Evanghelia
Matei
4, 25; 5, 1-12
În
vremea aceea, după Iisus au mers noroade multe din Galileea, din
Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.
Iisus,
văzând mulţimile, S-a suit în munte, a şezut jos şi ucenicii
Săi au venit lângă Dânsul; iar El, deschizând gura Sa, îi
învăţa zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este
Împărăţia Cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor
mângâia. Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, căci
aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, căci aceia se vor
milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe
Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui
Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci
a lor este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când, din
pricina Mea, vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor
zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă
veseliţi, căci plata voastră multă este în Ceruri!
Pr.
Ilie Cleopa – Despre
credință și îndoială
Iubiți
credincioși,
Să
înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este
credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și
deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să
dobândească fericirea vremelnică și veșnică. Credința deplină
sau desăvârșită este credința propovăduită de Biserica
Ortodoxă și mărturisită pe scurt în Simbolul Credinței
(Crezul). Această sfântă și dreaptă credință, împreună cu
lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi
aduce omului mântuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).
Să
știți, frații mei, că sunt multe feluri de credințe pe pământ
care nu aduc mântuirea sufletului, ci și la piezare îl duc. Așa
sunt credințele păgâne, credințele strâmbe ale celor care cred
în vrăji, în descântece și în fermecătorii, în visuri și
vedenii false și alte multe feluri de credințe străine de adevăr
care duc la pierzare pe cei înșelați de ele. Numai credința cea
deplină și dreaptă pe care o mărturisește și o propovăduiește
Biserica Ortodoxă este mântuitoare fiind întemeiată pe Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție apostolică și patristică. Ea are
temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei
21, 42).
Sfinții
și dumnezeieștii Părinți, ca și Sfinții Apostoli au fost cei
mai mari apărători ai dreptei credințe la cele șapte Sinoade
ecumenice și la cele locale. Prin învățăturile lor scrise ne-au
lăsat luminate căile mântuirii, care duc la Hristos numai după
dreptarul credinței Ortodoxe. Când pe Sfântul Vasile cel Mare îl
îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui
Arie, atunci marele ierarh i-a zis: "Nu! Biserica a primit
învățătura sa de la Hristos Dumnezeu și această învățătură
eu sunt dator s-o apăr chiar cu prețul vieții mele. De aceea nu
voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvânt,
sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un
paznic rânduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios și
neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire
cu viața mea. Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel neprețuit
al credinței contra tuturor vătămăturilor ce vin de la
necredincioși și eretici. Adevărurile dreptei credințe au fost
păstrate în totalitatea și curăția lor cu multe jertfe omenești
și cu mari valuri de sânge creștin".
Când
milioane de oameni, bărbați și femei, copii, tineri și bătrâni,
învățați și filosofi din primele veacuri ale creștinismului
și-au dat viața pentru învățătura creștină, pentru a ne lăsa
moștenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creștinii
zilelor noastre n-are dreptul să strice frumusețea și podoaba
dreptei credințe, având în ea adevărul. Toți care vor face unele
schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții
nu vor avea parte de Hristos și nu vor moșteni împreună cu
sfinții Lui cereasca împărăție.
Credința
deplină și tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni
5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credința care
este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică și
nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfântul Apostol Pavel zicând:
“De aș avea darul proorociei și orice știință și de aș avea
totă credința încât să pot muta și munții, iar dragoste nu am,
nimic nu sunt“ (I Corinteni 13, 2). Încă să știm, fraților, că
dreapta noastră credință cea deplină și tare, care lucrează
prin fapte bune, trebuie să fie statornică până la ultima noastră
suflare. În această privință avem mii și milioane de pilde
lăsate nouă de Sfinții lui Dumnezeu care L-au mărturisit și,
pentru dragostea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
și-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdând până la
moarte înfricoșătoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre
credința cea statornică a Sfinților lui Dumnezeu voi aduce câteva
exemple din viața Bisericii.
Primul
exemplu de jertfă totală pentru mântuirea lumii și pentru
propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pământ a fost Însuși Domnul
nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile veșnice ale
dreptei credințe. El ne-a învățat cum să credem în adevăratul
Dumnezeu cel închinat și mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul și
Duhul Sfânt. Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul
Sfânt purcede de la Tatăl și ni L-a trimis pe pământ ca
Mângâietor și Domn al vieții. El a sfințit pe fecioara Maria
prin întruparea Sa și ne-a încredințat-o tuturor ca Născătoare
de Dumnezeu și mamă, zicându-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul
Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: “Iată mama ta!“
(Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.
Dreaptă
credință plină de Duh și de putere a avut dintre oameni cel mai
mult Maica Domnului, cea dintâi rugătoare pentru noi toți înaintea
Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil
și prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, când a spus:
“Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38).
