Evanghelia
Matei
19, 16-26
În
vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui
și zicându-I: Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţa
veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât
numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte
poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a răspuns: Să nu ucizi, să
nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb;
cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a Lui tânărul: Toate
acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Atunci
Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârşit, du-te, vinde
averile tale, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer; după
aceea, vino şi urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul
a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis
ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în
Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să
treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în
Împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii Lui s-au uimit foarte
mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus,
privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la
Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.
Sfântul
Teofan Zăvorâtul – Este,
oare, desăvârşită întoarcerea noastră?
In
Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bogat, care căuta
mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22).
Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru
mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi
spunea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii.
Auzind de Mântuitorul, tânărul căuta să stea de vorbă cu
El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo
îndreptăţire pentru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului
său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar
faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru
strâmbătăţile din inima mea”. După cum ştiţi, el se
înşela în aşteptarea sa. Mântuitorul i-a spus asemenea cuvinte,
că tânărul a plecat de la El mâhnit (Mt. 19, 22). Domnul a
pretins de la el ca jertfă tocmai ceea ce el dorea să păstreze
pentru sine. Avea multe avuţii (Mt. 19, 22), se desfăta de ele şi
de tot ce ţinea de asta: îndestulare, poziţie de vază între
oameni, onoruri, o anumită treaptă de autoritate şi putinţa
de a face prin alţii şi în mijlocul altora tot ce voia. El făcea
şi fapte bune, însă acestea nu-l costau nimic; împlinirea lor nu
cerea de la el nici un fel de jertfe. Domnul a văzut de la prima
privire aruncată asupra tânărului boala de care era molipsit
sufletul lui. Apoi, după ce a atins uşor ceea ce făcea el, a
apăsat cu toată greutatea hotararii Sale dumnezeieşti pe ceea ce
el ascundea în sine – pe împătimirea lui de agoniseli...
„Ai
implinit, zice, toate poruncile… acum, dacă voieşti sa fii
desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea
comoară în ceruri; lasă totul, vino şi urmează Mie!” (Mt.
19,21)
A
avea comoară în ceruri: ce poate fi mai de preţ decât acest
lucru? Şi totuşi, tânărul a plecat mâhnit… negreşit, pentru
că ceea ce avea pe pământ era pentru el mai de preţ decât ceea
ce îi fusese făgăduit în ceruri. Şi totuşi, nu putem spune
că nu se îngrijea de mântuire. Toată problema lui consta în
aceea că nu avea întoarcere desăvârşită spre Dumnezeu. El voia
să-şi mântuiască sufletul, dar nici de iubirea lucrurilor
lumeşti nu voia să se lase, iar lucrurile acestea două sunt
incompatibile între ele… Unde e Domnul, acolo nu e nimic
lumesc. Şi unde e ceva lumesc, acolo nu-i nimic de-al Domnului.
Având
un asemenea exemplu de dezaprobare dumnezeiască pentru întoarcerea
nedesăvârşită către El, să ne întoarcem, fraţilor, spre noi
înşine şi să ne cercetăm: oare este desăvârşită întoarcerea
noastră? Dacă nu, să ne străduim s-o facem desăvârşită. Oare
suntem aşa de rupţi de împătimiri, încât putem spune că suntem
gata inoriceclipă să facem tot ce va cere Domnul? Daca nu, să ne
îngrijim a ridica ruperea noastra de impatimiri la această treaptă.
Pentru că principalul este să aducem totul jertfă voii lui
Dumnezeu. Cand se săvârşeşte în noi o asemenea cotitura,
intoarcerea noastră este deplină şi nu vor fi piedici din nici o
parte atât ca noi să ne arătăm desăvârşiti cât şi ca Domnul
să ne recunoască astfel. Pasărea care nu este nici legată, nici
închisă in colivie, zboară fără împiedicare pe intinderea
vazduhului: şi cel care s-a dezlegat din toate părţile de
împătimirile lumii lucrează slobod, fara impiedicare, pe tărâmul
voii lui Dumnezeu. Iar cine lasă în sine vreo împătimire este
slobod doar până când se aduce atingere împătimirii respective.
Indată ce Domnul va cere sa fie jertfită şi aceasta, omul se
tulbură, se simte strâmtorat si asemenea tânărului din
Evanghelie, se depărtează de Dumnezeu, deşi o face cu mahnire.
Dacă
privim din afară la acel tanar si la cei asemenea lui, putem zice cu
părere de rau: „Uite cât s-au ostenit, şi degeaba!” Dar daca
cercetăm esenţa lucrurilor, se va arăta că ei nu s-au ostenit
aproape deloc. Cea dintâi osteneala este tocmai cea în care dai
înapoi. Păcatul, care trăieşte în noi – sau, mai bine zis,
vrăjmaşul, care lucrerază prin el – este viclean foarte şi se
pricepe sase ascundă sub măştile cele mai luminoase. Toti ştiu că
fiecare dintre noi poate avea o mulţime de dispoziţii şi înclinări
reprobabile, insa intotdeauna sunt între ele una sau două dominante
în jurul cărora se grupează toate celelalte. Cand se aprinde
dorinţa mântuirii, conştiinţa cere sa dezrădăcinăm tot ce este
nedrept, fără să ne cruţăm pe noi înşine şi fără să luăm
în seama nici o durere a inimii noastre. Incepe munca lăuntrica.
Cel de bună credinţă e gata să aducă totul jertfa Domnului, pe
când sufletele care şchioapata de amândouă picioarele şi suferă
de autocompatimire, deşi se leapădă de multele lucruri pe care nu
pun preţ, păstrează totdeauna în ele ceea ce nutreşte cu
precădere egoismul lor, şi prin aceasta strică totul. Ele cred că
au făcut mult, insa in fond n-au făcut nimic; cred că la asemenea
fapte ale lor nu contează prea mult că ai o trăsatura a iubirii de
păcat sau faţă de lume, în timp ce pentru ei personal în acest
puţin stă totul – tot pacatul şi toată lumea.
Când
copacului i se taie multele rădăcini, insă rămâne una singură,
tot mai trăieşte, si infloreşte, şi aduce roadă: şi păcatul şi
lumea infloresc în noi pe de-a-ntregul, deşi pare că le slujim
doar cu o părticică... Iar de aici iată ce reiese: după cum o
rădăcinuţă de iederă, crescând, acoperă un copac întreg şi
câteodată îl înăbuşă, asa si păcatul, rămânând în noi
prin vreo latura a sa, umple cu duhul său toată viaţa noastră si
spurcă toate faptele noastre, făcându-le netrebnice in ochii lui
Dumnezeu. Atunci înseşi faptele savarsite, chipurile, pentru a face
placul Domnului devin armă a patimii pe care o răsfăţăm in noi,
adica evlavia devine arma a pacatului si a lumii, iar formele
slujirii lui Dumnezeu – acoperire a faptelor nedumnezeieşti. Şi
reiese că noi suntem un fruct frumos la înfăţişare, cu
putreziciune sau viermi înăuntrul său. Multe persoane care iubesc
lumea au conştiinţa împăcată. Frica pierzării veşnice le
împinge să facă unele fapte potrivit poruncilor evanghelice, însă
autocompătimirea le ţine în slujba lumii şi a păcatului. Ele
cred că s-au îndreptat, însă de fapt sunt ceea ce spune Domnul:
nu eşti nici cald, nici rece: te voi vărsa din gura Mea (Apoc.
3,16). Izbăveşte-ne, Doamne, de acestă soartă!
Cain
a adus jertfă lui Dumnezeu… iar Dumnezeu n-a băgat-o în seamă.
De ce? Pentru că a adus ceea ce nu îi era drag. Avraam este slavit
în întreaga lume ca părinte al credinciosilor, pentru că la
cererea Domnului a fost gata sa îl jertfească, sau îl şi jertfise
deja în inima sa, pe fiul său cel iubit, unul-născut, a jertfit
ceea ce ii era mai scump decât orice… Asemenea jertfa cere
Dumnezeu şi de la fiecare dintre noi… Şi pe bună dreptate! El
însuşi a făcut şi face totul pentru noi. Nu doar că ne-a făcut,
ne păzeşte si are grijă de noi, ci când a venit vremea să
întocmeasca mântuirea noastră, n-a folosit pentru aceasta vreo
făptură nimicnică, ci pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis în
lume, şi nu ca să lucreze aici ca un stăpân, ci ca să fie
înjosit, chinuit si dat la moarte. După o asemenea Jertfă din
partea Domnului pentru noi, de la care jertfă pentru Domnul ne putem
da în lături noi în chip legiuit?
Cei
care într-un colţişor de taină al inimii ascund vreun idoluţ al
iubirii de lume şi al iubirii de păcat cred, poate, că viclenia
lor nu se va face cunoscută nimănui. Ce-i drept, Rahela a izbutit
să ascundă de căutările tatălui său idolul pe care i-l furase.
Dar cum să ne ascundem de atotcercetătorul şi atotvăzătorul ochi
al lui Dumnezeu? Trăim şi lucrăm înaintea feţei lui Dumnezeu.
Sau poate că socoate cineva că ceea ce pastrează el din
împătimirile lumeşti şi din deprinderile păcătoase nu are
însemnătate? Dar să se puna fiecare, în conştiinţa sa, înaintea
lui Dumnezeu şi să judece fără răstălmăciri şi fără
ascunderi după deget: dacă nu vrem să renunţăm la ceva de dragul
Domnului, e ca şi cum I-am spune: „Asta e pentru Tine, cealaltă –
pentru mine”. Dar cum se poate una ca asta, de vreme ce stim
limpede că El cere de la noi totul, cere şi ceea ce păstrăm
pentru noi înşine? Oricât de putin insemnat ar fi ceea ce păstrăm
din lume în inima, îndată ce din pricina acelui lucru intrăm in
dispută cu Dumnezeu, ne punem contra lui Dumnezeu, ne împotrivim
Lui, suntem luptători impotriva lui Dumnezeu în toată regula. Şi
nu numai atât: dacă de dragul împătimirii de ceva Ii refuzăm lui
Dumnezeu supunerea noastra inseamnă că obiectul împătimirii
noastre ne e mai drag decât Dunnnezeu. Dacă ne e mai drag decat
Dumnezeu, înseamnă că el este dumnezeul nostru, pentru că
dumnezeul inimii este ceea ce-i e mai drag decât orice. Aşadar,
dumnezeul nostru este ceea ce nu-i Dumnezeu, şi noi suntem nişte
închinători la idoli… Oare acesta este un lucru de nimic?
Nu
e mai bine, fraţilor, ca după aceea să încetăm să mai socotim
neînsemnate împătimirile noastre iubitoare de lume şi să ne
îngrijim a deştepta conştiinţa adormită şi a o sili să
râvnească ruperea definitivă de toate împătimirile? Tihna
noastră, dacă chiar avem tihnă, este o tihnă mincinoasă. Domnul,
Care e drept, ne va pune în împrejurări în care se va tulbura tot
lăuntrul nostru si abaterile inimii noastre vor fi date în vileag
în fata tuturor. Şi atunci, nu este mai bine să preîntampinăm
asta şi prin schimbarea paşnică a dispoziţiilor noastre să
abatem de la noi chinurile, care nu ne vor mai aduce nici un folos?
Propun
toate acestea iubirii voastre de înţelepciune, pentru ca, intrând
în voi înşivă, să vă judecaţi singuri şi să vă pregătiţi
să-I aduceţi în dar Domnului, Mântuitorului nostru, şi să-I şi
aduceţi cu fapta, toate iubirile care nu sunt pe placul Lui, să vă
revizuiţi şi să vă îndreptaţi toate neregularităţile şi
strâmbătăţile inimii, care sub buna regulă exterioară ascunde
câteodată scopuri şi patimi lumeşti, ca să vă înfăţişaţi
lui Dumnezeu fecioara curată (II Cor. 11, 2), neavând pata sau
zbârcitură ori altceva de acest fel (Efes. 5, 27). Amin!”
(Din:
Sfantul Teofan Zavoratul, “Stiinta rugaciunii”, Editura Sophia,
2008)
Sursa:
Cuvântul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu