limitele noastre. Acel Altcineva este Dumnezeu însuşi! Este situaţia pe care o prezintă Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre sine: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19). Ştiu binele, îl şi voiesc, dar nu pot să-l fac, dimpotrivă făptuiesc răul, pe care nu îl voiesc. Această stare a omului în lupta cu sinele şi cu propriile sale limite, trebuie să ne fie foarte clară. Nu o vom depăşi străduindu-ne să devenim mai buni! Pur şi simplu pentru că nu vom reuşi noi singuri să devenim mai buni. Omul se amăgeşte cu împlinirea unor porunci care nu vizează măsura deplinătăţii sau a desăvârşirii: să nu furi, să nu ucizi, să nu înjuri, să nu consumi alcool etc. Considerându-se bun dacă le împlineşte, sau oricum mai bun decât cei care nu le împlinesc. Aceasta este o mare amăgire. S-a generat chiar şi o întreagă morală, uneori cu numele de creştină, sau promovată ca atare, care promovează suficienţa de sine prin raportare la împlinirea unor porunci morale, care vizează nefăptuirea răului şi nu făptuirea binelui, de fapt. Sigur că nu este bine să faci lucrurile acestea, dar nu înseamnă că dacă nu le faci eşti bun. Care morală spune că este corect să faci lucrurile acestea? Problema nu este aceasta. Să nu înjuri este posibil să realizezi tu însuţi, de unul singur, dar, să iubeşti pe vrăjmaşi, nu este posibil să o faci singur. Şi atunci, cu privirea la acest standard maximal, la care suntem chemaţi să ajungem, avem şansa să ne recunoaştem limitele. Altfel, dacă standardul ar fi, în mod artificial, coborât la limitele noastre, mulţi dintre noi ne-am amăgi că suntem puternici, unii dintre noi chiar atotputernici. Aceasta ar fi marea cădere a omului, dacă nu cumva chiar şi este!!!

R. Rădulescu: Părinte profesor, vă mai întreb ceva. Întrebarea vine dintr-o constatare: acest maximalism, la care ne cheamă Dumnezeu, comportă un risc pentru Dumnezeu însuşi? Pentru că în istorie puţini au atins acest standard. Mă gândesc că este un eşec în această chemare, pentru că nu se răspunde pe măsură, din partea noastră, a oamenilor. Vedem la tot pasul, pe stradă, la televizor, la cinematograf, toate poveştile filmelor care ni se oferă au o intrigă. Intriga se bazează pe răzbunare, pe conflict…!

Pr. Coman: Mai întâi aş aminti ceea ce cred că am mai spus, anume că măsura aceasta nu este o convenţie, ci tine de adevărul lucrurilor. Aşa a fost făcut omul de Cel care l-a proiectat. Dacă se înscrie pe traiectoria aceasta, omul se înscrie pe calea împlinirii sale, dacă preferă alte traiectorii o face cu riscul neîmplinirii. Acum, se pare că omul este supărat că a fost creat cu şansa de a ajunge la o măsură prea mare. Vă închipuiţi, câtă supărare ar fi fost dacă i se punea o limită peste care nu ar fi putut să treacă?!

Cât priveşte modelul prezentat pe toate canalele ca unanim acceptat, acesta este dovada complicităţii quasi-generale a unei lumi căzute care încearcă să se convingă de faptul că nu este căzută. O lume ipocrită, care după ce se dedă în masă la fărădelegi, invocă criteriul majorităţii drept criteriul binelui şi al adevărului. O lume împărţită în două segmente, amândouă la fel de ipocrite: pe de o parte producătorii acestei „culturi”, care ştiu bine că aceasta nu este o cultură sănătoasă, dar mai ştiu că este foarte profitabilă financiar şi politic, iar, pe de altă parte, consumatorii, care ştiu la fel de bine că această cultură nu este sănătoasă, dar le hrăneşte patimile şi plăcerile păcătoase din care ei spun că nu vor să iasă, dar în adevăr nu pot. Nu din cauza maximalismului eşuează oamenii, ci, dimpotrivă, datorită faptului că refuză standardul maximalist.

Această lume vrea să legitimeze „cultura” pe care o produce, gândind că în felul acesta scapă de culpă. Se amăgeşte gândind că poate să-şi dea altă destinaţie, modificând conceptul de om! Simte că este captivă unui proiect coerent ce nu-i aparţine, care presupune un parcurs anume existenţial şi, în loc să depună eforturi pentru a străbate acest parcurs, încearcă să-l modifice după măsura neputinţelor, tentaţiilor şi patimilor sale. Se regăseşte aici una din cele mai grave atitudini umane faţă de rău, păcat sau decădere, despre care vorbea un filosof grec contemporan, Evanghelos Papanoutsou.

„Dintotdeauna  în viaţa omenirii a existat păcatul, căderea, greşeala, spunea E. Papanoutsou. Diferenţa pe care o marchează civilizaţia contemporană este încercarea ei de a desfiinţa noţiunea de păcat sau greşeală prin a o legitima la nivelul convenţiilor sociale, morale, politice“.

Se şi mândreşte de geniala descoperire: cât de simplu putea să fie! Declari, pur şi simplu, răul bine şi ai scăpat de teroarea moralei. Alţii se chinuiau să lupte până la sânge împotriva păcatului, alţii îl ascundeau sub preş sau după uşă, alţii îl ocultau prin intermediul legilor…

Este încercarea omului de a-şi construi propria dreptate în contradicţie cu dreptatea pe care o reprezintă propria lui natură şi care i-a fost imprimată de Creator. Nu-şi dă seamă că în felul acesta îşi contestă propria condiţie umană. Este reflexul generalizat al ispitei pe care o trăim aproape fiecare dintre noi la nivel individual, în starea de neîmplinire, gândind că în alte condiţii am fi fost grozavi. Condiţia dată este complicată!

(…)

Ele devoalează aşezarea noastră strâmbă, nesănătoasă, logica noastră  meschină, egoistă. Este o complicitate a majorităţii, cum spuneam, care, întrucât deţine instrumentele puterii, menţine „la putere” logica sau filosofia de viaţă care-i îndreptăţeşte, îi validează pe cei mulţi şi „puternici”. Este o atitudine ipocrită! Pe de o parte, menţine la putere principiul sancţionării răului şi, pe de altă parte, exclude din catalogul relelor fapte evident negative, dar săvârşite de majoritate. Se încearcă acreditarea criteriului majorităţii drept criteriu moral. Ori, această atitudine este culmea ipocriziei! Un lucru este bun sau rău nu în funcţie de numărul celor care îl săvârşesc! Evanghelia ne descoperă contrariul. Amintiţi-vă imaginea cu poarta cea strâmtă care duce la salvare şi poarta cea largă care duce la pieire. Sau imaginea cu turma mică şi „rămăşiţa”. Iar acolo unde nu pot „schimba” categoria morală a unei fapte, fac tot posibilul să nu fie deconspiraţi. Dacă s-ar promova o cultură care propune maximalismul Evangheliei, ar trebui prea mulţi să se recunoască neputincioşi, limitaţi, decadenţi, imorali, ipocriţi etc.

Maximalismul Evangheliei se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu, în timp ce cultura dominantă astăzi se întemeiază pe puterea omului. (…)

Trebuie să recunoaştem că este un mare dar descoperirea măsurii dumnezeieşti ca standard la care este chemat omul să ajungă. Măsura etalon este necesară pentru a te evalua corect, pentru a nu te amăgi. Prin raportare la etalon ai simţul real a ceea ce eşti, al măsurii la care ai ajuns. A genera modele culturale, sociale sau politice, în care dreptatea omenească - cea care are în centru sancţionarea răului – este propusă ca etalon, echivalează cu a propune şi a menţine etaloane false, care conduc la evaluări false, amăgitoare sau ipocrite.

Oamenii trebuie să se obişnuiască cu această perspectivă, pentru că aceasta este Biserica, aceasta este credinţa şi aceasta este Evanghelia. Este existenţa cu Dumnezeu, iar existenţa cu Dumnezeu înseamnă provocarea măsurii dumnezeieşti! Alternativa acesteia este existenta fără Dumnezeu, la limitele tale, la limitele umanului. Una dintre aceste alternative este adevărată iar cealaltă neadevărată. Nu pot fi amândouă adevărate”.

Sursă: Război întru Cuvânt