Predica la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor) -- Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Luca 6, 31-36

Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Evanghelia iubirii desăvârşite

Dacă ar avea oamenii necontenit înaintea ochilor mila lui Dumnezeu faţă de dânşii, s-ar milostivi şi ei unii faţă de alţii. Nimic nu-l face pe om mai potrivnic milosteniei decât gândul că nici lui nu-i dă nimeni nimic. Nimeni? Dar Dumnezeu? Nu răsplăteşte El, zi şi noapte, cu milostivirea Lui, nemilostivirea noastră? Şi nu-i mai bine să te bucuri, la curtea împăratului, de milostivirea împărătească decât de milostivirea slugilor? La ce ne-ar folosi bunăvoinţa tuturor de la Curte, dacă am cădea în dizgraţia regală?

Tot aşteptând ca ceilalţi să fie mai întâi milostivi faţă de dânsul, omul ajunge hapsân. Este literă de lege aceasta. Mila însă nu este o virtute pasivă, ci o virtute lucrătoare. Ce ar fi ştiut oamenii despre milă dacă Dumnezeu nu ar fi fost, El mai întâi, milostiv faţă de oameni? Mila lui Dumnezeu deşteaptă şi în oameni mila. Dacă Dumnezeu nu ar fi arătat mila Lui, lumea nu ar cunoaşte mila.

Cui înţelege că mila este o virtute lucrătoare, şi începe să o lucreze, cerul şi pământul i se arată curând într-o lumină nouă. Unul ca acesta va ajunge curând să cunoască şi mila lui Dumnezeu, şi a oamenilor. Mila este scăpărarea a două pietre, din care izvorăşte scânteia. Cine iscă această fericită scânteie, şi cine o primeşte, simte că Dumnezeu e de faţă. Amândoi, şi cel ce dă şi cel ce primeşte, simt în inimile lor mâna lui Dumnezeu, mângâietoare. De aceea a spus Domnul: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5,7).

Mila este mai mare decât compasiunea pe care o predică atâta înţelepţii indieni. Poate cineva să treacă pe lângă un cerşetor, să-i pară rău de el, şi totuşi să nu-i dea nimic. Omului milostiv însă nu doar îi va părea rău de un necăjit, ci-l va şi ajuta. A te milostivi de un cerşetor nu-i nici cel mai greu, nici cel mai mare lucru în Legea lui Hristos; ci să ne milostivim de vrăjmaşii noştri, acesta este lucrul de căpetenie. Mila este mai mare decât iertarea, pentru că iertarea este prima jumătate a drumului, iar fapta iubirii, a milosteniei, este drumul întreg.

Mai trebuie oare să spunem că mila este mai mare decât dreptatea pământească? Dacă n-ar fi milă, oamenii ar pieri cu toţii de mâna necruţătoare a legii. Fără milă, legea nu poate chezăşui pentru nimic din cele ce sunt, mila însă face lucruri noi. Dragostea a zidit lumea. De aceea, este mai bine pentru oameni să cunoască şi să deprindă din copilărie dulceaţa dragostei şi a milei decât asprimea legii. Legea poate fi oricând învăţată, pe când o inima înăsprită cu greu se mai poate întoarce vreodată spre milostivire. Dacă oamenii au dragoste, nu vor păcătui împotriva legii, dar dacă, împlinind toată legea, au rămas cu totul lipsiţi de dragoste, pot pierde cununa slavei făgăduite de Dumnezeu celor milostivi.

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre cel mai înalt fel de milă: iubirea faţă de vrăjmaşi. Hristos a dat porunca — nu sfatul, ci porunca — de a ne iubi vrăjmaşii. Iar porunca aceasta nu e de împlinit ici şi colo, în oarecare clipe rare de iluminare a legii, aşa cum era, mai mult sfat decât poruncă, înainte de venirea Lui. Porunca iubirii faţă de vrăjmaşi este culmea Evangheliei lui Hristos.

Domnul a spus: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” Cu aceste cuvinte începe Evanghelia iubirii vrăjmaşilor. La urma urmelor, dacă vrem ca oamenii să nu ne fie duşmani, să nu le fim nici noi lor. Dacă e adevărat faptul că oricine pe lumea asta are duşmani, atunci de bună seamă că şi noi suntem duşmanul cuiva! Dar cum să-ţi fie omul prieten dacă tu îi eşti duşman? Smulge aşadar rădăcina duşmăniei din inima ta, şi abia după aceea numără-ţi duşmanii. Cu cât mai desăvârşit ai să-ţi smulgi din inimă rădăcina cea rea şi toate vlăstarele care puiesc dintrînsa, cu atât mai puţini duşmani au să-ţi iasă la socoteală. Dacă vrei, deci, ca oamenii să-ţi fie prieteni, încetează mai întâi tu a le fi lor duşman, fă-te tu mai întâi prietenul lor. De îndată ce le vei fi semenilor tăi prieten, numărul duşmanilor tăi va scădea şi chiar va dispărea cu totul.

Dar nu acesta-i câştigul cel mai mare. Câştigul cel mai mare e că, în chipul acesta, ţi-L faci prieten pe Dumnezeu. E lucrul cel mai de seamă pentru mântuirea ta să nu fi duşmanul nimănui, şi nici să nu ai vreun duşman. Dacă îi eşti cuiva duşman, lucrul acesta împiedică şi mântuirea ta, şi pe a lui; iar dacă eşti altora prieten, atunci până şi duşmanii tăi îţi vor ajuta, vrând-nevrând, să te mântuieşti. O, dacă ar socoti omul mai degrabă cu câţi semeni de-ai lui este el la cuţite, decât câţi îl vrăjmaşesc pe el! Într-o singură zi, faţa cea neagră a acestei lumi ar străluci ca soarele.

Porunca lui Hristos de a face noi oamenilor ceea ce voim să ne facă şi ei nouă este atât de firească, atât de neîndoielnic bună, încât e de mirare şi e o ruşine că ea nu este obişnuinţă de zi cu zi între oameni. Nimeni pe lume nu vrea să i se facă rău; să nu facă deci nici el rău altora! Oricine vrea să i se facă bine; să facă şi el bine altora! Orice om vrea să fie iertat când greşeşte; să ierte şi el pe alţii! Fiecare vrea să-şi împărtăşească durerile şi bucuriile cu alţii; să se întristeze şi el de durerile altora, să se bucure şi el de bucuriile altora! Omul vrea ca alţii să vorbească bine despre el, să-l cinstească, să-l hrănească dacă e flămând, să-l cerceteze dacă e bolnav şi să-l apere dacă e prigonit; să facă şi el altora toate acestea.

Lucrul acesta e valabil pentru persoane şi pentru grupuri de oameni, pentru neamuri, naţiuni şi ţări. Dacă toţi ar face din aceasta o lege, toată răutatea şi lupta între stări, între neamuri şi ţări ar înceta, ar înceta şi luptele, şi războaiele. Iată leacul tuturor bolilor, şi altul nu este.

Şi mai departe spune Domnul: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.” Adică: să aşteptaţi ca alţii să vă facă vouă bine, ca să le puteţi întoarce binele făcut, nu-i mare lucru. Oare Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să merite soarele de pe cer, ca să poruncească soarelui să strălucească? Nu lucrează Dumnezeu din dragoste? Dragostea e o virtute lucrătoare. Dumnezeu a arătat acest lucru de la întemeierea lumii. De când e lumea, zi de zi, Domnul a revărsat, cu milostiva-I mână, daruri bogate peste toate făpturile Sale. Să fi aşteptat să primească mai întâi ceva de la ele, ca să le dea? Dacă ar fi fost aşa, nimic din câte sunt n-ar fi. Dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decât nişte neguţători care-şi vând marfa. Dacă facem bine numai celor ce ne fac bine, nu suntem altceva decât nişte datornici care-şi plătesc datoriile. Mila nu e o virtute care acoperă datoriile, ci una care dă de la sine mereu. Şi dragostea e o virtute care dă fără să aştepte să primească înapoi. Dacă dăm cui ne va da înapoi, ce-i cu asta? Mutăm doar banii dintr-o pungă în alta, pentru că ceea ce împrumutăm socotim că este încă al nostru, tot atât de al nostru ca şi când s-ar afla în mâinile noastre.

Ar fi o nebunie să credem că, prin cuvântul de mai sus, Dumnezeu ne învaţă să nu iubim pe cei ce ne iubesc, să nu facem bine celor ce ne fac bine. Doamne fereşte! Vrea numai să spună că aceea e o treaptă foarte de jos a virtuţii, care le e la îndemână şi păcătoşilor. E cea din urmă măsură a binelui, care de fapt sărăceşte lumea, îi constrânge pe oameni şi-i împuţinează la suflet. Dumnezeu vrea să-i înalţe pe oameni pe înălţimile virtuţii, acolo de unde se pot vedea toate bogăţiile lui Dumnezeu şi ale lumilor Sale, acolo unde inima îngrădită şi fricoasă a sclavului se deschide, se eliberează şi se face inimă de fiu şi moştenitor. Dragostea faţă de cei ce ne iubesc este numai prima literă din împărăţia fără hotar a iubirii; facerea de bine către binefăcători este prima zi de şcoală în lungul şir al învăţării faptelor bune; iar a împrumuta celor de la care ştim că vom lua înapoi nu este nici bine, nici rău, ci doar un pas, cel dintâi, mic de tot, către binele cel mare, care dă fără să aştepte să primească înapoi.

Pe cine are în vedere Dumnezeu aici când zice: păcătoşii? Mai întâi pe păgâni, pe cei cărora nu li s-a dezvăluit plinătatea tainei adevărului şi iubirii lui Dumnezeu. Aceştia simt păcătoşi pentru că s-au întors de la adevărul şi iubirea lui Dumnezeu şi în locul lui Dumnezeu şi-au luat drept legiuitor lumea, de la care au învăţat să iubească numai pe cei care îi iubesc şi ei, şi să facă bine numai celor ce le fac şi lor bine. Taina cea mare a adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin Mântuitorul Iisus Hristos, şi s-a descoperit mai strălucitoare ca la începuturile creaţiei. Întâi s-a arătat prin poporul israelit; prin ei, deşi nu doar pentru ei, ci pentru toate popoarele pământului. Deoarece Dumnezeu însuşi i-a pregătit pe evrei, de-a lungul a mii de ani, prin Lege şi prin prooroci, pentru a primi şi a înţelege descoperirea întreagă, de aceea îi numeşte Domnul păcătoşi pe ceilalţi oameni, scufundaţi în necredinţă. Dar prin „păcătoşi" (mai mari decât păgânii!) înţelege Domnul şi pe cei cărora, descoperindu-li-se taina adevărului şi a iubirii, nu s-au ţinut de ea, ci s-au întors ca şi câinele la borâtură, la treapta cea mai de jos a binelui. Şi mulţi dintre noi ne numărăm printre aceştia, care cu numele suntem creştini iar cu faptele păgâni dintre cei mai sălbatici.

Ce mulţumire să avem dacă iubim pe cei ce ne iubesc, şi facem bine celor ce ne fac bine? Nu doar punem la loc ceea ce am luat? Dar ne-am şi luat plata! Iar de laudă sunt numai acele fapte care, cât ar fi de mici, se aseamănă faptelor de iubire dumnezeieşti.

„Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplăta voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” Acestea sunt înălţimile la care vrea Hristos să-i ridice pe oameni! Iată învăţătura nemaiauzită înainte de venirea Lui. Iată slava vredniciei omeneşti, la care nici n-au visat înţelepţii lumii! Şi iată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, care topeşte inima într-o revărsare de lacrimi!

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Nu zice: „Să nu întoarceţi rău pentru rău", pentru că este prea puţin; înseamnă doar răbdare. Nici nu zice: „Să iubiţi pe cine vă iubeşte", pentru că aceasta este iubire pasivă; ci zice: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri; nu doar să-i răbdaţi, ci să-i iubiţi. Iubirea este o virtute lucrătoare.

Nu cumva iubirea pentru vrăjmaşi este nefirească? Aceasta este întâmpinarea pe care ne-o aduc adesea cei care nu sunt creştini. „Nu vedem”, zic ei, „că în natură nu găseşti nimic care să semene a iubire pentru vrăjmaşi, ci numai pentru prieteni? Nu sprijină faptul acesta obiecţia noastră?” Ce putem răspunde? Înainte de orice altceva, credinţa noastră deosebeşte două firi: una necăzută, neîntunecată şi neaplecată spre rău prin păcat, cea aşa cum a avut-o Adam în rai, iar alta schimonosită, întunecată şi înclinată spre rău prin păcat, aşa cum o vedem că este în această lume. De firea primară ţine iubirea faţă de vrăjmaşi. Iubirea îi este acestei firi ca aerul pe care îl respiră tot ce trăieşte. Aceasta este firea zidită de Dumnezeu. Din ea iubirea dumnezeiască străbate până la firea noastră ca soarele prin nori. Şi toată iubirea din lume de acolo vine, din firea cea dintâi. Iar în raza firii stricate de păcat iubirea pentru vrăjmaşi apare, prin raritatea ei, nefirească. Dar nu este nefirească, ci este supra-firească faţă de firea cea pământească, sau, mai bine zis, este pre-firească, de vreme ce iubirea de acolo vine, din firea primordială, cea curată şi nemuritoare, pe care am avut-o înaintea acesteia de astăzi.

„Iubirea pentru vrăjmaşi”, zic alţi obiectatori, „e atât de rară încât trebuie să o numim nefirească”. Atunci, şi o perlă e nefirească, şi diamantul, şi aurul! Sunt lucruri rare, dar cine spune că sunt nefireşti? După cum sunt plante care cresc numai într-un singur ţinut, tot astfel şi planta cea rară, iubirea cea rară, creşte şi înfloreşte numai în Biserica lui Hristos. Dacă ar vrea cineva să se încredinţeze, nu are decât să citească Vieţile apostolilor lui Hristos, ale părinţilor şi mărturisitorilor credinţei creştine, ale mucenicilor întru adevărul şi iubirea lui Dumnezeu.

„Să zicem că nu e imposibilă, dar, în sfârşit, iubirea aceasta e neobişnuit de grea”, spun alţii. Într-adevăr, nu-i uşoară, mai ales pentru cine o învaţă departe de Dumnezeu, de la Care ea îşi primeşte tărie, din Care ea se hrăneşte. Cum să nu-i iubim noi pe cei pe care îi iubeşte Dumnezeu? Dumnezeu nu ne iubeşte pe noi mai mult decât pe vrăjmaşii noştri, mai ales că poate suntem şi noi vrăjmaşi cuiva! Cine poate să spună că nu e nimeni în lume care să nu-l socotească pe el duşman? Dacă ar fi ca soarele şi ploaia să se reverse numai asupra celor pe care nimeni nu-i numeşte vrăjmaşi, cu greu ar avea unde să cadă o rază sau un strop de apă. Păcatul îl umple pe om de frică, iar frica îl face să vadă peste tot duşmani. Dumnezeu însă e fără de păcat şi de aceea El nu bănuieşte pe nimeni, El iubeşte pe toată lumea. Ne iubeşte atât de mult încât, atunci când ne împresoară duşmanii fără că noi să ne fi făcut vinovaţi cu ceva anume faţă de ei, trebuie să credem că lucrul acesta se întâmplă cu ştirea Lui şi spre binele nostru.

Să fim drepţi şi să recunoaştem că vrăjmaşii ne sunt de mare folos în sporirea duhovnicească. Fără vrăjmăşie pe lume mulţi din plăcuţii lui Dumnezeu nu I s-ar fi făcut prieteni. Chiar şi vrăjmăşia Satanei e de folos celor râvnitori întru Dumnezeu şi întru mântuire. Cine mai mult decât Apostolul Pavel a fost mai râvnitor întru cele dumnezeieşti, cine a avut mai mare dragoste de Hristos decât el? Acest apostol, totuşi, ne spune cum, dezvăluindu-i Dumnezeu multe taine, El a şi îngăduit duhului rău să-l ispitească: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (II Corinteni 12, 7).

Iar dacă demonul, împotriva voinţei sale, slujeşte omului, cum să nu ajute omului alţi oameni, fiindu-i aceia vrăjmaşi mai puţin vătămători decât diavolii? Domnul însuşi a spus: „Duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36; cf. Miheia 7, 6). Cei care vieţuiesc sub acelaşi acoperiş cu noi, purtând atât de mult grija nevoilor şi înlesnirilor noastre trupeşti, se fac adesea cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai mântuirii noastre, pentru că dragostea şi purtarea lor de grijă nu sunt pentru suflet, ci pentru trup. Câţi părinţi n-au dăunat uriaş sufletelor fiilor lor, câţi fraţi şi surori fraţilor şi surorilor? Câte soţii soţilor? Şi totul din iubire! Dându-ne seama de acest adevăr de zi cu zi, avem încă un temei tare spre a nu ne lăsa pradă iubirii nechibzuite faţă de rude şi prieteni, şi spre a nu slăbi iubirea faţă de vrăjmaşi. Să mai spunem o dată că adesea, foarte adesea, duşmanii ne sunt adevăraţii prieteni? Când ne pun piedici ne sunt de ajutor; când ne ponegresc ne apropie de mântuire; când ne îngreunează viaţa dinafară ne îndeamnă să ne retragem înlăuntru, în noi înşine, unde să ne aflăm sufletele noastre şi să plângem înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Cu adevărat, adesea duşmanii ne scapă din ruina pe care, hrănindu-ne trupul pe seama sufletului, ne-o pregătesc cei de aproape ai noştri.

„Faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb”, zice Domnul. Faceţi bine tuturor, fără deosebire, fără să ţineţi seama dacă ei vă iubesc sau nu; urmaţi lui Dumnezeu, care face bine tuturor, şi pe faţă şi într-ascuns. Dacă facerea ta de bine nu-l vindecă pe vrăjmaş de vrăjmăşia lui, cu atât mai puţin îl va vindeca facerea de rău. Fă bine celor ce nu aşteaptă de la tine bine, şi împrumută tuturor celor care îţi cer, dar împrumută ca şi când ai da, ca şi când ai înapoia omului ce este al lui, nu ca şi când ai da ce e al tău. Zice Sfântul Petru Damaschinul: „Milostiv este cel care-l bucură pe aproapele său cu ceea ce el însuşi a primit de la Dumnezeu: pâine, hrană, putere, un cuvânt potrivit, rugăciune — socotindu-se pe sine un datornic care a primit mai mult decât îi trebuie. În fratele său însuşi Dumnezeu cere şi Se îndatorează”. Chiar dacă vrăjmaşul tău nu-ţi primeşte facerea de bine, să nu te împiedice aceasta de a-i face bine mai departe. Nu spune Domnul: „Rugaţi-vă pentru cei... ce vă prigonesc” (Matei 5, 44)? Rugaţi-vă, aşadar, pentru duşmanii voştri, şi în acest chip le veţi face bine. Dacă vrăjmaşul nu vrea să primească nimic de la tine, Dumnezeu primeşte rugăciunea ta pentru dânsul. Şi Dumnezeu îi va îmblânzi inima, îl va întoarce cu bunăvoinţă spre tine. Nu-i cu neputinţă, aşa cum crede lumea, să întorci un duşman înverşunat şi să ţi-l faci prieten! Şi chiar dacă ar fi cu neputinţă oamenilor, îi stă în putere lui Dumnezeu. Cine preschimbă iar şi iar pământul îngheţat în câmp înflorit, poate şi să topească gheaţa vrăjmăşiei în inima omenească şi să presare în ea floarea înmiresmată a prieteniei. Şi aceasta nu atât pentru ca să-ţi câştigi tu un prieten în locul unui duşman, ci ca să nu-şi piardă el sufletul din pricina vrăjmăşiei faţă de tine. Pentru aceasta trebuie să te rogi tu. Nu-i puţin lucru pentru mântuirea ta să ai, în viaţa aceasta, mai mulţi prieteni decât duşmani, dar lucrul de căpetenie este să nu fi tu duşmanul nimănui, să fii tu prietenul tuturor în inima ta, în gândurile tale, în rugăciunile tale.

Făcând aceasta, mare va fi răsplata ta. Cine te va răsplăti? Poate şi oamenii, într-o măsură, dar mai presus de toţi, Dumnezeu. Şi ce fel de răsplată vei primi? „Veţi fi fii ai Celui Preaînalt”; îl vei putea numi pe Dumnezeu: „Tată; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Dacă nu azi, atunci mâine; şi dacă nu mâine, atunci la sfârşitul a toate, înaintea tuturor îngerilor şi oamenilor. Este răsplată mai mare la care putem nădăjdui, decât să ne chemăm fii ai Celui Preaînalt, şi să-L chemăm pe Dumnezeu Tatăl nostru? Cel Unul Fiu, şi Singurul, al Celui Preaînalt este Iisus Domnul, şi numai El până acum L-a chemat pe Dumnezeu Tată al Său. Acum ni se promite şi nouă aceeaşi cinste, aşa rătăciţi şi păcătoşi cum suntem. Ce este cinstea aceasta? Înseamnă că vom fi în veşnicie acolo unde este El (Ioan 14, 3), în slava în care este El, în bucuria fără sfârşit. Înseamnă că dragostea lui Dumnezeu ne însoţeşte mereu, în toate necazurile şi durerile acestei vieţi, înseamnă că totul e întors şi îndreptat spre binele nostru din urmă. Nu vom rămânea în mormânt, vom învia. Vom învia aşa cum a înviat Hristos. Pentru puţină vreme suntem aici pe pământ, în insula morţii. În casa Cerescului nostru Tată ne aşteaptă slavă şi cinste. Cum e când un biet orfan e înfiat de un rege? Trebuie oare să mai pomeneşti ce bunuri îl aşteaptă? „Orfanul acesta a fost înfiat de rege"; atât să spui, şi toată lumea ştie ce înseamnă. Noi însă nu suntem înfiaţi de oameni, ci de Dumnezeu, pentru că vom fi fii ai Celui Preaînalt, al Căruia Fiu este Domnul nostru Iisus Hristos: fii ai Regelui Celui fără de moarte, ai Regelui Regilor. Dumnezeu nu ne înfiază pentru vreun merit al nostru, ci pentru Unul-Născut Fiul Lui, cum spune apostolul: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26; cf. Ioan 1,12). Hristos ne primeşte ca fraţi ai Săi, de aceea şi Dumnezeu Tatăl ne primeşte ca fii.

Cu adevărat nu este nici un chip de a ne câştiga prin vreun merit numele de fiu al lui Dumnezeu. Este de râs a crede că am putea, prin vreo faptă, fie ea şi cea mai arzătoare iubire faţă de vrăjmaşi, să merităm şi să plătim ceea ce Hristos a făgăduit celor ce-L urmează pe El cu credinţă. De-am da tot ce avem la săraci, de-am posti în fiecare zi, de-am sta noapte de noapte în rugăciune ca o candelă până la sfârşitul veacurilor, de ne-am despărţi de trup în duhul nostru ca de o piatră rece iar cu sufletul de-am ajunge cu totul nepătimitori şi nesimţitori faţă de lume, de ne-am da să fim călcaţi în picioare de lumea întreagă şi mâncaţi de fiarele cele mai crude — toate acestea n-ar fi decât o prea neînsemnată câtime a preţului pentru toate bunătăţile, slava şi bucuria pe care le aduce cu sine înfierea noastră de Dumnezeu. Nici o iubire de pe pământ şi nici o milostivire a omului muritor nu-l poate face fiu al lui Dumnezeu şi locuitor al Cereştii împărăţii. Iar dragostea lui Hristos săvârşeşte ceea ce omului îi este cu neputinţă. Nimeni să nu se laude că s-a mântuit prin multa lui iubire, că şi-a deschis singur porţile raiului!

Oricât de grea, de uriaşă ne-ar părea porunca iubirii aproapelui, e doar un mărunţiş pe care Dumnezeu ni-l cere ca să ne aducă mai aproape de El, la strălucita Lui curte împărătească. Nu ne cere să împlinim porunca spre a ne câştiga cu ea împărăţia şi înfierea, ci doar să dorim împărăţia şi înfierea mai presus de orice. Cere de la noi doar să-L credem şi să-L ascultam pe Mântuitorul Iisus. Cu ce a meritat Adam raiul? Cu nimic. Raiul i-a fost dăruit de dragostea lui Dumnezeu. Prin ce a rămas Adam în rai până la cădere? Prin ascultare, prin nimic altceva decât ascultare. Dar când el şi soaţa lui au început să pună la îndoială porunca lui Dumnezeu, prin chiar îndoiala lor au încălcat porunca şi au căzut în păcatul aducător de moarte al neascultării.

În Zidirea cea Nouă, Domnul cere de la noi acelaşi lucru pe care l-a cerut de la Adam şi de la Eva în rai: credinţă şi ascultare. Credinţa că fiecare poruncă a Sa este spre mântuire, şi ascultare desăvârşită de fiecare poruncă a Sa. Ne-a dat toate poruncile, în care se cuprinde şi porunca iubirii vrăjmaşilor, ca să avem încredere în cuvântul Lui şi să-l ascultăm. De n-ar fi fost vreo poruncă a Sa bună şi mântuitoare, oare ne-ar mai fi dat-o? El singur a ştiut dacă porunca a fost firească sau nefirească, posibilă sau imposibilă; pentru noi contează că ne-a dat această poruncă şi trebuie să o împlinim, dacă vrem să ne fie bine. Aşa cum bolnavul primeşte din mâna doctorului leacul — fie el amar sau dulce — cu credinţă şi ascultare, aşa şi noi, cei slăbiţi de păcat şi întunecaţi la minte, suntem îndatoraţi a împlini cu credinţă şi ascultare cele poruncite cu dragoste de Doctorul sufletelor şi Mântuitorul vieţii noastre, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Ediția a-II-a, Traducere de Anca Sârbulescu, Editura Ileana, București, 2006, p. 500-509).

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos) -- Sfântul Luca al Crimeei

Evanghelia

Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Sfântul Luca al Crimeei – Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

„Cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Mc. 8, 35).

Aceste spuse ale lui Hristos, spuse de o uriaşă însemnătate, pot stârni nedumerire în mulţi. Noi, doar, dorim să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom năzui spre asta îl vom pierde şi că pentru a ne mântui sufletul este nevoie să ni-l pierdem - să-l pierdem pentru însuşi Domnul Iisus Hristos şi pentru Evanghelie. Ce să însemne asta? Cum trebuie să înţelegem aceste spuse?

Fireşte, în cuvintele lui Hristos nu poate fi nici o contradicţie - ele trebuie înţelese cum se cuvine. Şi iată ce răspuns dă la nedumerirea noastră Domnul Însuşi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24).

Dacă vom împlini lucrul acesta, ne vom mântui sufletul. Dar de ce avem nevoie ca să împlinim aceste cuvinte ale lui Hristos? Ce înseamnă lepădarea de sine?

Lepădarea de sine înseamnă lepădarea desăvârşită de propria înţelegere a căilor vieţii, de cele spre care năzuim potrivit îndemnurilor inimii noastre, lepădarea deplină de voinţa noastră, de raţiunea noastră. Este aici vreo cerinţă ciudată şi cu neputinţă de împlinit? Bineînţeles că nu.

Când ucenicul învaţă meseria pe lângă meşter, el trebuie să se lase pe de-a întregul călăuzit de îndrumările acestuia; el nu cutează să vină cu nimic de la sine, cu nici un fel de metode proprii de lucru. El trebuie să se supună necondiţionat meşterului, să împlinească toate îndrumările lui şi să lucreze neabătut după cum spune meşterul.

Şi noi trebuie să devenim supuşi Domnului Iisus Hristos - ascultători până la capăt, ascultători până la moarte. E foarte simplu de făcut asta. Trebuie doar să ne concentrăm şi să ne adâncim privirea duhovnicească, privind cu luare aminte şi cinstit în ascunzişurile sufletului nostru - şi atunci fiecare păcătos va vedea ce se face acolo. Acolo este întuneric, acolo colcăie şerpi - şerpii minciunii, curviei, zavistiei, trufiei, plăcerilor pântecelui, hoţiei, chiar şi uciderii, şerpi cărora nu este număr.

Oare nu urâm şerpii, nu ne ferim de ei? Şi atunci, vom iubi şerpii care se cuibăresc în inima noastră? Suntem datori să îi urâm, suntem datori să ne urâm sufletul, dacă în el colcăie şerpii.

În noi prea puţine merită dragoste. În orice păcătos sunt multe care merită ură. Şi trebuie ca această ură să se aprindă. Dacă pe umerii voştri ar apărea deodată nişte zdrenţe murdare şi împuţite, oare nu le-aţi arunca de pe voi, nu le-aţi călca în picioare? Iar dacă omul păcătos va privi în sufletul său, va vedea că haina sufletului îi seamănă cu nişte zdrenţe împuţite. Şi i se va face scârbă, greaţă, va urî zdrenţele acestea, va urî sufletul său, care e îmbrăcat atât de hâd.

Vedeţi că nu este nimic ciudat în cerinţa lui Hristos ca cel ce vrea să meargă după El să îşi urască sufletul? Trebuie să ne urâm trufia, părerea de sine, care ne poruncesc să ne rânduim viaţa de capul nostru, să ne fixăm în viaţă propriile noastre scopuri, să ne construim propriile noastre planuri. Trebuie să înlăturăm toate acestea, să rupem acest păienjeniş plin de praf, să ne luăm rămas bun de la tot. Trebuie să ne lepădăm de voinţa noastră, de planurile noastre, de raţiunea noastră şi să ne plecăm cerbicea cu smerenie sub jugul cel bun al lui Hristos.

Trebuie să ne întindem către Domnul Iisus Hristos mâna tremurătoare şi să-I strigăm: „Doamne! Nu voi merge pe calea mea. Voi merge după Tine, Tu mă călăuzeşte!”. Trebuie să ne supunem până la capăt şi necondiţionat voinţei lui Hristos. Numai atunci va fi cu putinţă să mergem după El.

Dacă Domnul ne duce acolo unde S-a dus El însuşi, dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea şi să mergem după El, unde credeţi că mergem? Dacă asupra noastră a fost pusă crucea, bineînţeles că nu mergem la distracţie, nu mergem la serbare, ci acolo unde sunt datori să meargă călcătorii de lege care îşi poartă crucea. Suntem datori să mergem după Iisus Hristos pe Golgota, până la capăt, chiar până la moarte.

Dar ce moarte cere de la noi Domnul? Cumva moartea fizică pe cruce, pe care a răbdat-o El însuşi? Nu, ci El cere de la noi altă moarte. El cere să fim ascultători, smeriţi, să urmăm Lui, Care S-a micşorat pe Sine: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om şi S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8).

Precum El a ascultat de Tatăl Lui, aşa şi noi suntem datori să ascultăm de El până la capăt. El ne duce la moarte - însă nu la o moarte de care trebuie să tremure inima noastră. El cere de la noi să împlinim cuvintele: „Câţi sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele” (Gal. 5, 24).

El cere să răstignim pe cruce şi să omorâm omul nostru cel trupesc, patimile noastre. El cere să ne răstignim pe cruce păcatele, aşa cum El a răstignit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa. El cere să ne răstignim pe cruce nu trupul ca atare, ci omul cel vechi, care trăieşte nu după legile Lui, ci după poruncile lumii.

El cere ca pe acest om vechi, care se află în stăpânirea diavolului, să îl urâm, pe acesta să-l lepădăm ca pe o haină veche şi murdară şi să începem o viaţă nouă, viaţa omului renăscut, ca să ne mântuim sufletul nemuritor, menit împărtăşirii cu Dumnezeu.

Şi trebuie să împlinim aceasta, căci altfel nu se poate curaţi inima, nu poate răsări în ea lumina lui Hristos. Ca să răsară soarele este nevoie să se risipească întunericul nopţii. Ca să fie aer curat în locuinţă, el trebuie curăţit de mirosurile urâte.

De asemenea şi noi, dacă nu ne vom lepăda de toată întinăciunea, de nu vom răstigni pe cruce trupul nostru, care putrezeşte în pofte, cum vom putea să mergem după Hristos? Altă cale nu este nicidecum.

Dar dacă vom începe această mare lucrare, ne stă înainte o luptă grea şi prelungită, fiindcă omul vechi, pe care l-am lepădat şi l-am răstignit, e o fiară sălbatică - şi cu cât îl vom bate şi răstigni mai mult, cu atât va muşca mai aprig. El e primejdios pentru noi, nicicând nu ne va lăsa în pace. Şi avem de luptat cu această fiară până la sfârşitul vieţii noastre.

Din Vieţile Sfinţilor cunoaştem că ei toţi au dus până la sfârşitul zilelor lor o luptă nesfârşită cu omul lor cel vechi, pe care l-au răstignit pe cruce. Şi această luptă stă înaintea fiecăruia dintre cei ce s-au hotărât să împlinească spusele lui Hristos şi să se lepede de sine. Îl aşteaptă o cale lungă, grea, spinoasă, fără opriri - căci în viaţa duhovnicească a te opri înseamnă a da înapoi, a pierde tot binele şi toată sfinţenia pe care le-ai dobândit.

Cine a fost mai presus decât Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer şi a văzut fericirea drepţilor, cine se poate asemui cu el în hotărârea lui de a-şi răstigni trupul, cine va cuteza să spună precum el: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Şi iată ce spune acest om mare: „Fraţilor, eu încă nu socot să fi ajuns, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând spre cele dinainte, alerg la ţintă” (Filip. 3, 13).

El tinde înainte, se grăbeşte, fiindcă înaintea lui este un scop mare, sfânt şi foarte greu de atins. Şi atunci, noi să nu ne grăbim, noi să nu fugim de vom alege calea pe care a mers el şi care a fost arătată de Domnul Iisus Hristos?! Iată ce înseamnă lepădarea de sine şi mergerea după Hristos.

Dar ce înseamnă a-ţi lua crucea - întrucât Domnul spune că fiecare dintre noi este dator să îşi ia crucea? Ce cruci avem noi? Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare Dumnezeu a pregătit o cruce aparte. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră. Este foarte important să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu. Este foarte primejdios să ne facem singuri cruci, lucru care nu se întâmplă rar.

Ce cruci sunt pregătite pentru cei mai mulţi dintre noi? Cruci simple - nu dintr-acelea pe care le-au dus mucenicii, nu dintr-acelea pe care până la sfârşitul vieţii le-au purtat nevoitorii din pustie.

Viaţa noastră - viaţa tuturor oamenilor - este amar, întristare şi pătimire şi toate aceste amaruri, întristări şi pătimiri ale vieţii noastre lumeşti, sociale şi familiale, alcătuiesc crucea noastră.

Oare puţine suferinţe pricinuiesc căsnicia nereuşită, alegerea neinspirată a profesiei, bolile grave, înjosirea, confiscarea averii, clevetirile care ne urmăresc? Tot răul pe care ni-l fac oamenii, gelozia conjugală - oare nu sunt acestea crucea noastră? Toţi oamenii poartă şi sunt datori să poarte asemenea pătimiri, chiar dacă nu ar vrea deloc.

Oamenii care îl urăsc pe Hristos, oamenii care leapădă calea lui Hristos, tot pătimesc, însă cârtesc şi nu vor să îşi poarte crucea. Care este însă deosebirea între ei şi creştinii adevăraţi?

Deosebirea stă în faptul că creştinii şi-o duc cu supunere, că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci cu smerenie, plecându-şi capul, duc până la sfârşitul vieţii crucea lor grea, mergând în urma Domnului Iisus Hristos şi-o duc pentru El şi pentru Evanghelie şi-o duc din dragoste arzătoare pentru Hristos, fiindcă mintea şi toate dorinţele lor sunt robite de învăţătura evanghelică.

Pentru a împlini această învăţătură, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să ne ducem crucea cu supunere, neobosiţi, neblestemând-o, ci binecuvântând-o, împlinind porunca lui Hristos, lepădându-ne de noi înşine şi mergând în urma lui Hristos pe calea cea îngustă, ce duce în împărăţia Cerurilor.

Iar noi vrem cu toţii ca drumul vieţii noastre să fie larg, încăpător, fără nici un fel de spini, murdărie, pietre şi gropi, să fie presărat cu flori - dar Domnul ne arată o altă cale: calea pătimirilor.

Se cuvine să ştim că pe această cale, oricât ar fi de grea, dacă ne vom întoarce către Hristos din toată inima El însuşi ne va ajuta în chip uluitor pentru noi; El ne va sprijini când vom cădea, ne va întări, ne va îmbărbăta şi ne va mângâia. Şi atunci vom pricepe cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre faptul că necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (2 Cor. 4, 17): atunci pătimirile scurtei noastre vieţi ne vor părea uşoare.

Când vom străbate această cale, ce pare grea şi cumplită numai la început, când vom simţi harul lui Dumnezeu care ne întăreşte, atunci ne vom duce cu bucurie şi cu smerenie crucea, ştiind că prin aceasta ni se deschide intrarea în Împărăţia Cerurilor.

Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos să-i învrednicească pe toţi de veşnica, slăvită şi nesfârşita viaţă împreună cu El, cu Tatăl Lui, cu Duhul Sfânt şi cu toată ceata sfinţilor îngeri. Amin (30 septembrie 1946).

Sursa: Doxologia

Predica la Nașterea Maicii Domnului -- Sfântul Ioan Maximovici

Evanghelia

Luca 10, 38-42; 11, 27-28

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Și, când zicea El acestea, o femeie din mulțime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericit este pieptul la care ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt și cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.

Sfântul Ioan Maximovici – Predică la Naşterea Maicii Domnului

Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Psalmi 103, 25), exclama încă în vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate?

În alt psalm se spune: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmi 32, 6). Iar Sfântul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 1-3).

Înţelepciunea lui Dumnezeu sau Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut de Dumnezeu nu este doar un concept abstract al unei însuşiri a lui Dumnezeu. Acelaşi evanghelist glăsuieşte mai departe: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl” (Ioan 1, 14).

Aşadar, Cuvântul prin Care toate s-au făcut este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. El se mai numeşte şi „înţelepciunea lui Dumnezeu”, aşa cum spune în epistola sa Sfântul Apostol Pavel: „Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit..., puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 22-24).

Fiul lui Dumnezeu Se numeşte Cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu-Tatăl pe toate le săvârşeşte prin Fiul Său. În acest fel, prin Fiul lui Dumnezeu, Tatăl ni Se vesteşte prin faptele Sale şi prin El [Fiul] s-a arătat în diversitatea ei înţelepciunea lui Dumnezeu.

Înţelepciunea lui Dumnezeu s-a manifestat prima oară la crearea lumii văzute şi nevăzute. Noi vedem acum lumea ajunsă la starea păcătoasă, după ce şi-a pierdut bunătatea dintru început, dar lumea este minunată, chiar şi stricată de păcat şi răsfrânge în ea înalta înţelepciune a Creatorului.

Dacă vom privi cerul, vom vedea mişcările armonioase ale luminătorilor cereşti, totul se mişcă după legi veşnice, date naturii de Ziditor, la facerea ei. Dacă vom privi în jurul nostru, în fiecare plantă, în fiecare animal, chiar şi în oricare pietricică vom vedea înţelepciunea Celui ce le-a zidit!

Fiecare vietate, până la cele mai mici insecte, este înzestrată cu toate însuşirile necesare pentru supravieţuirea, apărarea şi dezvolarea vieţii sale şi pentru înmulţirea speciei. Fiecare corp însufleţit şi neînsufleţit din natură este compus din particule minuscule, distribuite armonios, care alcătuiesc o zidire minunată, o ţesătură graţioasă a Marelui Artist şi Ziditor.

Să ne uităm în noi înşine, ce combinaţie minunată şi înţeleaptă a nevăzutului cu văzutul alcătuim! Prin trupul nostru aparţinând lumii zidite, noi alcătuim cea mai meşteşugită zidire, în care fiecare celulă îşi are menirea ei.

Cu cât ştiinţa pătrunde mai adânc în tainele naturii, cu atât devine mai evident că natura este zidirea unei preamăreţe înţelepciuni şi cu atât mai sus se înalţă ochiul minţii noastre, în cunoaşterea Creatorului său.

Despre înalta înţelepciune a lui Dumnezeu mărturiseşte cu deosebire duhul nostru cel după asemănarea lui Dumnezeu, care-l înalţă pe om deasupra pământului şi a mării vieţii acesteia şi ne dă putinţa să ne împărtăşim chiar şi în viaţa aceasta de puterile înaltului...

Toate acestea le avem chiar şi acum, în starea noastră păcătoasă, a omului căzut, supusă stricăciunii naturii. Cum a fost, dar, frumuseţea şi bunătatea lumii la zidirea ei!

Încântat de propria frumuseţe, primul dintre îngeri, Luceafărul de dimineaţă, s-a mândrit şi dorind să se facă deopotrivă cu Cel Preaînalt, a căzut de la Dumnezeu. Alungat din cer, el l-a pizmuit pe omul creat şi l-a ademenit să încalce porunca lui Dumnezeu. Păcătuind Adam, cel întâi zidit, o dată cu el întreaga omenire s-a lipsit de slava şi de cinstea ei cea dintru început.

Mintea omului s-a întunecat, voinţa i-a slăbit, simţurile i s-au întinat. Omul s-a lipsit de comuniunea harică cu Dumnezeu, Izvorul vieţii, şi a devenit muritor.

Pierzând omul cununa zidirii, s-a produs o schimbare în întreaga lume, căci urmările păcatului s-au simţit peste tot. Întreaga lume a devenit stricăcioasă şi păcătoasă. Natura, începând cu animalele, a început să-i facă rău omului, iar omul, înlăuntrul său, era chinuit de despărţirea de Dumnezeu.

Însă Preaînţeleptul Dumnezeu, încă înainte de zidirea lumii, nu numai că a prevăzut căderea omului pe care urma să-l zidească, dar a şi hotărât dinainte cum să-l îndrepteze, înainte ca lumea să fie zidită. În Sfatul Sfintei Treimi a fost dinainte rânduit că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, va deveni om şi va lua asupra Lui păcatele lumii, îndreptând greşeala lui Adam.

Nimănui nu i-a fost dezvăluit leacul pregătit pentru boala omenească; hotărârea Sfatului Sfintei Treimi a rămas o taină pentru întreaga lume zidită. Trebuia pregătit pe pământ un adăpost vrednic să-l primească pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce urma să Se întrupeze.

În neamul omenesc stricat de păcat trebuia găsit un vas nepângărit, în care să Se coboare Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Care pe toate le-a zidit şi cu trupul primit, să Se sălăşluiască printre oameni, El însuşi devenind om.

De multe veacuri a fost nevoie ca să se pregătească împlinirea preaînţeleptei chivernisiri a lui Dumnezeu. Şi a apărut o Fecioară Curată, vrednică a deveni Maica după trup a Aceluia prin Care s-au făcut cerul şi pământul şi prin Care urmau să se împlinească cele dinainte hotărâte de Preaînţeleapta Treime, pentru mântuirea lumii.

Când a venit plinirea vremii (Galateni 4, 4) şi a venit sorocul ca să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu pe pământ, taina minunatului Sfat al Sfintei Treimi a fost dezvăluită de Dumnezeu Arhanghelului Gavriil, care a fost trimis în Nazaret să-i binevestească Preacuratei Fecioare Maria despre naşterea Mântuitorului lumii, ce avea să se petreacă de la ea.

Sfatul cel mai dinainte de veci descoperindu-l Pruncei, Gavriil se înfăţişă Preacuratei, vestindu-i: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 28-32).

S-a tulburat smerita copilă auzind această prevestire. De la vârsta de trei ani ea se afla la templu, fiind dată de părinţi şi petrecând necontenit în rugăciune, a fost crescută în Sfânta Sfintelor, unde a auzit glasurile locuitorilor cereşti, dar cu toate acestea n-ar fi putut gândi să devină Maica Răscumpărătorului, dând în acelaşi timp şi făgăduinţa de a rămâne Fecioară.

„Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” - rosti îngerul, răspunzându-i la întrebarea: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” - răspunse Maria cu smerenie şi cu supunere faţă de voia lui Dumnezeu (Luca 1, 35-38).

Atunci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu Se sălăşlui în Maria. Cel pe Care cerul şi cerurile cerurilor nu-L încap (III Regi 8, 27; II Paralipomena 6, 18), Căruia Cerul îi este scaun şi pământul aşternut picioarelor (Isaia 66, Fapte 7, 49), Şi-a ales ca sălaş o Fecioară, din pântecele ei făcându-Şi Prestol şi pântecele ei mai mult decât cerurile lărgindu-l. „Mai întinsă decât cerurile” s-a făcut Fecioara Maria.

Peste nouă luni ea a născut un Fiu, pe Dumnezeu arătat în trup. „Taina cea ascunsă din veac şi de îngeri neştiută, prin Născătoarea de Dumnezeu, Dumnezeu Se arătă pe pământ, în unire neamestecată întrupat”.

Însă Fecioria Maria şi întruparea, prin ea, a Fiului lui Dumnezeu au rămas o taină pentru diavol, până când Domnul nu a împlinit lucrarea mântuirii noastre. „Primind de bunăvoie pentru noi crucea asupra Sa”, suferind moarte şi înviind din morţi, Domnul Iisus Hristos a dăruit viaţă neamului omenesc şi i-a deschis Raiul care fusese pecetluit [pentru el].

Întrupându-se din Fecioara Născătoare de Dumnezeu, „Adam s-a chemat, Eva s-a slobozit, blestemul s-a sfârşit, moartea s-a omorât şi noi am înviat”.

Împreună cu omul, întreaga lume este izbăvită de stricăciune, pregătindu-se de acum pentru ziua când lumea va fi curăţată prin foc, când toată făptura va fi slobozită de robia stricăciunii, când cerul cel nou şi pământul cel nou vor dezvălui zidirea lui Dumnezeu în toată frumuseţea şi bunătatea ei.

Astfel, este sfărâmată uneltirea răutăţii diavoleşti şi Ziditorul lumii, cu înalta Sa înţelepciune, le îndreaptă pe toate după voia Sa pentru binele întregii făpturi. Aşa cum Dumnezeu a creat la început lumea prin Cuvântul Său, adică prin Fiul Său, la fel prin Fiul lui Dumnezeu lumea este renăscută după căderea în păcat.

Prin Cel prin care s-a arătat înţelepciunea lui Dumnezeu în zidire, tot prin Acela s-a descoperit înţelepciunea lui Dumnezeu şi în restaurarea lumii distruse de păcat şi în întoarcerea bunăvoirii lui Dumnezeu asupra lumii.

De aceea, Fiul lui Dumnezeu este numit înţelepciunea lui Dumnezeu sau, în greceşte, Sophia, pentru că prin El noi L-am cunoscut şi îl cunoaştem pe Preaînţeleptul Dumnezeu. Iisus Hristos pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare (I Corinteni 1, 30).

Preacurata Fecioară, prin care S-a întrupat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Ziditorul şi Mântuitorul nostru, ca să ne dăruiască viaţa veşnică, a fost scara pe care Dumnezeu S-a coborât pe pământ şi a devenit pentru noi puntea pe care urcăm la cer.

Cu mult înainte de întruparea lui Hristos au prevestit despre ea proorocii, cei care profeţeau venirea lui Mesia. Profetul Iezechiel o vede ca pe o poartă închisă la răsărit, prin care trece Domnul şi care rămâne închisă, ceea ce înseamnă că până la naştere, în timpul naşterii şi după naştere, Maria a rămas Fecioară.

Profetul Daniel, tâlcuind misteriosul vis al lui Nabucodonosor, o preînchipuie ca pe un munte feciorelnic din care o piatră se desprinde de la sine, fără ajutorul vreunei mâini omeneşti, şi umple pământul, ceea ce iarăşi înseamnă naşterea fără de sămânţă şi neprihănită a lui Hristos din Fecioară.

„Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieste: Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7,14; Matei I, 23).

Strămoşul Iacov a văzut în vechime în vis o scară sprijinită pe pământ, al cărei vârf ajungea la ceruri şi care o preînchipuia pe cea prin care S-a pogorât pe pământ Fiul lui Dumnezeu.

Regele David, Psalmistul, o cântă ca pe o Regină aşezată de-a dreapta Regelui, îmbrăcată în veşminte de aur şi împodobită, a cărei întreagă slavă se află înlăuntrul ei.

Iar înţeleptul Solomon vorbeşte despre ea în Cartea Pildelor ca despre Casa înţelepciunii: „înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi” (Pilde 9,1). Iar casa în care S-a sălăşluit Preaveşnica înţelepciune la întrupare este tocmai Preacurata Fecioară Maria.

Stâlpii acestei case sunt virtuţile ei. La popoarele orientale din vechime, cifra şapte simboliza desăvârşirea şi cei şapte stâlpi ai casei închipuie desăvârşirea în bine a Maicii Domnului. De aceea, în icoane este reprezentată înţelepciunea lui Dumnezeu - Fiul lui Dumnezeu pe tron, ca şi cum S-ar afla într-o clădire aşezată pe şapte stâlpi, care o închipuie pe Preacurata Sa Maică.

Deasupra sunt şapte arhangheli, de amândouă părţile stau şapte prooroci cu suluri de hârtie acoperite cu profeţii despre Maica Domnului, iar dedesubt sunt numele celor şapte virtuţi. Cifra şapte repetată de multe ori închipuie desăvârşirea duhovnicească a Preasfintei Fecioare.

Astăzi, când cântăm „Naşterea ta, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, a vestit bucurie întregii făpturi”, se chiverniseşte Casă pământeană pentru înţelepciunea Cea veşnică, se pregăteşte lăcaş pentru Fiul lui Dumnezeu, Cel ce vine din ceruri pentru mântuirea neamului omenesc....

Pentru întâmpinarea Lui se zideşte o Cămară însufleţită, o Biserică sfinţită, în care Se va sălăşlui Cuvântul lui Dumnezeu Cel dinainte de veci, coborât pe pământ, pentru ca de aici să înceapă rezidirea lumii, ca să unească din nou cerul cu pământul.

Să ne bucurăm, aşadar şi să ne veselim de Naşterea Alesei de Dumnezeu Prunce Maria, să o lăudăm pe cea mai cinstită decât oştirile cereşti, Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Casa înţelepciunii dumnezeieşti, să dăm cinstirea cuvenită drepţilor ei părinţi şi împăratului veacurilor, Celui Nestricăcios, Nevăzutului, Singurul Dumnezeu Preaînţelept, prin Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinstea şi slava în vecii vecilor (I Tim. 1, 17). Amin.

(Cindao, 1948)

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 14-a după Rusalii (Pilda nunții fiului de împărat) -- Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Matei 22, 2-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Și a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăși a trimis alte slugi, zicând: Spuneți celor chemați: Iată, am pregătit ospățul meu; juncii mei și cele îngrășate s-au junghiat și toate sunt gata. Veniți la nuntă! Dar ei, fără să țină seama, s-au dus, unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit și le-au ucis. Auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie și, trimițând oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și cetății lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici. Mergeți, deci, la răspântiile drumurilor și, pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă. Atunci, ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi și buni, și s-a umplut casa nunții cu oaspeți. Iar Împăratul, intrând ca să privească pe oaspeți, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Tâlcuire la Evanghelia nunţii fiului de împărat

 

“Sa nu amanam dar nici o clipa pocainta, pentru ca fiecare clipa care trece poate sa fie ultima in care suntem printre locuitorii acestui pamant. Sa ne spalam si sa ne curatim sufletele macar tot atat pe cat ne spalam si ne curatim trupurile, care vor fi maine hrana viermilor. Sa le curatam prin lacrimi si cainta, sa le spalam cu post si rugaciune, sa le imbracam in haine tesute din dragoste si neprihanire, impodobite cu toata fapta cea buna si mai ales cu iertare si mila. Sa facem putinul pe care il cere Dumnezeu de la noi, iar El va, face restul. Cand un copil plange pentru ca s-a murdarit, mama il spala, il curata si-l schimba. O, cu cat mai milostiv este Tatal nostru cel din ceruri decat oricare mama de pe pamant!“.

“Dumnezeu vrea sa credem in El mai mult decat in oricine altcineva sau decat in orice altceva pe lume. Dumnezeu vrea ca omul sa nadajduiasca in El mai mult decat in oricine altcineva sau decat in orice altceva pe lume. Mai mult: Dumnezeu vrea ca omul sa se tina de El si numai de El, ca omul sa fie, prin dragostea ce izvoraste din aceasta, una cu toata zidirea Lui.

Aceasta este unirea omului cu Dumnezeu. Aceasta este nuntirea inimii cu Hristos. Tot restul este preacurvie si desfrau. Numai aceasta stransa unire a inimii cu Hristos, infatisata noua cel mai limpede in chipul nuntii pamantesti, poate face sufletul bogat si roditor. Din orice alta legatura a sufletului nasc spini si balarii, sterp ramanand sufletul fata de orice fel de bine. Daca nu-i cunoscut lucrul acesta — si nu are cum sa fie cunoscut — oamenilor dinafara razei Bisericii lui Hristos, trebuie negresit sa fie cunoscut crestinilor, si mai ales crestinilor cu dreapta credinta. E in duhul nostru, e in predania noastra a intelege adancimea, inaltimea si largimea dezvaluirii primite prin Domnul nostru Iisus Hristos; a intelege vesnicia mai drept decat o inteleg popoarele Rasaritului, si timpul mai drept decat il inteleg popoarele Apusului.

Cu orice s-ar nunti sufletul, fie fiinta vie sau lucru mort, fie trup sau vesmant trupului, fie argint sau aur sau pamanturi sau slava sau patima pentru orice lucru din lume — podoabe, bucate, bautura, dans, natura sau orice altceva – o asemenea insotire e nelegiuita si abate nenorocire vesnica asupra acelui suflet atat in viata aceasta cat si in cea viitoare. Se intampla la fel (desi intr-o masura neasemanat mai mare) ca in legatura nelegitima dintre barbat si femeie, care le aduce durere si nefericire nu numai lor amandurora, ci si copiilor care s-ar naste dintr-insii. Nu se poate ascunde ceea ce Scriptura arata pe fata: ca Dumnezeul cel viu este Dumnezeu gelos (Iesire 20, 5; Deuteronom 4, 24). Gelozia Lui se indreapta asupra a nimic altceva pe lume decat numai si numai asupra sufletului omenesc. Dumnezeu vrea ca sufletul sa fie intreg al Lui si numai al Lui, in deplina credinciosie, si o doreste aceasta doar spre binele sufletului. El stie, in deplinatatea intelepciunii Sale, ceea ce s-ar cuveni sa stim noi toti dupa venirea lui Hristos, si anume ca daca sufletul slabeste in credinta fata de Ziditorul sau si se lipeste de altcineva sau altceva din lume, se face pana la urma rob, intunecata umbra deznadajduita, nefericit chip de plangere si scrasnire a dintilor.

Singura nunta legiuita a sufletului este dragostea arzatoare de Dumnezeu. Orice alta iubire afara de Dumnezeu sau impotriva lui Dumnezeu este idolatrie. Astfel bunaoara, prin dragostea de trup unul isi face din trup dumnezeu mincinos, idol; la fel prin dragostea pentru averi sau pentru podoabe isi face idol din acestea; orice ar iubi omul ajunge sa-si faca idol din ceea ce iubeste. Atunci el indreapta dragostea care este numai si numai a lui Dumnezeu asupra a ceva mai prejos si mai putin vrednic de a fi iubit decat Dumnezeu. Ori in ce ar crede si ar nadajdui omul mai mult decat in Dumnezeu, orice ar iubi omul mai mult decat pe Dumnezeu, lucrul acela ia locul lui Dumnezeu si ajunge sa-i fie acelui om idol, dumnezeu mincinos al unui suflet mincinos. Profetii numesc toata inchinarea la idoli desfranare si spurcaciune (Ieremia 3,1; Iezechiel 23, 7).

Mai rau decat toate este ca inchinatorul la idoli se face una cu idolii sai. In dragoste omul se pierde cu timpul in lucrul iubit. Ceea ce iubeste omul mai mult, lucrul la care se gandeste mereu, pe care si-l doreste, ajunge cu vremea sa fie miezul fiintei sale, fie lucrul acela mancare sau bautura sau argint sau aur sau tarini sau slava sau putere. Asa spune Scriptura: au umblat dupa idoli si au ajuns netrebnici, au umblat dupa nimic si au ajuns nimic (IV Regi 17,15). Fireste ca si desfranarea intre barbat si femeie nu se abate de ii aceasta lege, fiind tot apostazie, si inca cea mai fatisa, si pierzare a sinelui pentru nimic. Cat de bine infatiseaza Apostolul Pavel lucrul acesta, cand spune: Nu stiti ca cel ce se alipeste de desfranata este un singur trup cu ea? (I Corinteni 6, 16). Omul se face una cu ceea ce iubeste: cu Dumnezeu, daca iubeste pe Dumnezeu, cu pamantul, daca iubeste pamantul. Prin dragoste se mantuieste sau se pierde omul. O singura iubire este mantuitoare, si aceasta este iubirea de Dumnezeu. Orice alta e pierzare. O singura logodna este dupa lege, una doar mantuitoare pentru suflet: cea cu Dumnezeu. Orice alta insotire, neizvoratoare din aceasta precum raza izvoraste din soare, este blestem si damnare.

Evanghelia de astazi ne zugraveste in chipul cel mai limpede taina aceasta preaminunata: cum inima omului se incununeaza in nunta cu Dumnezeu, ca o mireasa credincioasa si cum, prin oarba tradare si necredinta, cade si se pierde in intunericul nelegiuit al inchinarii la idoli.

Imparatia cerurilor asemanatu-s-a omului imparat care a facut nunta fiului sau.

La fel ca si celelalte pilde ale lui Hristos, si aceasta imbratiseaza toata istoria omeneasca de la inceput pana la sfarsit. Invatatii isi dau multa osteneala sa scrie tomuri marete si anevoie de inteles in care cauta sa explice istoria omenirii; poate ca izbutesc cateodata, dar cel mai adesea se prind ca intr-o plasa din care cauta sa scape sfasiind tesatura, incalcind ideile. Hristos insa, in cateva cuvinte ale pildei, spune totul cat se poate de deslusit. Niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste acest Om (Ioan 7,46).

Imparatia cerurilor nu poate fi cuprinsa in cuvinte; poate fi doar asemanata cu ceva care ne este noua cunoscut indeaproape in lumea aceasta. Printre altele, se poate asemana cu o nunta. Nunta este prilej de bucurie intre oameni; imparatia cerurilor e bucurie, asadar pe buna dreptate poate fi asemanata cu o nunta. Acel imparat este Dumnezeu Insusi, iar fiul sau este Hristos. Ioan Botezatorul a dezvaluit ca El este Mirele iar Iisus Domnul a adeverit aceasta (Matei 9,15). Toata istoria, de la izgonirea lui Adam din rai incoace, este pregatirea inimii pentru nunta cu Fiul lui Dumnezeu. Venirea lui Hristos in lume a fost adevaratul inceput al sarbatorii nuntii, iar mai departe rastimpul de la venirea Sa si pana la sfarsitul veacurilor este intreg sarbatorire a acestei nunti. Venirea lui Hristos in lume este cea mai fericita clipa a omenirii in intregul ei si a fiecarui suflet in parte.

Dintre toate neamurile pamantului, cel mai fericit ar fi trebuit sa fie cel evreiesc la primirea Mirelui Hristos, ca unul ce fusese cel mai deplin pregatit de Dumnezeu ca sa-L primeasca pe Mesia. Natiei acesteia i se harazise bucuria de a fi cea dintai care sa-L intampine pe Hristos, cea dintai care sa-L cunoasca si sa-L primeasca, spre a se face mai departe binevestitoare de bucurie si mantuire tuturor popoarelor pamantului. De aceea se si foloseste, in originalul Evangheliei, o forma de plural: „a dat serbari de nunta pentru fiul sau”, pentru Mirele asteptat care a venit la Templul Vechiului Legamant cu Iudeii, si la fiecare suflet care cauta mantuire, bucurie si viata; pentru Mirele care a venit la intreg neamul omenesc, la toate popoarele si semintiile lumii. Dar pe cat de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe atat si orbirea si rautatea pacatosilor, pentru ca scris este: Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit (Ioan 1,11). Asadar, Mirele a venit mai intai la mireasa pe care si-o pregatise atata vreme, cu atata grija: la natia evreie. Ea insa L-a nesocotit, L-a dispretuit, L-a lepadat.

Mai departe ne spune pilda:

Si a trimis pe slugile sale ca sa cheme pe cei poftiti la nunta, dar ei n-au voit sa vina.

Mai intai, pregatind ospatul de nunta al Fiului Sau, Dumnezeu a trimis secole de-a randul profeti care sa vesteasca apropierea sarbatorii si sa pregateasca pe iudei intru primirea Mirelui Hristos. Acestia sunt primii slujitori trimisi sa adune pe nuntasi. Iar cand a venit in lume Hristos, a fost trimis ca sol Inaintemergatorul Ioan ca sa strige si sa cheme. Dar precum pe vechii prooroci nu-i asculta decat o mana de alesi, asa si acum, putini au plecat urechea la heraldul din pustie. N-au voit sa vina.

Iarasi a trimis alte slugi, zicand: Spuneti celor chemati: Iata, am pregatit ospatul meu; juncii mei si cele ingrasate s-au junghiat si toate sunt gata. Veniti la nunta.

Alte slugi sunt apostolii si cei impreuna-lucratori cu dansii. O vreme cei poftiti au ramas inca iudeii. Domnul Insusi a spus mai intai: Nu sunt trimis decat numai catre oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Iar apostolilor, tot asa le-a poruncit dintru inceput: Mergeti catre oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6). Aceasta a fost mai inainte de patima si slavirea Sa. Dar cand a fost lepadat de iudei, cand a fost scos de lucratorii cei rai in afara zidurilor Ierusalimului si ucis, a dat, dupa Inviere, alta porunca: Mergand, invatati toate neamurile (Matei 28, 19).

Dumnezeu a ramas credincios fagaduintei Sale, evreii insa au calcat-o in picioare. Dumnezeu a ramas credincios miresei Sale, alesei Sale, Templului Vechiului Legamant; mireasa insa a fost necredincioasa Mirelui, si s-a legat nelegiuit cu idolii si dumnezeii mincinosi de care n-a vrut sa se desparta ca sa se intoarca la logodnicul ei cel dupa lege.

Iata, am pregatit ospatul meu. E gata tot ce trebuie pentru hrana si intremarea sufletului. Adevarul hraneste sufletul; adevarul s-a aratat drept cel mai bogat ospat regesc. Biruinta asupra duhurilor rele, asupra bolii si a grijilor, biruinta asupra firii, toate victoriile care hranesc si intremeaza sufletul omenesc cel necajit, iata-le! Veniti! Odinioara cerul parea ferecat cu zavoare de fier. Sufletele, nefericite mirese, zaceau inchise in temnita muceda. Acum cerul s-a deschis, Dumnezeu Insusi a venit pe pamant, ingerii s-au pogorat, mortii s-au vazut vii, omul s-a inaltat in vrednicie pana la Dumnezeu. O, dulce ospat! Masa imbelsugata! Veniti dar!

In loc sa primeasca poftirea la nunta, acele suflete intemnitate, orbite de intuneric, au savarsit o crima infricosata: L-au ucis pe Mire. Dar nici aceasta nu a istovit rabdarea lui Dumnezeu. El a preschimbat neagra faptuire in cel mai adanc izvor de dulceata si bucurie. Acum se aduc la masa Imparatului trupul si sangele Mantuitorului rastignit, mai presus de toata dulceata ospatului. Veniti, impartasiti-va de ceea ce nu gusta nici ingerii! S-au revarsat torentele de har ale Duhului Sfant, ale Duhului celui atotputernic, datator-de-viata! Toate sunt gata. Toate! Tot ce trebuie pentru ca mireasa prihanita sa se curateasca, flamanzii sa se sature, ranitii sa se vindece, cei goi sa se invesmante, indracitii sa-si vina in fire, cei beti sa se trezeasca, mortii sa invieze. Iata botezul cu apa; iata botezul cu foc si cu duh; iata aripile rugaciunii; ulei; paine; vin; imparateasca preotie calauzitoare; Biserica sfinteniei si a iubirii. Sunt daruri acestea de la Mire pentru mireasa, si El le aseaza pe toate pe masa imparateasca. Veniti dar! Veniti la nunta!

Dar ei, fara sa tina seama, s-au dus: unul la tarina sa, altul la negutatoria lui; iar ceilalti, punand mana pe slugile lui, le-au batjocorit si le-au ucis. Zadarnic oferi prostituatei impatimite o cununie legiuita. Nu-i pasa ei de mirele logodit. Prea s-a obisnuit cu idolii ca s-o rupa acum cu acestia. Idolul sufletului risipitor este: al unuia mosia, al altuia negotul, al altuia oarece altceva. Ţarina inseamna trupul cu patimile sale de tarana, iar negutatoria inseamna lacomia, averea, imbogatirea cu lucrurile stricacioase ale lumii acesteia. S-a dus fiecare la idolul sau, nici nu vor sa auda de mire. Pe unii i-a suparat insasi poftirea! Au prins pe slugile imparatesti, le-au batjocorit si le-au ucis. La fel, dupa Golgota, au prigonit pe apostoli, pe Petru si pe Ioan (4,3), au ucis pe arhidiaconul Stefan, pe Iacov si pe multi altii.

Si auzind imparatul de acestea, s-a umplut de manie, si trimitand ostile sale, a nimicit pe ucigasii aceia si cetatii lor i-au dat foc.

Imparatul acesta nu-i altul decat Dumnezeu. Mania Sa e cea mai de pe urma; s-a sfarsit cu indurarea si acum e randul dreptatii. Ostile sale sunt armiile Romei, ucigasii aceia sunt jidovii, cetatea lor este Ierusalimul. Nemasurata e rabdarea lui Dumnezeu. Vreme de patruzeci de ani i-a mai ingaduit pe ucigasii Domnului, nu i-a lovit pe loc. Dupa cum odinioara a luat Mantuitorul asupra-Si un post de patruzeci de zile, asa Ziditorul a luat asupra-Si, dupa Golgota, un post al rabdarii de patruzeci de ani. Nu S-a grabit sa pedepseasca nelegiuirile oamenilor pe data. Nimeni nu poate sa spuna: „Vezi, Dumnezeu e razbunator, sa ne razbunam dar si noi!” Nu. Abia dupa patruzeci de ani a dezlegat Dumnezeu pedeapsa asupra neamului jidovesc pentru crimele faptuite de fruntasii lui. Sa invatam si noi a nu ne razbuna pentru nedreptatea savarsita asupra noastra, ci sa asteptam indreptarea nedreptatitorilor pana la marginea cea mai de pe urma a rabdarii. De ce numeste Dumnezeu armatele romane: ostile sale? Pentru ca le-a folosit ca sa pedepseasca prin ele decazutul Sau popor ales. La fel cum altadata a folosit armatele pagane ale Asiriei, Egiptului si Babilonului ca sa-i pedepseasca si sa-i trezeasca pe israeliti, asa acum a folosit armatele pagane ale Romei ca sa aduca asupra acestei nerecunoscatoare natii pedeapsa cea de apoi. Imparatii romani Vespasian si Titus au cucerit, unul dupa altul, Ierusalimul si i-au dat foc, au ucis mare multime de evrei iar pe cei ramasi i-au spulberat in cele patru zari ale lumii. Astfel s-au implinit cuvant cu cuvant cele profetite de Domnul in pilda nuntii fiului de imparat. Dar sa vedem mai departe ce a facut imparatul dupa ce i-a pedepsit pe iudei.

Apoi a zis catre slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiti n-au fost vrednici. Mergeti deci la raspantiile drumurilor si pe cati veti gasi, chemati-i la nunta.

Aceste cuvinte le-a rostit Dumnezeu slujitorilor Sai celor noi. Nunta este gata. Adica: Lucrul Meu l-am savarsit, totul este gata. Dar primii chemati n-au fost vrednici, si de aceea nu au sa vina. Ei se uita si nu vad, si deci nici nu se pot bucura; asculta dar nu aud, si deci nici nu pot sa raspunda. Ei iubesc mai mult pe dumnezeii cei mincinosi ai trupului si pe mamona avutiilor si de aceea au dispretuit chemarea Mea. Robii in lanturi a celor de jos si-au ridicat mana asupra Celui din inaltime.

Acum dar mergeti la raspantiile drumurilor si chemati pe cine veti gasi. Israel e ca o vie ingradita care s-a aratat stearpa. Iesiti deci din vie in campiile fara gard ale paganilor si chemati-i pe acestia. Israel e ca un helesteu imprejmuit in care s-au oplosit oua de sarpe; deschideti dar zagazurile si plasele voastre aruncati-le in marea intregii omeniri. Israel e ca un strat de rasaduri in campul lui Dumnezeu, din care s-au luat mladitele si s-au rasadit in ogorul omenirii intregi, iar rasadnita a ramas stearpa; mergeti dar si semanati samanta cea buna in brazda a toata omenirea.

Acesta este intelesul poruncii de apoi a lui Hristos: Mergand, invatati toate neamurile (Matei 28,19). Raspantiile drumurilor inseamna lumea pagana, unde se intretaie cararile abrupte, potecile napadite de spini si bolovanisurile in care samanta lui Dumnezeu e primejduita in orice clipa. Dumnezeu a vazut de aceasta lume larga cu aceeasi parinteasca grija cu care a vazut si de Israel, doar ca intr-alt chip. Pe Israel Il calauzea prin revelatii, prin prooroci si prin semne, iar pe celelalte neamuri le calauzea prin darurile Sale: prin constiinta si ratiune. Multi s-au mantuit intre israeliti: cei credinciosi si ascultatori. Si multi intre pagani s-au mantuit si ei: cei care au trait potrivit constiintei si ratiunii. Iar acum, cand Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant si a fost lepadat de poporul Sau, Dumnezeu a deschis larg tuturor una si aceeasi cale spre El.

Si iesind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toti cati i-au gasit, si rai si buni, si s-a umplut casa nuntii cu oaspeti.

Este Biserica lui Dumnezeu pe pamant! Este Legamantul cel nou al lui Dumnezeu cu oamenii in numele Fiului Sau Iisus Hristos, care aduna sub aripile Sale pe toti copiii lui Dumnezeu, toate neamurile si semintiile pamantului, toate limbile si starile, de la rasarit la apus si de la miazanoapte la miazazi. Este poporul cel nou ales al lui Dumnezeu, Israelul cel nou, semintia dreptului Avraam cea noua. Vechiul Israel a fost necredincios, a luat in desert partea lui de popor ales in istorie, si de aceea Dumnezeu a taiat oamenilor o alta brazda de mantuire: Noul Israel. Intorcandu-se de catre poporul evreiesc spre pagani, apostolii Pavel si Barnaba le-au spus celor dintai: Voua se cadea sa vi se graiasca mai intai cuvantul lui Dumnezeu; dar de vreme ce il lepadati si va judecati pe voi nevrednici de viata vesnica, iata ne intoarcem catre neamuri (Fapte 13,46). Astfel, precum incepuse si se implinise prin Moise si prin profeti vechea alegere, a inceput prin apostoli si urmasii lor o noua alegere, o noua istorie, o noua mantuire.

Biserica lui Dumnezeu s-a umplut cu buni si cu rai, pentru ca si unii si altii au fost chemati. Biserica Vechiului Testament impartea lumea in iudei si ne-iudei, Biserica Noului Testament o imparte in buni si in rai. Si unii si altii, asadar, sunt chemati, dar nu toti cei ce intra prin botez in Biserica se vor mantui. Milostivul Dumnezeu isi dezvaluie indelunga-I rabdare in Biserica Noului Testament, precum si in cel Vechi Si-o aratase. Stapanul cel intelept le spune lucratorilor sa nu smulga indata neghina din holda, ci s-o lase sa creasca laolalta cu graul pana la seceris. Si pestii buni si cei rai se prind in navodul cel mare al Bisericii, dar numai dupa ce se aduc la mal se aleg cei buni de cei rai. La porunca imparateasca Evanghelistul Luca mai adauga un cuvant:

Iesi indata in pietele si ulitele cetatii, si pe saraci, si pe neputinciosi, si pe orbi, si pe schiopi adu-i aici.

Iudeii vor fi socotit a fi aceasta o buna zugravire a tuturor neamurilor de pe pamant inafara de dansii. De fapt, toate popoarele si semintiile pamantului erau in acea stare pana cand au cunoscut pe Hristos si au stat la masa Lui cea imbelsugata cu toate darurile pe care le-a dat, si inca le mai da lumii. Toti suntem saraci fara Hristos, toti suntem orbi, ologi, nevolnici. Numai El, Domnul, poate sa ne inavuteasca cu bogatiile Lui cele nemincinoase, sa ne vindece de neputintele noastre, sa indrepte mainile noastre spre fapta cea buna si picioarele noastre in calea cea dreapta. Numai El poate sa ne deschida ochii inimii si sa ne dea vederea vietii ce ne asteapta, darul de nunta, zestrea de bucurie fara sfarsit.

Iar intrand imparatul ca sa priveasca pe oaspeti, a vazut acolo un om care nu era imbracat in haina de nunta. Si i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fara haina de nunta? El insa a tacut.

Ce este aceasta haina de nunta? Haina de nunta a sufletului este, mai intai de toate, neprihanirea. Scrie Apostolul Pavel credinciosilor:

V-am logodit unui singur barbat, ca sa va infatisez lui Hristos fecioara neprihanita (II Corinteni 11, 2).

Curatia, neprihanirea feciorelnica, e straiul de temelie al sufletului. Apostolul le arata mai departe credinciosilor ce anume trebuie sa poarte pe deasupra acestuia:

Imbracati-va dar… cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelunga-rabdare… Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii (Coloseni 3,12,14).

Iata vesmantul de nunta al sufletului incununat cu Hristos Cel fara de moarte.

Intre toate fapturile omenesti, desavarsirea neprihanirii a fost intruchipata de preasfanta, preacurata si preanevinovata Fecioara, Maica lui Dumnezeu, care a dat trup din trupul sau Domnului si Mantuitorului nostru. Niciunul din noi nu-L poate purta pe Hristos fara o mare curatie a inimii, fara ca inima sa-i fie neimpartita, daruita intreaga lui Hristos. Precum o fecioara curata are o singura iubire: pentru alesul ei, asa si inima care intelege calea mantuirii are o singura iubire: pentru Domnul. Aceasta este haina ei de nunta, tesuta din aur curat. Neprihanirea si dragostea rodesc intru toate celelalte virtuti, pomenite sau nu de Apostol, si mai cu seama in fapte bune. Faptele bune sunt giuvaerurile care impodobesc haina puritatii, straiul de aur al dragostei.

[Sfantul Macarie, in scrierea sa Despre Dragoste, capitolul 15, spune: „Prin straiul de nunta intelegem harul Sfantului Duh. Cine nu-i vrednic sa se invesmante intr-acesta nu poate fi partas cetesti cununii, ospatului duhovnicesc de nunta.”]

Intrand sa-si vada oaspetii, imparatul a zarit pe unul care nu avea haina de nunta.

„Prietene”, i-a spus imparatul. De ce? Intai, ca sa arate cat pret pune pe om; apoi, pentru ca El, Dumnezeu, este cu adevarat Prietenul fiecarui om cata vreme omul nu se leapada prin nevrednicie de prietenia Lui.

Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va poruncesc (Ioan 15,14), a spus Domnul apostolilor Sai.

O, negraita ingaduinta si bunavointa a lui Dumnezeu! Atotputernicul Ziditor, Domnul a toata lumea, ii numeste pe oamenii cei slabi prieteni ai Sai! Dar numai daca implinesc poruncile Lui. Acest oaspete fara haina de nunta calcase voia lui Dumnezeu, caci altminteri ar fi fost invesmantat cum se cuvine. De ce atunci il mai numeste Dumnezeu „prietene” ? Pentru ca, fiind botezat, e ca unul dintre cei credinciosi, se numara in randul acestora. Numindu-l: „prietene”, imparatul il mustra ca a fost necredincios prieteniei Sale. Pentru ca nu Dumnezeu i-a fost necredincios lui, ci el lui Dumnezeu.

El insa a tacut.

Ce sa fi raspuns? Ca n-a avut mijloace sa-si cumpere? Ca nu cunoaste croitoria? Ar fi fost in zadar. In Hristos, Dumnezeu a inzestrat fiecare oaspete cu haina de nunta. Nu era nevoie decat ca omul sa-si scoata haina cea veche, murdara de pacate, si sa imbrace haina mantuirii, haina tesuta cu aur, haina de nunta. Dar, pentru ca nu a facut acest lucru, a ramas fara cuvant.

Atunci imparatul a zis slugilor: legati-l de picioare si de maini si aruncati-l in intunericul cel mai din afara. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor.

Dar acela isi legase singur mainile prin pacat, picioarele prin umblarea in calea nedreptatii si, in viata inca fiind, alesese intunericul in locul luminii, plansul si scrasnirea dintilor in locul vesnicei bucurii. Singur se osandise, iar Dumnezeu n-a facut altceva decat sa rosteasca judecata cea dreapta. Nelegiuitul este prins in laturile faradelegilor lui (Pilde 5,22). Prins si legat de pacatele sale, pacatosul nu va avea cum sa scape in lumea cealalta. Legarea mainilor si a picioarelor arata ca acolo nu mai e loc de cainta si ca omul nu mai poate face nimic pentru mantuirea lui. Nu mai poate intra in Imparatie.

Si Domnul termina marea pilda profetica spunand:

Caci multi sunt chemati, dar putini alesi.

Cuvantul acesta e si pentru iudei si pentru crestini. Putini au fost alesi dintre iudei, si putini sunt dintre crestini. Noi toti cei botezati suntem poftiti la masa imparateasca, dar numai Dumnezeu singur stie cine sunt alesii. Vai celor dintre noi carora Dumnezeu le va spune in privelistea a toti ingerii si sfintii: Prietene, cum ai intrat aici fara haina de nunta? O, ce rusine, ce rusine fara scapare! Ce ruina, ce ruina fara indreptare!

Cu adevarat Dumnezeu ne spune noua aceste cuvinte acum, de cate ori ne apropiem de sfantul altar ca sa primim Impartasania si sa ne unim in duh cu Hristos:

Prietene, cum ai intrat aici fara haina de nunta?

Sa ascultam cu inima si cu constiinta cand ne apropiem de sfantul potir si vom auzi aceasta intrebare, aceasta mustrare. O, sa nu aduca dupa ele aceste cuvinte plansul si scrasnirea dintilor cea din intunericul de pe urma care se asterne cand Dumnezeu ni le va fi spus pentru ultima oara! Cine poate sa stie daca nu cumva Dumnezeu ne-a spus astazi cuvintele acestea pentru ultima oara in viata pamanteasca? Cine poate sti daca sufletul sau nu se va gasi chiar in noaptea aceasta in stralucita adunare cereasca de la masa imparatului, imbracat in haina murdara a pacatului? Cine dintre muritori poate cunoaste daca ziua de astazi nu va fi pentru el hotaratoare in vesnicie? Celor doi talhari de pe cruce le-au fost de-ajuns cateva clipe. Unul a irosit aceste clipe si s-a dus in intunericul cel mai dinafara, iar celalalt le-a folosit; s-a cait, L-a marturisit pe Fiul lui Dumnezeu si s-a rugat pentru mantuire: Pomeneste-ma cand vei veni intru imparatia Ta (Luca 23,42). Atunci a cazut de pe sufletul lui vesmantul cel vechi si s-a imbracat in haina de nuntas. Talharul care s-a cait s-a infatisat la masa imparatului cu vrednicie de ales.

Sa nu amanam dar nici o clipa pocainta, pentru ca fiecare clipa care trece poate sa fie ultima in care suntem printre locuitorii acestui pamant. Sa ne spalam si sa ne curatim sufletele macar tot atat pe cat ne spalam si ne curatim trupurile, care vor fi maine hrana viermilor. Sa le curatam prin lacrimi si cainta, sa le spalam cu post si rugaciune, sa le imbracam in haine tesute din dragoste si neprihanire, impodobite cu toata fapta cea buna si mai ales cu iertare si mila. Sa facem putinul pe care il cere Dumnezeu de la noi, iar El va, face restul.

Cand un copil plange pentru ca s-a murdarit, mama il spala, il curata si-l schimba. O, cu cat mai milostiv este Tatal nostru cel din ceruri decat oricare mama de pe pamant! Cu adevarat, fiecare om are sufletul atat de murdar ca niciodata n-ar putea, prin a sa stradanie, sa-l curete si sa-l faca vrednic de-a sta inaintea lui Dumnezeu. Dar fiecare sa-si dea seama cat este de intinat; sa-i para rau din toata inima; sa faca putinul ce i se cere; si, ceea ce-i lucrul de capetenie, sa ceara plangand de la Dumnezeu sa fie curatit cu foc si cu duh. Dumnezeu asteapta plansul copiilor Lui cu haina de nunta pregatita in mainile Sale; asteapta sa-i curateasca, sa-i spele, sa-i lumineze, sa-i unga cu miresme si sa-i invesmante pe toti cei ce-L cheama. Slava Dumnezeului nostru cel atotmilostiv! Slava cerescului Mire al inimilor noastre, Domnul Iisus Hristos, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”.

(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti)

Sursa: Cuvântul Ortodox