Evanghelia
Luca
10, 38-42; 11, 27-28
În
vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele
Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria,
care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui.
Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis:
Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să
slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a
zis: Marto, Marto, te îngrijeşti și pentru multe te silești, dar
un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales,
care nu se va lua de la ea. Și, când zicea El acestea, o femeie din
mulțime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care
Te-a purtat şi fericit este pieptul la care ai supt! Iar El a zis:
Aşa este, dar fericiţi sunt și cei ce ascultă cuvântul lui
Dumnezeu şi-l păzesc pe el.
Sfântul
Ioan Maximovici – Predică
la Naşterea Maicii Domnului
Cât
s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai
făcut!” (Psalmi 103, 25), exclama încă în vechime Psalmistul.
Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia),
prin care s-au făcut toate?
În
alt psalm se spune: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit
şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmi 32, 6). Iar
Sfântul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte: „La început era
Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi
fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 1-3).
Înţelepciunea
lui Dumnezeu sau Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut
de Dumnezeu nu este doar un concept abstract al unei însuşiri a lui
Dumnezeu. Acelaşi evanghelist glăsuieşte mai departe: „Şi
Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am
văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl” (Ioan 1,
14).
Aşadar,
Cuvântul prin Care toate s-au făcut este Unul-Născut, Fiul lui
Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. El se mai numeşte şi
„înţelepciunea lui Dumnezeu”, aşa cum spune în epistola sa
Sfântul Apostol Pavel: „Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii
caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel
răstignit..., puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”
(I Corinteni 1, 22-24).
Fiul
lui Dumnezeu Se numeşte Cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu
pentru că Dumnezeu-Tatăl pe toate le săvârşeşte prin Fiul Său.
În acest fel, prin Fiul lui Dumnezeu, Tatăl ni Se vesteşte prin
faptele Sale şi prin El [Fiul] s-a arătat în diversitatea ei
înţelepciunea lui Dumnezeu.
Înţelepciunea
lui Dumnezeu s-a manifestat prima oară la crearea lumii văzute şi
nevăzute. Noi vedem acum lumea ajunsă la starea păcătoasă, după
ce şi-a pierdut bunătatea dintru început, dar lumea este minunată,
chiar şi stricată de păcat şi răsfrânge în ea înalta
înţelepciune a Creatorului.
Dacă
vom privi cerul, vom vedea mişcările armonioase ale luminătorilor
cereşti, totul se mişcă după legi veşnice, date naturii de
Ziditor, la facerea ei. Dacă vom privi în jurul nostru, în fiecare
plantă, în fiecare animal, chiar şi în oricare pietricică vom
vedea înţelepciunea Celui ce le-a zidit!
Fiecare
vietate, până la cele mai mici insecte, este înzestrată cu toate
însuşirile necesare pentru supravieţuirea, apărarea şi
dezvolarea vieţii sale şi pentru înmulţirea speciei. Fiecare corp
însufleţit şi neînsufleţit din natură este compus din particule
minuscule, distribuite armonios, care alcătuiesc o zidire minunată,
o ţesătură graţioasă a Marelui Artist şi Ziditor.
Să
ne uităm în noi înşine, ce combinaţie minunată şi înţeleaptă
a nevăzutului cu văzutul alcătuim! Prin trupul nostru aparţinând
lumii zidite, noi alcătuim cea mai meşteşugită zidire, în care
fiecare celulă îşi are menirea ei.
Cu
cât ştiinţa pătrunde mai adânc în tainele naturii, cu atât
devine mai evident că natura este zidirea unei preamăreţe
înţelepciuni şi cu atât mai sus se înalţă ochiul minţii
noastre, în cunoaşterea Creatorului său.
Despre
înalta înţelepciune a lui Dumnezeu mărturiseşte cu deosebire
duhul nostru cel după asemănarea lui Dumnezeu, care-l înalţă pe
om deasupra pământului şi a mării vieţii acesteia şi ne dă
putinţa să ne împărtăşim chiar şi în viaţa aceasta de
puterile înaltului...
Toate
acestea le avem chiar şi acum, în starea noastră păcătoasă, a
omului căzut, supusă stricăciunii naturii. Cum a fost, dar,
frumuseţea şi bunătatea lumii la zidirea ei!
Încântat
de propria frumuseţe, primul dintre îngeri, Luceafărul de
dimineaţă, s-a mândrit şi dorind să se facă deopotrivă cu Cel
Preaînalt, a căzut de la Dumnezeu. Alungat din cer, el l-a pizmuit
pe omul creat şi l-a ademenit să încalce porunca lui Dumnezeu.
Păcătuind Adam, cel întâi zidit, o dată cu el întreaga omenire
s-a lipsit de slava şi de cinstea ei cea dintru început.
Mintea
omului s-a întunecat, voinţa i-a slăbit, simţurile i s-au
întinat. Omul s-a lipsit de comuniunea harică cu Dumnezeu, Izvorul
vieţii, şi a devenit muritor.
Pierzând
omul cununa zidirii, s-a produs o schimbare în întreaga lume, căci
urmările păcatului s-au simţit peste tot. Întreaga lume a devenit
stricăcioasă şi păcătoasă. Natura, începând cu animalele, a
început să-i facă rău omului, iar omul, înlăuntrul său, era
chinuit de despărţirea de Dumnezeu.
Însă
Preaînţeleptul Dumnezeu, încă înainte de zidirea lumii, nu numai
că a prevăzut căderea omului pe care urma să-l zidească, dar a
şi hotărât dinainte cum să-l îndrepteze, înainte ca lumea să
fie zidită. În Sfatul Sfintei Treimi a fost dinainte rânduit că a
doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, va deveni om şi
va lua asupra Lui păcatele lumii, îndreptând greşeala lui Adam.
Nimănui
nu i-a fost dezvăluit leacul pregătit pentru boala omenească;
hotărârea Sfatului Sfintei Treimi a rămas o taină pentru întreaga
lume zidită. Trebuia pregătit pe pământ un adăpost vrednic să-l
primească pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce urma să Se întrupeze.
În
neamul omenesc stricat de păcat trebuia găsit un vas nepângărit,
în care să Se coboare Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Care pe toate
le-a zidit şi cu trupul primit, să Se sălăşluiască printre
oameni, El însuşi devenind om.
De
multe veacuri a fost nevoie ca să se pregătească împlinirea
preaînţeleptei chivernisiri a lui Dumnezeu. Şi a apărut o
Fecioară Curată, vrednică a deveni Maica după trup a Aceluia prin
Care s-au făcut cerul şi pământul şi prin Care urmau să se
împlinească cele dinainte hotărâte de Preaînţeleapta Treime,
pentru mântuirea lumii.
Când
a venit plinirea vremii (Galateni 4, 4) şi a venit sorocul ca să Se
întrupeze Fiul lui Dumnezeu pe pământ, taina minunatului Sfat al
Sfintei Treimi a fost dezvăluită de Dumnezeu Arhanghelului Gavriil,
care a fost trimis în Nazaret să-i binevestească Preacuratei
Fecioare Maria despre naşterea Mântuitorului lumii, ce avea să se
petreacă de la ea.
Sfatul
cel mai dinainte de veci descoperindu-l Pruncei, Gavriil se înfăţişă
Preacuratei, vestindu-i: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har,
Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Vei naşte
Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui
Preaînalt se va chema” (Luca 1, 28-32).
S-a
tulburat smerita copilă auzind această prevestire. De la vârsta de
trei ani ea se afla la templu, fiind dată de părinţi şi petrecând
necontenit în rugăciune, a fost crescută în Sfânta Sfintelor,
unde a auzit glasurile locuitorilor cereşti, dar cu toate acestea
n-ar fi putut gândi să devină Maica Răscumpărătorului, dând în
acelaşi timp şi făgăduinţa de a rămâne Fecioară.
„Duhul
Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va
umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema” - rosti îngerul, răspunzându-i la
întrebarea: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de
bărbat?”. „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”
- răspunse Maria cu smerenie şi cu supunere faţă de voia lui
Dumnezeu (Luca 1, 35-38).
Atunci
Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu Se
sălăşlui în Maria. Cel pe Care cerul şi cerurile cerurilor nu-L
încap (III Regi 8, 27; II Paralipomena 6, 18), Căruia Cerul îi
este scaun şi pământul aşternut picioarelor (Isaia 66, Fapte 7,
49), Şi-a ales ca sălaş o Fecioară, din pântecele ei făcându-Şi
Prestol şi pântecele ei mai mult decât cerurile lărgindu-l. „Mai
întinsă decât cerurile” s-a făcut Fecioara Maria.
Peste
nouă luni ea a născut un Fiu, pe Dumnezeu arătat în trup. „Taina
cea ascunsă din veac şi de îngeri neştiută, prin Născătoarea
de Dumnezeu, Dumnezeu Se arătă pe pământ, în unire neamestecată
întrupat”.
Însă
Fecioria Maria şi întruparea, prin ea, a Fiului lui Dumnezeu au
rămas o taină pentru diavol, până când Domnul nu a împlinit
lucrarea mântuirii noastre. „Primind de bunăvoie pentru noi
crucea asupra Sa”, suferind moarte şi înviind din morţi, Domnul
Iisus Hristos a dăruit viaţă neamului omenesc şi i-a deschis
Raiul care fusese pecetluit [pentru el].
Întrupându-se
din Fecioara Născătoare de Dumnezeu, „Adam s-a chemat, Eva s-a
slobozit, blestemul s-a sfârşit, moartea s-a omorât şi noi am
înviat”.
Împreună
cu omul, întreaga lume este izbăvită de stricăciune,
pregătindu-se de acum pentru ziua când lumea va fi curăţată prin
foc, când toată făptura va fi slobozită de robia stricăciunii,
când cerul cel nou şi pământul cel nou vor dezvălui zidirea lui
Dumnezeu în toată frumuseţea şi bunătatea ei.
Astfel,
este sfărâmată uneltirea răutăţii diavoleşti şi Ziditorul
lumii, cu înalta Sa înţelepciune, le îndreaptă pe toate după
voia Sa pentru binele întregii făpturi. Aşa cum Dumnezeu a creat
la început lumea prin Cuvântul Său, adică prin Fiul Său, la fel
prin Fiul lui Dumnezeu lumea este renăscută după căderea în
păcat.
Prin
Cel prin care s-a arătat înţelepciunea lui Dumnezeu în zidire,
tot prin Acela s-a descoperit înţelepciunea lui Dumnezeu şi în
restaurarea lumii distruse de păcat şi în întoarcerea bunăvoirii
lui Dumnezeu asupra lumii.
De
aceea, Fiul lui Dumnezeu este numit înţelepciunea lui Dumnezeu sau,
în greceşte, Sophia, pentru că prin El noi L-am cunoscut şi îl
cunoaştem pe Preaînţeleptul Dumnezeu. Iisus Hristos pentru noi S-a
făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi
răscumpărare (I Corinteni 1, 30).
Preacurata
Fecioară, prin care S-a întrupat Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Ziditorul şi Mântuitorul nostru, ca să ne dăruiască viaţa
veşnică, a fost scara pe care Dumnezeu S-a coborât pe pământ şi
a devenit pentru noi puntea pe care urcăm la cer.
Cu
mult înainte de întruparea lui Hristos au prevestit despre ea
proorocii, cei care profeţeau venirea lui Mesia. Profetul Iezechiel
o vede ca pe o poartă închisă la răsărit, prin care trece Domnul
şi care rămâne închisă, ceea ce înseamnă că până la
naştere, în timpul naşterii şi după naştere, Maria a rămas
Fecioară.
Profetul
Daniel, tâlcuind misteriosul vis al lui Nabucodonosor, o
preînchipuie ca pe un munte feciorelnic din care o piatră se
desprinde de la sine, fără ajutorul vreunei mâini omeneşti, şi
umple pământul, ceea ce iarăşi înseamnă naşterea fără de
sămânţă şi neprihănită a lui Hristos din Fecioară.
„Iată,
Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele
lui Emanuel, care se tâlcuieste: Cu noi este Dumnezeu” (Isaia
7,14; Matei I, 23).
Strămoşul
Iacov a văzut în vechime în vis o scară sprijinită pe pământ,
al cărei vârf ajungea la ceruri şi care o preînchipuia pe cea
prin care S-a pogorât pe pământ Fiul lui Dumnezeu.
Regele
David, Psalmistul, o cântă ca pe o Regină aşezată de-a dreapta
Regelui, îmbrăcată în veşminte de aur şi împodobită, a cărei
întreagă slavă se află înlăuntrul ei.
Iar
înţeleptul Solomon vorbeşte despre ea în Cartea Pildelor ca
despre Casa înţelepciunii: „înţelepciunea şi-a zidit casă
rezemată pe şapte stâlpi” (Pilde 9,1). Iar casa în care S-a
sălăşluit Preaveşnica înţelepciune la întrupare este tocmai
Preacurata Fecioară Maria.
Stâlpii
acestei case sunt virtuţile ei. La popoarele orientale din vechime,
cifra şapte simboliza desăvârşirea şi cei şapte stâlpi ai
casei închipuie desăvârşirea în bine a Maicii Domnului. De
aceea, în icoane este reprezentată înţelepciunea lui Dumnezeu -
Fiul lui Dumnezeu pe tron, ca şi cum S-ar afla într-o clădire
aşezată pe şapte stâlpi, care o închipuie pe Preacurata Sa
Maică.
Deasupra
sunt şapte arhangheli, de amândouă părţile stau şapte prooroci
cu suluri de hârtie acoperite cu profeţii despre Maica Domnului,
iar dedesubt sunt numele celor şapte virtuţi. Cifra şapte repetată
de multe ori închipuie desăvârşirea duhovnicească a Preasfintei
Fecioare.
Astăzi,
când cântăm „Naşterea ta, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, a
vestit bucurie întregii făpturi”, se chiverniseşte Casă
pământeană pentru înţelepciunea Cea veşnică, se pregăteşte
lăcaş pentru Fiul lui Dumnezeu, Cel ce vine din ceruri pentru
mântuirea neamului omenesc....
Pentru
întâmpinarea Lui se zideşte o Cămară însufleţită, o Biserică
sfinţită, în care Se va sălăşlui Cuvântul lui Dumnezeu Cel
dinainte de veci, coborât pe pământ, pentru ca de aici să înceapă
rezidirea lumii, ca să unească din nou cerul cu pământul.
Să
ne bucurăm, aşadar şi să ne veselim de Naşterea Alesei de
Dumnezeu Prunce Maria, să o lăudăm pe cea mai cinstită decât
oştirile cereşti, Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu,
Casa înţelepciunii dumnezeieşti, să dăm cinstirea cuvenită
drepţilor ei părinţi şi împăratului veacurilor, Celui
Nestricăcios, Nevăzutului, Singurul Dumnezeu Preaînţelept, prin
Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinstea şi slava în vecii
vecilor (I Tim. 1, 17). Amin.
(Cindao,
1948)
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu