A trece in nefiinţă - Pr. Nicolae Napoleon Dabu

foto: Roxana Ursache (OrthPhoto)

Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie (Facere 2, 7)

Între reminiscenţele educaţiei atee primită de români în spiritul materialismului dialectic, se numără şi expresia a trece în nefiinţă. Prin majoritatea mijloacele de informare în masa, care în ultima vreme promovează din ce în ce mai mult grotescul, kitsch-ul şi prostul-gust, s-a prezentat cu argumente de netăgăduit adevărul că noi ne-am născut creştini şi români, români şi creştini. Însă, aruncându-ţi privirea, chiar şi fugară, peste mesajele de condoleanţe tipărite, rămâi neplăcut surprins să constaţi că, în locul frumoaselor expresii creştine: a trecut la cele veşnice ori s-a mutat la Domnul, cei afectaţi de decesul unei fiinţe dragi, anunţă cu durere trecerea sa în nefiinţă. 

 

După învăţătura Bisericii, omul a fost creat de Dumnezeu ca fiinţă vie, deodată trup şi suflet (dihotomic) şi aşezat în bucuria nesfârşită a Raiului. Neascultarea poruncii divine a atras după sine nu numai pierderea de către acesta a legăturii directe cu Cel ce l-a creat şi alungarea lui din Eden, ci şi dobândirea morţii: trupeşti şi sufleteşti. Moartea este o consecinţă a păcatului, iar efectele ei nu constau în anularea totală a existenţei fiinţei vii numită om, ci numai a manifestării sale trupeşti, pentru că trupul se întoarce în pământ, iar sufletul merge la Cel de unde fiinţă şi-a luat (Eclesiast 12, 7). Nemurirea sufletului omenesc se întemeiază în primul rând pe Bunătatea, Veşnicia, Iubirea şi Dreptatea lui Dumnezeu, care şi-a pus la creaţie amprenta nemuririi în fiecare dintre noi prin chipul Său (raţiunea, voinţa şi sentimentul). Omul nu este o existenţă oarecare ca obiectele, plantele sau animalele din natură, ci o fiinţă personală, creată după chipul Icoanei Veşnice a lui Dumnezeu, purtând în sine capacitatea de a se ridica sinergetic la asemănarea cu Creatorul său. Deşi trupul moare, sufletul continuă să existe, să se manifeste, să fiinţeze cu, în şi prin Dumnezeu, în Rai, sau să se chinuie în Iad (pilda Bogatului nemilostiv şi săracul Lazăr). Posibilitatea dobândirii vieţii veşnice, în sensul intrării omului în împărăţia cerurilor (Sânul lui Avraam), stă în asumarea mântuirii prin Hristos: Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16), Şi aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis. 

 

Deşi s-au hrănit cu fărâmituri ale revelaţiei divine, popoarele antice aveau credinţa fermă în nemurirea sufletului şi în viaţa de dincolo de moarte. Astfel, filosofii greci ca Socrate, Platon şi Aristotel, sub influenţa misterelor orfice, şi-au mărturisit permanent credinţa în nemurirea sufletului şi în viaţa de dincolo de moarte. În Dialogul Fedon, Socrate îndeamnă pe toţi cei care au trăit după adevăratele principii să moara cu nădejde şi curaj că vor găsi dincolo de această viaţă şi mai mari bunuri, căci moartea nu este decât o punte de legătură între viaţa de-aici şi cealaltă.

 

Opunându-se materialismului, ateismului, scepticismului şi altor sisteme filosofice, Biserica a învăţat dintotdeauna că sufletul este nemuritor şi că dincolo de viaţa aceasta pământească există viaţa veşnică (Crezul).

Pr. Nicolae Napoleon Dabu

Sursa: Orthograffiti

Despre răbdare / Bărbăţie duhovnicească

"Maica Maria știa ce-i răbdarea, și acesta-i lucrul de căpetenie în viața unui creștin: să rabzi și să nu socotești că ceea ce ai de împlinit este greu. Când ajuți pe cineva, să te gândești ca la un frate la omul care suferă, care are nevoie de tine, și să-l ajuți în numele lui Dumnezeu."

Părintele Arsenie – Acuzatul ZEK – Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumeniţa

Oare încă n-ai înţeles că este nebiruită puterea cea mare a lui Hristos? - Sfântul Mucenic Trifon

Sfântul a zis: "Numele îmi este Trifon, iar patria îmi este Campsada, care este aproape de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit cândva; căci credem că toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grijă şi cu negrăita Lui înţelepciune, iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din întâmplare, precum credeţi voi. Sunt liber şi numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credinţa mea, Hristos slava mea şi cununa laudei mele".

"Desăvârşită înţelepciune voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desăvârşită mărturisire şi de voi păzi neschimbată dreapta credinţă în El, ca pe o comoară de mare preţ, şi de voi fi adus jertfă Celui ce s-a jertfit pentru mine".

"Depărtează-te de la înşelăciune şi cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, ca să nu te căieşti mai pe urmă, când vei cădea în focul cel veşnic."

"Urmând predaniilor celor necurate şi basmelor celor mincinoase, vă închinaţi idolilor celor neînsufleţiţi şi muţi, defăimând pe Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, a întemeiat pământul pe ape, a revărsat văzduhul şi, după ce a dat fiinţă la toată materia cea zidită, a pus stăpân peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind înşelat de zavistnicul şarpe şi căzând în nenumărate răutăţi, Dumnezeu Cuvântul s-a milostivit a se întrupa, apoi a murit pe cruce şi s-a îngropat, iar a treia zi, înviind, s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, până ce-L va cunoaşte pe El toată zidirea. După aceea, iarăşi va veni din ceruri, cu putere şi cu multă slavă, când va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Acesta este Dumnezeul dumnezeilor şi Împăratul împăraţilor, Judecătorul viilor şi al morţilor, iar cei ce vă par vouă că sunt dumnezei, aceia sunt para focului celui veşnic, împreună cu toţi cei ce se închină lor".

"Tu singur eşti plin de nebunie şi de necunoştinţă, că te-a orbit diavolul, încât nu poţi să cunoşti pe Ziditorul tuturor şi să I te închini Lui, iar eu sunt înţelept, nedepărtîndu-mă de Hristos, Care mă mântuieşte".

"Domnul şi Dumnezeul meu, Iisus Hristos, Căruia îi slujesc cu inimă curată, m-a certat şi m-a întărit ca să-mi păzesc credinţa neschimbată şi nemişcată. Deci Lui, unuia, adevăratului împărat şi Dumnezeu mă supun şi către El mă plec; iar mândria ta şi pe a împăratului tău o defăimez şi mă întorc de la cei ce se cinstesc de voi".

"Mulţumesc, Ţie, Doamne, că nu m-ai lăsat să fiu fără ajutor în mâinile vrăjmaşilor mei şi mi-ai umbrit capul în ziua cea de război, mi-ai dat scăpare de mântuire şi dreapta ta m-a primit. Acum mă rog Ţie, Doamne, să fii totdeauna cu mine, întărindu-mă şi apărându-mă, mă învredniceşte ca, fără de împiedicare, să săvârşesc această nevoinţă şi să mă învrednicesc să câştig cununa dreptăţii, cu toţi cei ce au iubit numele Tău cel sfânt, că Tu unul eşti preamărit în veci, amin".

"Părăsind pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebuneşte aţi umplut lumea de idoli şi aţi cinstit mai mult făptura decât pe Făcătorul. Dar nu numai singuri căzând din înţelegerea cea sănătoasă şi din calea cea dreaptă în prăpastia cea pierzătoare de suflet vă surpaţi cu capul în jos, ci şi pe noi vă sârguiţi a ne trage acolo cu voi, ca să fim părtaşi la aceeaşi prăpastie şi pierzare a voastră. Nimic nu veţi spori, o, înşelătorilor, pentru că nu veţi putea, ca pe cei ce nădăjduiesc cu adevărat spre Dumnezeul cel tare şi viu să-i întoarceţi din calea cea dreaptă şi să-i plecaţi la idolii voştri".

Sfântul mucenic, stând spre răsărit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunând: "Doamne, Dumnezeul Dumnezeilor şi Împărate al împăraţilor, mai sfânt decât toţi sfinţii; Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit a săvîrşi nevoinţa aceasta fără poticnire. Acum mă rog ţie, să nu se atingă de mine vicleana mina a vrăjmaşului celui nevăzut, nici să mă pogoare în adâncul pierzării, ci să mă duci cu sfinţii Tăi îngeri în locaşurile cele iubite şi fă-mă moştenitor al împărăţiei Tale celei dorite. Primeşte în pace sufletul meu şi pe toţi care mă vor pomeni pe mine, robul Tău, şi întru pomenirea mea Îţi vor aduce sfinte jertfe. Ascultă-i din înălţimea sfinţirii Tale şi caută spre dânşii din sfânt locaşul Tău, dându-le lor îndestulate şi nestricăcioase dăruiri, că Însuţi eşti bun şi îndurat dătător în vecii vecilor".

Sursa: Doxologia

Să simţim binele ca pe o necesitate - Cuviosul Paisie Aghioritul / Sensul vieții (V)

Omul trebuie să simtă nevoia de a face binele, pen­tru că altfel se va chinui. Şi nu se poate spune că unii nu pot înţelege binele ca pe o necesitate. Eu nu îndreptăţesc lucrul acesta. Chiar şi un copil mic de cinci ani poate simţi binele ca pe o necesitate. Să spu­nem că un copilaş are temperatură. Părinţii aduc me­dicul şi acela le spune: “Ţineţi bine copilul” şi, tac-tac, îi face o injecţie. După aceea copilul, când vede medicul, începe să plângă şi fuge. Dar dacă de la început îi spun: “Ascultă, eşti bolnav, ai temperatură şi nu vei putea nici să mergi la şcoală, nici să te joci cum se joacă ceilalţi copii. Insă dacă îl vei lăsa pe medic să te înţepe puţin, va scădea temperatura şi vei putea după aceea să mergi să te joci”, copilaşul îndată îşi va închide ochişorii şi singur îşi va întinde mânuta. Vreau să spun că dacă un copilaş poate simţi binele ca pe o necesitate, cu cât mai mult cel mare.

Din clipa în care omul a înţeles ceea ce este corect, s-a terminat. Să presupunem că vă spun: “Vă voi arun­ca jos pe fereastră”. Cred că înţelegeţi ce înseamnă aceasta. Căci şi unul lipsit de minte înţelege că, de va cădea de sus de pe fereastră, îşi va rupe picioarele. Işi dă seama care este prăpastia şi care locul neted; care este binele şi care este răul. Unul mare care a citit pe Sfinţii Părinţi, Evanghelia, ştie care este lucrul cel corect. De aici încolo butonul trebuie întors. Dar de multe ori spui unor suflete: “De ce faci aceasta? Nu înţelegi că nu e bine?”, şi încep: “Da, dar din păcate aşa sunt eu pentru că aşa am fost de la început”. “Lasă ce ai fost la început. Acum, când îţi spun, ce faci ca să te îndrepţi?”. Altceva e când nu-i ajută mintea. Numai copilul cel mic va apuca un cărbune în loc de caramelă, pentru că nu-l ajută mintea.

– Părinte, cum oare mama Sfinţiei Voastre, care a fost atât de sensibilă şi v-a iubit, v-a dat o educaţie aspră încă din primii ani ai copilăriei?

– Omul poate fi ajutat de mic ca să prindă sensul adânc al vieţii şi să se bucure cum trebuie. Când eram mic îi întreceam pe copii la alergat. Dar aceia nu mă lăsau să alerg, ci mă alungau. Imi spuneau: “Veneticule”. Mă duceam la mama plângând. “Ce ai de plângi?’, mă întreba ea. “Copiii nu mă lasă să alerg”, îi spuneam. “Vrei să alergi? Iată curtea, aleargă. De ce vrei să alergi acolo? Ca să te vadă ceilalţi şi să-ţi spună bravo? Aceasta este mândrie”. Altă dată am vrut să mă joc cu mingea, dar copiii nu m-au lăsat. M-am dus iarăşi la mama plângând. “Ce s-a întâmplat? De ce plângi iarăşi?“, m-a întrebat. “Copiii nu mă lasă să mă joc cu mingea!”, i-am răspuns. “Curte mare avem, minge ai, joacă-te aici. Ce, vrei să te vadă ceilalţi, ca să te laude? Aceasta este mândrie”. Atunci m-am gândit: “Mama are dreptate”. In felul acesta, încet-încet n-am mai vrut nici să alerg, nici să mă joc cu mingea înaintea lumii, pen­tru că am înţeles că lucrul acesta are în el mândrie şi spuneam: “Intr-adevăr, ce lucruri deşarte! Are drep­tate”. După aceea nu mă deranja aşa de mult atunci când îi vedeam pe ceilalţi copii că aleargă, că bat mingea şi se fălesc, ci râdeam şi-mi spuneam: “Ce fac aceştia?”, şi eram un copilandru, mergeam în clasa a treia primară. După aceea am trăit o viaţă firească. De aceea de m-ar întreba şi acum: “Ce preferi, să urci pe Aton desculţ în luna august prin frunzele[3] de arbuşti sau să mergi la o ceremonie unde te vor îmbrăca şi cu o mantie etc.?”, voi răspunde că prefer să merg desculţ pe Aton. Nu din smerenie, ci pentru că aceasta mă odihneşte.

Oamenii care au mândrie nu au fost ajutaţi acasă de mici. Cugetul lumesc îl chinuie pe om. Şi dacă nu se ia aminte la aceasta şi părinţii nu-i ajută pe copii atunci când sunt mici, după aceea lucrul acesta devine o stare sufletească permanentă. Altceva este să lauzi putin un copil ca să nu se descurajeze şi altceva să-i umfli egoismul. De pildă, a spus o poezie, dar n-a spu­s-o bine şi de aceea se descurajează. Atunci mama lui îi va spune: “Ei, ai spus-o bine!”. Dar dacă copilul va spune bine poezia şi mama va începe înaintea celorlaţi să spună: “Bravo, tu ai spus-o mai bine decât toţi copi­ii! Copilul meu este cel mai bun!”, aceasta este rău. Astfel părinţii de multe ori cultivă mândria în copiii lor. Sau, de pildă, copilul face o neorânduială la şcoală şi dascălul îl ceartă. Copilul se duce acasă şi spune părinţilor: “Dascălul m-a certat pe nedrept”. Atunci când tatăl sau mama ţin partea copilului şi spun înain­tea lui: “Ii voi arăta eu! Copilul meu este…”, copilul consideră bun ceea ce a făcut şi, în cele din urmă, ajunge să se chinuiască pentru lucruri neînsemnate. Totul este ca copilul să înţeleagă unele lucruri încă de acasă. Dacă omul de mic prinde sensul cel adânc al vieţii, după aceea toate merg cum trebuie. Altfel îşi va afla satisfacţie numai în cele pământeşti, în laudele oa­menilor – care în realitate nu odihnesc – şi astfel omul va rămâne pământesc.

Sursa: Cuvântul Ortodox

Credința noastră - un cântec popular sârb / Prin cele ce se aud

Dacă Dumnezeu ne învață smerenia, de ce își dorește așa de mult să-L lăudăm? / Cuvinte pentru tineri

Mergând la slujbele Bisericii ați auzit adesea formule de laudă adesate lui Dumnezeu: „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, și acum și pururea și în vecii vecilor, amin” sau “Că a Ta este împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”, sau “Că Tu ești Dumnezeul nostru și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh” și multe altele.

Rugăciunile Bisericii sunt caracterizate de trei aspecte: lauda adusă lui Dumnezeu, mulțumirea pentru toate câte ne-a dat și cererea celor trebuincioase sufletului și trupului. Întrebarea vine firesc în mintea noastră: De ce Dumnezeu, Care ne învață smerenia, își dorește ca noi să-l lăudăm? De ce nu se smerește și El, neacceptând laudele.

În primul rând toți știm că lauda de sine nu miroase a bine și cel ce se laudă are de fapt o slăbiciune, are o problemă sufletească. Mai știm și că adesea lauda celor din jur o simțim ca pe o insultă sau ca pe un atac personal, prin urmare mândria nu face rău doar celui ce se îngâmfâ ci și aproapelui său.

Pe aceste considerente dacă Dumnezeu s-ar lăuda sau ar cere laude înseamnă că ar avea o problemă, ar avea o slăbiciune. Ori noi știm că Dumnezeu este Sfânt, atotputernic, atotînțelept, nemărginit, necuprins de răutate, și nicio slăbiciune nu se află în El. Dacă ar avea o slăbiciune ar fi un Dumnezeu limitat, constrâns de ceva exterior Lui, și prin urmare n-ar fi total independent, n-ar exista prin Sine ci ar depinde de ceva sau de Cineva. De fapt n-ar fi Dumnezeu ci ar trebuie să existe Altcineva mai puternic decât El care să nu fie constrâns de nimeni și nimic... un alt Dumnezeu. Și ajungem iarăși la ipoteza existenței unui Dumnezeu Sfânt, fără nicio slăbiciune.

A doua problemă ar fi că dacă Dumnezeu s-ar lăuda sau ar vrea laude de la noi, atunci ar face rău celor din jur, care s-ar simți jigniți sau minimalizați. Ori noi știm că Dumnezeu este iubire și arată acest lucru secundă de secundă în viața fiecărui om. Cum ar putea El face rău cuiva? Dovada iubirii supreme este chiar întruparea Lui ca om și acceptul de a îndura jignirile și bătăile oamenilor pe cruce. Un Dumnezeu neiubitor i-ar fi omorât pe toți vrăjmașii Lui într-o secundă, n-ar fi răbdat așa de multe înjoseli.

Slava (lauda) pe care o aducem noi lui Dumnezeu în Biserici și în casele noastre nu este asemenea laudei pe care noi oamenii ne-o aducem între noi. Sfânta Scriptură ne dă foarte multe răspunsuri în această privință. O simplă căutare a cuvântului „slava” scoate la iveală zeci de versete care ne pot lămuri pe deplin în privința înțelesului acestui termen.

Ce este slava lui Dumnezeu? Haideți să vedem ce ne spune Vechiul Testament:

Slava este atotputernicia lui Dumnezeu, împotriva căruia nici cel mai puternic împărat din lumea aceasta nu-i poate sta împotrivă (Ieșire 14:4). Slava Domnului este puterea de a face minuni, de a trece peste legile Creației. Dumnezeu are putere să facă orice, oricum, oricând, oriunde (Ieșire 16:7 ). Slava Domnului este lumină și strălucire, Dumnezeu fiind cunoscut astfel ca unic Creator și Proniator (purtător de grijă) al întregului Univers (Ieșire 16:10). Unii vor reuși să vadă slava Lui Dumnezeu și să nu moară... probabil cei cu viață sfântă, cei care au pe Duhul lui Dumnezeu în ei (Ieșire 19:21). Slava lui Dumnezeu e una nematerială, e o energie ce izvorăște din Sfânta Treime, e rază din lumină necreată (Ieșire 24:16-17). Slava lui Dumnezeu este puterea sfințitoare care hirotonește preoții și târnosește cortul adunării (sfințește locașul de cult). Slava lui Dumnezeu devine astfel energie sfințitoare și vindecătoare pentru omul căzut, care a pierdut slava (Harul dumneziesc) primită de Adam la începutul lumii (Ieșire 29:43-44).

Slava Domnului este un semn distinctiv al dumnezeirii (Ieșire 33:18-19). Slava Domnului este o urmare firească în sufletele celor ce leapădă păcatul. Slava Domnului este lumina și harul dumnezeiesc care umple sufletul păcătosului ce se pocăiește, își mărturisește păcatele, și gustă din Trupul și Sângele Domnului (Levitic 9:23 ). Toată creația mărturisește pe Dumnezeu, de la cea mai neînsemnată ființă, până la cele mai întinse galaxii. Frumusețea, măiestria și înțelepciunea creației vădesc (descoperă) slava unui Creator. Slava este aici puterea creatoare infinită al lui Dumnezeu (Numeri 14: 20-21). Slava Domnului este o temelie pe care noi toți trebuie să ne construim credința. Mântuitorul spune la un moment dat că de nu vom vedea minuni și semne nu vom crede în Dumnezeu. Acele minuni și semne sunt tot parte din Slava lui Dumnezeu (Numeri 14: 22-23).

Slava lui Dumnezeu se arată ca împlinitoare a dreptății pe pământ și ca stârpitoare a celor care fac rău. Spune psalmistul David: „Drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu!” (Psalmul 50). Slava lui Dumnezeu este în acest caz împlinitoarea dreptății prin judecată (Numeri 20:6). Slava lui Dumnezeu este aici haina protectoare a poporului lui Israel. Cei care ascultă de glasul lui Dumnezeu vor fi mereu sub slava Lui ocrotitoare și nu se vor teme de nimic (Deuteronom 33:26-27). Slava lui Dumnezeu este bogăția de sfințenie ce sălășluiește în Casa Lui. Pentru noi creștinii, slava lui Dumnezeu o simțim din belșug în bisericile noastre, mai ales la Sfânta Liturghie (1Regi 8:11). Slava lui Dumnezeu este ajutorul oferit de El poporului lui Israel, și tuturor celor ce cred. Slava Domnului este izbăvitoare de vrăjmași (1 Paralipomena 16:35).

Bucuros că a reușit să construiască un templu Dumnezeului Celui Preînalt, David îl lauda pe Domnul. Slava adusă de David este de fapt o mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru că le-a dat putere evreilor să construiască templul. Acest imn de laudă este o conștientizare a faptului că tot binele vine de la Dumnezeu, El fiind Vistierul bunătăților și Dătătorul de Viață. Slăvind-ul pe Dumnezeu, David de fapt îi mulțumește și recunoaște că fără El n-ar fi putut face nimic, deși aveau râvnă și erau dispuși să se jertfească (1 Paralipomena 29:10-13). A da slavă oamenilor mai mult decât lui Dumnezeu înseamnă a crede în mod greșit că oamenii fac totul prin puterea lor. A da slava lui Dumnezeu înseamnă o conștientizare reală că fără Dumnezeu nu poți nici respira, vedea, păși sau face alte lucruri mici sau mărețe (Estera 4, 17). Slava lui Dumnezeu este atotputernicia lui Dumnezeu care te scoate și din situațiile imposibile (Psalmul 3:2-4). Slava lui Dumnezeu din întreaga Creație este o evidență ce nu poate fi trecută sub tăcere, descoperindu-L mereu pe Dumnezeu ca Unic Creator (Psalmul 8:1-2).

Doar slava lui Dumnezeu poate astâmpăra setea aceasta de veșnicie din sufletul omului (Psalmul 17:15). Slava mea e de fapt slava lui Dumnezeu (Psalmul 62:7 ). Slava lui Dumnezeu este lucrarea de mântuire a Lui către tot pământul. A vesti slava lui Dumnezeu înseamnă a vesti puterea Lui vindecătoare și sfințitoare, tuturor celor care vor să creadă (Psalmul 96:3-7). Slava Domnului este în acest psalm belșugul de bunătate cu care Dumnezeu umple creația dar nu numai... ci și împărăția cerurilor. Slava Domnului va fi în veac! Slava Domnului este lucrarea Harului lui Dumnezeu în inimile oamenilor, atât aici, cât și în viața de dincolo. Aceași slavă lucrează atât acum și aici, cât și în vecii vecilor (Psalmul 104:31). Slava Domnului se vede cel mai bine prin roadele ei (Isaia 33:20-22). Domnul nu-și va da slava Sa decât celor ce i se închină în Duh și Adevăr (Isaia 42:8).

Să vedem ce semnificație are slava lui Dumnezeu în Noul Testament

Mântuitorul Hristos spune la sfârșitul rugăciunii „Tatăl nostru” că slava lui Dumnezeu este aceeași ieri, azi și în veci (Matei 6:13). Slava lui Dumnezeu arată împărăția ce se va instaura după cea de-a doua venire a lui Hristos (Marcu 8:38). Slava lui Dumnezeu însoțește mereu oamenii cu viață sfântă (Luca 2:9). Slava Lui este dumnezeirea lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii (Luca 9:32 ). Iisus Hristos întrupându-se a arătat tuturor slava lui Dumnezeu, așa cum n-a descoperit-o nimeni până acum (Ioan 1:14). Puterea de a face minuni a lui Hristos descoperă slava lui Dumnezeu peste lume, adică lucrarea Lui de mântuire (Ioan 2:11). Slava lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este slava Tatălui, și bineînțeles și a Duhului Sfânt. Lucrarea de mântuire a lui Hristos e în același timp împreună lucrare cu Tatăl și cu Duhul (Ioan 7:18).

Slava Domnului este și mai mare când e mărturisită de oameni prin viața lor (Ioan 11:4). Slava lui Dumnezeu arătată oamenilor este o răsplată pentru credința în Dumnezeu (Ioan 11:40). Împărtășirea de slava lui Dumnezeu este o descoperire a lui Dumnezeu în sufletul tău. Celui căruia i se descoperă Dumnezeu va mărturisi între oameni frumusețea slavei (Ioan 12:41). Cine păcătuiește se lipsește de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23). Slava lui Dumnezeu este lucrarea de mântuire și iubirea lui Dumnezeu față de toți (1 Corinteni 10:31).

După o asemenea bogăție de răspunsuri pe care Duhul Sfânt ne-o dă prin Sfânta Scriptură, înțelegem ușor că Slava lui Dumnezeu este o denumire generică pentru toată lucrarea pe care Dumnezeu o săvârșește asupra oamenilor, de la începutul lumii și până la sfârșit.

Slava lui Dumnezeu este lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu cu lumea întreagă dar și cu fiecare om în parte. Slava lui Dumnezeu este iubirea lui Dumnezeu arătată în multe feluri, culminând cu întruparea Sa în Iisus Hristos. Slava lui Dumnezeu este puterea sfințitoare și vindecătoare ce se revarsă prin Sfintele Taine creștinilor din lumea întreagă.

Slava lui Dumnezeu este medicament împotriva păcatului! Slava lui Dumnezeu este Revelația supranaturală a lui Dumnezeu în lume.

Slava lui Dumnezeu este Harul dumnezeiesc care se revarsă peste întreaga creația dar și în sufletele oamenilor.

De ce în toate slujbele Bisericii îl slăvim pe Dumnezeu și-i aducem laude? Pentru ca tot noi să ne înțelepțim și să ne cunoaștem mai bine Cui ne închinăm. Aducând slavă lui Dumnezeu propovăduim (facem cunoscut în gura mare) medicamentul mântuirii pentru întreaga lume!

Iar la sfârșit mi-amintesc de cântarea de la Denia celor 12 Evanghelii, când după fiecare citire din Evanghelie se spune:

„Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne!”

Slăvindu-L pe Dumnezeu slăvim iubirea Lui concretă față de noi... pentru ca să afle și alții de ea, dar și pentru ca noi să nu uităm și să ne rătăcim în credință.

Slavă Ție Dumnezeul nostru, slavă Ție!

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

"MÂINILE" - Celebrul tablou al lui ALBRECHT DURER / Prin cele ce se văd

În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia tatăl, bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg. După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie.

Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani.

Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-și îndeplinească visul.

Şi cuvintele de încheiere au fost: "A și acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert.

Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu nu, nu, nu.

În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând.

- Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.

Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum, sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer (portrete, schiţe, desene in cărbune, gravuri etc.) sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.

Şi-a denumit opera simplu “mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii “mâini în rugăciune”.

Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o odată. Dă-i voie să-ţi amintească, dacă mai aveai nevoie, că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.

27 septembrie: Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti

Vistierie de daruri, ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, acest trimis al lui Dumnezeu pământului românesc din îndepărtata Ivirie (Georgia), nu a îngropat nici un talant din câţi i-au fost dăruiţi de Dumnezeu şi pe toţi, ca o slugă bună şi credincioasă, i-a înmulţit.

Însemnându-l la botez cu numele Sfântului Apostol Andrei, părinţii săi, Ioan şi Maria, l-au crescut în evlavie şi dreaptă credinţă. Ocrotit fiind de Bunul Dumnezeu în robia turcească în care a căzut, tânărul Andrei îşi arăta - de timpuriu - ascuţimea minţii, deprinzând cu uşurinţă limbile greacă, turcă, slava veche, araba, iar mai târziu şi limba română. După mărturiile vremii, se pare că după ce a scăpat din robia turcească, a trăit în preajma Patriarhiei de la Constantinopol, unde a învăţat arta sculpturii în lemn, pictura şi broderia.

Către anul 1690, evlaviosul voievod, Sfântul martir Constantin Brâncoveanu îl aduce la Bucureşti unde, după ce învaţă meşteşugul tiparului în tipografia domnească, se mută la Mănăstirea Snagov, unde întemeiază o nouă tipografie. A tipărit şi a supravegheat cu neobosită râvnă, în migăloasa îndeletnicire, scoţând din tiparniţele pe care le-a îndrumat, 63 de cărţi, din care 38 lucrate de el însuşi, în diferite limbi: română, greacă, arabă, georgiană.

Pentru virtuţile şi viaţa sa curată, a fost ales mai întâi stareţ la Mănastirea Snagov, apoi episcop la Râmnic şi nu mult după aceea, Mitropolit al Ţării Româneşti. Cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu cel Atotputernic, cu blândeţe şi necruţând nici o osteneală, şi-a păstorit clerul, călugării şi credincioşii, cărora le-a ridicat noi sfinte lăcaşuri sau le-a înnoit pe cele stricate de vreme. Mărturie despre această lucrare stă ctitoria sa, Mănăstirea Antim din Bucureşti, cu hramul Tuturor Sfinţilor pe care, cu darurile pe care i le-a hărăzit Dumnezeu, a zidit-o, împodobind-o cu alese sculpturi şi a înzestrat-o cu tipografie.

O altă lucrare lăudabilă a marelui ierarh a fost înfiinţarea de şcoli pentru copiii celor săraci în care învăţământul era fără plată.

„Smerit şi convins fiind, că numai datorită Milostivului Dumnezeu a ajuns vas ales lucrării dumnezeieşti, Sfântul Părinte Ierarh Antim priveghea cu osârdie şi fără de lene, ziua şi noaptea şi în tot ceasul, pentru folosul tuturor de obşte, învăţându-i şi îndreptându-i pe toţi cu frica lui Dumnezeu pe calea cea dreaptă. Podoabă a cărturarilor şi dulce grăitor al înţelepciunii dumnezeieşti în graiul românesc, Sfântul Ierarh Antim a adăpat poporul însetat de credinţă prin cuvântul său de învăţătură, lăsând Bisericii noastre marele tezaur literar şi teologic cuprins în Didahiile şi predicile sale. Nesocotindu-i-se toate câte cu harul lui Dumnezeu a izbândit, Sfântul Ierarh Antim, pe nedrept a fost îndepărtat de toată lucrarea şi ordinea arhierească şi dezbrăcat de harul divin şi scos din catalogul arhieresc”.

Osândit a fost cu exilul şi pus a fost sub paza necredincioşilor ostaşi turci care, l-au chinuit foarte, pâna la moarte, prin tăierea capului, pe care apoi l-au aruncat în apele Tungiei, un afluent al râului Mariţa, în sudul Dunării.

Aşa s-a săvârşit de moarte mucenicească Părintele şi Mitropolitul Antim al Ţării Româneşti, a cărui pomenire rămâne înscrisă pentru veşnicie în cartea Bisericii şi neamului românesc.

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a XVIII-a după Rusalii (Pescuirea minunată)

Evanghelia

Luca 5, 1-11

În vremea aceea şedea Iisus lângă lacul Ghenizaretului şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii ieşiseră din ele şi-şi spălau mrejele. Intrând în corabia care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat; apoi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: depărteaz-o la adânc şi aruncaţi mrejele voastre, ca să pescuiţi. Atunci, răspunzând Simon, I-a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja. Şi, făcând ei aşa, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. Deci au făcut semn tovarăşilor, care erau în cealaltă corabie, ca să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la picioarele lui Iisus şi I-a zis: du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos; pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei care erau cu el, din pricina pescuitului atâtor peşti pe care îi prinseseră; tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau tovarăşii lui Simon. Atunci Iisus a zis către Simon: nu-ţi fie frică; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după Dânsul.

Pr. Ilie Cleopa - „Despre roadele ascultării de Dumnezeu”

“Învățătorule, toată noaptea ne-am ostenit și nimic nu am prins, dar după cuvântul Tău, vom arunca mrejele“ (Luca 5,5)

Iubiți credincioși,

De la începutul zidirii lumii toți oamenii care au ascultat de Dumnezeu au fost fericiți și în veacul de acum și în cel viitor. Așa vedem că strămoșii noștri, Adam și Eva, cât au ascultat de Dumnezeu, Făcătorul lor și au păzit cu sfințenie porunca Lui, au fost fericiți și s-au îndestulat de toată frumusețea și desfătarea raiului. Iar când de bună voie s-au abătut de la ascultare și au călcat porunca Ziditorului lor, au fost pedepsiți și izgoniți din rai (Facere 3, 16-19). Dacă vom merge cu memoria prin istoria cea sfântă a lumii adică prin cele scrise în Sfânta și dumnezeiasca Scriptură vom vedea că toți oamenii sfinți și aleși ai lui Dumnezeu, care au ascultat și au împlinit poruncile Lui, au fost fericiți pe pământ și s-au învrednicit de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Noe, care a fost al doilea Adam al neamului omenesc, ascultând de Dumnezeu și făcând corabia și toate câte i-a poruncit El, s-a izbăvit el și toată familia sa de apele potopului și a fost binecuvântat de Dumnezeu (Facere 6, 22; 9, 12). La fel și fericitul patriarh Avraam, ascultând de Dumnezeu și ieșind din pământul său și din rudenia sa, a mers în Haran și de acolo în pământul făgăduinței, Canaan, unde viețuind, a arătat cea mai desăvârșită ascultare, încât pe singurul său fiu, Isaac, a voit să-l aducă jertfă lui Dumnezeu, închipuind prin aceasta cu taină mai înainte aducerea ca jertfă de Părintele ceresc a Fiului Său iubit, pentru mântuirea și răscumpărarea neamului omenesc din robia diavolului. Pentru această credință și ascultare desăvârșită a lui Avraam, Dumnezeu l-a binecuvântat cu jurământ și tată a multor neamuri l-a numit (Facere 22, 1-18; 17, 5). Dar, pe lângă marea binecuvântare dumnezeiască spre veșnică fericire, Avraam a fost binecuvântat de Dumnezeu și cu fericirea cea vremelnică spre îndestulare cu toate cele de nevoie vieții de pe pământ. Zice dumnezeiasca Scriptură: “Avraam însă era bogat în vite, în argint și în aur, iar pământul pe care îl moștenise spre locuire era ca raiul lui Dumnezeu“ (Facere 13, 2; 13, 10). La fel și fiul său Isaac a fost binecuvântat de Dumnezeu că nu s-a pogorât în Egipt, făcând ascultare de porunca Lui (Facere 26, 2-4).

Așa a binecuvântat Dumnezeu și pe Iacov că a făcut ascultare părintelui său Isaac și mamei sale și s-a dus în Mesopotamia Siriei, spre a-și lua femeie din fetele lui Laban, fratele mamei sale (Facere 28, 1-4). Pentru aceasta Preabunul Dumnezeu l-a binecuvântat cu cinste și cu avere, căci numai cu toiagul în mână a plecat și s-a întors de acolo în două tabere (Facere 32, 10). La fel Moise, ascultând de Dumnezeu când a fost trimis să scoată din robia lui Faraon pe poporul lui Israel (Ieșire 4, 20-21), și pentru ascultarea lui, Dumnezeu a făcut prin mâinile lui mari și preaslăvite minuni, prin care a pedepsit pe egipteni cu multe feluri de rane și a scos din robia lui Faraon pe poporul Său Israel (Ieșire, 14, 27-29).

Bunul Dumnezeu face mari promisiuni celor ce vor asculta de El și de poruncile Lui. Auzi ce zice Dumnezeu către poporul Său Israel: “De veți asculta cu luare aminte cuvântul Meu și veți face toate câte vă poruncesc și de veți păzi legământul Meu, Îmi veți fi popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pământul, iar voi Îmi veți fi preoție împărătească și neam sfânt“ (Ieșire 23, 22). Apoi zice: “Să slujești numai Domnului Dumnezeului Tău și El va binecuvânta pâinea ta, vinul tău, apa ta, și va abate bolile de la voi. În țara ta nu va fi femeie care să nască înainte de vreme sau stearpă și voi umple numărul zilelor tale. Groază voi trimite înaintea ta și voi îngrozi pe tot poporul asupra căruia veți merge și voi pune pe fugă pe toți vrăjmașii tăi (Ieșire 23, 25-27). Iarăși zice: De veți umbla după legile Mele și de veți păzi și plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pământul și pomii își vor da roadele lor, iar treieratul vostru, va ajunge până la culesul viilor. Culesul viilor va ajunge până la semănat, veți mânca pâinea voastră cu mulțumire și veți trăi în pământul vostru fără de primejdie.

Voi trimite pacea pe pământul vostru și nimeni nu vă va tulbura; voi alunga fiarele sălbatice și sabia nu va trece prin pământul vostru; voi alunga pe vrăjmașii voștri și vor cădea uciși înaintea voastră; cinci din voi vor birui o sută și o sută din voi vor goni zece mii, și vor cădea vrăjmașii voștri de sabie, înaintea voastră. Căuta-voi spre voi și vă voi binecuvânta; veți avea copii, vă veți înmulți și voi fi statornic în legământul Meu cu voi; veți mânca roadele vechi din anii trecuți și veți da la o parte pe cele vechi pentru a face loc celor noi“ (Levitic 26, 3-10).

Iubiți credincioși,

Cu aceste prea puține zise despre fericirea și binecuvântarea lui Dumnezeu pentru cei ce ascultă de El din Legea Veche, dacă vom muta cuvântul nostru spre Legea Harului, vom afla că cea mai mare și mai desăvârșită ascultare și supunere față de Dumnezeu, a avut-o Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a ascultat de Tatăl până la moarte, iar moartea de cruce (Matei 26, 42; Ioan 1, 23; 6, 38; 8, 29; 14, 31; 15, 10; 17, 4; Filipeni 2, 8; Romani 5, 19; Evrei 2, 17; 5, 8; 12, 2).

Ascultare și supunere către Dumnezeu a arătat și Preasfânta Fecioară Maria, când a trimis Dumnezeu la ea în Nazaretul Galileei pe arhanghelul Gavriil să-i vestească că va naște pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul. Ea, deși nu știa de bărbat, înțelegând de la înger taina cea mare și negreșită ce avea s-o săvârșească Dumnezeu prin ea, pentru mântuirea lumii, s-a supus cu mare smerenie și a zis către înger: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău“ (Luca 1, 26-38). Astfel, cu ascultarea și smerenia ei pe pământ a vindecat neascultarea Evei din rai.

Ascultare mare a avut și Dreptul Iosif, căci auzind în vis pe îngerul Domnului, poruncindu-i să nu se teamă și să ia pe Maria, logodnica sa, a făcut ascultare cu mare încredere, înțelegând că Preacurata Fecioară Maria a zămislit de la Duhul Sfânt (Matei 1, 20). Nu numai că nu s-a îndoit de zămislirea ei, ci și cu mare smerenie și supunere a slujit Fecioarei Maria la fuga în Egipt, ca și în toată vremea vieții lui, înțelegând că prin aceasta el slujește lui Dumnezeu la taina mântuirii neamului omenesc, aducându-și aminte de cele scrise: “Fericiți cei ce păzesc poruncile Lui și-L caută pe El cu toată inima“ (Psalm 118, 2); și iarăși “Fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc“ (Luca 11, 28).

Sfinții și dumnezeieștii Apostoli au ascultat și ei de Mântuitorul când au fost chemați să fie vânători de oameni (Matei 4, 19-22; Luca 5, 11- 28). Pentru desăvârșita lor ascultare de Hristos s-au învrednicit și de mari daruri de la Dumnezeu și s-au îmbrăcat cu putere de sus la Cincizecime (Luca 24, 49). Astfel au fost învățați de Duhul Sfânt tot adevărul (Ioan 14, 26; 15, 26); au fost dăruiți cu înțelepciunea nebănuită (Matei 10, 19-20; Marcu 13, 11); au primit putere să facă minuni (Matei 10, 1-8; Marcu 3, 13; 6, 7; 16, 20; Luca 9, 2; Fapte 2, 43); au fost trimiși să propovăduiască Evanghelia (Matei 10, 1-7; 28, 19; Marcu 3, 14); au fost întăriți să vestească mila și iertarea păcatelor (Matei 16, 19; 18, 18; Luca 24, 47; Ioan 20, 23).

La judecata viitoare, Apostolii vor avea marea cinste de a judeca împreună cu Hristos poporul lui Israel, după mărturia Mântuitorului Care a zis: “Adevărat, adevărat zic vouă, că cei ce ați urmat Mie la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel“ (Matei 19, 28).

Ascultare desăvârșită a făcut și mulțimea cea mare a mucenicilor, a ierarhilor și a mărturisitorilor dreptei credințe, care, împlinind cuvintele Mântuitorului, și-au pus sufletele lor pentru El și pentru Evanghelie spre a-L dobândi în viața cea veșnică (Matei 16, 25; Marcu 8, 35; Luca 9, 24). La fel a făcut și marea mulțime a monahilor, care, auzind cuvântul lui Hristos, că “oricine va lăsa frați sau surori, sau tată sau mamă sau femeie sau copii sau țarine sau case pentru numele Meu, însutit va lua și viață veșnică va moșteni“ (Matei 19, 29), au lăsat toate și au urmat lui Hristos, prin supunere, ascultare, viață curată și sărăcie de bună voie până la moarte, pentru mântuirea sufletelor lor și moștenirea Împărăției cerurilor. Asemenea lor au trăit sub ascultare toți drepții următori lui Hristos, părinții și înaintașii noștri, silindu-se la ascultare și împlinirea poruncilor Lui prin fapte bune, pentru a se încununa în ziua cea mare a judecății de apoi când dreptul Judecător va răsplăti fiecăruia după faptele sale.

În Evanghelia de azi, vedem că Apostolul Petru, după ce arată că toată noaptea s-a ostenit cu pescuitul și nu a prins nimic, voind să facă ascultare învățătorului Său, adică Mântuitorului, Îi zice: “Învățătorule, toată noaptea ne-am ostenit și nimic nu am prins, dar după cuvântul Tău (adică, crezând cuvântul Tău, voi face ascultare) voi arunca mreaja în mare. Și aceasta făcând, a prins mulțime de pești, că li se rupeau mrejele, și a făcut semn tovarășilor lor din cealaltă corabie să vină să le ajute. Și au venit și au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde“ (Luca 5, 6-7).

Vedeți roadele sfintei ascultări a Apostolului Petru? Cu toate că toată noaptea se ostenise în zadar, însă, ascultând de cuvântul Domnului, a aruncat mreaja în mare și mult s-a înspăimântat de marea mulțime de pești ce a prins, încât, căzând în genunchi la Iisus, a zis: “Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!“ (Luca 5, 8). Așadar, roadele ascultării Apostolului Petru au început a se arăta cu minunea pescuirii de pești și au crescut foarte și s-au înmulțit spre slava lui Dumnezeu prin vânarea atâtor suflete către Împărăția lui Dumnezeu. Atât el, cât și ceilalți Sfinți Apostoli, au devenit, prin ascultare față de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cei mai vestiți pescari de oameni. Dar fiindcă ne este cuvântul despre ascultarea de Dumnezeu și despre roadele ce se nasc din ea, este bine să știm că cel ce ascultă de Dumnezeu și cel ce ascultă pentru Dumnezeu pe cel ce îl povățuiește pe calea mântuirii, au aceeași plată, deoarece Însuși Mântuitorul a arătat acest lucru, zicând: “Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă și cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă“ (Luca 10, 16).

Iubiți credincioși,

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pe calea ascultării, și a ascultat de Părintele Său până la moarte, și încă moarte de cruce (Filipeni 2, 8). “Pentru aceea și Dumnezeu L-a înălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl“ (Filipeni 2, 9-11).

Biserica creștină este Biserica dragostei și a ascultării, pentru că a fost întemeiată de Hristos prin iubirea Tatălui și ascultarea "până la moarte de cruce" a Fiului. Mântuitorul a ascultat de Tatăl, iar Apostolii Săi au ascultat de El. De aceea spunem că iubirea creștină și acultarea duhovnicească mântuiesc lumea. Însuși Duhul Sfânt a venit pe pământ trimis de Fiul, cu voia Tatălui, ca să întemeieze Biserica Sa și să reverse Harul mântuirii peste cei ce cred și se botează în numele Preasfintei Treimi.

Vedeți ce mare este puterea ascultării? Ea se naște din credință și dragoste. Că cine crede în Dumnezeu, Îl iubește și ascultă de poruncile Lui. Iubirea Lui Dumnezeu este izvorul zidirii lumii văzute și nevăzute. Cât timp îngerii au ascultat de Dumnezeu, nu existau nici diavoli, nici iad. Iar când Lucifer cu îngerii lui au căzut din ascultare, dorind să fie "asemenea Celui Preaânalt", ei au căzut "ca un fulger din cer" și s-au transformat în diavoli. Asemenea lor cad în iad toți creștinii neascultători care nu vor să asculte de nimeni și trăiesc pe pământ de capul lor.

Ascultarea stă la temelia cerului, a îngerilor, a planetelor, a Bisericii, a societății, a familiei, a fiecărui suflet care crede în Dumnezeu și dorește să se mântuiască. Fără ascultare în societate nu este armonie, nici pace între popoare și oameni. Fără ascultare de Dumnezeu, de Biserică, de păstori, care sunt urmașii Apostolilor pe pământ, nu este mântuire, nu este unitate creștină, nu este pace în case și în sufletele credincioșilor noștri.

De aceea, iubiți credincioși, sunteți datori să păziți poruncile Sfintei Evanghelii, să ascultați de Biserica Ortodoxă, mama noastră duhovnicească, întemeiată de Hristos, să ascultați de slujitorii sfințiți ai Bisericii, ca de Sfinții Apostoli și să ascultați de duhovnicii pe care vi i-a dat Dumnezeu, ca de Însuși Hristos.

Când sună clopotele bisericii și ne cheamă la slujbă, la Sfânta Liturghie, mai ales în sărbători, lăsați grijile casei și mergeți cu toți la biserică. Îngerii Domnului vă vor scrie în cartea vieții și vă vor număra pașii. Seara și dimineața și oricând mergeți pe drum sau lucrați cu mâinile, neîncetat să vă rugați, după porunca Sfântului Apostol Pavel.

În timpul celor patru posturi ale Bisericii, nu uitați să vă spovediți și, dacă vă dă voie duhovnicul, să vă uniți cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Acestea sunt cele mai mari daruri pe care ni le oferă Biserica după Botez. Apoi să vă creșteți copiii în duhul ascultării, al credinței ortodoxe, al smereniei și al iubirii de Dumnezeu, hrănindu-i cu cărți sfinte, cu cuvinte creștine ortodoxe, cu sfaturi părintești și mai ales cu exemplul viu, curat al vieții dumneavoastră.

Sectele sunt cancerul Bisericii. Ele se nasc din mândrie și neascultare. Că numai cei mândri și neascultători se rup de Biserică, hulesc pe Maica Domnului, aruncă din case icoanele și Sfânta Cruce, se leapădă de cele sfinte și urăsc pe păstorii dați lor de Hristos. De aceea, nu discutați cu ei, fiind răzvrătiți și fii ai neascultării. Nu vorbiți cu cei ce hulesc Biserica, pe sfinți, icoanele și Crucea. Ci rămâneți în Biserica Vieții, în Biserica iubirii și ascultării. Aici în Biserică este Hristos, aici sunt Sfintele Taine, aici sunt îngerii și sfinții din cer, aici sunt oamenii credincioși și toți părinții din neam în neam.

De asemenea, nu uitați să ajutați și dumneavoastră pe preot la slujbe, la curățenia Bisericii și la călăuzirea credincioșilor pe calea mântuirii. Nu observați cum cei răi se îndeamnă unul pe altul la rău, la desfrâu, la furt și la beție? Cum să nu fim datori noi creștinii a ne îndemna, a ne sfătui și a ne trage unii pe alții la biserică, la Sfânta Liturghie, la post, la milostenie, la iertare și la citirea cărților sfinte? Nu ajunge numai credința pentru mântuire, că și diavolii cred, dar din cauza mândriei și a neascultării nu au iertare.

Cu aceste sfaturi duhovnicești închei această predică, reamintindu-vă că fără ascultare nu ne putem mântui. Iar de vom trăi sub ascultare de Hristos, de Biserică și de păstori, vom dobândi și pe pământ binecuvântare și pace, iar dincolo viață veșnică vom moșteni. Amin.

Sursa: Doxologia

26 septembrie: ✝) Sfântul Voievod Neagoe Basarab – Prinț al culturii și al păcii

Sfântul Voievod Neagoe Basarab – Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482. Tatăl său era din neamul Basarabilor, iar mama sa era din familia Craioveştilor. La urcarea sa pe tron, în 1512, el şi-a revendicat descendenţa din domnul Ţării Româneşti Basarab cel Tânăr (noiembrie 1477 - septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481 - aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) şi nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe a fost unul dintre cei patru copii ai părinţilor săi. Înrâurit de credinţa mamei sale, el a deprins din fragedă vârstă învăţăturile mântuitoare si virtuţile creştine. Mănăstirea Bistriţa din Oltenia, ctitorie a străbunicilor săi, a devenit şcoală duhovnicească pentru evlaviosul Neagoe. Voia lui Dumnezeu a făcut ca în acele vremuri la Mănăstirea Bistriţa să fie retras marele între patriarhi, Nifon al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească.

De la Sfântul Ierarh Nifon, Neagoe a deprins taina rugăciunii isihaste, evlavia şi trezvia sufletului, învăţătura şi înţelepciunea lui Hristos, dobândind înalt spor duhovnicesc. Înzestrat cu daruri intelectuale deosebite, el şi-a agonisit mai toată ştiinţa şi cultura teologică a vremii sale. De aceea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubitorul de Hristos, Neagoe, în anul 1512, a fost chemat la demnitatea de Domnitor şi Voievod al Ţării Româneşti. În această calitate a încurajat dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să menţină relaţii de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relaţii diplomatice cu Veneţia și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși şi catolici. Continuând viziunea şi obiectivele politice iniţiate de Ştefan cel Mare, a încercat să realizeze o coaliţie a statelor răsăritene împotriva expansiunii turceşti. În 1517 cere şi obţine de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învăţător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost aşezate moaştele şi care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului. În anul 1519, Neagoe Basarab împreună cu Ştefan al IV-lea al Moldovei (Ştefăniţă Vodă) au trimis un ambasador la Vatican prin intermediul căruia „Basarab și aleşii săi fii Theodosie și Petru și urmaşii săi și Ştefan și fiii săi” promiteau că vor participa alături de ceilalţi principi creştini și de papă la „sfânta expediţie împotriva lui Selim, tiranul turcilor”. Totuşi, Ţara Românească rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman.

Neagoe Basarab a făcut donaţii generoase mănăstirilor ortodoxe din Ţara Românească şi din toate ţările din Balcani. În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeş, unde se odihnesc şi sfintele moaşte ale voievodului. În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti. Cancelaria Sfântului Sinod a editat Tomosul de proclamare a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab, „care a rămas în memoria poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin opera sa intitulată Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, prima creaţie de valoare universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic şi enciclopedic”. Proclamarea oficială a canonizării a avut loc la 26 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

Sursa: Doxologia

O româncă dă cărțile pe față. Iată cum e să fii stewardesă în Dubai

“Am parasit Romania cu gandul “… ultimul stinge lumina… “. Putin imi pasa daca plecam spre New York ,Tokyo sau chiar Alaska. Plecam si asta era cel mai important. Era un amestec de fuga si reusita, in acelasi timp.

Noua slujba ma reloca in Dubai. Nu mi-am imaginat si nici nu am sperat vreodata sa lucrez ca insotitor de zbor. Dar viata avea alte planuri pentru urmatorii trei ani. O noua viata ma astepta intr-o cu totul alta lume.

Trecusem cu brio de cele 3 zile de interviu. Mi-am impachetat jumatate de viata intr-un bagaj si am plecat la aeroport. Nu pot sa descriu in cuvinte cat de greu mi-a fost sa ma despart de familie la aeroport. Stiu doar ca desi imi simteam inima sfasiata, nu puteam sa dau inapoi.

Traiul in Dubai s-a dovedit a fi o provocare din cauza temperaturilor ridicate din desert. Iarna, sau acel sezon racoros dintre noiembrie si februarie cand temperatura nu scade sub 20 de grade C era singura perioada cand ai fi putut petrece toata ziua in aer liber. Restul anului, toata lumea era dependenta de aer conditionat. Un alt test a fost Ramadanul, luna de post negru. Pentru toti cei care traiau in Dubai regulile erau foarte clare : nu puteai manca, bea, canta sau dansa in public. Fustele sau scpantaloni urti, decolteurile adanci precum si orice afisare publica a afectiunii putea atrage dupa sine consecinte juridice grave pe tot parcursul anului , dar mai ales in timpul Ramadanului . Indiferent de religia pe care o urmai trebuia sa respecti faptul ca esti rezident al unui emirat musulman. Si era absolut normal.

Asadar, iata-ma in uniforma mea impecabila, traversand globul in lung si-n lat, descoperind locuri de neimaginat , atragand priviri in aeroporturile din intreaga lume, fiind fotografiata, admirata si mai presus de toate, invidiata. Salariul meu era acum de 7 ori mai mare decat cel pe care il aveam acasa, eram cazata in hoteluri de 5 stele, pe scurt — eram platita sa calatoresc, pur si simplu. Si eram platita bine.

Aici am invatat sa lucrez cu o echipa diferita pe fiecare zbor, sa traiesc alaturi de mai mult de 100 de nationalitati. Am invatat sa gestionez cazuri medicale grave, sa salvez vieti in situatii catastrofice, sa zambesc indiferent de situatie, sa dorm fara sa-mi fie somn, sa mananc fara sa-mi fie foame, sa impachetez o valiza cu viteza luminii. Chiar si astazi, imi pot aplica perfect rujul rosu intr-un taxi care face slalom printre gropile capitalei.

Mii de poze de pe toate continentele stau ca marturie a unei slujbe minunate si a unui stil de viata unic. Iti savurezi cafeaua in Trafalgar Square, masa de pranz intr-o calatorie cu barca spre insulele din Seychelles si cocktailurile nocturne pe strazile din Melbourne. Calci pe urmele actorilor in America, calaresti elefanti in Thailanda si mergi in safari in Africa de Sud.

Lapte si miere ar spune multi. Si asa a si fost, pana intr-o dimineata cand m-a trezit un gand:” Incotro ? “. Trei ani de impachetat si despachetat. Este ironic cum a calatori atat de mult poate sa devina monotonie.

Oricat de convenabil as fi reusit sa-mi organizez concediile, am fost marea absenta de la Craciun, Revelion, aniversari, nunti, botezuri si anunturi de sarcina. Imi lipseau cele patru anotimpuri cu care crescusem. Imi lipsea mancarea mamei si conversatiile nesfarsite despre nimicuri femeiesti. Imi era dor de casa. Da, imi era dor de aerul asta dubios din Bucuresti. Credeti-ma, este mult mai respirabil decat cel din Dubai. Cand reuseam sa vin acasa, fugeam sa-mi iau covrigi cu iaurt si ma duceam in Herastrau. Stiti cata fericire se gaseste intr-un covrig? Imi umpleam bagajul de eugenii si cirese de vara si ma intorceam inapoi la munca in desert.

Viata isi urma cursul ei firesc in timp ce eu serveam pasageri deasupra norilor. Un apel m-a trezit intr-un miez de noapte. Era mama care ma anunta ca tata suferise un atac vascular. Si eu nu eram acolo langa el. M-am invinuit mult timp pentru absenta mea. Uneori inca ma invinuiesc. Am reusit sa obtin un concediu de urgenta , nu inainte ca managerul meu sa-mi aduca aminte ca “ In momentul in care te-ai decis sa te muti in Dubai , trebuie sa fi fost constienta de faptul ca nu vei putea merge acasa oricand doresti, nu? “. Pretutindeni in aceasta lume, accidentul vascular este o urgenta medicala, asa ca m-am urcat in primul avion spre casa, intrebandu-ma daca imi voi gasi tatal in viata. Au mai fost si alte comentarii din partea managerului dar sunt atat de dureroase incat mana mea refuza sa le scrie.

Mi-am luat portia de umilire, rasism si discriminare sexuala la bord de la toate tipurile de pasageri. Am fost insultata, privita de sus si subapreciata. Singurul lucru pe care il puteam face, era sa ma retrag daca nu cu un zambet, macar cu o privire care sa ascunda orice gram de furie, revolta sau dezgust. Nu aveai voie sa ripostezi, indiferent de situatie. Aveai voie sa taci.

Mi s-a pus eticheta de “tiganca” de catre cativa colegi. Unul dintre ei era din India. Altul era sef de echipaj, primul om cu putere de decizie dupa capitan si secund. Pe primul l-am iertat considerand ca la ora de istorie, uda buretele. Pe celalalt insa….

Dar, ce nu te omoara, te face mai puternic.

Am suferit doua accidente industriale, ambele in zona coloanei vertebrale, doua barotraume severe si un dezechilibru hormonal destul de serios. Radiatiile, diferenta de fus orar, lipsa de somn si oxigen, afectiuni medicale partial vindecate — toate acestea au lasat urme adanci asupra imunitatii mele. Lista de medicamente permise personalului de zbor este limitata din motive obiective. La fel si zilele de convalescenta permise la sol. Uneori, simteam o presiune din partea medicilor de a ma intoarce la munca, desi, in mod evident, simptomele erau inca prezente. A te intoarce la zbor complet vindecat era pura utopie.

Am invatat ca profitul companiei este pe primul loc. Si am invatat-o pe pielea mea.

Am fost printre primii stewarzi care n-au asteptat decizia seniorilor si care au inceput resuscitarea unei pasagere imediat. Mi-am spart un canin apasand pieptul acelei femei gasite fara suflare. Am simtit cand moartea mi-a smuls-o de sub palme dar am continuat sa imping. Un alt zbor a adus experienta de a gestiona un avort spontan al unei tinere care nici macar nu stia ca este insarcinata. Sangerarile nazale si lesinurile erau la ordinea zilei, chiar si pe zboruri scurte . Aceste incidente erau probabil, singurele momente la locul de munca cand ma simteam utila si implinita spiritual. Evident, atunci cand finalul era unul fericit.

Le spuneam mereu colegilor mei ca nu demisionez pana nu asist la o nastere la bord.

Ati fi fascinati de cel mai mare restaurant subacvatic din lume cu o bucatarie internationala de multe stele. Mie imi lipsea supa de pui cu taitei de casa a mamei.

Ati fi fascinati de viata cosmopolitana a Dubaiului, unde mai mult de 150 de nationalitati traiesc si muncesc impreuna. Mie imi era dor mine, cea care eram candva.

V-ar placea sa auziti ca Dubaiul este cel mai sigur loc din lume. Un loc unde nu exista prostitutie sau droguri. Eu n-as fi atat de sigura!

Curand, corpul meu a inceput sa-mi trimita mesaje disperate. Stiam ca era timpul sa inchid acest capitol al vietii mele. Si am facut-o violent fara niciun regret. Exact cum indepartezi un plasture. Starea mea de sanatate dictase numaratoare inversa, scrie unica.md.

Azi, cantarind binele si raul, primul taler atarna mai greu.Timpul are grija de toate. Sunt mandra ca am fost stewardesa, la fel de mult cum sunt mandra ca am plecat.

Iar tu, cel care citesti acum, daca ai vreodata aceasta sansa, profita. Ia tot ce e mai bun din ea si fugi. Cand incepe sa te consume din interior, e timpul sa mergi acasa sau mai departe.

Astazi, sunt fericita. Stiu ce zi a saptamanii este astazi. Stiu ce inseamna duminica. Mi-am cumparat o geanta mica, foarte mica. Azi ador rujul rosu, pentru ca-l port cand si daca vreau.

M-am intors la supa de pui a mamei cu certitudinea ca lucrurile nu se schimba stingand lumina. “

Sursa: Turism

25 septembrie: Sfânta Cuvioasă Eufrosina; Sfântul Cuvios Serghie de la Radonej;

Întru tine maică cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci luând crucea, ai urmat lui Hristos, și lucrând ai învățat să nu se uite la trup căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Eufrosina, duhul tău. (Tropar al Sfintei Eufrosina de Suzdal)

 

Sursa: Sfinți și Icoane

Roagă-te, Sfinte Serghie, și pentru noi, cei împovărați de multe și grele păcate, cerând vreme de pocăință, ca să trecem nevătămați de diavolii cei înfricoșători, care caută să ia sufletul nostru și astfel izbăvindu-ne de chinurile cele veșnice să ne facem moștenitori ai Împărăției Cerești, împreună cu toți sfinții, care din veac au bineplăcut Domnului, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia

„Doamne, știu că exiști, salvează-mă încă o dată!”

Iată ce i s-a întâmplat unui biolog, acum ieromonahul Iacov, gruzinul. El s-a născut la Tbilisi, dar a învăţat la Moscova, la Universitate. Acolo şi-a susţinut şi teza de doctorat. În copilărie, desigur, ca orice gruzin, a fost botezat; sărbătorea Paştele cu bucurie, dar la biserică nu mergea, iar faţă de Dumnezeu avea o atitudine respectuoasă, însă distantă. Era biolog, iar în profesia lui predominau cultul ştiinţei, al raţiunii, al experimentului.

Odată, când a venit vorba despre Dumnezeu, i-a spus prietenului său biolog.

- Noi suntem din aceeaşi frământătură, din acelaşi aluat. Şi în ce credem? În experiment. Dacă cineva acum ar face un experiment care să dovedească existenţa Creatorului şi a Proniatorului, eu nu numai că voi crede, chiar voi intra în monahism.

Prietenul lui a început să-l intimideze, spunându-i că toate dovezile despre existenţa lui Dumnezeu sunt proporţionale cu mintea limitată a omului; de aceea, de ce să-L umilim pe Dumnezeu cu dovezi?

Iar gruzinul nostru i-a zis:

- Oricum, eu cred în legile fireşti ale naturii şi până când nu voi vedea o minune suprafirească, nu voi crede. Punct.

Au trecut doi ani, nu mai mult. Eroul nostru a zburat la o conferinţă în Tiblisi. Era iarnă, se întuneca devreme şi, deodată, în avion s-a întrerupt curentul. Totul era în beznă, se auzea doar huruitul motoarelor. Alături de el stătea un om guraliv, care-l sufoca cu anecdotele lui.

Una dintre anecdote suna astfel: „O corabie naviga pe mare, plină cu tot felul de oameni - membri ai guvernului, bogaţi, artişti, fotbalişti, ingineri etc. Şi, deodată, a început o furtună, iar corabia s-a scufundat. Şi astfel, murind, toţi s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu şi au început să-i vorbească prieteneşte, la unison: «Cum se face că am fost atât de mulţi şi ne-am înecat toţi, fără deosebire?». Iar El le-a răspuns: «Cum adică fără deosebire? Ştiţi de cât timp am vrut să vă adun pe toţi pe această corabie?»”.

Şi, deodată, s-a auzit ceva, un scârţâit ciudat, iar avionul parcă a început să se rupă în bucăţi, toţi ţipau şi asta este tot ce a reţinut biologul nostru puţin credincios: înlăuntrul lui parcă totul s-a rupt...

S-a trezit într-un scaun de avion, pe un morman imens de zăpadă. În jur erau doar munţi. Caucazul. Prima întrebare a fost: Unde este avionul? Un vis urât. Tot corpul îl durea. A încercat să se ridice, dar nu a putut. Apoi cu greu a înţeles că-l ţinea cureaua de siguranţă. A desfăcut-o şi a vrut să se ridice, când, deodată, a văzut că el de fapt stătea pe acel scaun pe o margine de stâncă, pe o platformă de numai trei pe trei metri şi nu avea practic unde să meargă.

În buzunarul interior de la sacou a găsit raportul pe care-l revăzuse în avion, până când se stinsese lumina. A scos o brichetă şi a dat foc foilor, în speranţa că va fi observat de vreun elicopter care-l va salva... Dar hârtia a ars imediat, mâinile îi erau atât de amorţite, încât nu simţea nimic. Bine că în avion fusese frig şi scosese la timp din geantă pătura pe care i-o dăduse pentru drum bunica lui, ca să se acopere cu ea. Căci i-o dăduse special pentru asta: „Când vei zbura la înălţime, i-a zis ea, va fi foarte frig, iar tu te vei înveli cu pătura şi vei aţipi, îţi va fi foarte bine!”.

Aşa şi-a ars el raportul foaie cu foaie şi nu s-a gândit nicio clipă ce va face mai departe... Atunci şi-a dat seama că avionul lui se prăbuşise! Căzuse... De la o înălţime de douăzeci de mii de metri! Căzuse şi se făcuse praf, nu mai rămăsese nimic din el. Toţi muriseră. Doar el era viu. Stătea pe scaun pe vârful unui munte, înfăşurat în pătura bunicii lui, semnalizând cu bricheta.

Se gândea că nu mai are nicio speranţă! Nu după legile fireşti. Cum era posibil ca el să se prăbuşească odată cu ceilalţi şi totuşi să fie încă viu? Se gândea că poate deja era mort şi stătea aşezat pe scaun, singur, în acel loc ciudat şi incredibil, în mijlocul acelor zăpezi pustii, unde nu călcase picior de om încă de la crearea lumii. Oare nu cumva era în iad? Da, chiar aşa a crezut.

Apoi şi-a dat seama că situaţia în care se afla sfida toate legile naturii şi ale ştiinţei. Şi dacă el trecuse printr-o asemenea catastrofă şi cu toate acestea era viu şi dacă avionul se prăbuşise, iar el supravieţuise, însemna că Dumnezeu există... Iar dacă el scăpase cu viată, Dumnezeu îl salvase. Iar dacă îl salvase Dumnezeu, nu o făcuse în zadar, ci pentru un motiv anume. Iar dacă era pentru un motiv anume, atunci, cu siguranţă, el urma să fie găsit repede, până când nu îngheţa complet. Iar după ce îl găseau, ar fi intrat în monahism, ca să-I slujească doar lui Dumnezeu, aşa cum promisese.

Atunci a ţipat în gura mare: „Doamne, salvează-mă încă o dată! Eu ştiu că Tu exişti! Salvează-mă, ca să-Ți pot sluji!”.

Aşa stătea el şi striga şi, în cele din urmă, a dat foc şi la ultima foaie, apoi a scos de sub el pătura, vrând să-i dea foc, chiar a încercat, dar a înţeles că nu avea să ardă, ci doar să mocnească lent. Şi, dintr-o dată, de după stâncă a apărut un elicopter şi el a început să fluture pătura cu toată forţa. Flutura pătura şi striga: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, miluieşte-mă!", până când a fost observat. Asta e tot.

Apoi a mers la o mănăstire îndepărtată şi a devenit ieromonahul Iacov. Acolo se roagă în fiecare zi pentru cei care au murit atunci în avion, mai ales pentru domnul care i-a spus ultima anecdotă. El nu a ştiut în acea ultimă clipă că, de fapt, profeţea cu un oarecare cinism sfârşitul tragic care se apropia.

(Olesea Nicolaeva, Focul din cer și alte povestiri, Editura Egumenița, Galați, 2013)

Sursa: Doxologia