Dar
ce vom spune de marea credință a Sfinților Apostoli? Oare nu ei au
semănat dreapta credință și Evanghelia în toată lumea? Nu au
străbătut ei Asia, Europa și Africa, vestind venirea Mântuitorului
în lume și apropierea Împărăției Cerurilor? Nu au răbdat ei
atâta prigonire și temniță și moarte martirică pentru Hristos
și pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi și tot felul de
suferinzi cu puterea credinței, chemând numele lui Hristos? Nu au
dărâmat ei capiștile idolești și în locul lor au înălțat
biserici creștine?
Astfel,
ce vom vorbi de credința plină de râvnă a lui Petru, căruia i-a
spus Hristos: “Amin zic ție, tu ești Petru și pe această piatră
voi întemeia Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui“
(Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în
jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credința
Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mântuitorul
din tiran și persecutor, Apostol al neamurilor și martir. Deci, cum
vom lăuda credința de foc a Sfântului Pavel, dragostea lui pentru
mântuirea păgânilor și a evreilor, curajul și bărbăția lui,
înțelepciunea lui și răbdarea lui, bătăile, temnița și
lanțurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie,
învrednicindu-se să fie înălțat de Duhul Sfânt până la al
treilea cer? Oare nu el a spus că “după plecarea mea vor intra
între voi lupii răpitori - adică ereticii -, care nu vor cruța
turma?“ (Fapte 20, 29).
Cine
poate spune cu câtă dragoste și fierbinte credință au slujit
Apostolii pe Hristos și Evanghelia Lui? Sau cine știe câte bătăi
și torturi și lanțuri au pătimit pentru Hristos Sfinții
Mucenici? Căci cu cât îi chinuiau păgânii mai mult, ei mai tari
se făceau în credință și primeau cu bucurie să moară pentru
Iisus, decât să se lepede de El. Cine știe dintre muritori numărul
și numele tuturor sfinților lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda
după vrednicie credința lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăția
lor și sfințenia cu care au trăit ei Evanghelia și au împlinit
poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele
sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau
mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani și daruri?
Nu,
niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult decât de Dumnezeu? Sau
se certau pentru întâietate? Sau se pârau unii pe alții, sau
urmăreau averi și scopuri pământești în Biserică? Sau se
îndoiau în credință și schimbau după plac și după mintea lor
învățătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credința
lor dreaptă și statornică în Dumnezeu era tare ca fierul; fețele
și inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca făcliile pentru
sfințenia vieții lor; mâinile lor nu oboseau să dea milostenie,
picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici și la vestirea
Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui Dumnezeu, iar
sufletele lor albe ca zăpada așteptau cu bucurie dezlegarea de trup
și unirea în cer cu Hristos.
Aceeași
credință tare până la jertfă și viață îngerească au dus pe
pământ toți sfinții și Cuvioșii Părinți ai Bisericii
Ortodoxe. Ei cu rugăciunea și credința lor făceau multe minuni,
cu lacrimile lor sfințeau pustiul și mănăstirile, cu inima lor
odihneau pe Dumnezeu, iar cu înțelepciunea și sfaturile lor scriau
cărți de folos, apărau dreapta credință în lume, combăteau pe
eretici și izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sunt trecuți
ca sfinți în calendar și le cerem ajutorul.
Ce
putem spune de părinții și înaintașii noștri care au păstrat
cu atâta sfințenie și tărie credința ortodoxă pe pământul
țării noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei Ștefan cel
Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol și a
înălțat 48 de biserici și mânăstiri. Să pomenim și pe domnul
martir Constantin Brâncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care
și-au vărsat sângele pentru Hristos departe de țară. Să amintim
și pe ierarhii mărturisitori și apărători ai dreptei credințe
din Transilvania, și pe sihaștrii și cuvioșii sfinți care s-au
nevoit în Carpați, în pădurile și mânăstirile noastre.
Nu
putem uita nici pe bunii noștri părinți și țărani credincioși
de la sate. Oare câți erau mai credincioși decât ei? Cine se ruga
mai cu credință și cu lacrimi ca ei, țăranii și mamele noastre
blânde și evlavioase de prin sate?
Toate
acestea le-am spus, frații mei, ca să ne dăm seama că și în
țara noastră credința în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbați
sfinți, trăitori adevărați în Hristos și apărători ai
credinței curate împotriva tuturor sectelor și a celor îndoielnici
și slabi în credință.
Iubiți
credincioși,
Împotriva
credinței adevărate și puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor
două mii de ani de creștinism, s-au ridicat tot felul de obstacole,
ispite și neghine, cum le numește Iisus Hristos în pildele Sale.
Și care au fost acestea? La începutul creștinismului s-au ridicat
creștini iudaizanți, care voiau să amestece credința curată în
Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat
împotriva credinței propovăduite de Mântuitorul și de Apostoli,
împărați păgâni romani, care prin grele persecuții sângeroase
căutau să-i întoarcă pe creștini din nou la idolatrie.
Din
secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinței apostolice tot
felul de eresuri, secte și curente filosofice păgâne, ca
arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul,
gnosticismul, maniheismul, montanismul și multe altele. Mai târziu
s-au ridicat reformiștii luterani, calvinii, husiții și sectele
mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea
dreptei credințe și convertirea ortodocșilor la eresul lor. Unii
au reușit mai mult, alții mai puțin în scopul lor prozelitist,
diabolic, de fărâmițare a Bisericii lui Hristos, iar alții au
dispărut fără urme.
Corabia
Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieții dar diavolul
nu încetează s-o atace cu noi și noi arme și ispite. Cea mai
puternică armă, după secte, este necredința în Dumnezeu care,
luând locul păgânismului, încearcă să slăbească credința
tare și curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotați ai
Bisericii, scrierile Sfinților Părinți și rugăciunile
călugărilor și ale credincioșilor au slăbit atacul
necredincioșilor.
Atunci
diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinței vii,
lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creștinii îndoielnici
sunt din ce în ce mai numeroși. Ei cred în Dumnezeu, dar se
îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de
harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat și tatăl
copilului bolnav din Evanghelia de astăzi. Creștinii îndoielnici
merg la biserică numai când sunt bolnavi, când au dușmani,
necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga
și acasă sau că se roagă preoții pentru ei. Aceștia se îndoiesc
și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul
preoției, și de sfințenia Sfintei Împărtășanii. Duhul
îndoielii este un diavol cumplit care chinuie pe mulți credincioși
și îi aruncă în deznădejde, în gânduri negre, în secte, în
sinucidere. Căci și creștinii care se duc la secte, tot din cauza
îndoielii în credință o fac. De aceea îndoielnicii și sectanții
sunt mereu tulburați, îngândurați, gata oricând de ceartă și
chiar de răzbunare.
O
imagine clară a îndoielii noastre în credință o prezintă
Evanghelia de astăzi. Un tată și-a adus copilul bolnav de
epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întâi a cerut să-l vindece
ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzând la picioarele lui
Hristos, I-a spus durerea și L-a rugat să-i vindece copilul. Dar
Mântuitorul întârzia să facă minunea. De ce? Din cauza
necredinței tatălui copilului. Că iată cum se ruga: "Doamne,
de poți ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ți milă de noi!" Atunci
Hristos i-a răspuns: “De poți crede, toate sunt cu putință
celui credincios.“ Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său,
a strigat cu lacrimi: “Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“
(Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din
copil și l-a vindecat.
Oare
câți dintre creștinii noștri nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu
când sunt în suferință și necaz? Câți nu vin la biserică și
se roagă mai mult din interese pământești, zicând cam aceleași
cuvinte îndoielnice: "Doamne, dacă ești bun, ajută-mi!
Doamne, dacă m-ai iertat, miluiește-mă! Doamne, dacă poți și
vrei, vindecă-mă și pedepsește pe vrăjmașii mei!" Or,
aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!
Iubiți
credincioși,
Dacă
vrem să ne mântuim și să fim miluiți de Hristos, să avem
credință tare, vie, curată, statornică. Altfel nu ne aude repede
Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poți
crede, toate sunt cu putință celui credincios! Să avem credință
puternică și toate le vom dobândi.
Îndoiala
în credință a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala
în credință a creat atâtea secte și a adus dezbinarea în
Biserică, în familie și peste tot. Cum ne putem întări în
credință ca să scăpăm de îndoială și de cumplitele ei urmări?
Numai prin rugăciune și post, prin deasă spovedanie și
împărtășire și prin citirea cărților sfinte. Căci așa a
răspuns Mântuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: “Pentru
ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru puțina voastră credință“
(Matei 17, 19-20). “Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi
scos, fără numai cu rugăciune și cu post!“ (Marcu 9, 28-29).
Vedeți
ce ne răspunde Hristos? Vedeți puterea rugăciunii ajutată de
post? Vedeți puterea postului ajutat de rugăciune? În zadar unii
vorbesc de rău postul. În zadar alții se roagă, dacă nu vor să
postească. Uniți rugăciunea cu postul, mergeți regulat la Sfânta
Liturghie, spovediți-vă curat, mai ales acum în Sfântul și
Marele Post. Împăcați-vă, ajutați-vă în greutățile vieții
și creșteți-vă copiii în credință și frică de Dumnezeu, ca
să nu fie robiți de diavolul prin păcatele tinereții. Doar vedeți
câți părinți suferă pentru copiii lor bolnavi, neascultători și
răi.
De
ne vom ruga cu credință și cu post, vom dobândi cererile noastre
și vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de
astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu