Evanghelia
Marcu
8, 34-38; 9, 1
Zis-a
Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi
scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa
pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i
foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde
sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul
său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în
neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina
de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.
Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce
stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia
lui Dumnezeu venind întru putere.
Sfântul
Nicolae Velimirovici - Predică
la Sfânta Cruce
Mare
e puterea adevărului, şi nimic pe lume nu-i poate lua adevărului
puterea.
Mare
e puterea tămăduitoare a adevărului, şi nu-i suferinţă sau
slăbiciune pe lume pe care adevărul să n-o poată tămădui.
Bolnavii,
când suferă, caută un doctor care să le dea un leac pentru
durerea lor. Nimeni nu umblă după un doctor care să-i dea o
doctorie bună la gust, ci oricine caută pe unul care să-i dea o
doctorie bună la boală, fie ea dulce, amară ori sălcie. Cu
cât e mai amară doctoria, cu cât mai complicat procesul
vindecării, cu atât mai multă încredere pare să aibă bolnavul
în doctorul care i-o prescrie.
De
ce leapădă oamenii doctoria amară doar când vine din mâna lui
Dumnezeu? De ce aşteaptă de la Dumnezeu numai dulceţuri? Desigur,
pentru că nu-şi dau seama cât sunt de bolnavi, cât e de grea
boala păcatului. Ei cred că se pot lecui cu delicatese!
O,
de s-ar întreba oamenii de ce sunt leacurile pentru trup atât de
amare! Le-ar răspunde atunci Duhul Sfânt: sunt amare ca să-i facă
să înţeleagă amărăciunea leacurilor duhovniceşti. Pentru că,
precum boala trupească dă oarecare idee despre cea suflească, tot
aşa leacurile pentru trup trimit cu gândul la cele ce se dau în
boala duhovnicească.
Dar
oare nu sunt bolile sufleteşti, aceste boli capitale, mult mai grave
decât bolile trupului? Cum atunci să nu fie doctoria pentru suflet
mai amară decât cea pentru trup?
Mare
grijă au oamenii de trupurile lor, şi când se îmbolnăvesc nu
precupeţesc nimic, nici osteneală, nici timp, nici bani, când e
vorba de însănătoşire. Atunci nici un doctor nu-i prea scump,
nici un izvor de cură prea departe, nici o doctorie prea amară, mai
ales când li se dă de înţeles că îi paşte moartea. O, de-ar
avea grijă oamenii şi de suflet! De ar căuta tot atât de
mult vindecare şi un vindecător sufletului!
E
greu să mergi desculţ prin spini; dar dacă vreun desculţ ar muri
de sete şi ar vedea un izvor de apă dincolo de spinii aceia, n-ar
pregeta să calce peste spini rănindu-şi picioarele ca să ajungă
la apă, în loc să stea pe loc în iarba moale pierind de sete!
„Nu
putem să înghiţim un hap atât de amar", zic mulţi din cei
slăbănogiţi de păcat. Aşa că doctorul, iubitorul de oameni, a
înghiţit El cel dintâi leacul, leacul cel prea amar, numai ca
să arate că se poate lua. O, cu cât mai greu îi este celui
sănătos să înghită doctoria pe care trebuie s-o ia
bolnavul! Dar El a luat-o, pentru ca cei bolnavi de moarte s-o ia şi
ei.
„Nu
putem să trecem desculţi prin câmpia spinoasă, oricât ne-ar fi
de sete şi oricâtă apă ar fi de cealaltă parte”, zic cei
slăbănogiţi de păcat. Aşadar Domnul, iubitorul de oameni, a
trecut El desculţ prin spini şi acum, de cealaltă parte,
cheamă pe toţi cei însetaţi la izvorul de apă vie. „Se poate”,
ne strigă El, „am trecut prin spinii ascuţiţi şi, călcând
peste ei, i-am tocit. Hai, veniţi!”.
