Ne ascundem "După dealuri"?

Părintele Constantin Sturzu face cronica filmului lui Cristian Mungiu

Am urmărit zilele trecute filmul "După dealuri". Motivele? Dintre cele mai diverse, dar mai ales pentru faptul că mi s-a cerut să exprim o opinie pe acest subiect, inclusiv de către unele instituţii de presă. Rândurile care urmează nu sunt însă scrise ca un punct de vedere oficial asupra filmului, ci reprezintă o reflecţie personală a unui om din Biserică asupra unei producţii care abordează presupuse sau reale probleme din Biserică al cărui mădular sunt şi eu. 

Aşa cum se ştie, scenariul filmului este inspirat din volumele "Spovedanie la Tanacu" şi "Cartea Judecătorilor", ale scriitoarei Tatiana Niculescu Bran. Iar despre "cazul Tanacu" cred că a auzit toată lumea, a fost mediatizat până la suprasaturaţie. Dar ce s-a întâmplat în mod real acolo sau ce a fost în sufletele celor implicaţi, mai ales în mintea şi inima celei care a murit, Irina Cornici, nimeni nu poate şti cu adevărat. Încât nici nu cred că filmul merită citit în această cheie realistă, că spunând un adevăr, oricare ar fi el, despre Tanacu şi întâmplările de acolo. Chiar şi dacă l-am lega neapărat de tragicul moment petrecut pe meleaguri vasluiene, nu cred că cineva ar avea ceva de reproşat regizorului Cristian Mungiu. 

Din film reiese fără putinţă de tăgadă că ori nu e vinovat nimeni, ori au cu toţii o parte de vină. Se vede clar că cei din obşte încearcă să o ajute pe fata bolnavă psihic şi părăsită de toată lumea, pe care nici cei din spital nu mai vor să o ţină ("Luaţi-o voi la mănăstire, acolo e linişte şi poate o ajută rugăciunile" - cam aşa sună replica medicului care o externează pe Alina - numele din film al Irinei Cornici -, deşi faţa purta, în continuare, semnele unor tulburări de natură psihică).

Aşadar nu despre vinovăţie este vorba în film sau, altfel, miza poveştii nu este una juridică, de a separa albul de negru, de a da sentinţe. De unde provine însă reacţia destul de dură la adresa filmului, caracterizat ca fiind "anticreştin" sau "antiortodox"? E îndreptăţită o astfel de etichetare? Evident, nu voi considera credibili pe acei comentatori care nu au urmărit filmul sau, mai ales, pornesc de la prejudecata că fratele celei care a scris o piesă de teatru blasfemiatoare la adresa creştinismului, obligatoriu va produce tot ceva în acest duh. Nici măcar antecedentul numit "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" nu este un motiv de a aştepta o producţie "anticreştină" de la Cristian Mungiu. 

Eu sunt înclinat să cred că nu are suport solid interpretarea că ar fi un film pro avort, care ar arăta ce greu era înainte de 1989 unei femei să lepede o sarcină, spre deosebire de zilele noastre. De ce spun asta? Pentru că nici chiar azi o tânără sănătoasă, majoră, precum personajul din "4,3,2", nu ar avea dreptul legal de a avorta în luna a cincea. Încât prefer să iau mai degrabă în considerare faptul că filmul ar arăta tinerilor ce probleme (ce drame chiar!) se iscă atunci când aleg să aibă relaţii sexuale în afara căsniciei, peliculă, prin maniera şocantă de a pune problema, fiind un îndemn la responsabilitate în faţa vieţii (a celei proprii sau a celei care urmează să se nască).

Formalism, făţărnicie, bigotism

Lăsând deoparte toate aceste prejudecăţi, găsim însă numeroase argumente care să îndreptăţească o critică a peliculei "După dealuri". Pentru că ea surprinde un tip de obşte monahală care nu este deloc reprezentativă pentru monahismul ortodox. Să vă dau doar câteva exemple. Încă din debutul filmului, mănăstirea ne este prezentată ca având la intrare mesajul "crede şi nu cerceta". Niciunde nu se găseşte un astfel de mesaj în Scriptură sau în vreo carte de teologie. Expresia "crede şi nu cerceta" a fost atribuită creştinilor de către un filosof anticreştin, Celsus, prin secolul II, dar niciodată acceptată de Biserică, ci doar colportată de atunci şi până azi de către duşmanii creştinismului. E greu de crezut că ar exista azi monahi care să-şi însuşească o expresie anticreştină şi să o mai şi afişeze la vedere. Apoi faptul că maicile din obşte se adresează părintelui cu apelativul "tati", iar stareţei cu cel de "mami" este iarăşi un lucru ce nu are vreo legătură cu vocabularul monahal.

La aceste lucruri se adăugă numeroase alte elemente care sugerează o obşte ce trăieşte foarte riguros după canoane, dar prea puţin pricep ceva din duhul acestora, relaţia lor cu Dumnezeu fiind mai degrabă una exterioară, formală (ni se sugerează, spre exemplu, că una din maici a venit la mănăstire pentru că a pierdut sarcina şi era bătută de bărbatul său, nu pentru că ar avea vocaţie pentru aceasta; acelaşi lucru reiese şi din insistenţa unei fete de la casa de copii de a veni la mănăstire pentru că nu mai putea sta în orfelinat). Un alt exemplu: "Are mare putere părintele!", spune la un moment dat stareţa, parcă "uitând" (dacă o fi ştiut) că nici un preot nu are ceva de la el însuşi, ci are doar harul pe care Dumnezeu îl face lucrător prin intermediul sacerdotului. 

Una peste alta, întreaga atmosferă din mănăstire, de "plumb", cum o numea cineva, nu are, în afară aparenţelor, nimic în comun cu duhul monahului ortodox ce tânjeşte după unirea cu Dumnezeu, ci mai degrabă, cu nevoia unor suflete bolnave de a se strânge în jurul unui "tati" şi a unei "mami". Te simţi îndreptăţit să te întrebi ce vor înţelege spectatorii americani sau cei occidentali din monahismul prezentat astfel (şi din creştinism, în general)? Vor mai avea ei, oare, şansă de a viziona şi pelicule precum "Ostrovul", spre a se edifica asupra autenticului creştinism ortodox? Din punctul acesta de vedere, îi înţeleg prea bine pe cei care sunt supăraţi pe Cristian Mungiu.

Pe de altă parte, o astfel de supărare ar fi soră bună cu aceea pe care o încercăm când ne declarăm scandalizaţi de faptul că occidentalii nu ne mediatizează decât aurolacii, infractorii, gunoaiele de pe străzi etc., creând o falsă imagine despre România. La ce ne foloseşte doar să ne inflamăm şi să ne declarăm indignaţi? La ce ar folosi acum să (ne) ascundem (de) acest film, "După dealuri"? Vrând-nevrând, el vorbeşte despre derapajele pe care le poate cunoaşte un creştin neluminat de Duhul Sfânt: formalismul, făţărnicia, bigotismul, dorinţa de a fi oameni "duhovniceşti" (după principiul tragicomic "sunt smerit şi vreau să ştie") nu sunt inventate de Cristian Mungiu şi nu sunt de ieri, de azi. Dintotdeauna, în Biserică a existat această ispită, sesizată şi de Sf. Ap. Pavel care avertizează că "litera ucide, iar duhul face viu" (II Corinteni 3,6). Dacă i-am acorda (de ce nu?) regizorului ieşean premisa unor bune intenţii, de a atrage atenţia asupra nefastelor consecinţe izvorâte dintr-o superficială şi ignara abordare a vieţii duhovniceşti, atunci găsim şi multe elemente care să ne pună pe gânduri. Biserica este provocată acum să ia atitudine nu atât vizavi de un film, ci faţă de un mod greşit de a trăi credinţa.

Spre exemplu, atunci când, în film, fiind singură în biserică, Alina intra în altar să se roage unei icoane făcătoare de minuni despre care a auzit că ar fi acolo, preotul doar o ceartă aspru pentru acest gest (evident, necanonic), dar nu se apleacă asupra insistentei cu care această tânără bolnavă spune că are o dorinţă pentru care se ruga. Pe fundal, între cei doi, se conturează icoana Învierii, cu Mântuitorul prinzând de mână pe Eva, femeia ce căzuse, spre a o ridica din iadul în care a ajuns ca urmare a neascultării şi a ruperii de Dumnezeu. E un contrast izbitor între atenţia, dragostea şi fermitatea cu care Hristos Domnul o trage la Sine pe Eva, şi tonul aspru, inchizitorial, al slujitorului altarului, mai degrabă preocupat de încălcarea unei porunci, decât de a înţelege ce se afla în spatele acestui gest, ce rană sufletească se ascunde, ratând şansa de a se comporta... părinteşte. La fel de brutală este şi intervenţia sa în viaţa Alinei atunci când, încă din prima zi în care ajunge la mănăstire, îi cere să se spovedească (deşi tânăra nu ceruse acest lucru şi nu avea încă o înţelegere asupra tainei spovedaniei).

Şi sunt foarte multe astfel de elemente care apar în film, încât el ar putea fi studiat de cei preocupaţi de edificarea duhovnicească atunci când li se preda lecţia lui "aşa să nu faceţi!". Filmul ar putea fi un excelent material didactic, dar nu poate fi o icoană a creştinismului ortodox. Eu sper că regizorul Cristian Mungiu va ieşi din perioada iconoclastă şi va simţi şi nevoia de a gusta din lumină, nu doar de a critica întunericul. Îl anunţ de pe acum că vom iniţia, la Iaşi, un festival-concurs de film creştin şi m-aş bucura că, într-o bună zi, una dintre producţiile sale viitoare să fie inclusă pe agenda unei manifestări de acest gen. Privirea Voichitei din scenele de final ale filmului (personajul care este prietena din orfelinat a Alinei) mă face nu doar optimist, ci şi convins că, trecând "după dealuri", drumul său se va îndrepta înspre munţii ce zgreapţănă cerul fără a-l răni.  

Sursă: Ziarul de Iaşi

Cum a ajuns un protestant printr-o icoana la Ortodoxie

Când, în 1990, am părăsit Hawai pentru a studia la Seminarul Teologic Gordon-Conwell, am făcut-o cu scopul de-a ajunge profesor la liberalul seminar al „Bisericii Unite a lui Hristos”. Aceasta era una dintre cele mai liberale denominaţii protestante, şi voiam să ajut la aducerea sa înapoi la „rădăcinile biblice”. Ultimul lucru din lume pe care-l aşteptam era să devin ortodox!

Chemat de o icoană

După primul semestru, am fost invitat la un studiu biblic ţinut la biserica ortodoxă grecească a Sfinţilor Constantin şi Elena. În timpul studiului, privirile îmi tot fugeau spre masa unde se găseau de vânzare nişte icoane. Ochii mi se întorceau către o icoană anume, a lui Hristos ţinând Scriptura. În zilele ce au urmat nu mi-am putut scoate din minte acea icoană, aşa că m-am întors şi am cumpărat-o.

Când am luat-o, nici prin gând nu-mi trecea să mă fac ortodox. Am cumpărat-o ca pe-un mic gest de răzvrătire împotriva puternicei atitudini reformate de la Gordon-Conwell. Am simţit însă în icoană şi o putere duhovnicească, care m-a făcut mai conştient de prezenţa lui Hristos în viaţa mea.

În al treilea an de Seminar am scris o lucrare numită „Icoana şi spiritualitatea evanghelică”. În ea, analizam cum frumuseţea vizuală a icoanelor ar putea îmbogăţi spiritualitatea evanghelicilor, care e adesea destul de raţionalistă şi austeră. Pe măsură ce făceam studiul, am ştiut că era important să înţeleg icoana de pe poziţii ortodoxe, iar nu să impun asupra subiectului prejudecăţile protestante. Deşi după ce-am terminat lucrarea am rămas în comunitatea evanghelică, începusem să percep înţelegerea sacramentală ortodoxă a realităţii.

După ce-am absolvit Seminarul, am mers la Berkeley şi am început studiile de doctorat în religie comparată. Pe când eram acolo, am frecventat biserica ortodoxă bulgară a Sfinţilor Chirii şi Methodie, o parohie mică, alcătuită în mare parte din convertiţi americani. Acolo am văzut Ortodoxia trăită! M-a atins profund ve­derea părinţilor ce-şi purtau copilaşii în braţe pentru a primi Sfânta Împărtăşanie şi îşi ridicau copiii ca să poată săruta icoanele.

Temeiul scripturistic al icoanelor

După câţiva ani la Berkeley, m-am întors în Hawai. Deşi eram foarte interesat de Ortodoxie, aveam şi câteva rezerve majore. Una dintre ele era întrebarea: există un temei scripturistic pentru icoane? Nu cumva obiceiul ortodox al cinstirii icoanelor încalcă cele Zece Porunci, care opresc închinarea la chipurile cioplite? Cealaltă problemă era împotrivirea lui Jean Calvin fată de icoane. Mă socoteam a fi un calvinist şi aveam o mare preţuire pentru Calvin, ca teolog şi cărturar biblic. Am abordat aceste două probleme în maniera tipică a unui student proaspăt absolvent: m-am apucat să fac nişte studii de cercetare.

În cercetările mele, am aflat că există, într-adevăr, un temei scripturistic pentru icoane. În Cartea Ieşirii, vedem cum Dumnezeu îi dă lui Moise cele Zece Porunci, printre care se cuprinde interdicţia împotriva chipurilor cioplite [Ieşirea 20:4]. Însă, în aceeaşi carte, vedem cum Dumnezeu îl învaţă pe Moise să construiască Cortul Sfânt, zicându-i, printre altele, să aşeze heruvimi de aur pe Chivotul Mărturiei [Ieşirea 25:17-22]. Mai mult, vedem cum Dumnezeu îl învaţă pe Moise să întocmească chipuri de heruvimi pentru curţile din afară ale Cortului Sfânt şi pentru perdeaua dinăuntru, ce ducea la Sfânta Sfintelor [Ieşirea 26:1,31-33].

Am găsit precedente scripturistice asemănătoare, în favoarea icoanelor, la Templul lui Solomon. în Sfânta Sfintelor se găseau chipuri de heruvimi, cioplite pe cele două uşi ce duceau către Sfânta Sfintelor, cât şi pe zidurile exterioare din jurul Templului [II Paralipomena 3:14; I Regi 6:29, 30, 31-35]. Ce găsim aici se află într-un contrast izbitor cu austeritatea deplină din multe biserici protestante de astăzi. În timp ce multe biserici protestante au doar patru ziduri goale, lăcaşul de închinare din Vechiul Legământ era plin de bogate podoabe vizuale.

La sfârşitul Cărţii lui Iezechiel se află o descriere lungă şi elaborată a noului Templu. Asemeni Cortului lui Moise şi Templului lui Solomon, noul Templu are heruvimi ciopliţi pe zidurile sale [Iezechiel 41:15-26]. Şi anume, gravurile heruvimilor au fie feţe omeneşti, fie feţe de lei. Descrierea chipurilor omeneşti de pe zidurile Templului poartă o asemănare izbitoare cu icoanele din Bisericile ortodoxe de astăzi.

Săpături arheologice recente au descoperit o sinagogă din primul secol, ce avea pe pereţi imagini pictate cu scene biblice. Aceasta înseamnă că atunci când Iisus şi ucenicii Săi mergeau Sâmbăta la sinagogă, nu vedeau nişte ziduri goale, ci evocări vizuale ale adevărurilor scripturistice.

Am fost copleşit şi de faptul că conceptul chipului (imaginii) lui Dumnezeu este crucial din punct de vedere teologic. Este important pentru relatarea Facerii şi de însemnătate hotărâtoare în înţelegerea firii omeneşti [Facerea 1:27]. Conceptul acesta este de însemnătate hotărâtoare şi în înţelegerea mântuirii. Dumnezeu ne mântuieşte prin refacerea chipului Său din noi [Romani 8:29; I Corinteni 15:49]. Şi vorbim doar de câteva menţiuni ale chipului lui Dumnezeu în Scriptură. Toate acestea m-au dus la concluzia că există, cu adevărat, un temei biblic pentru icoane!

Cum rămâne însă cu Calvin?

Dar cum rămâne cu Jean Calvin? Aveam cea mai mare cinstire pentru Calvin, foarte preţuit printre protestanţi pentru comentariile sale biblice şi ca unul dintre teologii întemeietori ai Reformei protestante. Nu puteam trece cu uşurinţă peste iconoclasmul lui Calvin. Aveam nevoie de motive bune, scripturistice şi teologice, ca să resping opoziţia lui Calvin fată de icoane.

Cercetarea mea a dat naştere mai multor surprize. Una a fost descoperirea uimitoare că nicăieri în Instituţiile sale, Calvin nu pomeneşte versetele ce vorbesc despre folosirea imaginilor în Cortul şi Templul Vechiului Legământ. E o omisiune foarte semnificativă.

Un alt însemnat punct slab este felul în care înţelegea Calvin istoria Bisericii. El presupunea că în primii cinci sute de ani de creştinism, bisericile erau lipsite de imagini, şi abia o dată cu „decăderea purităţii dogmatice” au început imaginile să pătrundă în biserici. Calvin l-a ignorat însă pe Eusebiu şi Istoria sa Bisericească, scrisă în secolul al patrulea, care aminteşte de portretele în culori ale lui Hristos şi ale Apostolilor (7:18). Şi aceasta, în ciuda faptului că protestantul Calvin ştia lucrarea, citându-l pe Eusebiu în Instituţiile sale!

Un alt punct slab este faptul că Calvin nu contrazice nicăieri clasica apărare teologică a icoanelor adusă de Sfântul Ioan Damaschin: restricţia scripturistică împotriva chipurilor se baza pe faptul că Dumnezeu Tatăl nu poate fi înfăţişat în chip văzut. Însă, deoarece Dumnezeu Fiul a luat la întruparea Sa fire omenească, El poate fi zugrăvit în icoane.

Am fost surprins să aflu că argumentele lui Calvin nu erau nici pe departe atât de puternice pe cât m-aş fi aşteptat. Calvin n-a luat în seamă toate dovezile biblice, a înţeles greşit istoria Bisericii şi a dat greş în a răspunde la apărarea teologică clasică. Cu alte cuvinte, iconoclasmul lui Calvin suferea pe plan scripturistic, teologic şi istoric.

În călătoria mea către Ortodoxie, mai erau şi alte probleme pe care trebuia să le lămuresc, dar cea a icoanelor era vârful aisbergului. M-am concentrat asupra icoanelor deoarece socoteam că este punctul cel mai vulnerabil al Ortodoxiei. Spre surpriza mea, era mult mai puternic decât mi-aş fi închipuit vreodată, îndoielile mele în privinţa icoanelor au fost asemeni Titanicului lovindu-se de gheţar. Ce părea să fie o bucăţică de gheaţă era de fapt, în adâncuri, un munte uriaş, capabil să scufunde nava cea mare. Cu timpul, teologia mea protestantă s-a năruit şi m-am încredinţat că Biserica Ortodoxă avea dreptate când susţine că deţine deplinătatea Credinţei.

Am fost primit în Biserică în Duminica Ortodoxiei din 1999. În prima duminică din Postul Mare, Biserica prăznuieşte restaurarea cinstirii icoanelor şi înfrângerea iconoclaştilor, la al Şaptelea Sinod Ecumenic din 787. În ziua aceasta credincioşii proclamă: „Aceasta este credinţa care a întemeiat lumea!”.

Cu siguranţă, s-a întemeiat credinţa acestui fost calvinist, în urma puternicei mărturii a unei mici icoane!

Autor: Robert Arakaki (Honolulu, Hawaii)

Traducere: Radu Hagiu pentru revista “Familia Ortodoxă"

Sursă primară: Journey To Orthodoxy

Sursă articol: Pemptousia.ro