Evanghelia
Matei
6, 14-21
Zis-a
Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă
Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor
greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile
voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi
întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat
grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti,
unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor
că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl
tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi
comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii
le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici
molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le
fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima
voastră.
Sfântul
Ioan Gură de Aur - Predică
la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai - a lăsatului sec de brânză
Fost-a
cuvantul Domnului catre Iona: Scoala-te si mergi la Ninive, cetatea
cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el sa vesteasca acolo? El
trebuia sa strige: „Inca trei zile si Ninive se va prapadi” (Iona
3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, poruncesti sa se vesteasca mai
inainte nenorocirea pe care voiesti sa o trimiti? Raspunsul lui
Dumnezeu este: „Tocmai ca sa nu fac ceea ce am poruncit sa se
vesteasca”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenintat si cu iadul,
pentru ca sa nu ne arunce in iad.
El
zice catre noi cam asa: „Teme-te de cuvintele Mele si nu vei
tremura de faptele Mele”. Insa pentru ce oare hotaraste El un
termen asa de scurt de iertare? Pentru ca tu sa cunosti fapta cea
buna a ninivitenilor, care in asa de putine zile s-au pocait de asa
de multe pacate si le-au starpit.
Totodata,
trebuie sa te minunezi de indurarea lui Dumnezeu, careia i-a fost de
ajuns o pocainta atat de scurta pentru atat de multe pacate; de aceea
tu nu trebuie sa cazi in deznadajduire, macar de ai fi savarsit mii
de pacate. Precum un om lenes si delasator, care, desi are timp de
pocainta, totusi nu savarseste nimic insemnat, ci din usuratatea
mintii, intarzie de a se impaca cu Dumnezeu; pe cand dimpotriva, cel
ravnitor si dispus la pocainta, in timp scurt poate face indestulare
pentru pacatele multor ani.
Nu
s-a lepadat oare Petru de Domnul de trei ori? Si a treia oara n-a
facut el oare aceasta cu juramant? Nu s-a temut el oare de vorbele
unei slujnice nebagate in seama? Si ce? Avut-a el oare trebuinta de
multi ani spre a se pocai? Nicidecum, ci intr-o noapte a cazut si
iarasi s-a ridicat, intr-o noapte s-a imbolnavit si iarasi s-a
insanatosit.
Dar
cum s-a facut aceasta? El a plans si s-a vaitat si nu in chip
obisnuit, ci plin de ravna si de seriozitate. De aceea Evanghelistul
nu zice numai: ,,a plans”, ci: „a plans cu amar” (Mt. 26, 75).
Insa
cat de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintele nu o pot spune;
dar urmarea lucrului arata aceasta. Adica, dupa acea cadere grea - si
ce cadere in pacat putea fi mai cumplita decat lepadarea de Domnul?
Hristos iarasi a asezat pe Petru in vrednicia sa cea de mai inainte
si iarasi i-a dat dregatoria intaietatii in Biserica si ceea ce este
mai mult, el ne spune ca dragostea lui Petru este mai mare decat a
tuturor celorlalti Apostoli, cand il intreaba: „Petre, Ma iubesti
tu mai mult decat acestia?” (In. 21, 15).
Poate
tu vei zice ca pe niniviteni de aceea i-a iertat Dumnezeu asa de
usor, caci ei nu erau invatati in religia cea adevarata, dupa cum
zice Sfanta Scriptura: „Sluga care nu a stiut voia Domnului sau si
a facut cele vrednice de batai, se va bate putin” (Lc. 12, 48).
Pentru ca tu sa nu pui aceasta impotriva, ti-am adus caderea
Sfantului Petru, care, desigur, cunostea cu desavarsire voia
Domnului, insa iata ca el, macar ca a pacatuit, ba inca a savarsit
cel mai mare pacat, totusi a dobandit din nou cea mai mare incredere.
De
aceea, nu deznadajdui nici tu pentru pacatele tale. Mai rau decat
insusi pacatul este impietrirea in pacat; si inca si mai rau este, la
cadere, cand cineva nu se scoala iarasi. Aceasta o deplange Sfantul
Apostol Pavel mai mult si o socoteste mai vrednica de tanguit, cand
scrie Corintenilor: „Ma tem ca nu cumva, venind iarasi, sa ma
smereasca Dumnezeul meu la voi si sa plang pe multi care au pacatuit
mai inainte si nu s-au pocait de necuratia, de desfranarea si de
necumpatarea pe care le-au facut” (II Cor. 12, 21).
Dar
care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocainta decat tocmai
timpul postului? Dar sa ne intoarcem la istoria profetului Iona. Dupa
ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat si s-a dus la
Iope, „spre a fugi de la fata Domnului la Tharsis” (Iona l, 3).
O, omule, unde voiesti sa fugi? Nu stii tu oare, ce zice Psalmistul:
„Unde ma voi duce de la duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi?”
(Ps. 138, 7). Poate undeva pe pamant?
Insa
„al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau in
lumea cea dedesubt? Dar „de ma voi pogori si acolo - zice
Psalmistul -Tu de fata esti” (Ps. 138, 8). Sau in cer? Insa „de
ma voi sui in cer, Tu acolo esti” (loc. cit.). Sau poate cumva in
mare? „Dar si acolo mana ta ma va apuca”, zice Sfanta Scriptura
(ibidem, 10), precum tocmai s-a intamplat lui Iona.
Cu
toate acestea, pacatul are acea insusire ca umple sufletul nostru de
multa nebunie. Adica, precum cei ametiti si beti nebuneste si fara
prevedere sovaiesc in toate partile, chiar si cand in apropierea lor
ar fi o bezna sau o prapastie adanca, sau altceva asemanator, in care
ar putea sa se rostogoleasca, tot asa se li intampla si pacatosilor,
imbatati, ca de vin, de pofta de a savarsi pacatul, ei sovaiesc in
toate partile, nu stiu ce fac si nu vad nici primejdia cea de fata,
nici pe cea viitoare.
Pentru
ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu sa fugi de Domnul? Rabda putin
si cu fapta te vei incredinta ca nu poti sa fugi la mare, care si ea
este o sluga a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona in corabie, ca
marea a inaltat valurile sale si a aruncat undele sale pana la cer.
Marea a facut ca robul cel credincios, care intalnind pe un alt rob
care a pradat pe stapanul sau, nu-l pierde din vedere si impiedica pe
oricine ar voi sa-l ia, pana ce robul cel necredincios nu s-a intors
indarat, indata ce ea a intampinat si a cunoscut un alt rob
necredincios, pricinuieste mii de greutati corabierilor care l-au
primit, mugeste si macar ca nu face chiar judecata, totusi ameninta a
inghiti corabia impreuna cu oamenii, daca nu se va preda robul cel
necredincios.
Deci,
ce au facut corabierii in acea furtuna? Au aruncat proviziile din
corabie (Iona l, 5). Corabia insa nu s-a usurat, caci povara cea mai
grea ramasese in ea, adica profetul cel pacatos; atat de greu nu prin
trupul sau, ci prin pacat.
Caci
nimica nu este asa de greu si apasator ca pacatul; de aceea, profetul
Zaharia l-a infatisat sub icoana unui bulgare de plumb (Zah. 5, 7);
iar David descrie firea pacatului prin cuvintele: „Pacatele mele au
covarsit capul meu, ca o sarcina grea s-au ingreuiat peste mine”
(Ps.37, 5)
Si
Hristos a strigat catre cei ce au trait cu multe pacate: „Veniti
catre Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni”
(Mt. 11, 28). Asadar, pacatul lui Iona a ingreunat corabia si o
ameninta cu pieirea. Intre acestea, Iona zacea dedesubt in corabie si
dormea. Somnul, desi era greu, nu era placut, ci trist; era un somn
in care el cazuse nu din nepasarea de primejdie, ci din melancolie.
Adica,
robii care nu s-au inrautatit, pricep indata ca au gresit. Asa a fost
si cu Iona. Dupa ce a savarsit pacatul, el indata a cunoscut marimea
greselii sale. Asa este firea pacatului. Odata pacatul nascut, el
pricinuieste sufletului, ce l-a nascut, nenumarate dureri. Se
intampla cu totul altfel decat la nasterea cea fireasca. Odata ce
femeia a nascut, vaietele ei inceteaza.
Dimpotriva,
pacatul tocmai dupa nasterea sa chinuieste mai mult sufletul din care
s-a nascut. Deci, ce face carmaciul corabiei? „A venit la Iona si
i-a zis: „Scoala-te si roaga pe Dumnezeul tau” (Iona 1,6).
Asadar,
el stia din experienta ca aceea nu era o furtuna obisnuita, ci era
trimisa de Dumnezeu, impotriva careia nu ajunge mestesugul oamenilor
si mana carmaciului nimica nu ispraveste. El a vazut ca in cazul de
fata avea trebuinta de un alt carmaci mai puternic, adica de acela
care carmuieste toata lumea, de ajutorul cel ceresc.
De
aceea, corabierii au parasit carma si odgoanele si toate celelalte si
au ridicat mainile lor la cer, spre a chema pe Dumnezeu in ajutor. Si
cand aceasta n-a folosit la nimic, atunci ei, zice Sfanta Scriptura
au aruncat sorti, iar sortii au descoperit pe cel vinovat (Iona l,
7). Insa ei nu l-au aruncat indata in mare, ci l-au tinut in mijlocul
furtunii si al freamatului, ca si cum ar fi fost liniste, au format
judecata in corabie, ca el sa vorbeasca pentru sine si sa se apere si
totul s-a cercetat cu asa amanuntime ca si cum ei ar fi trebuit sa
dea cuiva socoteala despre hotararea lor de judecata.
Asculta
numai cum totul seamana a fi cercetat judecatoreste: „Spune noua ce
este lucrul tau si de unde vii si incotro mergi si din ce tara si din
ce popor esti tu?” (Iona l, 8). Marea cea mugitoare l-a parat,
soarta l-a aflat si a marturisit contra lui, ei totusi nu au rostit
indata hotararea de osanda asupra lui, ci au urmat ca la o curte de
judecata, unde, cu toate ca sunt de fata paratii, martorii si
dovezile, totusi osanda mortii nu se rosteste, pana ce paratul insusi
nu marturiseste nelegiuirea sa.
Asa
au facut si corabierii aceia. Macar ca erau oameni neinvatati si
nestiutori, ei totusi au urmat obiceiul judecatoriei, si inca intr-o
astfel de mugire si invaluire a marii, incat ei abia puteau rasufla.
De unde oare, iubitilor, venea aceasta putere atat de prevazatoare
impotriva profetului? Ea venea de la pronia si de la intelepciunea
lui Dumnezeu.
Adica
Dumnezeu a ingaduit acestea, ca sa aduca aminte profetului ca el
trebuie sa fie bland si iubitor de oameni. Aceasta era ca si cum ar
fi strigat catre dansul si i-ar fi zis: „Urmeaza acestor corabieri,
acestor oameni altminteri neinvatati. Ei nu socotesc lucru mic o
singura viata, se poarta nu fara crutare chiar si cu o singura
persoana; tu, dimpotriva, ai expus la primejdia pieirii o cetate
intreaga, cu atat de multe mii de locuitori. Ei, macar ca au
descoperit pe pricinuitorul rautatii izbucnite asupra lor, totusi, nu
s-au napustit asupra lui cu judecata osandirii; tu insa, macar ca nu
ai parat pe nimeni dintre niniveteni, totusi ii arunci in nenorocire
si in pierdere.
Eu
ti-am poruncit sa te duci la dansii si prin predicarea ta sa-i chemi
la mantuire; tu insa n-ai ascultat; dimpotriva, acesti corabieri,
fara a le cere cineva, fac totul ca sa te scape; de pedeapsa pe tine,
cel vinovat. Adica, cu toate ca marea s-a infatisat ca paras al
profetului si sortii au marturisit contra lui si el insusi a
recunoscut si a marturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au
grabit a-l pierde, ci s-au oprit, au cercat si au facut totul ca, la
o asemenea vadita vinovatie, de va fi cu putinta, sa nu-l predea
marii, insa marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a ingaduit aceasta,
voind, atat prin corabieri, cat si printr-un monstru din mare, sa
aduca pe profet la o cale mai buna.
Deci,
cand ei au auzit pe Iona zicand: „Luati-ma si ma aruncati in mare
si se va alina marea asupra voastra” (Iona l, 12), ei n-au voit sa
faca aceasta, ci au carmit spre tarm; valurile insa i-au impiedicat.
Tu
pana acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; asculta-l acum cum
graieste in pantecele chitului de mare si cum marturiseste
nedreptatea sa. Acolo, adica in fuga, el a gresit ca un om de rand,
iar aici s-a aratat ca un profet.
Asadar,
marea l-a luat si l-a inchis in pantecele unui monstru, ca intr-o
temnita. El nu s-a nimicit nici de valurile cele infricosate, nici de
monstrul cel inca si mai infricosat care l-a inghitit; ba mai mult,
acesta din urma l-a mantuit si l-a dus la Ninive; iar el s-a dus apoi
acolo si a vestit hotararea Domnului pentru pierderea cetatii.
Ninivetenii
au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci
s-au grabit indata la post, barbati si femei si robi si stapani,
capetenii si supusi, copii si batrani; ba chiar nici animalele cele
fara de minte n-au fost scutite de pazirea acestei datorii.
Pretutindeni
se vedeau haine de pocainta, pretutindeni cenusa, pretutindeni
lacrimi si suspine, insusi imparatul s-a pogorat de pe tron, a depus
coroana sa si s-a imbracat in vestmant de pocainta; si cu chipul
acesta ei au mantuit cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva
rar, adica porfira stand indarat, in dosul hainei celei de pocainta.
Ceea ce n-a putut porfira, a ispravit vestmantul cel de pocainta, iar
ce n-a putut coroana, a putut cenusa.
Asadar,
vezi cat de adevarat este ceea ce zic eu, ca cineva nu trebuie sa se
teama de post, ci sa se teama de viata cea desfatata, de lacomie si
de imbuibare, indoparea si imbuibarea au zguduit cetatea Ninivei si
au dus-o aproape de pieire. Postul insa iarasi a intarit cetatea.
Cu
postul a intrat Daniil in groapa leilor, umbland printre fiarele
acelea grozave ca printre niste oi. Cu postul au intrat cei trei
tineri in cuptorul cel infocat din Babilon, mult timp petrecand in
flacara. Iata rodurile cele marite ale postului!
Dar
vei zice, poate: postul slabeste trupul. Dar asculta ce invata Sfanta
Scriptura: „Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel
dinlauntru insa se innoieste din zi in zi” (II Cor. 4, 16).
Afara
de aceasta, daca vei cumpani lucrul mai cu deamanuntul, vei afla ca
postul este chiar folositor sanatatii, intreaba pe doctori si ei
cumpatarea si infranarea o vor numi mama a sanatatii, pe cand din
imbuibare si din viata cea desfatata provin mii de boli. Acestea sunt
niste lucruri otravite, care ies dintr-un izvor otravit si vatama
atat sanatatea trupului, cat si a sufletului.
Asadar,
sa nu ne infricosam de post, care ne libereaza de nenumarate rautati.
Eu zic aceasta nu fara temei, ci pentru ca stiu ca unii se tem de
post, ca de un tiran cumplit, astfel ca ei insisi se vatama pe sine,
prin imbuibare si necumpatare.
Eu,
deci, va indemn sa nu pierdeti prin desfatare si betie folosul adus
de post. Cand cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie sa ia
doctorie, dar mai intai isi incarca stomacul cu mancari nesanatoase,
atunci el, desi simte amaraciunea doctoriei, nu are de la ea nici un
folos.
Tocmai
asa se intampla cu tine, cand inainte de a incepe postul, mai intai
te umpli cu mancare si cu bautura, ca apoi a doua zi sa primesti
doctoria postului. Tu simti atunci numai neplacerea, dar n-ai nici un
folos de la dansa, fiind luata toata puterea doctoriei, prin
necumpatarea cea savarsita de tine.
Cand
tu insa vei lua doctoria postului cu cumpatare trupeasca si cu
trezvie sufleteasca, ea va putea curati multe din pacatele tale cele
vechi.
Asadar,
sa nu intram in post beti si ametiti, nici sa nu trecem de la post
iarasi la betie, ca sa nu se intample cu noi ceea ce se intampla cu
un trup slab, care, impins fiind mai tare, cade. Acelasi lucru se
intampla sufletului nostru, daca el la inceputul si la sfarsitul
postului se inveleste de norul necumpatarii si al betiei.
Aceia
care se lupta cu fiarele cele salbatice pazesc si invelesc in tot
chipul cu putinta membrele cele de capetenie. Asemenea fac acum multi
oameni in fata postului. Ei privesc postul ca pe o fiar salbatica, cu
care trebuie sa se lupte si deci se inarmeaza cu imbuibarea, se
invelesc cu lacomia si cu imbuibarea si asa asteapta venirea
postului, care totusi nu este salbatic si infricosat, ci infatisarea
lui este blanda si lina.
Daca
intreb pe vreunul: „De ce te imbeti tu astazi?”, el zice: „Pentru
ca maine am sa incep postul”, insa spuneti, nu este aceasta oare o
nebunie infricosata, de a voi sa inceapa cu suflet necurat aceasta
marita indeletnicire cu fapta cea buna?
Am
mai avea multe de zis, dar pentru cei intelegatori este destul
aceasta, de vor voi sa faca indreptare vietii lor. Fie ca noi, prin
postul nostru, sa ne facem vrednici de imparatia cerului, pe care sa
ne-o dea harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,
caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine marirea, acum si
in vecii vecilor! Amin
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu