Se afișează postările cu eticheta zgârcenie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta zgârcenie. Afișați toate postările

Învăţături despre bine şi rău - Nicolae Steinhardt: "Acum ştiu, am aflat şi eu…"

miercuri, 15 mai 2013

| | | 0 comments


Părintele Nicolae Steinhardt 
Sursă foto: Doxologia

Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor, când altul se bălăceşte încă în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră, încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate pentru totdeauna, ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre.

Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…

Nicolae Steinhardt


Cum a ajuns un mare zgârcit un sfânt al lui Dumnezeu

sâmbătă, 15 decembrie 2012

| | | 0 comments



În părţile Africii era un vameş, anume Petru, foarte nemilostiv, care niciodată nu-i miluia pe săraci, nu cugeta la moarte, nu mergea la bisericile lui Dumnezeu și nici nu-şi pleca urechile sale către cei care îi cereau milostenie. Iar bunul iubitor de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci se îngrijeşte de mântuirea tuturor şi cu judecăţile pe care le ştie, îl mântuieşte pe fiecare. Acela după bunătatea Sa, l-a mântuit și pe Petru, într-un chip ca acesta:

Într-o vreme, şezând săracii şi scăpătaţii în uliţă, au început a lauda casele celor milostivi şi a se ruga lui Dumnezeu pentru dânşii, iar pe cei nemilostivi a-i ocărî. Deci, a ajuns cuvântul şi despre acest Petru, că este cu totul nemilostiv. Şi se întrebau unul pe altul: „Oare, luat-a cineva, cândva, vreo milostenie din casa lui Petru?”. Şi toţi zicând că nimeni n-a luat de la dânsul ceva, s-a ridicat un sărac şi a zis: „Ce-mi veţi da mie dacă eu voi merge acum şi voi scoate de la dansul milostenie?” Şi au făcut între dânşii rămăşag.

Deci, mergând săracul, a stat la poarta casei lui Petru. Ieşind Petru din casă şi ducând la masa dregătorului un catâr încărcat cu pâine, i s-a închinat lui săracul, cel ce făcuse rămăşag cu tovarăşii săi şi a început a-i cere milostenie, într-adins plângându-se. Iar el, neaflând piatră, a apucat o pâine şi a aruncat-o în cel sărac şi l-a lovit pe el în obraz şi s-a dus. Iar săracul, apucând pâinea, a mers la tovarăşii săi, zicând că din înseşi mâinile lui a luat pâinea aceasta. Şi a lăudat pe Dumnezeu, că Petru este milostiv.

Iar, după două zile, s-a îmbolnăvit vameşul, până s-a apropiat de moarte, şi s-a văzut într-un vis, pe sine fiind cercetat la o oarecare judecată şi faptele lui, punându-se în cumpănă: de o parte a cumpenelor stăteau nişte arapi întunecaţi şi răi, iar de cealaltă parte stăteau nişte bărbaţi foarte luminoşi şi frumoşi la chip. Deci, arapii, apucând toate faptele cele rele pe care Petru vameşul le făcuse din tinereţe şi în toată viaţa sa, le-au pus în cumpănă, iar bărbaţii cei de lumină purtători nimic bun nu aflau din faptele lui Petru, ca să pună de cealaltă parte a cumpenii.

Și stând înfricoşaţi şi nedumirindu-se, ziceau unul către altul: „Aşadar, noi n-avem nimic aici?” Atunci a răspuns unul dintre dânşii: „Cu adevărat nu avem nimic, fără numai o pâine pe care a dat-o lui Hristos, mai înainte cu două zile, dar şi aceea fără de voie”. Deci, au pus pâinea aceea de cealaltă parte a cumpenei şi îndată a tras cumpăna mai mult decât cealaltă. Atunci ziseră către vameş bărbaţii cei frumoşi la chip: „Mergi, sărace Petre şi mai adaugă la pâinea aceasta, ca să nu te ia pe tine arapii cei răi şi să te ducă la munca cea veşnică”.

Deci, venindu-şi în fire, Petru cugeta la cele ce a văzut şi a cunoscut că visul nu a fost o nălucire, ci adevăr, că a văzut toate păcatele pe care le făcuse din tinereţe, pe care acum le şi uitase, şi pe care arapii, adunându-le, le puneau în cumpănă. Şi zicea în sine Petru minunându-se: „Dacă o pâine, pe care am aruncat-o în fața săracului, atât de mult m-a ajutat pe mine, că nu m-au luat pe mine diavolii, cu cât mai mult milostenia cea multă, cu blândeţe şi cu osârdie făcută, va ajuta acelora care, fără de cruţare, îşi împart bogăţia lor săracilor.” Şi de atunci s-a făcut mult preamilostiv, cât nici pe sine n-a voit să se cruţe.

Întâmplare din viaţa Sfântului Petru Vameşul