„Dacă
crucea e doctorie, nu, nu putem s-o luăm; şi dacă crucea este o
cale, noi nu putem să mergem pe acolo”, zic cei îmbolnăviţi de
păcate. Dar Domnul, iubitorul de oameni, a luat cea mai grea Cruce
asupra-I, ca să arate că se poate.
În
Evanghelia de astăzi Domnul prescrie crucea, acest mijloc amar de
vindecare, oricui vrea să se vindece de moarte.
Domnul
spune: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie. Nu-i trimite pe oameni
s-o apuce înainte la cruce, ci îi cheamă să vină după El,
pentru că El a dus mai întâi Crucea. Înainte încă de a da glas
acestei chemări, Mântuitorul a prezis suferinţele prin care va
trece: Fiul Omului trebuie să pătimească multe... şi să fie
omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8, 31). Şi a venit
ca să fie El Calea. Ca să fie cel dintâi în durere şi cel
dintâi în slavă. Ca să arate că tot ceea ce oamenilor le pare
cu neputinţă, se poate: a venit pentru ca să se poată.
Nu-i
sileşte pe oameni, nu-i striveşte, ci îi învaţă şi îi cheamă
ca să le dea. Oricine voieşte! De bunăvoie s-au îmbolnăvit de
păcat, de bunăvoie au să se tămăduiască. Şi nu ascunde că
leacul e amar, foarte amar. Dar, pentru că El cel dintâi l-a luat —
sănătos fiind — le vine mai uşor să-l ia şi ei. El era
sănătos, şi ne-a arătat nouă minunata putere a leacului.
Să
se lepede de sine. Primul om, Adam, s-a lepădat şi el de sine când
a căzut în păcat, dar s-a lepădat de şinele său adevărat.
Cerând omului să se lepede de sine, Domnul cere omului să se
lepede de şinele cel mincinos. Şi mai simplu spus: Adam s-a lepădat
de adevăr şi s-a lipit de minciună. Acum, Domnul cere de la
urmaşii lui Adam ca ei să se lepede de minciună şi să se
lipească iarăşi de adevărul de la care au căzut. Aşadar, a ne
lepăda de noi înşine înseamnă a ne lepăda de fiinţa
înşelătoare care s-a aşezat peste noi în locul fiinţei noastre
dăruite de Dumnezeu. Trebuie să ne lepădăm de legătura cu
pământul care a luat locul, în ce ne priveşte, duhovnicescului,
şi de patimile care au luat locul faptelor bune. De frica slugarnică
ce întunecă în noi dragostea de fii ai lui Dumnezeu şi de
cârtirea care ucide în noi duhul ascultării de El. Să ne lepădăm
de gândurile rele, de dorinţele rele, de faptele rele. Să ne lepăm
de idolatra închinare la natură şi la trup. într-un cuvânt: să
ne lepădăm de tot ceea ce socotim drept „eu”, dar care nu
este de fapt fiinţa noastră ci doar rău şi păcat,
stricăciune, iluzie şi moarte. Să ne lepădăm, O, să ne lepădăm
de obiceiurile rele, de această „a doua natură” care nu este
cea zidită de Dumnezeu, ci o îngrămădire de iluzii şi amăgiri
împietrite acolo în noi — să ne lepădăm de minciuna
făţarnică ce trece drept noi înşine, şi noi drept ea.
Ce
înseamnă: ia-ţi crucea? înseamnă să primeşti de bunăvoie, din
mâna Proniei, orice mijloc de lecuire, oricât ar fi de amar, care
ţi se întinde. Se abat asupra-ţi nenorociri? Fii ascultător ca
Noe. Ţi se cere jertfă? Lasă-te în mâna lui Dumnezeu cu credinţa
lui Avraam când mergea să-şi jertfească fiul. Ţi-ai pierdut
averea? Ţi-au murit pe neaşteptate copiii? Îndură alipindu-te de
Dumnezeu în inima ta, ca Iov. Prietenii îţi întorc spatele, eşti
înconjurat de duşmani? Rabdă fără să cârteşti, cu credinţa
că ajutorul lui Dumnezeu e aproape, aşa cum făceau apostolii.
Eşti osândit la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte lui Dumnezeu
pentru asemenea cinste, ca miile şi miile de mucenici. Nimic nu
ţi se va cere care să nu fi fost răbdat de alţii înainte, şi nu
ai decât să urmezi pilda sfinţilor, apostolilor, mărturisitorilor
şi martirilor, a celor care au împlinit voia lui Dumnezeu. Trebuie
să înţelegem bine că, cerând de la noi o răstignire, Domnul o
cere pe cea a omului vechi, a omului ţesut din obiceiuri rele, a
omului aflat în slujba păcatului. Pentru că, prin această
răstignire, omul vechi, omul fiară din noi e dus la moarte, şi
omul nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, cel nemuritor, este
adus la viaţă. Cum spune apostolul: Omul nostru cel vechi a fost
răstignit; şi arată mai departe de ce: pentru a nu mai fi robi ai
păcatului (Romani 6, 6). Crucea e grea pentru omul vechi, omul
simţurilor, e grea pentru trupul împreună cu patimile şi cu
poftele (Galateni 5, 24), dar nu e grea pentru omul duhovnicesc.
Crucea este pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne
mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Noi ne
lăudăm aşadar în crucea lui Hristos, şi în crucea pe care o
ducem de dragul Lui. Mântuitorul nu ne cere să luăm crucea Lui, ci
să o luăm pe a noastră. Crucea Lui e cea mai grea. El nu S-a
răstignit pentru păcatele Sale, ci pentru păcatele noastre,
şi aşa crucea lui e cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru
păcatele noastre, deci crucea noastră e mai uşoară. Şi când
durerile noastre sunt la culme, să nu spunem că sunt prea mari. Viu
e Domnul, şi ştie El mai bine măsura suferinţelor noastre,
şi nu ne va lăsa să suferim mai mult decât suntem în stare.
Măsura suferinţei noastre nu e cu nimic mai puţin potrivită şi
socotită decât este măsura zilei şi a nopţii, sau decât sunt
hotarele stelelor în drumurile lor. Ni se înmulţeşte
durerea? Ni se îngreunează crucea? Şi puterea lui Dumnezeu e
mai mare: Precum prisosesc patimile lui Hristos întru noi, aşa
prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră (II Corinteni
1, 5).
Mai
presus de toate, mare este mângâierea noastră că Domnul ne cheamă
să venim după El. Să vină după Mine, spune Domnul. De ce îi
cheamă pe cei care îşi iau crucea lor? Mai întâi pentru ca ei să
nu se împiedice, să nu cadă şi să fie striviţi sub greutatea
ei. Atât e de nevolnic neamul omenesc, încât nici cea mai uşoara
cruce n-o poate duce cel mai vomit om fără ajutorul cerului. Vedem
cum se de/nădăjduiesc necredincioşii la cea mai mică lovitură,
cum ridica glasul şi se plâng cerului şi pământului pentru cel
mai mic neajuns! Cum se clatină neajutoraţi dintr-o parte
într-alta, căutând sprijin în pustietatea lumii şi cum socotesc
că, dacă lumea nu poate să le stea într-ajutor, e toată un
deşert al disperării! De aceea ne cheamă Domnul. Pentru că numai
urmându-l pe El vom putea şi noi să ne ducem crucea. La El vom
afla putere, îndrăzneală şi mângâiere. El este lumina
noastră pe o cărare întunecată, El este sănătatea noastră
în boală, tovarăş în singurătate, bucurie în suferinţă,
bogăţie în lipsă. O lampă de veghe arde toată noaptea la
căpătâiul bolnavului, şi în toată noaptea acestei vieţi. Ne
trebuie lumina lui Hristos ca să ne alinăm durerea şi să ne
păstrăm nădejdea în zorii ce vor să vină.
Al
doilea temei al chemării Domnului întru urmarea Lui e tot atât de
însemnat cât şi primul, şi e legat de lepădarea de sine şi
luarea de bunăvoie a crucii. Mulţi au făcut paradă de
lepădare de sine, doar ca să câştige vază în lume. Mulţi au
trecut prin încercări şi suferinţe ca să câştige laudă şi
cinste de la oameni. Mulţi, până astăzi, fac acest lucru, mai
ales între popoarele păgâne, ca să-şi adune puteri vrăjitoreşti
prin care să stăpânească pe alţii, să vatăme sau să ajute pe
cine vor ei, după plac — şi totul din lăcomie şi sete de
putere.
Asemenea
lepădare de sine nu este lepădare de sine adevărată; este,
dimpotrivă, înălţare de sine; o astfel de cruce nu duce la
înviere şi la mântuire, ci la ruină şi predare în mâna
diavolului. Cine îşi ia crucea ca să vină după Hristos e lipsit
de obrăznicie, de înălţare pe seama altora şi de setea de
putere şi de câştig. Aşa cum bolnavul ia leacul amar nu ca
să se laude că e în stare să înghită amărăciune, ci ca
să se vindece, tot aşa un creştin adevărat se leapădă de sine:
se ridică împotriva bolii, îşi ia crucea ca pe o doctorie amară
dar salvatoare şi vine după Hristos, Doctorul şi Mântuitorul său,
nu pentru slavă şi laudă de la oameni ci ca să-şi scape sufletul
din nebunia de moarte aducătoare a vieţii acesteia şi din chinul
şi focul vieţii viitoare.
Căci
cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cine va pierde
viaţa sa, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va scăpa.
Grele cuvinte!
Foc
ce caută să ardăpe omul cel vechi din rădăcina, si rădăcina
însăşi! Hristos nu avenit doar ca să schimbe lumea, ci ca s- o
facă din nou, s-o aducă din nou la viaţă. Să topească în foc
metalul vechi şi să-l făurească iar. Dumnezeu nu e un reformator:
e Ziditorul. Nu-i un cârpaci; e ţesătorul! Oricine vrea să
păstreze un pom bătrân, mâncat de viermi, rămâne fără el
orice ar face: poate să-l ude, să-l împrejmuiască, să-i pună
îngrăşăminte la rădăcină; totul va fi zadarnic: pomul e
ros pe dinăuntru de vierme, şi e pierdut; putrezeşte, se
prăbuşeşte. Iar cine taie pomul viermănos şi-l pune pe foc cu
viermi cu tot, şi se îngrijeşte apoi de vlăstarele noi ieşite
din rădăcină păzindu-le de viermi, are să-şi păstreze
pomul cel nou. Cine vrea să-şi păstreze sufletul cel vechi, chipul
lui Adam, sufletul acesta ros de păcat şi putred, îl va pierde,
pentru că Dumnezeu nu îngăduie în faţa Lui un astfel de suflet;
şi ceea ce nu stă înaintea feţei lui Dumnezeu e ca şi când
n-ar fi. Cine, aşadar, îşi pierde sufletul său vechi, acela
şi-l va salva pe cel nou, pe cel născut din nou din Duh (Ioan 3,
6), pe cel logodit cu Hristos. Când spui suflet, spui de fapt viaţă,
şi chiar citim în unele traduceri: „cine va voi să-şi scape
viaţa sa” şi: „cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine o va
scăpa” Amândouă traducerile au aici acelaşi înţeles.
Pentru că cine va căuta să-şi scape cu orice preţ viaţa cea
muritoare, o va pierde până la urmă nu numai pe aceasta, ci le va
pierde pe amândouă: şi viaţa muritoare şi viaţa veşnică.
Pe cea muritoare pentru că este supusă morţii şi oricât de
mult ar izbuti s-o lungească, tot la moarte ajunge până la urmă;
iar pe cea veşnică o va pierde pentru că nu a făcut nimic ca să
o aibă. Dar cine se osteneşte să câştige viaţa cea fără de
moarte în Hristos, are s-o primească şi are s-o aibă în
veşnicie, chiar dacă pe cea vremelnică a pierdut-o. Poate cineva
să-şi piardă viaţa vremelnică, muritoare, pentru Hristos şi
pentru Evanghelie, fie în caz extrem, când se jertfeşte şi moare
martir pentru Hristos şi pentru sfânta lui Evanghelie, sau atunci
când, nesocotind viaţa aceasta păcătoasă şi nevrednică, se
dăruieşte cu toată inima sa, cu tot sufletul său şi cu toată
puterea sa lui Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I totul Lui
şi aşteptând de la El totul. Se poate ca cineva să-şi piardă
viaţa luându-şi-o singur, sau dându-şi-o pentru nimic, dintr-o
ceartă sau dintr-o neînţelegere. Nu unuia ca acesta i s-a
făgăduit că are să-şi scape sufletul, pentru că zice:
pentru Mine şi pentru Evanghelie. Hristos şi Evanghelia sunt
nemăsurat mai mari decât sufletul nostru. Sunt cele mai mari
bogăţii, şi în timp şi în veşnicie; nimeni n-ar trebui să
şovăie a da orice numai ca să le câştige pe acestea!
De
ce spune Domnul: şi pentru Evanghelie? Nu ajunge să zică: pentru
Mine? Nu ajunge. Domnul spune: pentru Mine şi pentru Evanghelie, ca
să înmulţească omului temeiurile de a muri sieşi şi a vieţui
lui Dumnezeu, şi ca astfel să se poată mântui cât mai mulţi. Se
mântuieşte, aşadar, cel care îşi pierde pentru Hristos viaţa,
pentru Cel Viu, Cel fără de moarte. Şi se mântuieşte şi
acela care îşi pierde viaţa pentru lucrările lui Hristos, fie şi
pentru un singur cuvânt al Lui. Domnul este legiuitorul vieţii;
cine se jertfeşte pentru legiuitor, se jertfeşte pentru legile puse
de El, şi de asemenea: cine se jertfeşte pentru legile Lui, pentru
El se jertfeşte. Socotindu-Se pe Sine împreună cu lucrările şi
cu cuvintele Sale, Domnul deschide drum larg spre mântuirea multora.
Căci
ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi
pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru
sufletul său? Cuvintele acestea aruncă o lumină mare asupra
celor dinainte. Din ele se vede că Dumnezeu socoteşte sufletul
omului mai de preţ decât lumea toată. Se vede de asemenea ce
fel de suflet trebuie să piardă omul ca să se mântuiască:
sufletul vătămat, sufletul molipsit de lume, încovoiat de lume,
înrobit de lume. Pierzând acest aşa-zis suflet, omul şi-l scapă
pe cel adevărat; dacă retează de la sine viaţa cea mincinoasă, i
se va da viaţa adevărată.
Ce
folos ai să câştigi toată această lume ce se îndreaptă spre
pieire, şi să-ţi pierzi sufletul menit mântuirii? Lumea se
apropie de sfârşit, şi va fi lepădată ca o haină veche. Iar
sufletele adevărate, sufletele care îl iubesc pe Hristos, se vor
înălţa atunci în împărăţia veşnicei tinereţi. Sfârşitul
lumii este începutul vieţii celei noi a sufletului. La ce bun
ar avea omul lumea de care curând oricum se va despărţi? La ce
bun, când lumea întreagă, într-un viitor ce nu-i departe, se
va risipi şi va dispărea ca un vis care a trecut? De ce folos o
să-i fie un leş zăcând neajutorat ? Ce o să dea în schimb
pentru sufletul său? Chiar dacă toată lumea ar fi a lui, Dumnezeu
tot n-ar primi-o în locul sufletului său! Dar lumea nici măcar
nu-i a lui. Lumea e a lui Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a dat-o omului
spre dobândirea unui bun şi mai mare, şi mai preţios. Cel
mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului este sufletul zidit după
chipul Său.
Si
acest dar Dumnezeu vrea, la vremea potrivită, să I se întoarcă.
Omul nu poate să-I dea nimic în schimb lui Dumnezeu pentru
sufletul său. Sufletul e regele; tot restul e rob. Dumnezeu nu
va primi rob în locul regelui, nici lucru pieritor în locul celui
fără de moarte. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său?
Câtă vreme e în trup, omul e vrăjit de multe lucruri pe care le
socoteşte de preţ; dar când se desparte de trup, îşi dă seama -
O, de n-ar fi prea târziu! - că în afară de Dumnezeu şi de
suflet nimic nu are preţ. Deci nu are ce să dea, în locul
sufletului. O, ce primejdie, ce jale pe sufletul păcătos când
vede că toate legăturile cu lumea i s-au tăiat, şi stă gol şi
lipsit de toate în lumea cea de duh! Pe cine să strige într-ajutor?
Al cui nume să cheme? De poala veşmântului cui să se ţină când
se vede căzând în abis pentru totdeauna? Fericiţi cei care, în
lumea aceasta, au ajuns la dragostea lui Hristos şi au învăţat să
cheme numele Lui ziua şi noaptea, odată cu răsuflarea şi cu
bătăile inimii! Deasupra abisului vor şti pe cine să strige, vor
şti al Cui nume să cheme. Vor şti de poala hainei Cui să se ţină.
Cu adevărat, vor fi înafară de orice primejdie sub aripa Domnului
lor.
Dar
iată ce este mai înfricoşător între toate temeiurile de frică
pentru cei care, în viaţa aceasta, nu se tem de păcat. Spune
Domnul: Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele,
în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va
ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii
îngeri. Luaţi aminte, voi toţi care aveţi credinţă: nu vă
bizuiţi prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui
Dumnezeu se revarsă numai în viaţa aceasta peste hulitorii care nu
se căiesc; iar la înfricoşata Judecată dreptatea va lua
locul milei. Luaţi aminte, voi toţi cei care, cu fiecare zi, vă
apropiaţi tot mai mult de moartea pe care n-o puteţi ocoli! Luaţi
aminte, întipăriţi-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un
vrăjmaş al vostru, ci prietenul cel mai bun. Aceleaşi buze care pe
cruce au dat iertare duşmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte
grozave, grozave dar drepte. De cel care se ruşinează de
Hristos în acesta lume, şi Hristos Se va ruşina înaintea
sfinţilor îngeri. Cu ce ai să te mândreşti, omule, dacă lui
Hristos îi va fi ruşine cu tine? Dacă-ţi e ruşine de Viaţă,
înseamnă că te mândreşti cu moartea; dacă-ţi e ruşine de
Adevăr, înseamnă că te mândreşti cu minciuna; dacă ţi-e
ruşine cu Mila, te mândreşti cu facerea de rău; dacă ţi-e
ruşine cu Dreptatea, te mândreşti cu nedreptatea. Dacă ţi-e
ruşine cu Patima de pe cruce, înseamnă că te mândreşti cu
închinarea la lume; dacă ţi-e ruşine de Nemurire, te mândreşti
cu stricăciunea şi cu mormântul! Atunci, în faţa cui te vei
ruşina de Hristos? În faţa unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că
nu există cineva mai bun ca Hristos. Atunci de bunăseamă te
ruşinezi de Hristos faţă de cineva mai mic decât Hristos. Ţi-e
ruşine de părintele tău în faţa unui urs, sau se ruşinează
fiica de mama ei în faţa unei vulpi? Cum să te ruşinezi de Cel
Bun în faţa celui rău, de Cel Curat în faţa Celui necurat, de
Cel Atotputernic în faţa neputinciosului, de Cel înţelept în
faţa nebunului? De ce să te ruşinezi cu Domnul slavei in faţa
unui neam curvar şi păcătos? Doar pentru că neamul acesta îți
joacă mereu înaintea ochilor pe când Domnul nu Se vede? Puțin,
doar puţin mai este şi va apărea în slavă pe nori de îngeri,
iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui ca praful pe
care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te
ruşinezi atunci, nu de împăratul Slavei ci de tine însuţi,
omule; dar atunci nu-ţi va mai folosi la nimic ruşinea. Mai bine
să-ţi fie ruşine acum, rată vreme ruşinea îţi mai e bună la
ceva! Să-ţi fie ruşine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de
Hristos înaintea tuturor.
De
ce spune Domnul: de Mine şi de cuvintele Mele? Cine se ruşinează
de Mine înseamnă: cine se îndoieşte de dumnezeirea Mea, şi de
întruparea Mea din preacurata Fecioară, şi de suferinţele Mele pe
Cruce, şi de Învierea Mea, şi cine se ruşinează de puterea Mea
pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi. Cine se
ruşinează de cuvintele Mele înseamnă: cui îi e ruşine de
Evanghelie şi tăgăduieşte învăţătura Mea, sau cine îmi
răstălmăceşte vorbele şi aduce, prin erezie, neodihnă şi lupte
între credincioşi, sau cine se poartă cu obrăznicie faţă de
dezvăluirile şi învăţăturile Mele, înlocuindu-le cu învăţături
străine, sau cine le ascunde şi le trece sub tăcere în faţa
puternicilor acestei lumi, acela se ruşinează de Mine şi se teme
pentru sine însuşi. Cuvintele lui Hristos sunt Testament dătător
de viaţă, aşa cum sunt şi Patimile Sale, şi Trupul şi Sângele
Său. Domnul nu-Şi desparte cuvintele de Sine însuşi, nu le dă
mai puţină însemnătate. Cuvântul lui nu poate fi rupt de
El. Cuvântul are lot atâta putere cât şi Persoana, pentru aceea
le spune ucenicilor: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe
care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curăţat prin cuvântul
său suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a înviat
morţi. Cuvântul Lui e ziditor, curăţitor, de viaţa dătător.
Deceatunci sane pară străin lucru când ni se spune în Evanghelie:
şi Cuvântul era Dumnezeu (loan I,I)?
Mântuitorul
numeşte neamul acesta desfrânat într-un înţeles mai larg, tot
aşa cum profeţii din vechime numeau desfrânare închinarea la
alţi dumnezei (Iezechiel 23, 37). Oricine îşi lasă soţia şi îşi
ia altă femeie este curvar; şi cine uită de Dumnezeul Cel Viu şi
se închină lumii este şi acela curvar. Cine lasă credinţa în
Domnul ca să creadă în oameni, cine lasă iubirea lui Dumnezeu ca
să iubească lucruri şi oameni, acela săvârşeşte
desfrânare. Pe scurt, orice păcat care desparte sufletul de
Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate
fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate
însemnele preacurviei. Aşadar cine se ruşinează de Hristos
Domnul, Mirele inimii, în faţa unui astfel de neam desfrânat,
e ca o mireasă care se ruşinează de mirele ei înaintea unei
adunări de neruşinaţi. Domnul nu vorbeşte de un neam păcătos,
ci de un neam desfrânat şi păcătos. De ce? Ca să osândească
şi mai mult desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare” se
înţeleg aici cele mai grele, cele mai înveninate, cele mai
aducătoare de moarte păcate, care-l întorc cel mai adesea pe om de
la urmarea lui Hristos, de la lepădarea de sine, de la cruce şi de
la naşterea din nou.
Dar
vedeţi ce straniu sfârşit are Evanghelia de astăzi: Şi le zicea
lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici,
care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui
Dumnezeu, venind întru putere. Ai zice la prima vedere că
vorbele acestea nici n-au legătură cu cele spuse mai înainte.
Cu toate acestea, legătura e limpede, şi sfârşitul acesta al
Evangheliei minunat. Domnul nu-i lasă pe credincioşii Săi fără
mângâiere. Chemându-i să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi
de viaţa lor, ameninţându-i cu pedepse înfricoşătoare dacă
se ruşinează de El şi de cuvintele Lui, Mântuitorul ridică
acum un curcubeu pe cer după furtună. Se grăbeşte să vorbească
de răsplată celor ce-L ascultă şi vin după Dânsul luându-şi
crucea lor. Iar această răsplată o vor primi unii chiar
înainte de sfârşitul lumii şi de Judecată, şi chiar
înainte de sfârşitul vieţii lor pământeşti. Aceştia nu
vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui
Dumnezeu, venind întru putere. Cu câtă înţelepciune ne învaţă
Mântuitorul! El niciodată nu vorbeşte de pedeapsă fără să
pomenească şi răsplata, nici nu osândeşte fără să laude,
nici nu îndrumă omul pe calea spinilor fără să-i pună înainte
bucuria de la sfârşitul drumului, nici nu ameninţa fără să
mângâie. Nu lasă cerul întunecat de nori fără să arate
îndată strălucirea soarelui şi frumuseţea curcubeului.
Cine
sunt aceştia care nu vor gusta moartea până ce nu vor fi văzut
împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere? Mântuitorul, grăind
ucenicilor Săi şi mulţimii de oameni, zice: sunt unii, din cei ce
stau aici... Pe cine are în vedere Domnul? Mai întâi pe cei care
au împlinit poruncile Sale lepădându-se de sine şi luându-şi
crucea lor. Aceştia vor simţi înlăuntrul lor, încă în această
viaţă, în această lume fiind, puterea împărăţiei lui
Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu va coborî peste dânşii ca să-i
cureţe şi să-i sfinţească, şi să le deschidă uşile
cereştilor taine, cum s-a făcut mai târziu apostolilor şi
arhidiaconului Ştefan. N-au văzut apostolii, în ziua Pogorârii
Sfântului Duh, împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere în
clipa când li s-a dat putere de sus? Iar Ştefan fiind plin de
Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu (Fapte
7,55). N-a văzut loan Evanghelistul împărăţia lui Dumnezeu
înainte de moartea sa trupească? Nu s-a ridicat Pavel până
la al treilea cer înainte să fi gustat moartea? Dar să-i lăsăm
pe apostoli. Cine ştie câţi din cei ce-L ascultau pe Hristos
vor fi simţit puterea Duhului Sfânt şi vor fi văzut Împărăţia
lui Dumnezeu mai înainte de a pleca din această lume?
Pe
lângă interpretarea aceasta, unele comentarii dau cuvintelor lui
Hristos citate mai sus şi un alt înţeles, socotind că au în
vedere trei ucenici anume: Petru, Iacov şi loan, cei care, curând
după aceea, au văzut schimbarea la faţă a Mântuitorului pe
Tabor, şi vorbirea Lui cu Moise şi cu Ilie. Este o
interpretare corectă, desigur, care însă nu o exclude pe cealaltă.
Într-adevăr, cei trei apostoli au văzut împărăţia lui Dumnezeu
întru putere pe muntele Tabor, când Mântuitorul S-a arătat în
slava Sa cerească iar Moise şi Ilie au apărut din cealaltă
lume, de o parte şi de alta a Domnului slavei. Dar să nu credem că
aceea a fost singura împrejurare când muritorii au văzut împărăţia
lui Dumnezeu venind întru putere. Cu adevărat mare a fost acea
vedere pe Tabor, dar sunt şi alte împrejurări, care nu pot fi
numărate, când oamenii au văzut încă în această viaţă (deşi
într-alt fel decât pe Tabor) împărăţia lui Dumnezeu întru
putere şi slavă.
Dacă
vrem cu adevărat, şi noi putem să vedem împărăţia lui Dumnezeu
venind întru putere şi slavă mai înainte să gustăm moartea, iar
împrejurările acestei dezvăluiri sunt arătate limpede în
Evanghelia de astăzi. Sa ne grăbim a pierde suflelul nostru cel
vechi, viaţa noastră cea păcătoasă, şi să înţelegem că este
mai bine pentru om să-şi mântuiască sufletul decât să câştige
lumea. Aşa ne vom învrednici şi noi, cu mila lui Dumnezeu, să
vedem împărăţia lui Dumnezeu, mare în putere şi nemăsurată în
slavă, unde îngerii împreună cu sfinţii dau slavă ziua şi
noaptea Dumnezeului Celui Viu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea
cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu